Relatia incipit final. Elemente de arhitectura. Relatia mediu-personaj. Finalul.

Elemente de pictura si muzica. Caracterul circular al romanului

Romanul „Enigma Otiliei” este cea mai cunoscută realizare literară a celebrului critic şi
istoric literar, poet, prozator, dramaturg, eseist, publicist: George Călinescu (1899-1965). Dintre
cele mai cunoscute opere ale acestuia amintim: volumul de istorie literară: „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent”(1941), monografiile: „Viaţa lui Mihai Eminescu”(1932),
„Opera lui Mihai Eminescu”(1934-1936), „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”(1964) şi romanele:
„Cartea nunţii”(1933), „Enigma Otiliei”(1938), „Bietul Ioanide”(1953), „Scrinul negru”(1960).

I. Relatia incipit final

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui Moş Costache,
din perspectiva lui Felix, străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale
(adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu:”după război”).

Odata cu Felix Sima, cititorul descopera pe rand strada, casa, fatada, interiorul - detalii
arhitectonice, dezvaluie contrastul dintre aparenta (pretioase decoruri gotice amestecate cu
ornamente arhitectuale clasice, sugerand pretentiile de cultura ale localnicilor) si esenta, totul e
doar o copie banala, realizata cu materiale ieftine si urate, un fals ce dezvaluie snobismul si
zgarcenia.
In cadrul spatial, are loc descrierera strazii Antim, de unde reiese ca strada era pustie si
intunecata, si in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure, iar
lumina slaba a felinarelor, ingaduia numerele caselor. Acesta era pustie fiindca luminile de prin
case erau stinse. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casa nu era prea inalta
si aproape niciuna nu avea cat superior, insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii,
marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scurta a cladirilor faceau din strada
bucuresteana o caricatura in moloz a unei strazi italice. Strada este descrisa prin epitetele
“pustie”, “intunecata”, de unde reiese tristetea care controla casele locuite pe ea, astfel destinul
unor personaje era prescris inca din incipit.
Finalul romanului, realizat tot prin perspectiva aceluiasi personaj reflector Felix Sima, confera
timpul rezumand un deceniu din existenta personajelor, in contrast cu ritmul destul de lent al
naratiunii de pana atunci. Finalul are si functia unui epilog, oferind informatii despre cariera si
casatoria fericita a lui Felix,despre revolutia lui Stanica Ratiu si depre despartirea Otiliei de
Pascalopol. In decorul casei din strada Antim, acum cu adevarat parasita, ecoul vorbelor lui Mos
Costache: “aici nu sta nimeni”, capata valoare de adevar tragic.

II. Elemente de arhitectura

Caracteristicile arhitectonice ale străzii casei lui Moş Costache sunt surprinse de „ochiul unui
estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia este atribuită personajului intrus,
care caută o anumită casă. Naratorul are intenţia de a familiariza cititorul cu mediul, prin procedeul
restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la case, la interioare, la fizionomia şi la gesturile
locatarilor prin tehnica focalizării, pătrunzând astfel în psihologia personajelor din acest mediu,
prin reconstituirea atmosferei.
Personajul intrus observă strada şi casa lui Moş Costache, care prin detaliile surprinse,
sugerează contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi
(aspectul de kitsch), zgârciţi (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea
arhitecturii clasice), delăsători (impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi
în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Stilul arhitectural gotic este majoritar în constructia casei, întrucât se regăseste chiar si in forma
de dimensiuni neobisnuite a usii. Aceasta prezintă o formatiune convexă în jumatatea superioară,
ce se întinde până la linia de streasină. Într-adevăr, usa, de forma unei enorme ferestre gotice de
lemn umflat și descleiat de căldură sau ploaie si bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele
două trepte de piatră, tocite în modul convexitătii, până aproape sub streasină. Interiorul casei
este total în concordantă cu exteriorul acesteia. Anticamera este de înăltimea celor două nivele,
având o formă clasică, conică, cu pereti cafenii, culorit dificil de asimilat pentru ochiul uman.
Anticamera […] era de o înăltime considerabilă, ocupând spatiul celor două caturi laolaltă. O
scară de lemn cu două suisuri laterale formau un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de
ipsos, destul de gratios, o copie după un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie,
tinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru.
III. Relatia mediu-personaj
Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi construieşte
personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-se caracterul şi
preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele pentru jocuri
sau întruniri de familie. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie treptat,
pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea trăsăturilor de caracter.
Prin folosirea tehnicii detaliului fiecare amanunt este adus sub lupa si analizat; descrierea casei
lui Costache Giurgiuveanu, de la inceputul romanului, este reprezentativa pentru mediul si chiar
tipologia si psihologia proprietarului, reliefandu-i statutul social si psihologic. Descrierea
porneste totdeauna, ca si la Balzac, de la exterior spre interior, fizicul dezvaluind trasaturile
morale;
Descrierea minutioasa a mediului ambiant este utilizata ca mijloc de caracterizare a personajelor
fiind semnificativa in incipitul romanului, surprinzandu-l pe Felix, “strainul” care se initiaza
intr-un nou mediu observand stereotipurile si anomaliile mediului bucurestean.

IV. Finalul
Finalul romanului este realizat sub forma unui epilog si prezinta destinele personajelor antrenate
in conflictele centrale. Felix Sima a ajuns un medic renumit si profesor universitar intrand in
cercurile inalte ale societatii prin casatorie. Acesta se intalneste intamplator pe tren cu mosierul
pascalopol de la care afla ca i-a redat libertatea Otiliei, femeia alegand sa se recasatoreasca cu un
conte bogat din Argentina. Mosierul ii arata lui Felix o fotografie cu Otilia, in care acesta nu mai
descopera fata enigmatica de odinioara, ci o femeie frumoasa.
Romanul se incheie circular, prezentandu-l pe Felix Sima pe strada Antim cu privirea
atintita spre casa parasita a batranului Costache, revenindu-i in minte replica acestuia cu care a
fost intampinat in urma cu aproximativ 10 ani, cand a venit in Bucuresti: „Nu, nu, nu, aici nu sta
nimeni!”.

V. Elemente de pictura si muzica

Pianul este un substitut al Otiliei – el îi reflectă stările, dispoziția, preocupările. În
dimineața celei de-a doua zile petrecute în casa lui Costache Giurgiuveanu, Felix se trezește
ascultând pianul la care Otilia cânta cu multă dexteritate ”un exercițiu complicat, care varia la
infinit o temă”. Aparițiile Otiliei sunt numeroase, iar tema este greu de surprins în esența ei, fiind
o idee a frumuseții și a feminității ce îi transcende pe Felix și pe ceilalți.

„Avea crize de sensibilitate si reverie, in vreme ce Otilia rascolea valurile pianului, el se plimba
cu mainile in buzunar, oprindu-se din cand in cand in fata oglinzii. Se privea sever, lasand buzele
jos, intr-o amaraciune patetica. Se simtea frumos. Singuratatea lui, faptul de a nu avea parinti, il
umplea de o exaltare vaga a destinului sau propriu. Se intreba, inundat de frazele muzicale care
veneau de jos, ce avea sa devina: medic mare, savant, autor celebru, om politic".

VI. Caracterul circular al romanului

Structura narativa este circulara, care este data de plasarea tanarului Felix Sima in strada Antim
atat in deschiderea romanului cat si in incheiere.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul spatial si temporal al evenimentelor, prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul si trasează principalele planuri narative.
Finalul relatează o vizită nostalgică pe care Felix o întreprinde pe strada Antim. Descoperă casă
unchiului părăsită şi ruinată şi retrăieşte melancolic seara în care venise aici prima dată. Astfel îşi
aminteşte primirea ciudată de care avusese parte: „I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş
Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!”
Repetarea aici în final a cuvintelor rostite de unchiul său la începutul romanului – cuvinte rău-
prevestitoare – conferă simetrie şi circularitate textului