COLEGIUL NAȚIONAL DE INFORMATICĂ „TUDOR VIANU”

STUDIU DE CAZ
CRITICISMUL JUNIMIST

Coordonator:
Prof. Marilena ANGHEL

Componența grupei:
Andrei-Laurențiu COJOCARU
Florin PAVELESCU
Clasa a XI-a B

București
2019

1
 INTRODUCERE
și câteva repere istorice
„Până la întemeierea ‹‹Junimii››, literatura română este scrisă aproape numai de boieri (…).”
Junimea a fost o „societate literară românească, ini țiată de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi la Ia și, în 1863-1864. Și-a desfă șurat
activitatea prin ședințe literare săptămânale, prelegeri publice, cu mijloace de formare a unui orizont larg știin țific și de educare estetică, și prin revista Convorbiri literare, mai întâi la Iași, apoi,
din 1885, până la încetarea activită ții, în 1944, la Bucure ști. A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus
spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând o direc ție nouă în gândirea și literatura română. S-a pronun țat în problemele limbii și
ortografiei (în special Maiorescu), pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exagerări puriste sau diverse mode ( ex. italienismul), pentru îmbogățirea și modernizarea limbii literare. A
încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia, acordându-le spa ții largi în Convorbiri literare, mai ales în perioada bucureșteană, Junimea, și în special mentorul ei spiritual, T. Maiorescu, au
avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. Conservatori modera ți, adep ți ai unui liberalism moderat, unii dintre Conducătorii Junimii
(T. Maiorescu, Petre P. Carp ș.a.) au creat (1881), pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator, o grupare distinctă – junimi știi”.
Junimismul a reprezentat un curent de idei extrem de important pentru dezvoltarea culturii române ști din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, junimi știi având nu numai preocupări în
sfera estetică și literară, reușind să ofere un punct de vedere în toate domeniile culturii. Eugen Lovinescu apreciază că „Junimea reprezintă o adevărată mi șcare culturală cu rădăcini mai
adânci. În fața revoluției liberale, junimismul s-a ridicat ca singura for ță organizată a reac țiunii; de n-a împiedicat procesul grăbit al dezvoltării noastre politice și culturale, a exercitat, totu și, o
influență asupra sufletelor, felurit apreciată, dar reală, cu care aproape se confundă istoria culturii și literaturii noastre de după 1866” . Astfel, junimismul reprezintă mai mult decât un curent
literar, așa cum este el perceput adesea.
Originea junimismului este incertă, după cum afirmă chiar V. Pogor: „originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor” . George Călinescu susține însă că „Junimea a lut ființă la Iași, în
1863, îndată ce Maiorescu, după câteva luni de ședere, putu să- și facă prieteni” . Începuturile societății ieșene au fost marcate de prelegerile populare ținute de T. Maiorescu, V. Pogor, P. P.
Carp și Th. Rosetti. Alături de aceste prelegeri trebuie men ționată și prima reuniune a tinerilor care vor forma apoi nucleul de bază al societă ții, unde, la ini țiativa lui Maiorescu, P. P. Carp a citit
traducerea tragediei Macbeth, a lui Shakespeare. Această reuniune este considerată de I. Negruzzi ca fiind „întâia ședință a Junimii, fără ca cei prezen ți să se fi gândit încă la înfiin țarea unei
societăți literare”. Fondatorii Junimii au fost, fără îndoială, T. Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor, Th. Rosetti și I. Negruzzi. Denumirea societă ții a venit la propunerea lui Th. Rosetti, după ce
fusese propusă denumirea Ulpia Traiana și respinsă, din pricina caracterului său latin pe care junimi știi nu-l agreau.
Principiile curentului junimist s-au cristalizat în paginile revistei societă ții, apărută la 1 martie 1867, al cărei director era I. Negruzzi (a fost directorul publica ției timp de 23 de ani), care-i
propusese și denumirea, Convorbiri literare. Până la apariția acestei publica ții, principala formă de manifestare publică a junimismului a fost prelegerea. Odată cu apari ția revistei, societatea
ieșeană dispune de un instrument permanent, cu care î și poate face publice opiniile, a cărei necesitate este pusă în eviden ță de T. Maiorescu: „să putem rezuma o parte din discuțiile noastre
ce prezentau interes general” . Spiritul critic a fost unul dintre elementele care i-a adus laolaltă pe junimi ști, junimismul apărând ca o reac ție la pa șoptism, una dintre principalele sale direc ții
fiind chiar „compromiterea, distrugerea totală a idealurilor pa șoptiste” . Studiile critice publicate de T. Maiorescu în Convorbiri literare dau dovadă de un simț critic extraordinar. De-a lungul
existenței sale societatea Junimea a adunat în jurul său importante personalită ți ale culturii române ști, printre care se numără și cei patru mari clasici (M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale și
I. Slavici), a căror operă monumentală se întinde pe toate cele trei genuri literare și cuprinde o varietate tematică deosebită. Colectivul junimist era unul eterogen, reunind medici, avoca ți,
oameni politici, militari, profesori, și destul de pu țini scriitori, dar în stare să impună o direc ție nouă în cultura românească. Demersurile societă ții Junimea au avut influen țe deosebit de
semnificative asupra lingvisticii române ști, ortografia limbii române fiind una dintre primele teme abordate în discu țiile cenaclului ie șean.
Ideologia junimistă se creionează prin studiile lui T. Maiorescu și Th. Rosetti, iar discursurile parlamentare ale lui P. P. Carp fundamentează doctrina social-politică junimistă. Toate
acestea sunt rezultatul a numeroase discu ții purtate între conducătorii grupării. Fără îndoială, junimismul a atras după sine atât simpatii cât și antipatii, în perioada de manifestare a lui. În ciuda
apolitismului declarat al junimismului, acesta nu a fost niciodată străin de politică. În 1871 gruparea culturală ie șeană intră în politică alături de partidul conservator, moment în care politica
începe să ocupe un rol tot mai pronun țat pe scena Junimii, aceasta părăsindu- și orizontul pur literar. În 1874 Junimea î și pierde mentorul, pe T. Maiorescu, care se mută la Bucure ști, ocupând
funcțiile de deputat și ministru. Cu toate acestea, T. Maiorescu a continuat colaborarea cu Junimea, însă lipsa lui a fost incontestabil resim țită de junimi ști. În anii care au urmat, o seamă de
scriitori au părăsit Iașul și, implicit, cenaclul Junimea, mutându-se în București: Eminescu, Th. Rosetti, Slavici (în jurul lui 1880), I. Negruzzi (1885) lăsând goluri mari la Junimea. Anul 1885
poate fi considerat sfârșitul Junimii (nu și al junimismului): „Societatea literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Ia și; ea a pierit prin plecarea mea” afirmă I. Negruzzi. Din
1886 revista, Convorbiri literare, se mută la București. Activitatea societă ții mai continuă și în Bucure ști, unde T. Maiorescu adună în jurul său o parte dintre junimi ști, studii ale sale apărând în
continuare. Așa cum observă Eugen Lovinescu, „de la 1 ianuarie 1895 putem, a șadar, privi ciclul existen ței Junimii, a Convorbirilor literare și al lui Titu Maiorescu ca definitiv încheiat”. Odată cu
încheierea acestui ciclu, junimismul continuă într-o formă mult mai diluată, prin continuarea apari ției Convorbirilor literare, care capătă un caracter universitar, publicând cercetări filozofice și
istorice, până în 1944.

IDEOLOGIA JUNIMISTĂ
„După un avânt plin de entuziasm, dar fără deplină calculare, vine un timp de amor țire și poate de dezgust, dar în fine se reia vechea problemă cu inima mai stâmpărată, cu multe iluzii
pierdute, dar cu mare siguranță de succes într-un cerc mai restrâns.”
Direcțiile junimiste au ie șit la iveală încă din primii ani de manifestări publice ale junimismului. Elementele principale ale ideologiei junimiste au fost mărturisite deschis câ țiva ani mai
târziu. De remarcat este faptul că intelectualii reuni ți sub auspiciile Junimii, condusă de T. Maiorescu și P. P. Carp, aveau o forma ție culturală și filozofică remarcabilă, „în spiritul ideologiei
junkerimii și a filozofiei idealiste germane” ; majoritatea făcuseră studii superioare în universită ți germane. Ei au fost în stare să traseze un nou curent ideologic în cultura românească, un curent
a cărui orientare nu îmbrățișa opinia publică de atunci. Junimi știi au încercat să imprime societă ții române ști direc ția pe care ei o considerau potrivită pentru România și anume ie șirea din sfera
de influență ideologic-politică a Fran ței și apropierea de cea a Germaniei, încercând să probeze superioritatea culturii germane. În acest sens, Th. Rosetti aprecia că „dintre toate țările culte,
Franța era pe la mijlocul veacului nostru aceea al cărei contact era poate mai primejdios în dezvoltarea noastră socială și culturală”, deoarece era „ie șită de curând din zvârcolirile revolu ției
celei mari”. În demersurile lor pentru schimbarea orientării culturale române ști, junimi știi au avut de luptat „în contra” majorită ții intelectualilor români, educa ți în spiritul valorilor franceze.
Activitatea junimistă a fost înlesnită și de venirea la conducerea țării a principelui Carol de Hohenzollern, a cărei viziune se suprapunea celei junimiste. Ideile celebrei teorii a formelor
fără fond, a lui Maiorescu se regăsesc și într-o scrisoare a principelui Carol, publicată în ianuarie 1881 în ziarul german Algemeine Zeitung: „Acești oameni cari și-au făcut educația lor politică
și socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvâr șire împrejurările patrie1i lor, nu caută alta decât a aplica aici ideile din care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în ni ște forme utopice, fără a
cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita țară (…) a trecut deodată și fără nicio mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală constitu țiune precum nici un popor din Europa…” .

2
Adepți ai unei evoluții lente, junimi știi nu agreau faptul că în evolu ția poporului și a culturii române ști s-au sărit anumite etape. Pe scurt, ei nu admiteau conceptul „drumului ocolit” în evolu ția
poporului și culturii românești.
Unul dintre obiectivele junimismului a fost distrugerea idealurilor pa șoptiste. Motivele pe care le invocă junimi știi împotriva pa șoptismului sunt puse în eviden ță de către Zigu Ornea:
„Obiectul principal al atacului era mi șcarea pa șoptistă, care (…) a încălcat tradi ția istorică, a nesocotit obiceiurile și specificul nostru, transplantând din afară institu ții, principii constitu ționale,
reforme, privind starea socială, economică și politică a țării, profund străine și de aceea fatal nepotrivite” .
Maiorescu, implicit și junimi știi, a fost influen țat puternic de filozofi germani, precum Hegel, Schopenhauer sau Kant. Tudor Vianu subliniază: „Se poate spune că gândirea socială a lui
Maiorescu este un moment al Restaurației europene, ajunsă însă pe tărâmurile noastre după ce î și îndeplinise rolul ei în Occident” , în lucrarea Influența lui Hegel în cultura română.
Junimistul Alexandru D. Xenopol, despre care Lovinescu men ționează că „în realitate…nu era cu desăvârșire în tonul Junimii” , îi reproșa lui I. Negruzzi, la 17 mai 1870, că „În atmosfera
Junimii predomnește în mod cam prea exclusiv ideea progresului de sus în jos” . El se ridică oarecum împotriva ideilor evolu ționiste ale lui Maiorescu, negând incapabilitatea de progres a țării
noastre. Într-o scrisoare către I. Negruzzi, Xenopol precizează despre un articol al lui Maiorescu: „este pornit din adânca convic țiune că țara noastră e incapabilă de progres, că progresul
aparent cu care ne fălim este neadevărat, ca unul ce nu a pornit din impulsul poporului, ci vine din influen țe exterioare. (…) Toate cele spuse sunt consequen ți logice a principiului că progresul
la noi e din capul locului fals” . Și Ștefan Vârcolici se declară împotriva ideilor lui Maiorescu. El î și exprimă dezacordul în legătură cu ideile din studiul În contra direcției de astăzi într-o scrisoare
către I. Negruzzi: „Acest articol este foarte categoric. D. Maiorescu nu face acolo nicio explica țiune, ci condamnă tot fără îndurare” . Putem, așadar, distinge două tabere în interiorul cenaclului
literar ieșean: prima, a celor formați în spiritul politico-filozofic german, si cea de a doua, a celor forma ți în spiritul ideilor franceze.
Cele mai multe dintre principiile ideologiei junimiste au fost enun țate de T. Maiorescu în studiile sale critice, publicate în Convorbiri literare. Într-un capitol următor vor fi luate separat
câteva dintre studiile maioresciene fundamentale pentru ideologia junimistă. Abia în 1904, Constantin Rădulescu-Motru, ca reprezentant al noii genera ții de junimi ști, organizează sistematic,
într-un cadru teoretic, ideologia junimistă.

REPREZENTAN ȚI AI JUNIMISMULUI
Fără îndoială, acest capitol ar trebui să înceapă cu Titu Maiorescu, dar, deoarece rolul său a fost unul deosebit de important în apari ția și răspândirea curentului junimist, dar și în
formularea direcțiilor junimiste, am decis să-l tratăm într-un capitol separat. De asemenea, în acest capitol ar trebui aminti ți și cei patru mari clasici ai literaturii noastre. Nu vom face acest lucru,
deoarece următorul studiu de caz, cu tema Diversitate tematică și stilistică în opera marilor clasici , va trata îndeaproape viața și opera acestora.

VASILE POGOR
„‹‹Nătângul de Pogor›› a fost mefistofelul ‹‹Junimii››, spiritul ‹‹voltairian››, râzând de tot ce se citea la reuniuni, stând cu picioarele pe canapea. Râdea până ce-i crăpa ‹‹cămeșa›› și-i săreau
‹‹dinții cei doi din gură››”.
Vasile Pogor, n. 20 august 1834, Iași - m. 20 martie 1906, Ia și. Traducător și poet. Fiul comisului Vasile Pogor, autor și traducător el însu și, și al Zoei (n. Cerkez), făcea parte dintr-o
veche familie de origine răzeșească. A studiat la pensionul francez din Ia și al lui Malgouverné și la Paris, unde î și ia doctoratul în drept. Judecător, avocat, pre ședinte de sec ție, apoi prim-
președinte al Curții de Apel din Iași. Consilier comunal, apoi primar al Ia șului (1880 - 1881; 1888 - 1897). A debutat în 1862, în Ateneul român, cu traduceri din Anacreon, Cantel, P. Dupont și
Uhland. A mai colaborat la Din Moldova, iar în 1866 face parte din redac ția ziarului Constituțiunea.
Întemeietor, alături de T. Maiorescu, I. Negruzzi, P. P. Carp și Th. Rosetti, al Societă ții „Junimea”, a ținut mai multe „prelec țiuni populare” pe teme de istorie, istorie culturală, artă și
literatură. Cele mai multe dintre scrierile sale, traduceri îndeosebi și pu ține poezii originale, le-a publicat în Convorbiri literare. Traducător bine orientat în literatura universală, chiar dacă nu
deosebit de înzestrat în găsirea echivalen țelor române ști, Pogor a oferit cititorilor tălmăciri variate, începând cu scrieri ale antichită ții și până la modernii Baudelaire, E. A. Poe și Bret Harte.
Poeziile sale originale aparțin romantismului minor, obsedat de ideea ireversibilei treceri; în manuscris a lăsat și câteva schi țe satirice și începuturi de povestiri simbolice.

IACOB NEGRUZZI
„Secretarul ‹‹perpetuu››, și prin activitate și prin vârstă, al ‹‹Junimii››, redactorul neobosit al Convorbirilor a fost Iacob Negruzzi, zis Jak și Iacopo (…). Strângea înfrigurat manuscrise pentru
Convorbiri, trimitea apeluri disperate pentru colaborare și abonamente, corecta și ciuntea sângeros articolele junimi știlor provocând proteste, pândea pe membrii ‹‹Junimii››, la reuniuni, să le ia
manuscrisele citite și admise”.
Iacob Negruzzi, n. 31 decembrie 1842, Ia și - m. 6 ianuarie 1932, Bucure ști. Poet și prozator. Fiul lui Constantin Negruzzi și al Mariei (n. Gane). Între 1853 și 1863, studii liceale și
universitare (Facultatea de Drept) la Berlin, unde î și dă, în 1863, și doctoratul. Carieră universitară la Ia și (1864 - 1884) și Bucure ști (din 1885 până la pensionare, în 1897). Carieră politică:
deputat din 1870, apoi senator.
În 1881 e primit la Academia Română, unde va fi ulterior secretar general și, în două rânduri, începând cu 1910, pre ședinte. Se numără printre fondatorii Junimii, al cărei secretar devine
în 1868. A avut un rol covârșitor ca redactor al Convorbirilor literare cărora le-a asigurat, investind o imensă energie și făcând mari sacrificii (chiar și materiale), apari ția regulată. Se ocupă de
revistă și după mutarea la București (1885) și nu abandonează munca redac țională decât zece ani mai târziu. La Convorbiri scrie recenzii, note etc., își publică prozele din Cňpii de pe natură
(în volum, 1874), romanul Mihai Vereanu (în volum, 1873) și inaugurează o spirituală rubrică de „Coresponden ță” (probabil prima „Po ștă a redac ției” în adevăratul în țeles al cuvântului din
publicistica noastră).
Negruzzi debutase în presă cu o scenetă, în Foaia Soțietății pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina (1866), iar în volum, cu Poezii (1872). Amintirile din „Junimea” , deși
redactate începând cu 1889, apar abia în 1921. A tradus mai multe piese de Schiller ( Hoții, Fiesco, Cabală și amor apar în volum în 1871, Fecioara din Orléans în Convorbiri literare, 1883, iar
Don Carlos și Maria Stuart sunt incluse în ultimul volum de Scrieri complecte, I-VI, 1893 - 1897), ca și din poezia romantică franceză (Hugo) și germană (Schiller, Heine), acestea incluse în
Poezii, 1872.

THEODOR ROSETTI

3
 Theodor Rosetti (n. 5 mai 1837, Ia și sau Sole ști - m. 17 iulie 1923, Bucure ști) a fost un publicist și om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888 - 1889 și membru de
onoare al Academiei Române (1891), Societă ții Junimea (1863). Theodor Rosetti a fost Ministru de Finan țe în 1912 și Pre ședinte al Senatului Român în 1913, în guvernul Titu Maiorescu.
Descendent al unei vechi familii boiere ști, prime ște o educa ție germană în cadrul lec țiilor desfă șurate în sânul familiei. A început liceul la Lvov și l-a terminat la Viena, a studiat economia
politică și finanțele la Viena și Paris. Și-a luat licen ța în drept la Paris, iar în 1860 este numit judecător la tribunalul din Ia și, numărându-se printre întemeietorii societă ții Junimea.
Theodor Rosetti a studiat finan țele și știin țele politice la Lviv și la Viena, precum și dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la Ia și, 1864 prefect de Vaslui și profesor la
Facultatea de Drept a Universității din Ia și. Theodor Rosetti, declarându-se un admirator al Italiei, a fost un propagandist sincer al filoitalienismului. Ca membru al Partidului Conservator a fost
de mai multe ori președintele Consiliului de Mini ștri și ministru. A de ținut func ția de guvernator al Băncii Na ționale a României în perioada 19 noiembrie 1890 - 21 noiembrie 1895.
În primăvara anului 1866 este ales deputat de Dorohoi și face parte din Adunarea Constituantă. Între anii 1866-1868, func ționează ca pre ședinte al consiliului jude țean Vaslui. Agent
diplomatic al României la Berlin, ministru al Lucrărilor Publice; la 31 martie 1876, este numit membru al Cur ții de Casa ție, iar în 1884, pre ședinte. Face parte din comitetul de redac ție al ziarului
,,Timpul”, președinte al Consiliului de miniștri al României în perioada 1888 - 1889, director al Băncii Agricole, ministru de Finan țe, membru al Cur ții Permanente de Arbitraj de la Haga. Este
cunoscut pentru lucrările: Despre direcțiunea progresului nostru (1874), Mișcarea socială la noi (1885).
Invitat de Regele Carol I să participe la Consiliul de coroană din 3 august 1914 în calitate de fost conducător al guvernului României, Theodor Rosetti, unul dintre cei doi decani de
vârstă ai Consiliului, alături de P. P. Carp (avea șaptezeci și șapte de ani în 1914), se pronun ță pentru neutralitate: „Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile
noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit. (...) decât să ne avântăm într-un război contra sim țământului public, mai bine să rămânem neutri”.

PETRE P. CARP
Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Ia și – m. 19 iunie 1919, Țibăne ști, jude țul Ia și) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator. Petre P. Carp s-a născut într-o
familie boierească din Moldova. Tatăl său, Petrache Carp, era mare stolnic, iar mama sa era fiica lui Iorgu Radu, un boier bogat din Dealu Mare, de lângă Bârlad. Și-a petrecut copilăria iarna la
Iași și vara la Țibănești, pe moșia familiei. A fost trimis încă din copilărie la Berlin (1850), unde înva ță la Französische Gymnasium („Liceul francez”).
În anul 1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Știin țe Politice din cadrul Universită ții din Bonn. În anul 1862 revine la Ia și și contribuie la punerea bazei societă ții
Junimea (primăvara anului 1864).
Deși a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865), a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Principatelor Unite. La 11
februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenen ței domne ști, iar ulterior secretar al Agen ției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).
A fost inițiat în francmasonerie la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua României din Ia și, iar la 19 noiembrie acela și an, prime ște gradul de Companion.
Adept al ideilor junimiste, s-a remarcat ca unul dintre frunta șii Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit
numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după abdicarea domnitorului Cuza (ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instruc țiunii, ministru
al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministru al Finan țelor) fiind ales de două ori pre ședinte al Consiliului de Mini ștri.
A activat în cadrul diploma ției românești îndeplinind func țiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada
noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipoten țiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului
Conservator și formează Partidul Constitu țional, iar Petre P. Carp este ales pre ședinte al acestui nou partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România,
a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre sus ținătorii ideii de intrare a României în război alături de
Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 - 27 februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

NICOLAE GANE
Nicolae Gane, n. 1 februarie 1838, Fălticeni - m. 16 aprilie 1916, Ia și. Prozator și poet. Apar ține unei vechi familii de boieri mici și mijlocii. Fiul lui Matei Gane, postelnic, și al Ruxandrei
(n. Văsescu). Învață la Școala primară înfiin țată în Fălticeni de Neofit Scriban, apoi la Ia și, la Pensionul Francez al lui Louis Jourdan. Inten ționează să urmeze artele frumoase la Paris, dar
întâmpinând opoziția familiei renunță pentru o carieră publică și cu proptele ob ține, la Ia și, postul de secretar-translator pe lângă directorul închisorilor din Moldova. Demisionează după numai
o zi și revine la Fălticeni, unde este numit membru al tribunalului de Suceava.
Datorită manifestărilor prounioniste este destituit în 1857 și î și reîncepe cariera în 1860, ca pre ședinte al aceluia și tribunal. Alternând func țiile administrative cu cele din magistratură,
Gane peregrinează prin mai multe ora șe ale Moldovei, ajungând în 1865 la Ia și. Colegul său de la Curtea de Apel, Vasile Pogor, și cei doi fra ți Negruzzi, Leon și Iacob, îl introduc la recent
înființata Societate Junimea, al cărei membru de bază va rămâne, de și aderă, în 1883, la Partidul Na țional Liberal al lui I. C. Brătianu. Va face o lungă carieră politică: prefect (1870; 1901) și
primar al Iașilor (1872 - 1876; 1881; 1887 - 1888; 1896 - 1899; 1907 - 1911), deputat în aproape toate legislaturile liberale, pre ședinte al Senatului (1898).
Debutează la Convorbiri literare cu nuvela Fluierul lui Ștefan (1867). Aceeași revistă îi va publica de-a lungul anilor pagini scrise în ceasurile de răgaz, adunate periodic în volum. După
1906 va publica mai ales în Viața Românească. Membru corespondent al Academiei Române (1882); membru titular (1908); pre ședinte al sec ției literare (1912); vicepre ședinte al Academiei
Române (1912 - 1913). Încercându- și condeiul în proză ( Novele, I-II, 1880; Novele, I-III, 1886) și în poezie ( Poezii, 1873; Poezii, 1886), Gane va izbuti mai ales ca prozator. Literatura sa
sentimentală și nostalgică s-a bucurat de succes în epocă și a fost pre țuită de povestitorii genera țiilor următoare. Publică o traducere în române ște, în ter ține imperfecte, a Infernului lui Dante
(1906).

ALEXANDRU D. XENOPOL
Alexandru D. Xenopol, n. 23 martie 1847, Ia și – m. 27 februarie 1920, Bucure ști. Teoretician al literaturii. Fiul lui Dimitrie Xenopol, om instruit, poliglot, și al Mariei (n. Vasiliu). Era fratele
mai mare al lui N. D. Xenopol. Prima învățătură în pensionul tatălui său, apoi la Școala de la Trei Ierarhi (1861), de unde trece la Academia Mihăileană (bacalaureat-1867). Aici e remarcat de T.
Maiorescu. Devenit membru al „Junimii”, în 1867 e trimis cu o bursă a acesteia la Berlin, unde- și ia licen ța în drept și filosofie (1871) și, în acela și an, doctoratul în drept (Berlin) și filozofie
(Giessen, cu studiul Istoriile civilizațiunei, ce va apărea în Convorbiri literare, 1869). Procuror la tribunalul din Iași (1871 - 1878), suplinitor, apoi titular al Catedrei de istorie a românilor de la
Universitatea din Iași (1883 - 1915).
Debut în Convorbiri literare cu studiul Cultura națională (1868). Debut editorial, ca scriitor, foarte târziu ( Amintiri de călătorie, 1901).A mai colaborat la Steaua României, Voința națională,
Românul literar ș. a. Director al revistei Arhiva, organ al Societății Științifice și Literare din Iași , pe care o conduce (1891 - 1908), după ce răspunsese de sec ția ei literară. În Arhiva semnează

4
versuri și cu pseudonimele I. Laur și Rama. Treptat, raporturile cu ‹‹Junimea›› se deteriorează, mai ales după trecerea lui Xenopol la liberalii modera ți (1878), dar colaborarea la revistă
continuă până în 1892. Din epoca berlineză (1867 - 1871) datează o valoroasă coresponden ță cu I. Negruzzi.
Ca istoric, Xenopol s-a ilustrat prin combaterea teoriei lui Roesler, apoi printr-o monumentală Istorie a românilor, devenind cunoscut pe plan mondial îndeosebi prin lucrările sale de
filosofie și teorie a istoriei, bazate pe disocierea antipozitivistă între fenomenele de „coexisten ță” (guvernate de legi) și cele de „succesiune” (organizabile în serii). Membru al Academiei
Române (1893) și al mai multor societăți Știin țifice străine. Teoretician al specificului na țional.

GEORGE PANU
George Panu, n. 9 martie 1848, Iași - m. 6 noiembrie 1910, Bucure ști. Memorialist și critic literar. Fiul ofi țerului Vasile Panu (Brânză) și al Anei (n. Gugora). Și-a făcut studiile primare și
liceale la Iași, unde a urmat și Facultatea de Litere (1868 - 1870). Mai târziu (1874 - 1879), studiază la Paris și Bruxelles, unde î și ia doctoratul în drept.
A frecventat cu asiduitate, între 1872 și 1874, ședin țele „Junimii” din Ia și. Profesor, apoi magistrat și avocat, a făcut și carieră politică. Șef de cabinet al lui C. A. Rosetti, membru al
partidelor liberal și conservator, cu treceri dintr-unul în altul în căutarea, zadarnică, a condi țiilor propice realizării idealurilor sale democratice, simpatizând mi șcarea socialistă, se numără printre
principalii întemeietori ai partidului radical-democrat.
A condus ziarele Lupta (1884 - 1892) și Ziua (1896) și a redactat singur, în întregime, Săptămâna (1901-1910). A colaborat și la Liberalul, Epoca, Epoca literară, L’Indépendence
Roumaine, Fântâna Blanduziei, distingându-se ca un gazetar de talent, posedând darul argumenta ției stringente și al observa ției incisive. Polemist de temut ( Portrete și tipuri parlamentare,
1893), a rămas în istoria literară, mai ales datorită Amintirilor de la „Junimea” din Iași (I-II, 1908 - 1910), poate cea mai convingătoare reconstituire a atmosferei și portretelor protagoni știlor
societății literare ieșene.

TITU MAIORESCU
Titu Maiorescu, n. 15 februarie 1840, Craiova – m. iulie 1917, Bucureşti. Critic literar şi estetician. Fiul lui Ioan Maiorescu şi al Mariei (n. Popazu). Tatăl său, înrudit probabil cu Inochentie
Micu şi cu Petru Maior, a fost, după expresia lui T. Vianu, un remarcabil „cap politic”; în iun. 1848, el dă citire, în curtea Colegiului Naţional din Craiova, Proclamaţiei de la Izlaz. Pentru
convingerile sale politice, a îndurat persecuţii; lasă, după moarte, câteva scrieri de istorie şi de lingvistică, pe care fiul său le va publica în Convorbiri literare. Maria Popazu era, se pare, de
origine aromână.
Maiorescu începe studiile la Craiova (1846-1848); apoi, după peregrinări cu familia la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Blaj, le continuă la Braşov (1850-1851) şi, datorită unei burse a Episcopiei
Blajului, la Viena (1851-1858), mai întâi ca extern (la Gimnaziul academic), apoi ca intern la Academia Theresiană (din 1856). Din 1855, Maiorescu îşi notează impresiile zilnice într-un jurnal,
unul din cele mai interesante pe care le cunoaşte literatura română (publicat postum: Însemnări zilnice, 3 volume, 1937-1943 şi, într-o nouă edi ție, completată cu epistolarul, începând din
1976). Absolvent pe locul întâi, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Berlin (1858-1859); trece apoi la Giessen unde obţine (1859) titlul de doctor în filosofie cu o teză despre Relaţie
(Das Verhältnis). Beneficiar al unei burse acordate de Eforia Şcoalelor, obţine la Paris (1860-1861) o licenţă în litere şi una în drept, dar eşuează în încercarea de a obţine şi un doctorat în
litere (redactase şi depusese cele două teze necesare).
În 1860, publică o primă încercare filosofică, sub titlul Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form; cu bune ecouri, la Berlin şi Paris. În 1861, se întoarce în ţară, începând o carieră
didactică şi politică foarte bogată, paralelă cu aceea de jurist. În 1862, e supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror; e numit profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului Central
din acelaşi oraş. În 1863, e decan al Facultăţii de Filosofie, apoi rector al Universită ții din Iaşi şi director al Şcolii Normale „Vasile Lupu” (1863-1868). Suspendat din funcţii (1864), în urma
calomniilor lui N. Ionescu, i se intentează un proces sub acuza de imoralitate, dar e achitat şi reintegrat în funcţii (1865). Exercită, în paralel, profesiunea de avocat. Împreună cu alţi cărturari,
M. iniţiază, în 1863, un ciclu de „prelecţiuni populare”, a căror tradiţie va dăinui vreme de şaptesprezece ani: în legătură cu aceste iniţiative se constituie Societatea „Junimea” (1863) care, din
1867, va dispune şi de un organ de presă, revista Convorbiri literare. Maiorescu declanşează, în aceşti ani, o campanie deosebit de virulentă împotriva „direcţiei vechi” în cultură şi literatură.
Membru al Societății Academice Române (1867), demisionează (1869) din cauza vederilor sale antilatiniste (va redeveni membru în 1879).
Destituit din învăţământ (1870) şi reintegrat în acelaşi an. Începe o lungă carieră politică, dusă până în preajma primului război mondial: deputat în 1871 (an în care încheie prelegerile la
Universitatea ieşeană), este numit ministru al Instrucţiunii Publice (1874), ceea ce îl obligă să se mute de la Iaşi la Bucureşti, unde iniţiază importante acţiuni de organizare şi reformă a
învăţământului românesc; în 1876, demisionează. Agent diplomatic la Berlin (mai-iul. 1876), director al ziarului Timpul (martie - iulie 1877), din nou deputat (1878), membru al Adunării
Constituante (1879). Activitatea politică îl acaparează din ce în ce mai mult, dar, din 1880, reia colaborator la revista Convorbiri literare. Este o epocă de noi lupte şi noi campanii; Maiorescu
poartă acum faimoasa lui polemică literară cu Dobrogeanu-Gherea. Revine la Univ. din Bucureşti în 1884, ca profesor de logică şi istoria filosofiei secolului al XIX-lea. Rector al Universită ții din
Bucureşti (1892-1897). Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888), demisionat din aceleaşi motive ca în 1876 (proiectele sale de reformă a învăţământului sunt respinse de Parlament);
ministru al Cultelor (1890), demisionează în 1891. După 1890, preocupările politice trec pe primul plan: e ministru al Justiţiei (iulie 1900 - februarie 1901), ministru de Externe (1910-1912), din
nou ministru de Justiţie (iulie 1912); prim-ministru în acelaşi an, va prezida Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913).
Pensionat din învăţământ în 1909; se retrage din viaţa politică în 1913. Partizan, de veche dată, al alianţei cu Puterile Centrale, rămâne la Bucureşti sub ocupaţie, fără a avea relaţii cu
inamicul. Înmormântat la cimitirul Bellu. După mai multe broşuri referitoare la probleme de limbă română (Regulile limbei române pentru începători, 1864; Despre scrierea limbei române, 1866;
Poezia română. Cercetare critică, urmată de o alegere de poesii, 1867; Contra Şcoalei Bărnuţiu, 1868; Beţia de cuvinte în „Revista contimporană”, 1873; Răspunsurile „Revistei contimporane”,
1873) publică prima ediție de Critice (1874), întregită prin reeditări succesive (1892-1893;1908; 1915). În 1876 îşi publică Logica (şapte edi ții până în 1919), în timp ce opera sa oratorică e
cuprinsă în cinci volume De Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I (1897-1915). Opera didactică şi primele scrieri au fost editate postum
(Prelegeri de filosofie,1980; Scrieri din tinereţe, 1981). Chiar dacă, în nici una din formele lui de manifestare, Maiorescu nu a fost un spirit original, importanţa sa e covârşitoare: ea trebuie
căutată în rolul de călăuză, de „spiritus rector” pe care Maiorescu l-a avut în cultura română, într-o epocă în care aceasta se afla în plină tranziţie şi în căutarea unui destin mai înalt.

ÎN CONTRA DIREC ȚIEI DE ASTĂZI ÎN CULTURA ROMÂNĂ

(1868)
Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de "Convorbiri Literare" va apărea la două
săptămâni o revistă în formatul stinsei "România Literară". În “Convorbiri literare” s-au publicat cercetări critice asupra lucrărilor mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura română.
Criticile nu au rămas fără răspuns, dar după obiceiul de la Junimea, erau pline de personalită ți, astfel încât, au trebuit trecute sub tăcere.

5
 O excepție care merită menționată este ultimul răspuns al Transilvaniei, deoarece unele observări din el dau ocazia de a caracteriza întreaga cultură română din ziua de astăzi.
Transilvania reprezenta organul public al Asociațiunii pentru literatura si cultura poporului roman, redactat de d. Bari ț, fiind astfel floarea dezvoltării intelectuale din Ardeal.
T. Maiorescu este nemul țumit de greșelile de ortografie, gramatică și stil ale publici știlor. Acesta considera că foile Albina, Federa țiunea și Telegraful se puteau cel pu țin scuza, ele
reprezentând interesele constituționale ale țării. El critica publica țiile Familia și Telegraful pentru felul în care sunt redactate. Revolu ția Franceză a reprezentat pentru întreaga Europă un impuls
spre emancipare din punct de vedere cultural. Junimea reu șe ște să întreprindă aceasta emigrare inedită către fântânile știin ței din Fran ța și Germania. Tinerii români doresc să se întoarcă
acasă în patria lor,fiind hotărâți să imite aparen țele culturii apusene: literatura, știin ța, arta și, cel mai important, libertatea, într-un stat modern. A șa cum poetul antic Vergiliu exclama prin
faimoasa frază: „tantae molis erat romanam condere gentem” ( Atât de greu era să se întemeieze neamul român), însă și existen ța României este o minune. T. Maiorescu considera că motivul
pentru care publicul român s-a îndreptat către civiliza țiile occidentale nu este o pre țuire deosebită a acestei culturi, adevăratul motiv fiind dorin ța de a arăta lumii ca urma șii lui Traian sunt egali
în nivelul civilizației.
La 1812, Petru Maior scrie istoria sa despre începutul dacilor. Acesta dore ște prin lucrarea sa să dovedească continuitatea română după Retragerea Aureliană. Scriitorul sus ține că dacii
au fost complet exterminați de către romani, astfel fiind imposibilă o amestecare între cele două popoare. Istoricul se întemeiază pe un pasaj din Eutrop și unul din Julian cărora le dă o
interpretare nefirească, astfel începând demonstra ția istorică a romanită ții noastre, cu o falsificare a istoriei.
La 1825 apare „Lexiconul de la Buda” în care se încearcă să se stabilească prin derivări de cuvinte că limba noastră este cea mai pur romană, fiind amestecată cu pu ține cuvinte
slavone. Prin astfel de procedee, primul pas este făcut printr-o falsificare a etimologiei.
În 1840 apare „Tentamen criticum in linguam romanicam”. Scrisă în latine ște, această carte are rolul de a prezenta străinilor acurate țea în vorbire a poporului român, dar care nu a fost și
nu va fi niciodată vorbită de români. Astfel, se produce o falsificare a filologiei. Străinii cuno șteau latinitatea poporului român prin intermediul filozofilor Dietz, Raynourd, Fuchs, Miclosich și al ții.
T. Maiorescu critică direc ția în care societatea română modernă se îndreaptă : „avem politică și șțiin ță, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii,
avem teatru, avem chiar o constituție. Dar în realitate toate acestea sunt produc țiuni moarte, preten ții fără fundament […]. Singura clasă la noi este țăranul român.” Acesta îi atribuie țăranului o
importanță specială, el stând la baza societă ții: din banii și munca lui sunt plăti ți arti știi, academicienii din Bucure ști. Publicistul consideră necesară existen ța unei lucrări în cinstea omului de
rând. Scriitorul afirmă faptul că mediocritatea trebuie descurajată din via ța publică a unui popor, cu atât mai mult dacă acesta este incult. Ceea ce este valoros se remarcă fără indulgen țe, în
timp.
În ultimul său argument, Maiorescu aduce în discu ție teoria formelor fără fond. Ele reprezintă în mod sugestiv starea nefastă a României din acea perioadă. Junimistul le considera nu
numai inutile, dar și stricăcioase, distrugând un mijloc de cultură: „ În timpul în care o academie e osândită să existe fără știin ță, o asocia țiune fără spirit de societate, o panacotecă fără artă și
o școală fără instrucțiune bună, formele se discretitează cu totul în opinia publică”. Acestea apar ca o tendin ță de modernizare for țată, care chiar întârzie fondul care s-ar putea produce în
viitor. Maiorescu reamintește nemulțumirea sa fa ță de foaia Transilvania, cerând încă o data să se respecte fondul român: limbă bună, ortografie, gramatica.
Publicistul concluzionează printr-o idee remarcabilă, și anume ca o cultură falsă nu poate sta la baza existen ței unui popor.

DIREC ȚIA NOUA ÎN POEZIA ȘI PROZA ROMÂNĂ

Direcţia nouă în poezia şi proza română este un studiu publicat în 1872 și este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două par ți: poezie şi proză. Prima parte porneşte de la câteva
întrebări referitoare la viitorul României, la cultura ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu
„atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi”, iar manifestarea acestei direcţii este literatura „ în sensul cel mai larg al cuvântului”. Este prezentat apoi și contextul politic al vremii,
unul tulbure, confuz și întunecat prin „tendinţele lipsite de princip”. În acest cadru nesănătos îşi face timid loc şi literatura, încă nerecunoscută și „jună”, dar cu un spirit „sigur și solid”. Aceasta
dă astfel o speranţă pentru viitor, dar poate deveni realitate doar cu condi ția de a fi în țeleasă și primită de public, punându-se accent mai ales pe tineri. Prin câteva referiri la condiţia anterioară
a literaturii româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de „simţământ natural”, adevăr, înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional. Cu toate acestea, aprecierile lui Titu
Maiorescu sunt exacte, încă de aici el având acea premoni ție critică ce fixează marile valori într-un tablou de vasta întindere al literaturii române, în fruntea noii mi șcări îl a șază pe Vasile
Alecsandri, „cap al poeziei noastre literare în genera ția trecută”, care „păruse a- și fi terminat chemarea literară”, dar acum se remarca printr-un nou suflu de crea ție,
prin „Pasteluri”, considerate de Maiorescu, fără greșeala, „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeob ște”.
Al doilea poet al momentului, în 1872, este Mihai Eminescu, acesta fiind chiar asimilabil integral „noii direc ții”, de și în cazul poetului viziunea asupra trecutului literar, în
poezia „Epigonii”, publicată în „Convorbiri literare” în 1870, diferă sensibil de aprecierile criticului. Fraza despre Eminescu este o capodoperă a stilului critic încă reticent fa ță de influen țele
romantice puternice ale poeziei sale, cu o distilare bine calculată a aprecierilor pozitive și cu o inser ție subtilă a rezervelor, cu ocoli șuri mari de sintagme antitetice, pâna la judecata finală
revine: „Cu totul osebit în felul sau, om al timpului modern, deocamdată blazatin cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum a șa de pu țin format,
încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu”.
Alături de previziunea critică de la moartea poetului în 1889, pe cât e „omene ște” posibil, „că literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui”, acest fapt
dovedind marea putere de premoni ție a criticii maioresciene.

DOUĂ RAPOARTE CETITE ÎN ACADEMIA

ROMÂNĂ ASUPRA ORTOGRAFIEI
(1880 -1904)
1. RAPORT CETIT ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ
(SESIUNEA GENERALĂ DE LA 1880)
ASUPRA UNUI NOU PROIECT DE ORTOGRAFIE
T. Maiorescu , alături de Hașdeu, Bari țiu, Odobescu și Caragiani, în cadrul ședin ței din Academia Română au decis: „ a se pune la ordinea zilei ortografia cu care să se publice de acum
înainte toate publicațiile Academiei Române”. Această decizie a fost luată după mai multe discu ții aprinse în anii 1867, 1868 și 1869. Sunt men ționa ți autori și lucrări, care au ajutat la
îndeplinirea acestui scop : „raportul Comisiei ortografice” , scris de I. C. Massim, contraproiectul d-lui. I. Sbiera ( Anale, vol. 1, pag. 79 și urm.) și I. Heliade-Rădulescu cu „principe de
ortographia română”.
Maiorescu împarte în două grupuri membrii Academiei Române: teoreticienii intranscenden ți și cei care țineau cont de împrejurimile în care se află literatura română, dornici să primeasă
orice mod de scriere rațional. Lingvistul Massim î și formulează o opinie fixată, astfel încât el afirmă faptul că nu se îndoie ște că întreaga societate î și dore ște ca această teorie ortografică să

6
ajungă în cărțile din care „junimea studioasă” înva ță. În urma unor dezbateri care au durat 3 ani, d. A. Treb. Laurian afirma cu pruden ță faptul că s-a ajuns la un rezultat mul țumitor : se va
proteja etimologia cuvintelor și prin aceasta se va conserva legătura cu limbile latine.
Chiar dacă decizia fusese luată, nici un ziar sau publica ție nu folosea ortografia stabilită. Se porne ște realizarea lucrării ortografice de către comisie, fiind sub supravegherea și
beneficiind de suportul domnului Bari țiu. Majoritatea hotărârilor au fost luate în unanimitate, întotdeauna ținându-se cont de părerile membrilor, scopul fiind acela de a ajunge la un rezultat
practic, pe placul tuturor.
T. Maiorescu nu considera că punctul esen țial al discu țiilor este diferen ța dintre fonetism și etimologism, a șa cum și Ha șdeu amintea într-una din ședin țe: „ceea ce este etimologic astăzi
era fonetic atunci când s-a aplicat un mod de scriere la o limba oarecare”. Junimistul afirma faptul că fonetica este o structura fluidă și că fiecare genera ție creează propriile sale modificări.
Tocmai aceste alterări dovedesc inteligen ța unui popor. Este formulată clar ipoteza acestei reforme lingvistice: „ortografia propusă în proiectul de fa ță este întemeiată pe un fonetism temperat
prin necesități etimologice”. Punctul de plecare este acela că fiecare cuvânt se scrie a șa cum se pronun ță. Acest principiu îi va da limbii romane o scriere u șoară, în conformitate cu alte idei
lingvistice moderne. Astfel, în limbă sunt sunete noi care nu se regăsesc în alfabetul latinesc și trebuie găsite noi însemnări pentru acestea, ținând cont de etimologie.
Voi menționa câteva schimbări necesare pentru adaptarea alfabetului latin la nevoile limbii române moderne:
1. Literele latine y, ph, qu și k, nemaiavând sunete corespunzătoare, nu se vor folosi în scriere.
2. Duplicarea consoanelor se admite numai acolo unde provine alipirea a două cuvinte romane din care unul se termină și altul începe cu aceea și consoană sau cu o consoană de acela și fel,
daca se și aude. Exemplu: înnotare, înnoire, aprobare (cu un singur p), afirmare, colaborare.
3. Se admite duplicarea lui s în puținele cuvinte în care poate servi pentru evitarea confuziei între două în țelesuri diferite: massa (la masse) și masa (la table), rassa ( la race) și rasa (rasse),
cassa ( la caisse) și casa (la maison).
4. Consoana x reprezintă împreunarea consoanelor s și c în neologisme și cuvinte proprii: xilografie, lexicon, Xenocrat, Alexandru.
5. Articolul nedefinit, pronumele și numeralul o (o casă, o dată, am dat-o) se va scrie întotdeauna cu o și niciodată cu ua.
6. Apostroful nu se pune înaintea articolului feminin a; prin urmare se va scrie: casa, masa etc.
7.Sunetul ӂ se va scrie întotdeauna cu j.
8. Sunetele Ч și г se vor scrie cu c și g înainte de e și i și cu ci și gi înaintea celorlalte vocale. Când literele c și g vor suna k și r înaintea vocalelor e și i, se vor scrie cu ch și gh. Vom scrie: cine,
ginere, ceapă, geană, ceaslov, ciocârlie, Giurgiu.
9. i scurt se va însemna cu i simplu, fără semnul scurtării. Regula pentru cetire este: i final simplu se pronunță totdeauna scurt, în afara cazului când este imposibil. În cazurile unde este lung
se arată lungimea prin accentul grav. Se va scrie oameni, copii, arbitri, a auzi, el auzi, tu auzi.
În urma acestor explicații în privin ța regulilor alese în perioada dezbaterilor, T. Maiorescu afirma faptul că în ortografia română sunt încă multe lucruri de definitivat. El consideră că
această reformă nu trebuie să fie în paralel cu direc ția în care se îndreaptă literatura română, „ci să puie Academia Romana înlăuntrul și în fruntea acestei mi șcări”.

2. REVIZUIREA ORTOGRAFIEI
(1904)
Modificările făcute care se regăsesc în raport nu sunt de natură știin țifică, cât de nevoie practică, scopul fiind acela ca ortografia sa se apropie cât mai mult de o grafie comună: „Dacă în
chestiuni de pură știință abstractă, a noastră trebuie să fie cercetare necondi ționată a adevărului, indiferent dacă acest adevăr este împărtă șit de mul ți sau de pu țini, în chestiuni de dezvoltare
organică concretă, precum limba și împreună cu dânsa scrierea” .
În anul 1903 are loc o comisiune ad-hoc, la care participă și ultimii trei membri răma și în via ță de la vechea ședin ță din 1880, adică d-nii Ha șdeu, Quintescu și Maiorescu. În cadrul
ședinței se discută și hotărăsc scrierea lunilor (septembrie, octombrie etc.), scrierea cuvintelor: finan țe, pia ță, celălalt, teatru, neatârnare sau punerea accentelor. Toate aceste subiecte vor fi
dezbătute în viitoarele întruniri. În ședin țele cu numerele 6,8 si 9 martie sunt aprobate regulile cu privire la scrierea diftongilor ea și oa, singurul membru care se opune fiind Quintescu.
Maiorescu amintește importanța reformei ortografiei Academiei de la 1880: majoritatea ziarelor și revistelor sunt scrise curat fonetic și ceea ce este cel mai important, profesorii de limba
română semnalează o simplificare a scrierii care vine în ajutorul acestora. Se adoptă încă 5 reguli:
1. Diftongii ea și oa să se scrie întotdeauna ea și oa, iar nu e și o.
2. Grupul de consoane șt se va scrie totdeauna șt, indiferent dacă vine dintr-o formă flexionară cu sc sau nu. Vom scrie: pești, crești, știință etc.
3. Sunetul z se va scrie întotdeauna z, chiar dacă vine dintr-o formă flectionara dintr-un d. Se va scrie: verde, verzi, poezie etc.
4. I scurt se va însemna cu I simplu, u scurt cu u simplu.
Astfel, ortografia indică litera sunetului, dar nu și toate nuan țele de pronun țare ale lui. Semnul scurtării se va folosi doar pentru vocala ă.
5. ъ se va scrie întotdeauna ca ă.
O altă propunere este aceea de a înlocui litera î în interiorul cuvintelor cu â în cuvintele ca român și derivatele acestuia: România, românism.

7
8