Instan tele Autorul, G.

Calinescu, surprinde in romanul sau complexitatea unor fenomene precum avaritia,

comunicarii arivismul, invidia, ingrosand trasaturile personajelor sale pana la grotesc. Naratorul adopta un ton
narative (autor, obiectiv, dar de fapt se ascunde sub mãştile sale, personajele, ale caror caractere se dezvaluie progresiv,
narator, pornind de la dátele exterioare ale existentei lor si culminand cu cele de ordin interior. Naratorul
personaje, cititori; stârneste curiozitatea cititorilor si stabileste o legatura cu acestia, cu care se identifica, prin folosirea
marcile prezentei persoanei I plural in formulãri de genul: ,,Uimirea liceanului va parea nu se poate mai indreptatita,
naratorului) daca vom sti cine era. Se numea Félix Sima..."

Perspectiva Narațiunea este nonfocalizatã şi se realizeaza la persoana a Ill-a Naratorul este obiectiv, detasat, un se
narativa (subiectiva/ implica in faptele prezentate, dar conditia impersoanlitatii este incalcata prin comentariile sale de
obiectiva/ estet. .
relativizata/detasata ,,Obiectivitatea insasi este una paradoxala, caci nu mai desemneaza absenta din evenimente a unui
/ omníscienta/ narator impartial sau a demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator savant si
omniprezenta) expert, care, in loc sa infatiseze lumea, o studiaza cu probe de laborator’’. (N. Manolescu, ,,Arca lui
Noe")
Naratorul este omniscient, fapt ce-i ingaduie sa stie totul despre persoanjele sale, sa emita aprecieri
asupra lor si sa introducã perceptia auctorialã caracterologicã în locul perspectivei personajelor.
Constructia Roamnul este unitar, apare simetria incipit - final ( Incipitul si finalul redau imaginea strazii Antim si
discursului narativ a casei lui Giurgiuveanu:
(unitate, inlãnțuire,  Incipitul: ,,Dinadins, intr-o duminicã, o lua pe strada Antim. Prefacerile nu
pauza descriptiva, Schimbaserã cu totul caracterul strãzii. Casa lui mos Costache era leproasã, înnegritã. Poarta era
alternante etc.) tinuta cu un lant si curtea toata nãpãditã de scaieti. Nu mai pãrea sã fie locuitã..."

 Compozitia:
Structura textutui/ Romanul cuprinde 20 de capitole si e structurat pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul
compozitia (incipit, personajelor prin acumularea detaliilor.
final, episoade/  Un prim plan urmareste eforturile membrilor clanului Tulea de a obtine mostenirea
secvente narative, lui Costache Giurgiuveanu in defavoarea Otiliei, fiica vitrega a acestuia.
planuri...)  Un alt plan principal prezinta destinul tanarului Felix Sima, care pe parcursul
romanului experimenteaza viata de familie, iubirea / esecul sentimental si succesul profesional.
 Planurile secundare: planul lui Pascalopol, al Auricai, al lui Stanica Ratiu.
 Incipitul:
Romanul începe prin precizarea timpului si a spatiului desfasurarii actiunii, autorul folostnd tehnica
detaliului: ,, Într-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece", Felix Sima, un
tânãr de vreo optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseste de la Iasi pe strada Antim din Bucuresti
pentru a-şi cãuta unchiul, pe Costache Giurgiuveanu, dupã ce a rãmas orfan de ambii pãrinti. La
Bucuresti, Felix intentioneaza sã urmeze Facultatea de Medicina, pentru a deveni doctor cum fusese şi
tatãl sãu. Dupã ce face un portret detaliat tânãrului Felix, naratorul ne descrie, în maniera balzacianã
strada Antim, în detalii ce au rol caracterizator pentru locuitorii din aceasta zona a capitalei (conditie sociala
modesta, cultura mediocrã). Casa lui Costache Giurgiuveanu sugereazã zgârcenia proprietarului prin peretii
grosolan tencuiti si prin starea de paraginã în care se aflã. Tot în incipit sunt prezentate principalele
personaje aflate în casa lui Moş Costache:…………………………………………………………………..
 Finalul:
este închis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se
realizeaza prin descrierea strãzii si a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix - strãinul din familia
Giurgiuveanu - în momente diferite ale existenței sale: adolescența şi maturitatea.

Relatii temporale si Perspectiva temporalã e cronologicã, bazatã pe relatarea evenimentelor în ordinea derulãrii lor. Actiunea
spatiale romanului se desfasoara in perioada iulie 1909 - martie 1911 si este urnmata de epilogul prezumptiv, plasat la
un deceniu si jumatate distanta.
Spatiul actiunii este, în cea mai mare parte orasul Bucuresti (casele de pe strada Antim unde locuiesc
fam. Giugiuveanu si Tulea); o secvențã are loc în Bãrãgan, unde se aflã moşia lui Pascalopol).

3. ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două
episoade/ secvenţe narative;
 Succesiunea secventelor narative este redata prin înlantuire (respectarea
cronologiei faptelor), completate prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului.

Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei
personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul
familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg
peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de
vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei
care vor avea un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea epică a romanului. Încă
de la început se profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri- tipare caracterologice : avarul
iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae
Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al
ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul
( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Naratorul notează
minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei, generozitatea
şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- el îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a
Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă
pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la cărţi,
ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.

Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special
cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă
un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea,
scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale,
plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la
adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final
lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace,
sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte
în casă  şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului,
cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat
asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei,
dar amână din nou să o facă în fapt.  Astfel, episodul concentrează epic schema întregului
roman.

În opinia mea, romanul Enigma Otiliei confirmă vocația de prozator a lui George
Călinescu, reunind aspecte caracteristice unei societăți dominate de legea banului, prezentate
într-o structură narativă complexă, realist-modernă. Tema si viziunea despre lume fiind
realiste, romanul călinescian este o oglindă purtată de-a lungul unei societăți, dintr-un anumit
spațiu geografic și dintr-o anumită perioadă istorică.
În primul rând, romanul dă la iveală o lume mediocră lipsită de solidaritate în care
autoritatea paternă nu se mai exercită, iar instituția matrimonială s-a degradat.
În al doilea rând, în case mohorâte, pe străzi întunecate, ființa fixată în tiparul
tipologiilor realiste apare iremediabil singură, izolată de ceilalți prin avariție (moș Costache,
Aglae), viclenie (Stănică), prudență (Felix), boală (Simion), obsesie (Titi și Aurica), inocența
lăsându-se și ea coruptă de ambiție, sentimentul pur al iubirii neavând nici o șansă de
împlinire, atâta timp cât viața însăși este o enigmă.
În concluzie, romanul călinescian ilustrează formula estetică a balzacianismului.
 Statulul moral, social și psihologic al Otiliei Mărculescu

Statutul moral, social si psihologic al Otiliei Mărculescu este marcat de faptul ca, inga
de la o vârsta frageda, romane orfana. Obișnuita cu luxul si rasfatat când mama ei trăia, odată
ajunsa sub tutela tatălui sau vitreg, Costache Giurgiuveana, copila începe sa invite ce
înseamnă singurătatea si răutatea celor din jur. De aceea, după cum ii povestește lui Felix,
bucuria de a trai viat afara a se gândi vreun moment la planuri de viitor este determinata de
traumele copilăriei produse de zgârcenia noului tutore sau de malițiozitatea surorii lui
Costache, Aglae, ce o considera mereu o amenințare pentru integritatea averii familiei. Otiliei
i se amintește mereu ca este crescuta din mila, ca nu e demna de numele Giurgiuveana.
Inconsecventa, atât la nivel psihologic, cat si comportamental, devine principala trăsătura de
caracter a personajului. Fire sensibila si traumatizata, intr-o continua căutarea a siguranței
psihologice si sociale, Otilia da naștere aproape fora vina, la principalele conflicte ale
romanului.
Principala trăsătura de caracter a Otiliei Mărculescu este inconsecventa atât la nivel
psihologic, cat si comportamental. Aceasta ambiguitatea structurala ii conferă protagonistei
aura enigmatica si însemnele eternului feminin, determinându-l pe George Călinescu sa
organizeze întreaga arhitectura a romanului in jurul unei astfel de caracteristici, la prima
vedere imposibil de pus in cuvinte. Portretizarea Otiliei tine de trei mijloace de caracterizare
cu rolul de a-i ambiguiza acesteia personalitatea: Otilia este un personaj modern construit.

Relativizarea personajului se realizează prin însumarea unor perspective multiple

divergente asupra Otiliei. Pentru Giurgiuveanu, ea este „fe-fe-tiţa”, „Otilica”sa cea scumpă,
care îi luminează bătrâneţea şi singurătatea. Pentru Pascalopol este tânăra strălucitoare, cu
suflet capricios de artistă dezinteresată de latura practică a vieţii, având însă nevoie de a fi
protejată. Pentru Felix, este „o fată deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă” Pentru Aglae şi
Aurica este „o stricată”. Otilia însă se judecă cu luciditate, descoperindu-şi structura
dilematică. „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, „noi, fetele, suntem mediocre şi singurul
merit este acela că-mi dau seama de asta”.