Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi", publicat in anul 1930, este un roman
modern, subiectiv, psihologic, de analizã si un roman al experientei. Aderand la ideile lui Eugen
Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se
sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o
creatie autentica, inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.

O prima trasatura care incadreazã textul ca find un roman psihologic este perspectiva narativa subiectiva.
Naratiunea este relatată la persona I, naratorul-personaj, find implicat in actul întâmplării. Viziunea „impreună
cu" apare prin procesul de focalizare intern. Se remarcã unicitate perspectivei narative, deoarece naratorul si
expune propria experiență: „La 10 mai in acelasi an, eram mutat în regimentul XX". Cititorul are acces limitat
la cele intâmplate, el cunoscând doar varianta lui Stefan Gheorghidiu. Astfel, naratorul e unul necreditabil,
desi oferă o viziune autentica.

O alta trasatura reprezentativa pentru romanul psihologic este redata de tehnicile narative specifice,
printre care si perceptia timpului. Dacă în romanul traditional timpul e măsurabil, general, obiectiv, in acest
tip de roman timpul e unul interior, subiectiv. Cronologia e incalcata, prin procesul rememorrii (analepsiei)
dearece sunt aduse în prezent gânduri si fapte trecute care sunt subordonate memoriei involuntare si al
fluxului constiintei.

Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute, intr-o
societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce reprezinta, de
fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.

Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care este prezentata experienta
razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii conjugale. Daca experienta casniciei
este fictionala, cea a razboiului este autentica, fiind inspirata din jurnalul de front al autorului, documente de
epoca, articole de ziar.

Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv, actiunea se petrece in PRM
(1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan subiectiv, actiunea se petrece in
mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate inainte de
inceperea razboiului.

In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului 1916, Stefan Gheorghidiu
participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei in vederea intrarii
Romaniei in PRM.

O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota ofiterilor, unde Gheorghidiu asista
intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers din ziar: un barbat isi
ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Discutia evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat
parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie nevasta si casa-casa”, altul sustine ca nu ai
dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o
energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere
despre iubire. El crede ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au
drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple foarte plastice, iar apoi
iese cu ochii in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a doua zi nu obtine permisie,
dezerteaza.

Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe iubirea in mod absolut,
dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care incepe sa relateze
prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era student la
Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte
fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste de la un unchi
foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, de lux si de escapade, spre
deosebire de sotul ei. La o petrecere a Anisoarei, o verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul
G., un avocat obscur, dar un dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf. Constantin si Elena.
Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa puna sub semnul
indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina
cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La un
popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care
Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind
ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.

Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente cruciale mult mai dramatice,
aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub
dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la adevarata sa dimensiune drama iubirii si sa se
detaseze de ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti in perioada de convalescenta si decide sa
rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase Elei “tot trecutul”.

In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este o creatie reprezentativa
pentru modernismul romanesc prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor teme precum iubirea si
razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile narative si de analiza psihologica moderne.
Stilul anticalofil al autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru notatia exacta, sustine
autenticitatea romanului.