Floare albastră

Mihai Eminescu

Un eseu de 2-3 pagini în care să prezinți particularități ele unui text poetic aparținând
romantismului:

Romantismul este un curent literar-artistic care s-a manifestat în secolul al XIX-lea, ca

reacţie împotriva clasicismului, opunând rațiunii fantezia și sentimentul. Articolul programatic
este considerat prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo (1827), iar în literatura română
Introducţie la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu, 1840.
Opera lui Mihai Eminescu se încadrează într-un romantism de esenţă, care duce mai
departe teme, motive şi tehnici romantice prefigurate de literatura paşoptistă. Unele dintre
creațiile sale sunt:...
Până la romantism, literatura reflecta realitatea exterioară. Odată cu apariţia acestui
curent cultural, poezia şi proza ajung să se raporteze diferit la lumea exterioară, punând în
lumină interioritatea artistului și misterele fundamentale ale existenţei. În consecinţă, artistul
romantic aduce în prim plan imaginea inadaptaţilor, a revoltaţilor sau a fiinţelor neînţelese.
În lirica romantică sentimentul dominant este cel al iubirii, pentru că aceasta era privită
ca o cale specific umană de împlinire, deci de cunoaştere a misterului existenţei.
Poezia Floare albastră este publicată în 1873, în revista Convorbiri literare. In acest
text, discursul trădează, prin temele, motivele utilizate, atitudinea instanţei lirice faţă de iubire şi
chiar prin construcţia discursului, o poetică explicită a romantismului.

1. Încadrarea în curentul romantic

La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufleteşti ale ființei umane. De aceea, speranţa împlinirii prin iubire apare, în poema
analizată, proiectată într-un cadru natural paradisiac, la fel ca în Sara pe deal, Dorinţa, Lacul sau
Povestea teiului. Dar poema depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiţia omului de
geniu. Geniul este acea personalitate care, cu preţul unor eforturi împinse la limita umanului,
trece dincolo de orizontul cotidian efemer, fiind preocupat de esența lucrurilor.
El reușește să depășească limitele propriei existențe, ale propriei personalități și ale lumii
materiale în care trăiește. Acest lucru presupune însă o putere cognitivă excepțională, care
depășește cu mult forța intelectuală a oamenilor obișnuiți. Pe lângă aceasta, geniul posedă o
imaginație colosală, grație căreia el este capabil să reconstruiască ceea ce se află dincolo de
puținul oferit de experiența actuală și personală a acestuia.
Geniul nu are parte de fericire. E condamnat la nelinişti metafizice, întrebări complexe,
îndoieli, milă faţă de mulţimea ignorantă,  nesomn, fobii, dezgust de viaţă, plictis, dar şi la
infinitul regret de a se fi născut.
Pe de altă parte, poezia Floare albastră îşi are punctul de plecare în motivul romantic al florii
albastre, motiv de largă circulație în literatura romantică. Pe de o parte, floarea simbolizează
aspirația spre fericirea dobândită prin iubire, frumusețea și gingășia feminină. Cromatic,
albastrul face trimitere la lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană,
„albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează
viața, efemeritatea, iubirea terestră. 
Antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism. Poemul are o compoziție
romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții: apolinic- dionisiac. masculin-feminin,
geniul – omul comun, trecut-prezent.

2. Prezentarea temei prin referire la două secvențe poetice

Ppoezia Floare albastră fructifică în manieră romantică tema iubirii. Organizată în

patru secvenţe, în funcţie de vocea feminină şi cea masculină, stabileşte o antiteză între două
viziuni diferite asupra lumii şi , implicit, asupra dragostei: fata reprezintă făptura comună ce
trăieşte într-o lume concretă, guvernată de emoții, în vreme ce bărbatul simbolizează omul de
geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune, fiind preocupat numai de sferele înalte ale
cunoaşterii ştiinţifice. În acest sens, incipitul discursului (prima secvență, strofele I-III)
surprinde reproşul iubitei şi devine o expresie a intuiţiei feminine care simte, în diversitatea
preocupărilor abstracte ale bărbatului, pericolul înstrăinării. Spaţiile gândirii, domenii ale
cunoaşterii la care aspiră bărbatul sunt creionate la nivel textual prin intermediul
metaforelor :"râuri de soare ","câmpiile asire "," întunecata mare", "Piramidele-nvechite".
Secvenţa a doua (strofa a patra) trădează ironia geniului la adresa omului comun și
introduce a treia secvenţă a discursului poetic, invitația fetei adresată iubitul. Spaţiul unde fata
proiectează posibila întâlnire a cuplului este constituit pe baza elementelor specifice cadrului
natural din lirica eminesciană: „codrul”, ”izvoarele”, „balta”,„luna” etc. Acesta e un topos
protector, un adevărat Eden, în care luna devine singurul martor al poveştii de dragoste.
Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat, într-un scenariu/ ritual erotic cu etapele:
invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-erotică, jocul erotic/ „încercarea" iubirii pe
un fir de românită (natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de
tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea. Fata încearcă atragerea iubitului ei
în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii umane primordial.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este a doua intervenţie a vocii lirice din
strofa a patra, continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează acum în ideal şi amintire. =Verbele la timpul trecut („stam", „te-ai dus", „a
murit)  susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi
incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se
reaşeze în limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristeţe: „Totuşi este trist în
lume”.
 3. Elemente de construcţie a discursului poetic

Contrastul dintre cele două lumi este anticipat încă din titlu. Astfel, format dintr-un epitet
cromatic, titlul trimite, prin substantivul floare la lumea caldă a universului terestru, lumea
realului, dar şi la lumea rece a absolutului, la lumea ideilor, prin adjectivul albastră. Aşadar,
titlul anticipează ideea centrală a textului, aceea a incompatibilităţii dintre geniu şi iubirea
comună.
Compoziţia, de factură romantică, se realizează prin alternarea a două planuri, care
trădează, de fapt, confruntarea dintre două moduri total diferite de raportare la lume: cunoaşterea
absolută, raţională şi cunoaşterea specifică omului comun, pe baza sentimentelor.
Pe de altă parte, această idee a incompatibilităţii se relevă şi din modalitatea de
construcţie a discursului liric. Limbajul utilizat aparţine registrului popular, evidenţiindu-se şi la
acest nivel ironia la adresa omului comun: „De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele”,
„Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”, „Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă
iubeşti.
Elementele de prozodie trădează preferința scriitorului pentru structurile clasice.
Discursul liric este organizat în 14 strofe, dispuse în patru secvențe poetice. Rima îmbrățișată,
măsura de 8 silabe și ritmul trohaic trădează aspectul ludic al acestui ritual al iniţierii prin
iubire, având ca scop minimalizarea simţului comun, ironizarea subtilă a celui care nu vede
dincolo de satisfacerea instinctualităţii.

4. Concluzie

Astfel, poezia Floarea albastră de Mihai Eminescu reflectă tema iubirii într-un mod
specific romantic, aceasta fiind văzută ca o cale specific umană de împlinire, deci de cunoaștere
a misterului existenței.
Cele două forme de raportare la sentimentul de iubire care se reflectă la nivelul textului.
Pe de o parte, este vorba despre iubirea comună, terestră, a instanței feminine, pentru care
dragostea reprezintă o manifestare plenară a sentimentelor de afecțiune și duioșie, în spațiul
protector al cadrului natural paradisiac. Pe de altă parte, pentru instanța lirică masculină această
formă de iubire reprezintă doar o scurtă inscursiune în lumea afectelor, de care se detașează însă,
reîntorcându-se în sfera înaltă a cunoașterii raționale și a aspirației înspre absolut.
În concluzie, poezia Floare albastră rămâne un punct de referință pentru viziunea
romantică a scriitorului asupra lumii, prefigurând prin tematica, motivele și probleme abordate in
poemul Luceafărul.