,,Floare albastră”, de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan Slavici
și I. L. Caragiale. Încă de la primele poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca
fiind ,,poet în toată puterea cuvântului”, intuind geniul său și promovându-l în cadrul
cenaclului ,,Junimea” și prin intermediul revistei ,,Convorbiri literare”.
Poezia ,,Floare albastră” datează încă din perioada studiilor la Viena și Berlin și a fost
publicată pe data de 1 aprilie 1873, în revista ,,Convorbiri literare”. Aceasta ilustrează
ipostaza iubirii paradisiace, ce apare în multe dintre creațiile eminesciene de la acea vreme
(,,Lacul”, secvența idilică din ,,Luceafărul”).
Romantismul este un curent literar artistic, apărut în Europa, la sfârșitul secolului al
XVII-lea, ca reacție împotriva rigorilor clasice și raționalismului iluminist. Principalele
trăsături promovate de romantici sunt: manifestarea sentimentelor prin artă, identificarea unor
noi surse de inspirație(istoria, folclorul, frumusețea naturii), folosirea procedeului artistic al
antitezei, retorismul limbajului, preferința pentru oniric.
O primă caracteristică a romantismului prezentă în poezia luată în discuție este
dezvoltarea a două teme tipic romantice predilecte-iubirea și natura.(condiția omului de
geniu(omul superior nu are acces la trăirea iubirii—nefericit(,,Totuși este trist în lume”))
Lirica eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original. Astfel, iubirea reprezintă
o cale de cunoaștere, asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind surprinsă în
consonanță cu sentimentele umane. Natura eminesciană are două coordonate: ipostaza
terestră, a unui peisaj recreat de poet, ocrotitor, familiar și ipostaza cosmică, evidențiată prin
elemente specifice romanticilor, precum luna, stelele, luceafărul, dar și prin prezentarea
marilor proiecții ale genezei sau stingerii universale.
Coordonatele romantice se găsesc și la nivelul compoziției poeziei, ce se realizează
prin alternarea a două planuri, de fapt prin confruntarea a două moduri de existență și ipostaze
ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite- lumea iubirii concrete și lumea
cunoașterii terestre. Celor două li se asociază ipostaze umane(masculin-feminin) sau
portretele spirituale(geniul-făptura spirituală). Ca în lirismul măștilor, eul liric împrumută cele
două ipostaze, masculin-feminin, el-ea, într-un dialog al ,,eternului cu efemerul”. Îndrăgostitul
reprezintă omul de geniu, provenind din sfere înalte, pe când iubita întruchipează planul
uman, terestru, lumea comună.
Tema poeziei ,,Floare albastră” prezintă visul de iubire posibil de împlinit, soldat însă,
cu pierderea iremediabilă a dragostei.
Prima secvență lirică, alcătuită din primele trei strofe, debutează cu o interogație
retorică, aflată sub semnul reproșului, adresată de prezența feminină eului liric care aparține
sferelor înalte ale cunoașterii(,,Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”).
Incipitul schițează, deci, planul superior al omului de geniu, foarte cuprinzător, incluzând
elemente simbolice, referiri la geneza universului și la creație(,,întunecata mare”, ,,câmpiile
asire” , ,,piramidele-nvechite”). Abstractul gândirii geniului, sugerat prin verbele ,,a
cufunda” , ,,a grămădi”, ,, a căuta”, rămâne o taină pentru omul comun, care, sesizând
diferența dintre planurile cărora le aparțin cei doi îndrăgostiți, își exprimă dorința ca el să se
sacrifice, părăsindu-și sfera înaltă și integrându-se lumii terestre limitate, în vederea împlinirii
sufletești.
A doua secvență lirică redă, printr-o singură strofă, reacția celui invocat. Acesta
exprimă o atitudine detașată, derivată din intuiția superioară a profundei incompatibilități
dintre cele două planuri. Apelativul diminutival ,,mititica”(atitudinea omului de geniu față de
omul comun), prin care este numită iubita, denotă apropierea sufletească dintre îndrăgostiți,
completată prin adverbul de mod cu valoare de simbol ,,dulce” și exteriorizată prin gesturi
tandre(,,Dulce netezindu-mi părul”). Exprimarea interjecțională cu tentă imperativă, ,,ah!”,
completată de constatarea ,,ea spuse adevărul”, accentuează diferența dintre etern și perisabil,
dintre abstract și concret, dintre planul superior al geniului și cel al iubitei. De altfel, nota
șăgalnică a răspunsului său semnifică tocmai incapacitatea lui de a fi fericit în plan terestru,
din cauza sacrificării propriilor idealuri.(,,Eu am râs, n-am zis nimica”).
Un element de structură ce susține tema poemului este titlul acesteia. El este un motiv
literar de circulație universală, întâlnit la romanticul german Novalis. În lirica
acestuia, ,,floarea albastră” semnifica împlinirea iubirii într-o lume ideală, care precede
moartea. Același simbol apare și în creația poetului italian Leopardi, fiind identificat cu
frumusețea și puritatea idealului de iubire. La Eminescu, ,,floarea” reprezintă viața, gingășia,
puritatea, identificate cu idealul feminin, iar epitetul cromatic ,, albastră” sugerează spațiul
infinit, cerul și marea.
Un element de limbaj reprezentativ pentru poem este constituit de trăsăturile stilistice.
Stilul eminescian se remarcă prin perfecțiunea formei, care susține structura ideatică a
poeziei. La nivel morfologic, diferența dintre cele două planuri este subliniată prin alternanța
timpurilor verbale astfel: monologul iubitei se centrează pe vorbele la timpul prezent sau
viitor, iar cugetările geniului sunt structurate în jurul axei temporale(trecutul iubirii
iremediabil pierdute și prezentul destrămării iluziei și revenirii la realitate). În ceea ce privește
stilistica poeziei, imaginile artistice se îmbină armonios cu figurile de stil. Epitetul ,,dulce”,
utilizat de 4 ori, are valoare de simbol, redând apropierea gestuală dintre cei doi, dar și
suferința profundă generată de destrămarea visului de iubire.
În concluzie, îngemănarea dintre visul de iubire și cugetarea detașată a geniului
conferă poeziei ,,Floare albastră” caracterul de sinteză a gândirii eminesciene, anticipând
problematica dezvoltată detaliat în poemul ,,Luceafărul”.
,,Floare albastră”, de Mihai Eminescu
Schemă

1.Mihai Eminescu
2.Introducere-1873(1 aprilie), în ,,Convorbiri literare”
3.Romantism-definiție
4.Teme tipic romantice-iubirea și natura
5.Compoziția-alternarea a 2 planuri=cunoaștere absolută vs concretă
6.Tema
7.Prima secvență lirică(primele 3 strofe)
8.A doua secvență lirică(următoarea strofă)
9.Titlu
10.Trăsături stilistice-morfologic
stilistic
11.Încheiere