http://bacalaureat-la-romana.blogspot.ro/2013/09/subiectul-i-rolurile-stilistice-alte.

html

Mihai Eminescu, Dorinţa

Mihai Eminescu, Dorinţa

─ romantismul unui text poetic studiat ─

Curent al subiectivităţii, emoţiei şi fanteziei creatoare, romantismul se afirmă în plan european în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la pretenţiile raţionaliste şi sobrietatea clasicismului. După
clasificarea lui Virgil Nemoianu din Îmblânzirea romantismului, acest curent cunoaşte două faze de
evoluţie, romantismul înalt (High romanticism), 1790 – 1815 şi romantismul de tip Biedermeier
(Biedermeier romanticism), 1815 – 1848. Romantismul românesc cunoaşte ca reprezentant al
romantismului înalt pe

Mihai Eminescu, al cărui lirism se caracterizează în acest sens prin simţ cosmic, vizionarism, radicalism
ideologic, integrarea contrariilor, intensitate pasională.

Reprezentativă pentru dimensiunea romantică a creaţiei eminesciene este poezia Dorinţa, idilă în
care ,,visul ferice de iubire” este proiectat pe fundalul unei naturi feerice, edenice. De altfel, această
perspectivă asupra naturii, văzută ca ,,état d’âme”, este proprie romantismului şi se regăseşte în toate
poeziile eminesciene pe tema iubirii şi a naturii. Când poetul visează la o iubire ideală, construind o
utopie a iubirii împlinite, natura descrisă este luxuriantă, de un cromatism puternic, caldă, intimă (ca în
Lacul, Crăiasa din poveşti, Povestea codrului, Floare albastră, Atât de fragedă…, Dorinţa ş. a.);
dimpotrivă, nostalgia unei iubiri trecute, puternic regretate este proiectată pe fundalul unui peisaj
cenuşiu, sumar schiţat (ca în Pe aceeaşi ulicioară, Pe lângă plopii fără soţ, Singurătate, De câte ori,
iubito…, Şi dacă…).

Poezia Dorinţa, publicată în ,,Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, aparţine primei etape a lirismului
eminescian; sub influenţa romantismului, poetul introduce în structura poemului un element specific
noii sensibilităţi literare: proiecţia realităţii imediate în vis. Din acest punct de vedere, titlul este sugestiv,
comunicând cititorului ideea de bază a textului, referitoare la aşezarea poveştii de iubire descrise sub
semnul idealului, prin asociere cu o stare sufletească marcată de nerăbdare, de dorinţă arzătoare.

De-a lungul celor 6 strofe, imaginea iubirii este proiectată într-un cadru de basm, sugerând legătura
dintre natura înconjurătoare şi starea de spirit a celor doi îndrăgostiţi. Armonia cuplului intră în
rezonanţă cu armonia întregii naturi.

În succesiunea lor, cele 3 tablouri poetice sunt realizate cu o mare precizie a desenului. Primul tablou,
corespunzând primei strofe, reprezintă chemarea în codru adresată de poet iubitei ideale:

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Caracterul descriptiv al acestei prime secvenţe este dat de numărul mare de substantive, în comparaţie
cu numărul restrâns al verbelor. Adresarea directă, imperativă, din incipit trădează intimitate, dar şi
dorul nemărginit al poetului îndrăgostit. Imaginea codrului este realizată prin trei repere particulare,
create prin figuri de stil diferite: ,,izvorul care tremură pe prund” (personificare), ,,prispa cea de brazde”
(metaforă) şi ,,crengile plecate” (epitet, metonimie1). Cu ajutorul lor, poetul sugerează imaginea feerică
a cadrului fizic, familiar, protector al celor doi îndrăgostiţi.

Al doilea tablou, corespunzând strofelor 2 – 4, evidenţiază scenariul de dragoste imaginat de poet a se

derula în mijlocul acestei naturi edenice, precum şi portretul idealizat al iubitei.

Gesturile care compun acest scenariu imaginar sunt redate cu ajutorul unor verbe de mişcare precum:
să alergi, să cazi, să ridic, să desprind, or să-ţi cadă, şedea-vei; modul conjunctiv prezent, indicativul
viitor popular şi viitorul formă inversată se asociază aici cu sugestia unei tensiuni emoţionale ce
dublează aşteptarea şi dorinţa concretizării visului. Succesiunea verbelor accentuează dinamismul
acestui tablou, trădând dorinţa reciprocă a revederii (mai ales că subiectul acestor verbe este iubita).
Repetiţia ,,singuri – singurei”, expresie a voluptăţii izolării cuplului de restul universului (solitudinea în
doi), sugerează refacerea de către cei doi a cuplului adamic.

Gesturile de tandreţe dintre cei doi îndrăgostiţi sunt o consecinţă firească a secvenţei anterioare,
reprezentând aspiraţia împlinirii prin iniţierea în tainele iubirii:

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Eminescu configurează cu multă sensibilitate un portret unic al unei iubite ideale, impresionant prin
fineţea şi totodată siguranţa liniilor. Epitetele cromatice selectate din sfera purităţii (,,fruntea albă”) şi a
luminozităţii (,,părul galben”) conturează un portret pe cât de simplu, pe atât de strălucitor al fiinţei
iubite, prototip de frumuseţe feminină, ce pare astfel desprinsă dintr-un spaţiu ideal, abstractizat prin
puterea minţii poetului. Jocul realitate – iluzie este sugerat şi prin motivul vălului: ,,Să-ţi desprind din
creştet vălul/ Să-l ridic de pe obraz”. La proiecţia în plan ideal a acestui portret contribuie şi motivul
florilor de tei, cu dublă recurenţă în poezie (apare şi în ultima strofă), imagine sinestezică (olfactivă şi
vizuală) asociată la Eminescu transcendenţei, sacralităţii. Emoţia, starea de fericire a îndrăgostiţilor se
transmite întregii naturi: ,,Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei”.

În ultimele două strofe (ultimul tablou), poetul valorifică semnificaţiile motivului romantic al reveriei,
concretizat în ipostazele somnului şi visului. Aspirând la contopirea deplină cu veşnicia naturii, fiinţa
trecătoare a omului caută o cale de acces spre eternitate:

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Maternă şi ocrotitoare, natura pare a participa afectiv la povestea de dragoste la care asistă. Elementele
reţinute de poet: ,,cântecul” izvorului, ,,blânda batere de vânt”, ,,armonia codrului bătut de gânduri”
conferă naturii o notă umană, meditativă. Codrul este personificat, după modelul literaturii folclorice, în
spiritul romantismului. Căderea florilor de tei peste somnul celor doi îndrăgostiţi reprezintă
binecuvântarea naturii pentru visul lor de fericire. Starea de abandonare completă în somn şi vis, de
contopire cu elementele esenţiale ale vegetalului reprezintă consecinţa celei mai concentrate reverii de
dragoste eminesciene. Reveria reprezintă împlinirea în imaginaţie a unei dorinţe, a dorinţei de fericire în
mijlocul naturii.

Măsură a unei subiectivităţi geniale prin forţa inepuizabilă de exploatare a expresivităţii cuvintelor,
figurile de stil folosite în acest mic poem de dragoste susţin echilibrul şi totodată expansiunea stărilor
sufleteşti proiectate într-un spaţiu natural mirific, dominat de armonie: epitete, personificări, metafora,
repetiţia, inversiunea. Poetul foloseşte şi valenţele stilistice ale unor mijloace gramaticale precum
formele verbale (modul conjunctiv, viitorul popular).

Versificaţia poeziei respectă modelul folcloric, ceea ce o apropie şi mai mult de romantism: rima
încrucişată, ritmul trohaic şi măsura de 7-8 silabe conferă versurilor o tonalitate solemnă, ceremonioasă,
în deplin acord cu măreţia utopiei iubirii împlinite.

Prin elemente precum: tema aspiraţiei spre o iubire ideală, posibilă numai în mijlocul naturii, motive
literare specifice (visul, florile de tei, codrul), corespondenţa natură – stare sufletească, subiectivitatea
afirmată direct prin verbe şi pronume la persoana Isg. şi procedeele artistice, precum şi ecourile
folclorice, Dorinţa de Mihai Eminescu se dovedeşte a fi o expresie deplină a romantismului ce l-a
caracterizat plenar pe poetul-nepereche al literaturii române.

1 metonimie (DEX): figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului
prin parte, ale părţii prin întreg, ale cauzei prin efect, ale abstractului prin concret, ale efectului prin
cauză, ale posesorului prin lucru posedat

1 Rolurile stilistice alte modurilor / timpurilor verbale

INDICATIVUL
 imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, stărilor pe care le exprimă;

 intră în opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre cert şi
posibil.

IMPERATIVUL

 comunicare directă;

 exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;

 exprimă atitudini şi trăiri subiective printr-un dublu sistem de semnale verbale şi paraverbale;

 marcă textuală a stilului indirect - rol de teatralizare, de dinamizare a discursului personajelor;

 alături de substantive sau adjective în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului;

 prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care poate lua
forma invocaţiei retorice.

CONJUNCTIVUL

 exprimă o acţiune posibilă, realizabilă, probabilă;

 arată atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţată: incertitudine, ezitare,
aproximaţie, dorinţă, protest, indignare;

 substituie imperativul – rol de accentuare a subiectivităţii;

 în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul de a
semnaliza trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.

CONDIŢIONAL – OPTATIVUL

 la timpul perfect acţiunea este ireală;

 înlocuieşte conjunctivul în enunţuri interogative sau exclamative;

 valoarea expresivă este aceea de a acentúa tonalitatea subiectivă – uimirea, indignarea;

 în textul liric exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.

INFINITIVUL

 infinitivul perfect îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei
succesiuni temporale.

GERUNZIUL

 dinamizare;

 acţiunea e în desfăşurare;

 creează imagini dinamice;

 reliefează percepţia subiectivă ( acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită:
“Şi poate şi acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit”).

PARTICIPIUL

 comportament dublu : adjectival şi verbal ( funcţii stilistice celor două clase morfologice);

 verbal – inversiuni topice;

 adjectival – epitet, metaforă.

SUPINUL

 exprimă acţiunea, procesul sau starea văzute cu potenţialitate;

 poate deveni epitet al verbului sau al substantivului ori capată valoare metaforică;

 cu valoare de imperativ oferă enunţului un ton impersonal devenind un indice textual al stilului
oficial (“De trimis...! De înmânat directorului!”)

Valori stilistice ale timpurilor verbale

PREZENTUL

 presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

 trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;

 imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;

 dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de

autenticitate şi exactitate;

 are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;

 prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa
prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL

 timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune de

evenimente ale trecutului;

 arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;

 exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;

  este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;

· poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;

 prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;

 imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii;
instituie o perspectivă subiectivă;

 imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul

static determinat de utilizarea prezentului;

PERFECTUL SIMPLU

NARATIV :

- situează evenimentul într-un trecut recent;

- arată caracterul punctual al acţiunii;

- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;

- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.) produce o

schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării;

- este un timp specific scrierilor istorice;

- sensibilizează desfăşurarea, succesiunea acţiunilor;

DESCRIPTIV :

- presupune o deviere expresivă de la caracterul prin excelenţă narativ al acţiunii;

- oferă vivacitate imaginilor.

PERFECTUL COMPUS

 înscrie evenimentele narate într-o durată trecută;

 poate avea rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii;

 delimitează planul naratorului de planul personajelor;

 folosit în finalul textului în contrast cu alte timpuri poate avea rol rezumativ;

 poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia;

 creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate;

 prin înlănţuirea verbelor la pf. compus se creează iluzia unei derulări cinematografice,
rapide, dinamice, fără oprire;
 evidenţiază alternarea planurilor real cu cel al dorinţei; se creează impresia unui joc al
destinului.

VIITORUL

 formele culte, literare sugerează siguranţa sau o condiţionare a intenţiei;

 este timpul perspectivei;

 lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal;

 sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea;

 arată durata ideală, a creaţiei, a artei;

 artistic, aceste verbe încheie o experienţă de cunoaştere, cea a timpului trăit, iar cu ele
se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii artistice.