Enigma Otiliei- roman clasicizant, obiectiv

De George Călinescu

G. Călinescu rămâne constant cu opinia pe care o are în legătură cu manifestarea

curentelor literare, susţinând că niciodată acestea nu pot apărea într-o formă pură.
Tocmai de aceea romanul Enigma Otiliei va fi o simbioză între curentele literare
cunoscute: romantism, clasicism, realism, modernism.
Autorul susţinea în studiul „ Sensul clasicismului” ideea conform căreia,
„clasicismul este un mod de a crea durabil şi esenţial”. Ceea ce preia din estetica cea
clasică este cu siguranţă modalitatea de a construi o tipologie umană, care la fel ca şi în
cazul prozatorului francez, Honore de Balzac, concurează cu starea civilă. În acelaşi timp,
ideea de clasicism poate fi privită şi din altă perspectivă, în sensul de model, G.Călinescu
oferind prin creaţia sa un roman frescă al începutului de secol XX.

Particularităţi ale stilului:

- circulaţia mijloacelor artistice şi a procedeelor de disociere de la roman la
istorie literară, monografii şi chiar invers( gândirea scriitorului este unitară şi se
va reflecta în aceeaşi măsură în toată opera indiferent de genul şi specia în care se
încadrează)
- plăcerea regiei este o trasătură a operei călinesciene şi este denumită ca atare de
către N. Manolescu( autorul alege măştile actorilor, le caută poziţia în scenă şi
gesturile)
- gustul pentru monumental şi grandios( a se vedea Istoria literaturii române de
la origini până în prezent sau casele în care locuiesc Costache Giurgiuveanu,
Pascalopol care sunt croite pe un calapod mare).
- Imaginaţia rabelaisiană- personajele sunt privite în detalii exagerate, atingând
grotescul( Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Aglae)
- Jocul presupunerilor, al comentariilor psihologice e o tehnică modernă prin
care scriitorul creează unele personaje al căror comportament scapă
determinărilor exacte.
Tematica: - imaginea societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea ce pune
în evidenţa ideea de familie văzută ca o celulă a acesteia.
- în plan secund se configurează destinul lui Felix Sima, personaj care este construit
cu o funcţie dublă: cea de martor şi cea de actor.

Construcţia: 20 capitole
Enigma Otiliei este un roman conceput simetric ce pune în evidenţă un narator
omniscient, extradiegetic, heterodiegetic, stabilindu-se focalizarea zero şi viziunea
externă.
Incipitul romanului se confundă cu o imagine panoramică făcută asupra
Bucureştiului, pentru ca mai apoi atenţia să se focalizeze către strada Antim, cititorul
fiind astfel transpus în universul cărţii de către Felix care pentu moment are rolul de
personaj martor.
Mai apoi se face un stop cadru asupra casei lui C. Giurgiuveanu, casă prezentată cu
minuţiozitate în manieră balzaciană. De asemenea, există o replică semnificativă în acest
incipit de roman, cea primită de Felix şi care îl derutează pe acesta: „ Nu stă nimeni aici.”
La început, replica are rolul de a evidenţia intenţia lui C. Giurgiuveanu de a nu se mai
încărca cu un nou posibil pretendent la propria avere. Uşor schimbată, aceeaşi replică se
regăseşte şi în finalul romanului, inducând ideea că personajele care au evoluat până
atunci nu au fost decât nişte caricaturi, nişte secvenţe trecătoare sau, mai mult, simple
măşti ce vor fi înlocuite de altele.
Romanul a fost alcătuit din studii caracterologice, creându-se tipuri umane cu o
psihologie corect proiectată pe fundalul societăţii epocii.

Tehnica contrapunctului: Felix- Stănică; Otilia - Aurica; decorul citadin- peisajul arhaic
al Bărăganului.

Prezenţa celor trei planuri: În cel cadru este surprinsă existenţa burgheziei bucureştene.
În cel de-al doilea- destinul clanului lui Giurgiuveanu care gravitează în jurul averii
acestuiaş iar cel de-al treilea plan se axează pe iubirea dintre Felix şi Otilia, iubire care nu
se poate împlini în acest context.

Costache Giurgiuveanu: G. Călinescu adoptă maniera balzaciană prin care descrie

minuţios spaţiile în care locuise personajul, tocmai pentru a reliefa trăsăturile acestuia:
„ Casa avea un singur cat, aşezat pe un scund parter soclu, ale cărui geamuri pătrate erau
acoperite cu hârtie translucidă imitând un vitraliu de catedrală(...) Zidăria era crăpată şi
scorojită în foarte multe locuri şi în crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar, ieşeau
îndrăzneţe buruienile”. „ Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât mai bine infernala
uşă şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al unui probabil
clopoţel interior atârna în sală. Anticamera era de o înălţime considerabilă ocupând
spaţiul celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de
piramidă în vârful căreia un Hermes din ipsos, destul de graţios, o copie după un model
clasic, vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu
glob de sticlă în chipul unui astru”. Grandiozitatea casei lui C. G. evidenţiază că acolo
locuieşte o persoană cu o situaţie materială considerabilă şi totodată pretenţia bunului
gust. Reperele culturale ce se regăsesc în decoruri ar putea să pună în lumină un personaj
elevat, dar pentru că toate sunt nişte imitaţii se distinge superficialitatea. Mai mult decât
atât, cititorul ia contact cu lumea unui personaj avar, care nu se înduplecă să aloce din
banii pe care îi deţine pentru a întreţine casa, preferând să-i simtă sub saltea.
D.p.d.v. al fizionomiei, C.G. dovedeşte aceeaşi avariţie, ţinuta sa fiind grăitoare în
acest sens. Detaliile notate dau personajului o alură caricaturală sau chiar ridicolă: „ purta
ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă şi plini de găuri, ghetele de gumilastic, iar
nădragii largi de stambă colorată îi avea prinşi cu o sfoară”.
G. Călinescu îi urmăreşte cu încetinitorul fiecare gest, dezvăluind portretul lui
Costache de la descrierea vestimentară, la evoluţia reacţiilor. Astfel, printr-o tehnică a
acumulării faptelor, a sugestiilor şi a gândurilor pune în lumină ambiţia, dar şi zgârcenia
personajului- tipul avarului.
E un personaj balzacian, blajin, dar zgârcit, iar puţinele porniri generoase( dorinţa de a o
adopta pe Otilia) sunt mereu anihilate de nevoia de a strânge bani.Trăsăturile definitorii
sunt cele ale avarului. Teama de oameni îi este caracteristică, iar rapacitatea îl defineşte.
Consecinţale maniei lui moş Costache sunt dezastruoase, dar şi caricaturale. El se află la
limita dintre comic şi tragic. Trăieşte în permanenţă teama de a nu fi furat şi de aceea
moartea însăşi pare un furt. Cu toate acestea, C.G. nu se regăseşte în totalitate prin galeria
personajelor avare ale lit. universale. Există o latură afectivă, palidă adevărat, prin
raportare la patima pe care o are, dar care-i păstrază umanitatea. Deşi este perezentat într-
un lanţ de situaţii defavorabile, autorul creează în jurul lui o aură de simpatie, iar
afecţiunea pe care o are pentru Otilia îl face să fie mai uşor suportabil. Bâlbâiala este o
manieră a acestuia de a temporiza răspunsurile pentru a le gasi pe cele favorabile. În
relaţia cu Felix se dovedeşte a fi acelaşi avar, de aceea se mulează uşor pe situaţie gasind
în renta lui o metodă de a mai acumula ceva la comoara sa.

Otilia Mărculescu: camera în care locuieşte devine definitorie pentru caracterul său
( manieră balzaciană): „ încăperea era mai mult lungă decât lată şi avea şi o fereastră care
da în geamlâc acoperită de o mare cortină de pluş(...) în apropierea ferestrei se afla o
masă de tualetă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare. În faţa ei se vedea un taburet
rotativ de pian. Sertarele de la tualetă şi de la dulapul de haine, erau trase afară în felurite
grade şi în ele se vedeau ca nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de
mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată(...) Jurnalele de
modă franţuzeşti se aflau mai peste amestecatcu note muzicale pentru piano-forte.
Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe nemţeşti, dar şi romane
franţuzeşti din colecţia Calmann- Levy. În cameră mirosea pătrunzător a pudră şi a
parfumuri. Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul
său acest ascunziş feminin”.
Din acest citat se observă că Otilia se ocupa destul de mult de aspectul său exterior
dovedind o oarecare aplecare către lux, dar în acelaşi timp dezordinea din cameră pune în
lumină o persoană energică. Există elemente în cameră care trimit cătrelatura spirituală
de care Otilia se ocupă în aceeaşi masură, de altfel ea fiind studentă la Conservator.
Chipul adolescentin al fetei e descris de către autor în mod direct în momentul sosirii lui
Felix la casa lui moş G. care observă: „ Un cap prelung şi tânăr de fată încadrat cu bucle
căzând până pe umeri” vestimentaţia ei sugerează supleţea, delicateţea, firea ei deschisă,
toate acestea definind o apariţie romantică tulburătoare: „ Subţiratică, într-o rochie foarte
strânsă la mijloc”. Otilia este inocentă, naturală, aparent fragilă, dar în sine, un caracter
foarte puternic, care determină ca mai toţi barbaţii romanului să graviteze în jurul ei.
Nu întâmplător titlul iniţial al romanului a fost „ Părinţii Otiliei” deoarece sub diverse
forme în plan moral aproape toţi pot deveni părinţi ai acesteia. (Otilia are o fire oscilantă
şi e capabilă sdă treacă foarte repede de la o extremă la alta. Ea este un amestec de
exuberanţă şi de seriozitate. E o nebunatică şi nestatornică asemeni trecătoarei tinereţi, ea
reprezintă însăşi feminitatea: „ Îmi vine uneori să alerg, să zbor... vrei să fugim? Hai să
fugim!!!” Toţi cei din jur sunt subjugaţi de feminitatea Otiliei de aceea caută să-i facă pe
plac. Imaginea ei este înconjurată în permanenţă de o aură misterioasă, iar atitudinile
contradictorii îi deruteză pe cei din jur.
Pentru a o realiza pe Otilia, G. Călinescu apelează la tehnica modernă, cea poliedrică sau
a oglinzilor paralele. Ea se reflectă diferit în imaginea celor din jur. Moş C. o sorbea
umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână”. Pentru Pascalopol „ este o mare
ştrengăriţă cu un temperament de artistă”, „ o fiinţă gingaşă care merită ocrotirea”, „ o
floare rară, o fată mândră şi independentă”. Pentru Aglae şi Aurica purtările Otiliei sunt
asemeni” fetelor fără căpătâi şi fără părinţi” Însăşi Otilia se autocaracterizează ca fiind
capricioasă, dorindu-şi independenţa , poate uneori chiar arogantă: „ mă plictisesc repede
şi sufăr când sunt contrariată”.
Otilia îşi dirijează existenţa în conformitate cu acea concepţie pe care o are despre femei:
„ noi nu trăim decât 5-6 ani. „. G. Călinescu,în momentul în care îşi concepe personajul
feminin rămâne constant cu această idee, iar imaginea pe care o creează la sfârşitul
romanului estompează feminitatea: „ Speriat Felix se mai uită odată, femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine
feminină stingea totul. Avusese dreptate fata- noi nu trăim decât 5-6 ani”.
Otilia este conştientă de firea sa capricioasă şi de aceea se consideră o piedică în
realizarea unui destin pe care-l intuieşte a fi strălucit pentru Felix. De aceea preferă să se
căsătorească cu Pascalopol şi să-i lase lui Felix libertatea de a progresa.
Ea este total dezinteresată de banii lui C.G. , e sinceră şi suferă cu adevărat în momentul
în care acesta are atacul cerebral, practic de-a lungul romanului ea, alături de Felix
rămâne oaza de lumină într-un întuneric al unei lumi mercantile.
Otilia reprezintă eternul feminin, iar despre ea, însuşi autorul afirmă: „ În planul
poematic, Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi
feminină(...)e fondul meu de ingenuitate şi copilărie) G. Călinescu- „ Esenţa
realismului”). Se pare că nici în realitatea propriu-zisă autorul nu se poate detaşa de acest
prototip de feminitate pe care l-a creat: „ În multitudinea imaginilorb suave ale femeii,
una imprecisă , fireşte, domina: fata cu părul ca un fum, exuberantă şi reflexivă, cultă,
nebunatică, serioasă, meditativă, muzicantă. Ori de câte ori admiraţia mea înregistra o
fiinţă feminină, în ea era o minimum de Otilie”. Ea rămâne cel mai modern personaj al
romanului, o prezenţă complexă, dar şi enigmatică.

Felix Sima: Are un dublu rol, de personaj reflector, dar şi de actor. În calitate de martor
al evenimentelor, prin intermediul ochilor lui e descrisă casa luiC.G. şi implicit,
sociatatea de la începutul secolului al XX-lea. Portretul fizic îl pune în evidenţa pe cel
moral: „ Faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină”.” Şuviţe mari de păr îi cădeau
de sub şapcă, obrazul ţi era de culoarea măslinie, iar nasul de o tăietură elină care-i dădea
o notă voluntară”. Dincolo de sensibilitatea care reiese din acest citat, Felix se dovedeşte
a fi un caracter hotărât, având ambiţia celui decis sa devină o celebritate în domeniul
ştiinţei medicale.
E un personaj realist, complex, surprins în devenirea sa, întruchipând tipul intelectualului.
Din perspectiva destinului său, romanul e unul iniţiatic, urmărind trecerea lui de la
adolescenţă la maturitate. Statutul final şi-l câştigă prin muncă, tocmai de aceea e de
admirat.
Prin comportament, gesturi şi atitudini se conturează o fire raţională, lucidă, cu o mare
nevoie de certitudini, el are o fire analitică şi un spirit de observaţie f. bine dezvoltat. În
relaţie cu celelalte personaje apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra
superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după norme etice: „ Voi
căuta să fiu bun cu toată lumea şi modest. Să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios,
dar nu orgolios”. Prin urmare are un simţ de disciplină înnăscut, ceea ce îi va asigura
realizarea dezideratelor. O dovadă a stâpânirii de sine se evidenţiază atunci când Felix
găseşte notele de plată pe care le înregistrase moş C. de unde observă că îi sunt puse pe
seamă cheltuieli care nu aveau nicio bază reală. Deşi este foarte uimit când înţelege că ar
fi avut un venit îndestulător pentru a avea o viaţă normală, care i-ar fi îngăduit împlinirea
iubirii faţă de Otilia, el găseşte energia interioară pentru a-şi păstra umanitatea şi, atunci
când bătrânul are atacul, e realmente preocupat de însănătoşirea acestuia.
Felix este urmărit şi în devenirea sa d.p.d.v. al releţiei cu Otilia. El simte încă de la
început o simpatie spontană faţă de fată, simpatie care îşi avea rădăcina în starea similară
a celor doi, aceea de orfan. În viaţa sentimentală nu e la fel de sigur ca în cea
profesională, obişnuit să analizeze totul cu luciditate, el înţelege destul de repede că o
iubeşte pe Otilia, dar ceea ce îi scapă minţii sale este comportamentul derutant al ei.
Eşecul pe care îl va avea în dragoste îl va maturiza, dirijându-şi energia spre împlinirea în
plan profesional, care va echilibra balanţa. El înţelege că într-o societate degradată în
esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, iar căsătoria devine o
afacere de supravieţuire: „ se căsători într-un chip care se chiamă strălucit şi intră prin
soţie într-un cerc de persoane influente”. Rămâne şi el de-a lungul romanului un personaj
neatins de lumea mercantilă.

Pascalopol: Există o biografie a acestui personaj care se încheagă de-a lungul diegezei,
ce pune în evidenţă o personalitate care ar fi putut să se realizeze foarte bine deoarece
fusese la studiu în germania şi Franţa, dar e nevoit să renunţe la acestea datorită faptului
că tatăl său moare şi trebuie să se ocupe de moşie. El este perezentat cititorului prin
intermediul ochilor lui Felix: „ Un om cam de vreo 50 de ani oarecum voluminos, totuşi
evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin
fineţea pielii şi tăietura ernglezească a mustăţii cărunte”. Din trăsăturile fizice reiese
ideea că Pasclopol e un om rafinat, elegant, şi de ce nu, un om „ şic”, aşa cum îi spune
Otilia.
Aceeaşi tehnică balzaciană este folosită pentru a se contura mai precis imaginea lui: „ Le
arătă casa( la moşie) aceeaşi căutare din apartamentul din Bucureşti se regăsea şi aici într-
u chip mai rustic. Doi pereţi ai sălii erau acoperiţi cu două mari şaluri. De caşmir, arme
numeroase, vechi, erau presărate peste tot, de tavanul de grinzi atârnau candelabre cu
lumânări de ceară”. „ pascalopol le arătă o odaie cu mobilă veche de nuc care, spunea el,
aparţinuse mamei sale şi rămânea mereu nelocuită” „ moşierul îi invită în sufragerie. O
masă lungă se întindea aproape de la un capăt la altul al odăii cu două bănci laterale”. Ca
un veritabil moşier deţine o casă impozantă de care are foarte mare grijă, toate lucrurile
fiind puse la locul lor. Chiar putem afirma că ordinea perfectă dă senzaţia pătrunderii
într-un muzeu în care se conservă gustul rafinat al lui Pascalopol. El se dovedeşte a fi de
o sensibilitate aparte, and în vedere că păstrează camera mamei intactă, în memoria
acesteia. Deşi comportamentul său pune în lumină un om stăpân pe sine, pascalopol
trăieşte în umbra unui eşecavut în viaţă, eşec survenit în urma renunţării la studii, pe de o
parte, dar dar şi în plan familial, deoarece rămâne singur. Tocmai din această cauză el
încearcă să se facă util celor care au nevoie de el. Cu toate că are intuiţai rapacităţii lui
C.G., el caută tovărăşia acestuia, în plus îl ajută să iasă din situaţii penibile de multe ori.
Faţă de Otilia trăieşte sentimente incerte pe xcare nu le poate disocia, cel de paternitate,
dar şi cel pasional. Are în avantajul luiacumularea unei experienţe de viaţă şi de
aceeaştie ce să-i ofere Otiliei, recunoscând faţă de ceilalţi că ea este” micul său viţiu
sentimental”. Deşi în tramă Felix devine un rival declarat, el are puterea să renunţe la
Otilia atunci când înţelege că pentru ea căsătoria este o colivie. El este o prezenţă plăcută
care face mai mai uşor de suportat lumea aceea.
Stănică Raţiu: este un personaj maniac, reprezentând arivistul, fiind cumplit , meschin
ca şi Aglae( de aceea comunicarea între ei poate să se stabilească). El îl va ucide cu sânge
rece pe C.G., luându-i banii. E u personaj omniprezent în roman care deschide toate uşile
şi care stârneşte tot felul de discuţii-intrigant. Neavând resurse materiale, se căsătoreşte
cu Olimpia, fiica Aglaei, dar are grijă ca înainte să i se dea zestre. Fiind avocat, vorbeşte,
gesticulează mult: „ Vorbea sonor, rotund cu gest artistic şi declamator. Limbajul
avocăţesc este dublat de o bună cunoaştere a oamenilor şi de aceea exercită o adevărată
influenţă asupra interlocutorului. Stănică este demagog, devenind un caţavencu modern,
pentru care familia este ţărişoara lui. În stânga şi în dreapta deschide mereu discuţii
despre familie pentru a stârni mila celorlalţi şi, în consecinţă, pentru a mai intra în posesia
unor bani. El este versatil, disimulează în permanenţă setea de parvenire, ţine discuţii cu
superioritate despre libertate, familie: „ Stănică aleargă de la o casă la alta cu ştiri,
informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător”. Toate
personajele reuşesc să vadă disimularea lui Stănică şi opiniile lor devin convergente cu
cele ale autorului. Mai mult el se autodefineşte: „ Stănică e profund, degeaba încercaţi
dumneavoastră să-l luaţi peste picior”. Ca şi în cazul personajelor lui I.L. Caragiale, se
observă dorinţa lui Stănică de a se lua în serios, subliniindu-se discrepanţa dintre aparenţă
şi esenţă. După ce intră în posesia averii printr-un comportament agresiv şi lipsit de
umanitate, va reuşi ca un adevărat parvenit să urce pe treptele societăţii. În final, va avea
o carieră politică şi va prospera în afacerile dubioase şi datorită căsătoriei cu georgeta.

Aglae Tulea: este baba absolută, ea e acreala totală care înveninează tot ce atinge.
Deoarece este mărginită nu are încredere decât în avere şi, prin urmare, desconsideră
orice preocupare intelectuală. Este meschină pentru că este capabilă să o distrugă pe
Otilia în favoarea copiilor eiGrija faţă de aceştia nu o umanizează, mai mult le determină
nesiguranţă şi neîncredere, devenind victime ale ei.Impresia generală pe care o lasă este
aceea de antipatie, ceea ce se distinge şi din fizionomia sa: „ Buze subţiri, acre, faţa
gălbicioasă, nasul e încovoiat şi acut, iar ochii bulbucaţi au o mişcare moale a
pleoapelor”. Ea estre expresia grotescului şi a marginirii.

Curente literare: Romantismul: -prezenţa personajelor romantice- Otilia şi Pascalopol-

Crearea pe baza antinomiilor a acestor personaje, prezenţa sentimentului de iubire văzută
din multiple perspective( pasiune, senzualism, platonism) , descrierea Bărăganului.
Realism: tematica socială, care aduce cu sine problema moştenirii şi pe cea a paternităşii,
circulariatatea textului dată de replica din final” aici nu stă nimeni”. Viziunea
cinematografică în care se operează cu focalizare sau cu tehnica flesh-backului.
Clasicismul: anumite personaje sunt caractere după modelul clasic: C:G. –avarul, A.T.-
baba absolută, Aurica- fata bătrână, S.R.- arivistul şi parvenitul.
Naturalismul: Autorul prezintă şi personaje tarate psihologic şi social: Simion- alienatul
şi Titi- retardatul, apatic şi lipsit de voinţă care are automatisme ridicole.
Modernismul: tipul intelectualului, pluripespectivismul, flash-backul.