Floarea Albastra

Mihai Eminescu
Romantismul este o mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfärșitul secolului al XVIII-
lea și începutul secolului al XIX-lea. El s-a manifestat ca o reacţie violentă împotriva rigidității
estetice a clasicismulu, a rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiuni reci și a ordinii, reclamând
necesitatea unei literaturi care să iasă din convenţional şi abstract si să reliefeze complexitatea
psihologică și aspirațiile individualităţii umane.
Estetica romantică a manifestat ca trăsături: fuziunea genurilor şi speciilor, preferinţa pentru
eroii excepționali care sa acţioneze in situatii excepţionale si pentru personajele complexe,
reliefarea complexităţii sufletului uman.
Romanticii descoperă nostalgia infinitului, pătrund în lumea visului, cultivă fantasticul și
fabulosul, revalorifică istoria autohtonă și universală, reînvie literatura populară, descoperă
frumuseţea și pitorescul naturii.
Cạ modalităţi artistice, vocabularul se diversifică, prin pătrunderea arhaismelor regionalismelor
și a lexicului popular, antiteza și simetria sunt utilizate constant, se folosesc ironia si sarcasmul.
Romantismul românesc se ivește în literatura noastră in deceniul III al secolului al XIX-lea, iar
etapa dintre anii 1830-1860 va purta denumirea de perioada pașoptistă. Noua mișcare culturală
va asimila principiile estetice ale romantismului european, dar nu va apărea ca o reacţie
împotriva clasicismului, ba din contră, el va asimila clasicismul în perioada de după 1860, care
poartă denumirea de Epoca Marilor Clasici.
Din punct de vedere cultural, Epoca Marilor Clasici este una din perioadele fructuoase ale
societăţii române datorită faptului că s-a desfaşurat pe fondut unor puternice tansformări
social-politice.
Mihai Eminescu reprezintă exponentul spiritualităţii și culturii noastre, personalitatea de tip
renascentist, care a devenit un ambasador al spaţiului romanesc, numele său înscriindu-se
printre numele culturi universale, El este poetul naţional si universal, prozator si filozof,
intelept, cu o personalitate de excepţie și om de geniu care s-a remarcat prin adâncimea
lirismului şi bogăţie sulleteascå, prin profunzimea gândirii și a ideilor sale.
Din punct de vedere tipologic, Floare albastră este o poezie romantica, trăsăturile care o înscriu
în acest curent literar find: tematica, motivul romantic al florii albastre, paratelismul dintre vis și
realitate, numeroasele antiteze și simetrii.
Tematica acestui text eminescian sintetizează câteva teme specifice creaţiei poetului: tema
iubirii, nefericite neîmpărtășite, incompatibile din cauza nepotrivirii dintre îndrăgostiţi; tema
naturii, care vibrează la sterile sufletesti ale eului liric dar si tema timpului ireversibil.
Paralelismul dintre realitate și vis se realizează, între momentele în care iubirea celor doi este
neîmplinită, nefericită și momentele dé visare în care fata își imaginează cuplul în paradisul
codrului.
Antitezele textului sunt : eternitate – temporalitate , viata – moarte, feminin – masculin.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv simplu nearticulat (floare) si un adjectiv ce devine epitet
cromatic (albastră). Această grupare de cuvinte reapare în text abia în secvenţa a patra, in
penultiriul vers, la momentul la care eul liric o strigă pe fata care tocmai l-a părăsit.Intr-un prim
sens, floarea-albastră trimite cu gândul la un element vegetal, la o floare întâlnită deseori în
spaţiul rural. Din acest unghi de vedere, titlul poate fi interpretat ca analogie intre floare si fiinta
umana.
Din perspectiva denumirii populare a florii albastre, aceea de albăstrea sau floare de nu-mă-
uita, contextual se poate afirma că îndrägostitul o numeste pe fiinta iubită “floare albasträ”
pentru a dovedi faptul că el nu va uita niciodată prezenja ei în viata lui. Intr-o interpretare de
mai mare adâncime, putem considera că titlul devine simbolul antitezei dintre două realități
diferite, care fac trimitere la două ființe incompatibile: floarea (ce conturează lumea trecătoare,
perisabilă) si albastrul ( care trimite cu gandul catre spatial celest,etern).
Incipitul poeziei este constituit de adverbul “iar” cu ajutorul căruia fata iși construiește reproșul
la adresa barbatului pe care il iubeste. Metafora din primul vers (“te-ai cufundat în stele") face
trimitere la lumea omului de geniu si la preocupările intelectuale ale acestuia, tonul fetei
reliefând nemulţumirea ei şi
dezamägirea provocată de o astfel de relaţie.
La final cuvintele ii aparţin lui ( “Totuși... este trist în lume"), cuvinte care ne trimit cu gandul
către destinul nefericit al omului de geniu. Dezamăgirea trăită din cauza plecării fetei îl
determină pe eul liric să mediteze pe tema condiţiei omului de excepţie sortit a fi in permaneţă
singur.
Compoziţional, discursul conține 14 catrene, măsura versurilor este de 7-8 silabe, rima
îmbrățisatä, iar ritmul trohaic. Imaginarul poetic este organizat simetric, existând 4 secvenţe
poetice corespunzătoare interveniei celor două voci lirice diferențiate prin tonalitate, lexic si
timpuri verbalę.
Secvenţa întâi conturează într-un limbaj destul de greoi trăsăturile omului de geniu, acelea de
vășnicie și dorinţă de cunoaștere. Veșnicia prezenţei masculine este simbolizată de fată cu
ajutorul elementelor celeste (stele, ceruri nalte, nori, râuri-n soare).
Dorinţa de cunoaștere este definită de substantivul gândire in interiorul căreia fata percepe o
adevărată grămădire a cunoştinţelor accumulate de prezenţa masculine. Metaforele “câmpiile
asire”, “întunecata mare” si “piramidele-nvechite” trimit către universul pe care el încearcă să il
cuprindă datorită infinilăţii gândirii sale.
Secventa a doua contine gândurile eului liric care se raportează la prezenţa feminină numind-o
“mititica”, pe de o parte pentru a o alinta, pe de altă parte pentru a scoate în evidenţă
nimicnicia fetei ca om obişnuit, neputincios-de a ramane in memoria omenirii, Gestul fetei de
netezire a părului celui pe care il iubeste este acceptat cu drag de prezenţa masculină in timp
ce el insuşi recunoaste că spusele ei sunt adevărate insa nu au niciun fel de solutionarea.
Secventa a treia incepe cu o chemare voioasa a fetei in codrul al celui iubit de ea intr-un spatiu
paradisiac pentru a reface cuplul.
Secventa a patra revine la cuvintele eului liric care de data asta descrie dispartirea din cauza
renuntarii neasteptate a fetei.
Abia după plecarea ei el realizează că sentimentele sale de iubire îi provoacă durere tocmai din
cauza neputinţei de a reface cuplul. Atributele “frumoasă”, “nebună”, “albastră”, “dulce” scot la
iveală trairile puternice ale celui care a pierdut inconstient ocazia de a fi iubit.
Tematica textului este specifică romantismului deoarece poetul valorifică temele predilecte
acestui curent literar: natura, iubirea, condiţia omelui de geniu.
Tematica romantică a condiţiei omului de geniu este dezvoltată pe tot parcursul operei, însă în
secvenţa I este cel mai bine creionată.
În concluzie, poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu aparţine curentului romantic, ilustrând
prin motive literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilităţii împlinirii prin și în iubire,
aflată în corelaţie cu cea a naturii şi a omului superior, conturată printr-o serie de antiteze la
nivelul compoziţiei.