ROMANTISMUL

Floare albastră – Mihai Eminescu

Romantismul este curent artistic și literar ce apare la sfârşitul secolului al

XVIII-lea în Franța, Anglia şi Germania, ca reacţie la raţionalismul şi constrângerile
impuse de clasicism şi avându-l ca teoretician pe Victor Hugo. Romantismul
promovează absoluta libertate de creaţie, eliberarea actului creației de orice convenții
sau canoane clasice. Apare astfel amestecul speciilor, o trăsătură a literaturii
romantice. În operele romantice sentimentul şi sensibilitatea primează asupra raţiunii.
Temele predilecte sunt iubirea, de cele mai multe ori în comuniune cu natura,
moartea, viața, libertatea, condiția omului de geniu, singurătatea.
În literatura română, romantismul apare la mijlocul secolului al XIX-lea şi
asimilează principiile estetice ale celui european, cristalizându-se ca o largă mișcare
de redeșteptare națională. Reprezentantul cel mai de seama al romantismului
românesc este Mihai Eminescu.
Poemul „Floare albastră”, scris în 1872 şi publicat în 1873 în revista
„Convorbiri literare”, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe,
menită să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu „Luceafărul”. Dezvoltare a
unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, „Floare albastră” poate fi
considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
Poezia se încadrează în sfera romantismului prin temă, motive literare,
atitudine poetică şi asocierea speciilor: „Floarea albastră” este poem filozofic, prin
meditaţiile eului liric, eglogă, prin idila cu dialog dintre cele două ipostaze ale eului şi
elegie.
La romantici tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura
vibrează la stările sufleteşti ale eului. „Floare albastră” aparține acestei teme şi
reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi
perioadă de creație. Poezia depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiția
geniului.
Titlul este o metaforă a aspirației către idealul de fericire, de iubire pură,
motiv romantic întâlnit şi la Leopardi. În creația eminesciană, albastrul este culoarea
infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viața.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate-temporalitate,
moarte-viaţă, masculin-feminin, detaşare apolinică-trăire dionisiacă, abstract-concret,
vis-realitate, aproape-departe, atunci-acum.
Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri: lumea
abstractă a cunoaşterii absolute şi lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre.
Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin-feminin) sau portrete
spirituale (geniul-făptura terestră). Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe
rând cele două ipostaze într-un dialog al „eternului cu efemerul".
Simetria celor patru secvențe poetice este susţinută de monologul liric al
fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două
reflecții ulterioare ale bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma
reproşului și conține simbolurile eternității, configurând imaginea lumii reci a ideilor
abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, anticipează idea din final, „Totuşi
este trist în lume!” și segmentează monologul fetei, care se continuă cu chemarea la
iubire în spațiul terestru, cadru natural paradisiac.
Prima secvență poetică, delimitată de strofele I-III, înfățișează lumea rece a
ideilor, lumea lui. Monologul fetei începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar",
plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, susţinut de termenii populari
„încalte”, „nu căta”, iar cele două apelative, „sufletul vieții mele” şi „iubite”,
dispuse simetric la începutul și la sfârşitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea
sinceră. Enumerația simbolurilor eternității morții din prima strofă - „Iar te-ai
cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?” este semnificativă pentru tema poeziei
întrucât configurează universul spiritual în care geniul este izolat.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deşi este
rostit pe un ton şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar
prin iubire, în lumea terestră.
A doua secvență poetică, reprezentată de strofa a patra, constituie meditația
bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate.
Cea de a treia secvență conține strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o
chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață...”.
Iubirea paradisiacă necesită un spațiu protector şi un timp sacru. Cadrul natural se
realizează prin motive romantice frecvente în lirica eminesciană: codrul, izvoarele,
valea, balta, luna etc. Imaginea vizuală „Stânca stă să se prăvale/În prăpastia
măreaţă” şi cea auditivă „Und-izvoare plâng în vale” sunt sugestive pentru tema
poeziei deoarece ilustrează natura nealterată de prezenţa umană, cu atributele
sălbăticiei în viziune romantică şi proiectează idealul de iubire într-un paradis
terestru. Căldura zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea
împărtăşită. Chemarea la iubire organizează secvența poetică gradat, într-un scenariu
erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitația în peisajul rustic şi intim,
conversația ludic-erotică, jocul erotic, portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de
tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat şi despărţirea. Trecerea de la regimul
diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire-natură, trecerea de la peisajul
intim la cel feeric.
Ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XV, este o continuare a meditaţiei
bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal şi amintire.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar în planul subiectiv, se
accentuează lirismul. Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este
înlocuită de detaşarea apolinică (ipostaza masculină) şi de asumarea sentimentului de
tristeţe. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două lumi
care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt
sugerate de versul final, de o dulce tristeţe: „Totuşi este trist în lume!”.
Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte
ale cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor acesteia, de la
„mititica" (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!"
(asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune" (iubirea ca mister al vieții) și până la
chemarea nostalgică din final „Floare-albastră! floare-albastră!..." (idealul de
iubire). În timp ce principiul feminin, aflat în consonanță cu natura personificată, are
ca atribute grația rustică și mişcarea, principiul masculin este contemplativ şi
meditativ.
Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil –
epitetul: „prăpastia măreață”, personificarea: „izvoare plâng în vale”, comparația:
„roşie ca mărul", inversiunea: „albastra-mi, dulce floare”, metafora: „râuri în
soare”, simbolul: „floare albastră", repetiția: „Floare-albastră! Floare-
albastră!...”.
La nivel lexico-semantic, cele două câmpuri semantice care polarizează
opoziția structurală a poemului sunt cosmicul („stele”, „nori”, „ceruri nalte”) şi
spațiul terestru („codru”, „izvoare”, „vale”, „pădure”). Se utilizează termeni şi
forme populare, precum „încalte”, „nu căta”, „nime”, iar limbajul familiar
accentuează intimitatea.
Verbul este o categorie morfologică valorizată stilistic: verbele la prezentul
etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii; verbele la viitor proiectează
aspirația spre iubire în reverie; verbele la trecut redau detaşarea reflecției și
distanțarea temporală.
Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie,
măsura de 8 silabe, rima îmbrățişată, ritmul trohaic ce sugerează starea idealistă,
juvenilă.
Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică
proprie, poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din
etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu
în „Luceafărul”.