Reda relatia dintre cele doua planuri avand in vedere:

-titlu, incipit,final,teme,antiteza dintre planuri, filosofia lui schopenhauer

„Floare albastra” este una dintre poeziile mai cunoscute ale lui Mihai Eminescu, ea constituind
un exemplu demn pentru stilul eminescian, temele principale reprezentative ale operei fiind tema naturii
si tema iubirii. Insa, in poeziei este conturata de asemenea o alta tema esentiala a operei, tema geniului,
fiind evidentiata in cele doua planuri ale poeziei: planul apropielui si planul departarii.

Titlul poeziei este un element de paratext ce realizeaza relatii semantice si sintactice cu textul,
iar conform clasificarii lui Gerrard Genette, este de tip analitic, format din substantivul comun „floare” si
adjectivul cromatic „albastra”. Cele doua elemente componente releva mai multe aspecte contrastante
ale poeziei, astfel redandu-se un motiv literar romantic de circulatie universala, regasit in opera lui
Leopardi, „Novalis”, denotand-o, simbolic, pe iubita pierduta. Prin asocierea oximoronica, titlul reflecta o
trasatura a esteticii romantice, aspiratia catre inalt, dar si dorinta de anulare a contrariilor prin integrarea
elementelor propuse: principiul „COINCIDENTIA OPPOSITORUM”.

Incipitul operei prezinta reprosul iubitei adresat barbatului care este „cufundat in stele”, geniul,
temandu-se ca ar putea fi uitata din cauza aspiratiei sale catre inalt. Primul cuvant al poeziei „iar” indica
un comportament repetat al celui care aspira catre absolut, care se indeparteaza prin gandire de iubire,
eul liric prezentand o fascinatie pentru istorie (pentru vechiile civilizatii), dar si pentru misterele
universului. Totodata, prin lexemele din campul lexical al cosmicului se reflecta planul abstract al
gandirii, aspiratia spre inalt, specifica omului de geniu, conturanduse astfel unul din cele doua planuri
fundamentale ale creatiei.

Finalul idilei prezinta ireversibilitatea pierderii sentimentului de iubire prin utilizarea verbelor la
perfect compus (te-ai dus, a murit). Repetitia din ultimul vers in forma exclamativa denota intensitatea
regretului. Totodata, finalul, prin versul „Totusi este trist in lume!”, dezvolta o dubla semnificatie: chiar
daca exista iubire, exista si tristete in lumea deoarece iubirea este efemera; chiar daca exista iubire pe
lume, ea nu poate anula tristetea resimtita de fiinta umana care-si constientizeaza efemeritatea.

Temele operei eminesciene „Floare albastra” sunt reprezentative stilului sau, cele principale fiind
tema iubirii, tema geniului si tema naturii, putand fi regasite si tema cosmicului, tema cunoasterii, tema
mortii si tema conditiei umane. Aceste teme ajuta la conturarea celor doua planuri, planul aproapelui
fiind asociat temelor naturii si iubirii, iar planul departarii, al geniului, fiind asociat temelor geniului,
cosmicului si cunoasterii.

Filosofia lui Schopenhauer prezinta o perspectiva detaliata asupra relatiei dintre geniu si omul
comun, acesta reprezentand geniul ca fiind predispus izolarii, existenta sa fiind dominata de intelect si
fiind capabil sa-si depaseasca sfera si sa faca sacrificii in numele unui ideal. In contrast cu geniul,
Schopenhauer prezinta omul comun ca fiind sociabil, avand o existenta dominata de instinct, nefiind
capabil sa-si depaseasca limitele sau sa faca sacrificii in numele unui ideal.

Poezia se structureaza pe o antiteza, procedeu preferat de romantici deoarece reflecta dorinta

acestora de a integra contrariile, intr-o viziune totalizatoare. ; cele doua planuri al eului liric si al iubitei
redau nu numai 2 perspective diferite asupra iubirii, ci si asupra conditiei umane in general prin antiteza
planului „aproapelui” si planului „departelui” si cea dintre geniu si omul comun.

Planul aproapelui este reprezentat de iubita, de dorinta sa de iubire, de a petrece timp

impreuna cu eul liric. Scenariul acesteia se contureaza printr-o serie de verbe la viitor tonul sau ludic,
dand lejeritatea raportarii la sentimentul de iubire. Apartinand acestui plan, motivul codrului reda un
spatiu protector, definit pe vitalitate si eternitate, ajutand la conturarea temei iubirii. Totodata, acesta
este definit de prima jumatate a titlului, substantivul „floarea”, care reda efemeritatea si gingasia,
trasaturi ale iubitei.

Planul departarii este caracteristic geniului care aspira catre inalt si care se indeparteaza de
iubire. Acesta se considera superior omului comun, lucru evidentiat prin apelativul „mititica”, care reda,
pe de o parte, un element de portret fizic, sugerand delicatetea fetei, iar pe de alta parte un aspect
psihologic, sugerand inferioritatea ei in raport cu superioritatea geniului.

In concluzie, poezia „Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera semnificativa a scriitorului,
ce introduce tematicii eminesciene tema geniului, cu ajutorul caruia se contureaza doua planuri
diametral opuse, contrastante, care prezinta doua perspective diferite asupra iubirii, surprinzandu-se
regretul eului liric pentru aspiratia catre inalt si departarea de realitate, de planul aproapelui.