FLOARE ALBASTRĂ-Mihai Eminescu

Romantismul

Romantismul este un curent literar-artistic, apărut in Europa, la sfârșitul secolului

al XVIII-lea, care se manifestă inițial in Anglia, Germania și Franța. Principalele
trăsături cultivate de romantici sunt: manifestarea sentimentelor și a fanteziei
creatoare prin intermediul artei; identificarea unor surse noi de inspirație precum
folclorul, istoria și frumusețile naturii( natura este un spațiu ocrotitor pentru cuplul
de îndrăgostiți); subiectivitatea, intensitatea trăirilor.

Poemul „Floare albastră” scris de Mihai Eminescu in anul 1872 și publicat in anul
1873 în revista „Convorbiri literare” reprezintă o adevărată capodoperă a
lirismului românesc.

Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de

asocierea speciilor: poem filozofic, eglogă și elegie.

Tema poeziei este iubirea care apare in corelație cu tema naturii, suprinzând
ipostaza iubirii paradisiace. Poezia depășește cadrul unei idile, implicând condiția
geniului, prezentă și în alte opere din aceeași perioada, de exemplu „Luceafărul”.

„Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către
idealul de fericire, de iubire pură întâlnit și la Novalis sau Leopardi. Titlul este
simbolic: albastrul este culoarea infinitului, iar floarea simbolizează viața.

Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri: lumea

cunoașterii absolute(a geniului) și lumea iubirii, a cunoașterii terestre(a fetei). Ca
în lirismul cu măști, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin-
feminin, într-un dialog al „eternului cu efemerul”.

Prima secvență poetică(strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor(lumea lui).

Monologul fetei ia forma unui reproș realizat prin adverbul „iar”, plasat la
începutul poeziei. Tonul adresării este familiar,într-un aparent dialog, fapt susținut
de termenii populari „încalte” și „nu căta”. Iubirea sinceră este sugerată prin cele
două apelative „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric la începutul și
sfârșitul primei intervenții a fetei.
Elementele cosmice din prima secvență(„Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n
ceruri nalte?”), alături de metafora „râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire”
sugerează aspirația către cunoașterea absolută. Atributele „întunecata
mare”(misterul genezei), „câmpiile asire”(universul de cultură) și „Piramidele-
nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare”( universul de creație umană proiectat
cosmic), definesc domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit.

Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!”, deși este rostit pe
un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin
iubire, în lumea terestră.

A doua secvență poetică(strofa a IV-a) constituie meditația bărbatului asupra

sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit „Eu am râs,
n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului: verbe
și pronume la persoana I singular(„eu”, „am râs”, „n-am zis”).

A treia secvență poetică( strofele V-XII) surprinde continuarea chemării la iubire

a fetei, în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață…”. Refacerea
cuplului adamic necesită un spațiu protector-natura. Cadrul natural se realizează
prin motive romantice frecvente în poeziile eminesciene: codrul, izvoarele, balta,
luna.

Natura ocrotitoare are atributele spațiului sacru, prin sugestia centrului(„ochi de

pădure”) și componenta axială, cu simbolul trestiei(„trestia cea lină”).

Chemarea la iubire organizează secvența poetică gradat, într-un scenariu cu

etapele: descrierea naturii umanizate, invitația în peisajul rustic și intim,
conversația ludic-erotica, încercarea iubirii pe un fir de romanița, portretul fetei ca
o zeitate terestră, gesturi de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat,
despărțirea.

Ultima secvență poetică(strofele XIII-XIV) surprinde a doua meditație a

barbatului asupra unei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal si amintire.
Ultimul vers al poeziei „Totuși… este trist în lume!”, conține estența meditației
geniului asupra existenței umane, dominată de tristețe și neîmplinire.

În „Floare albastră” se realizează lirismul subiectiv, dar ca în lirismul de măști eul

luiric împrumută pe rând cele două ipostaze: feminin-masculin. Mărci ale
subiectivității sunt pronume și verbe la persoana I și a II-a singular și dativul
posesiv „-mi”(„albastra-mi”).

Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie: măsură

de 8 silabe, rimă îmbrățișată, ritmul trohaic ce sugerează starea idealistă, juvenilă.

În concluzie,prin argumentele evidențiate, opera „Floare albastră” scrisă de Mihai

Eminescu se încadrează în estetica romantică și este o capodoperă a literaturii
române, influențând remarcabil continuitatea acesteia.