Romanul este o specie a genului epic, în proză, care se definește prin

complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a acțiunii și a personajelor

surprinse în evoluție. În structura oricărei opere epice, incipitul și finalul au un
rol foarte important, fiind elementele compoziționale care asigură relația dintre
lumea reală a cititorului si universul ficțional al cărții. Incipitul este o secvență
introductivă care are consecințe în desfășurarea ulterioară a operei. Finalul
reprezintă formula de încheiere a operei literare, care ilustrează viziunea
autorului asupra evenimentelor prezentate.
O caracteristica a romanului Ion, redactat de Liviu Rebreanu este aspectul de
,,corp sferoid,, , care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și
economic (săraci - bogați), dar și cultural (țărani - intelectuali). Ca prim
personaj al textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar între realitate și
ficțiune. ,,Șoseaua cea mare și fără de sfârșit,, , marcată de o serie de toponime
identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina, trecătoarea
Bârgăului) este un transparent simbol al realității. Din această șosea se
desprinde un drum care conduce cititorul într-o ficțiune românească care îl va
înapoia la final realității. Drumul, la început vesel, neted, jucăuș, înaintează în
ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit sub zăpușeala unei
duminici liniștite. Finalul romanului se află într-o strânsă legatură cu incipitul și
reprezintă descrierea aceluiași drum, parcurs în sens invers, dupa incheierea
evenimentelor, drum care se pierde, de aceasta dată, în „șoseaua mare”,
înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal „ drumul
trece prin Jidovița, pe podul de lemn acoperit, de peste Someș, și se pierde în
șoseaua cea mare si fără început . “ Simetria dintre incipit și final pare să-i
sugereze cititorului ideea zădărniciei din urma zbaterilor vieții.
Crucea, din incipit, strâmbă și cu Hristosul care ,,își tremură jalnic trupul de
tinichea ruginită,, anunță intrarea într-o lume rău alcătuită, în care se macină
destine incapabile să se verticalizeze. În final, însă aceasta este poleită de o rază
de soare, marcând salvarea cu ajutorul credinței și destinului.
Așadar, incipitul și finalul unui roman realist-obiectiv sunt elemente de
structură cu semnificații bine determinate. Relația dintre aceste două elemente
de construcție este evidentă si semnificativă, căci opera începe și se termină în
același punct, descriind un întreg univers circular.