Bac

romana

P R O G R A M A

2023-2024

ALICIA T.
Floare albastra
de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul
secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului, provocand libertatea totala de creatie. Se
caracterizează prin introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul,
feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica, meditatia, poemul filozofic și
nuvela istorică. Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și
luciditatea. De asemenea, acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative.

Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat temele si motivele creatiei sale
se incadreaza in acest cult.

Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in 1873 si este
o opera reprezentativa pentru romantismul eminescian prin temele si motivele valorificate, dar si prin
amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si elegie.

Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema naturii. Opera depaseste
stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia omului de geniu.

Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la Eminescu reprezinta iubirea ideala
si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.

Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua monologuri ale iubitei si doua
monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si doua planuri poetice: planul concret, al iubirii si al
cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.

Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul iubitei in care este descrisa
lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a eului liric, ce intruchipeaza
omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri-nalte?”. Iubita isi
exprima ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de povestea de iubire: “De nu m-ai uita
incalte,/ Sufletul vietii mele.”.

In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira spre absolut in
cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”, “campiile asire”, “intunecata mare”,
“piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate fi cunoscuta prin incercarea de a
atinge cunoasterea absoluta, ci doar prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se accentueaza diferenta dintre
cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este individualizata iubita, releva conditia unei simple
muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce evidentiaza omul de geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse
adevarul”, omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale. De aceea, atitudinea lui ramane superioara
rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.

A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care descrie un scenariu erotic ideal,
proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic presupune: chemarea indragostitului in mijlocul naturii,
seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre si despartirea. Indragostitul este invitat in
cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc motivele
eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu verdeata/
Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.

Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de conditional-optativ, exprimand
dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce sugereaza bucuria si emotia
intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-oi desface de aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare: “Ne-om da sarutari pe cale/
Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa marcheaza si despartirea
indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/ Grija noastra n- are nime,/ Cui ce-i
pasa ca-mi esti drag”.

Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului liric, o meditatie filosofica
asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare...” marcheaza revenirea la planul
real, in care iubirea nu se implineste. Punctele de suspensie si comparatia: “Ca un stalp eu stam in luna!”
exprima tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia retorica: “Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi,
dulce floare!” sugereaza admiratia fata de frumusetea iubirii ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest
sentiment.

Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de restul textului. Verbele la
perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza indepartarea de povestea de iubire, care a ramas in
trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!” accentueaza melancolia, in absenta iubirii viata fiind
trista.

Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene avand masura de 7-8 silabe,
rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic valorifica, in special, registrul popular in monologul
iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului liric este filosofic, solemn, accentuand
diferenta dintre cei doi indragostiti.

In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera reprezentativa pentru romantismul
romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin expresivitatea deosebita, folosirea antitezei ca procedeu de
constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai ales prin temele si motivele specifice.
O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale

-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva
romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele literare o
viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.

I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea lui, pe care o
prezinta in mod critic.

Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a fost
publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.

Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa este inspirata
din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si revizuirea Constitutiei.
Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un caracter verosimil. Personajele
piesei sunt realiste deoarece reprezinta categorii umane, iar tema operei este, de asemenea, specifica
acestui curent.

Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea satirizează aspecte
sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind rasul moralizator. Intre
personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod fericit.

Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de
deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si mai multe
scene.

Modul predominant de expunere este dialogul, care se impleteste cu monologul dramatic. Autorul
intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai ales despre mimica,
gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc de caracterizare directa a
personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si esenta.

Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui judet de
munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul relativizeaza timpul
si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si oriunde.

Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere pentru
functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii de amor.

Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se concentreaza asupra
unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei satirizeaza aspecte sociale,
moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti, demagogi din piesa), familia (prin triunghiul
conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din avutul statului si slujea interesele politice), biserica
(prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu
respecta secretele corespondentei) si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa
de scandal, folosita in interese politice).

O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii
povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei
locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el
insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca
Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il
anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt
surprinse in didascalii, acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa
Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.

O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza coruptia
politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale, adaugand persoane fara
drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul cenzitar care dadea drept electoral
doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au aceasta calitate, dar care
erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita
de ocazie pentru a-i marturisi lui Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta
reactioneaza neasteptat de puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci
pe Tipatescu, dar Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune
ca i-a facut si ii face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”,
iar cei doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de tot...solid barbat”.

In concluzie, „O scrisoare pierdută” zugrăvește, printr-o observație atentă asupra moravurilor societății,
concepția și desfășurarea instinctuală a luptei pentru putere, abateri ce sunt valabile și în societatea
actuală. Ion Luca Caragiale ironizează, într-o manieră excepțională, modul de viață superficial și viciile
morale ale unor personaje dominate de dorința de parvenire, ce întruchipează tipuri universal valabile.