ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

-tema și viziunea despre lume -

Aderând la ideile lui Eugen Lovinescu privind modernizarea romanului

românesc, Camil Petrescu afirma și el că literatura trebuie să se sincronizeze cu
filosofia și psihologia epocii, dar și cu celelalte domenii ale cunoașterii.
Totodată, autorul crede că opera trebuie să reflecte esențele vieții
( substanțialitatea ) și sa fie inspirată din experiența de vieță trăită
( autenticitatea ): “Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele [ ... ] eu nu pot vorbi onest decât la persoana I
( subiectivitatea ).
Opera se încadrează în modernism prin trăsăturile menționate anterior,
dar și prin tematica întâlnită în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război”. Totodată, trăsăturile acestui curent sunt evidențiate și prin
tipologia personajului principal, precum și prin valorificarea unor tehnici
specifice: pluriperspectivismul, memoria involuntară, alternanța planurilor
narative, introspecția și retrospecția.
Publicat în anul 1930, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de analiză
psihologică și un roman al experienței.
Elementele de structură semnificative pentru tematica operei sunt titlul,
tema și perspectiva narativă.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de
experiențe absolute, într-o societate limitată și coruptă.
Titlul operei sugerează însă alte două teme: iubirea și războiul, ce
reprezintă două experiențe de cunoaștere, definitorii pentru protagonist.
Substantivul “noapte” sugerează frământarea, noastalgia și tristețea
personajului principal.
Perspectiva narativă este subiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana I
de un narator-personaj, Ștefan Gheorghidiu.
Compozițional, romanul este structurat pe două planuri narative: unul
obiectiv - care prezintă experiența războiului - și unul subiectiv, interior, care
prezintă experiența iubirii conjugale. Dacă povestea de dragoste dintre Ștefan
Gheorghidiu și Ela este una ficțională, cea de-a doua, experiența pe front, este
autentică, valorificând jurnalul de front al autorului, documente de epocă și
articole de ziare.
Incipitul romanului fixează realist coordonatele spațio-temporale,
acțiunea petrecându-se în primăvara anului 1916, în care Ștefan Gheorghidiu ia
parte, ca proaspăt locotenent, la fortificațiile care se făceau pe Valea Prahovei,
în vederea intrării României în Primul Război Mondial.
O primă scena semnificativă pentru tematica operei este cea de la popota
ofițerilor, unde Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate,
pornită de la un fapt divers din ziar - un bărbat își omorâse nevasta infidelă și
fusese achitat de tribunal. Discuția evidențiază pluriperspectivismul, întrucât cei
prezenți își exprimă păreri foarte diferite. Unii consideră că “nevasta trebuie să
fie nevastă și casa, casa”, în timp ce alții cred că nimeni nu are dreptul să ucidă
o femeie care nu-și mai iubește soțul, fiind preferabilă despărțirea. Gheorghidiu
intervine în discuție cu o energie neașteptată, acuzându-i pe colegii săi că nu
cunosc nimic “din psihologia dragostei”. El crede că iubirea e un “proces de au-
tosugestie” și că “aceia care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt”. Își argumentează afirmațiile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese
afară și susține că, dacă a doua zi nu obține permisie, dezertează. Această
discuție declanșează memoria involuntară a protagonistului, trezindu-i, prin
retrospecție, amintirile celor doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
Ștefan Ggheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela, la Litere. Se cunosc
prin intermediul unei colege de la Universitate, se îndrăgostesc și în scurtă
vreme se căsătoresc. La început, duc o viață modestă, dar boemă, fiind foarte
fericiți. Totul se schimbă în momentul în care Gheorghidiu primește o moște-
nire importantă de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela devine foarte interesată
de avere, afaceri și de viața mondenă, spre deosebire de Gheorghidiu care se
simte “ca supus unui tratament dureros”. La o petrecere, Ela îl cunoaște pe
domnul G., “vag avocat”, dar un dansator foarte apreciat de femei, despre care
Gheorghidiu crede că îi va deveni amant.
O altă scenă semnificativă pentru tema operei este excursia la Odobești,
deoarece marchează începutul crizei de incertitudine a iubirii, punând sub
semnul îndoielii fidelitatea Elei. Gheorghidiu observă că soția sa oferă o atenție
deosebită domnului G., întrucât a deranjat de două ori pe toată lumea ca să fie
în aceeași mașină cu el, iar, pe drum, “toate comentariile le-a făcut numai
pentru el sau cu el”. La un popas, el i-a oferit crenguțe de măr înflorit, iar la
prânz, Ela a gustat din felul lui de mâncare, gest pe care Gheorghidiu îl
consideră intim. De aceea, mărturisește că: “În cele trei zile cât am stat la
Odobești, am fost ca și bolnav”.
Adevarata desprindere de drama torturantă a iubirii se face prin trăirea
unei experiențe cruciale, cea a războiului, la care Gheorghidiu ia parte luptând
pentru eliberarea Ardealului de sub ocupația austro-ungară. Ororile la care
asistă îl fac să înțeleagă suferința din iubire la adevarata ei dimensiune și să se
detașeze de ea. Rănit și spitalizat, revine acasă in perioada de convalescență, dar
simte o înstrăinare definitivă față de Ela. Decide să divorțeze, lăsându-i ei “tot
trecutul”.
În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” de Camil Petrescu este o creație reprezentativă pentru modernismul
românesc prin modificarea viziunii asupra unor teme ca iubirea și războiul, prin
tipologia personajului principal, dar și prin tehnicile de analiză psihologică.
Stilul autorului susține autenticitatea romanului prin preferința pentru limbajul
clar, precis.

- caracterizarea personajului Ștefan Gheorghidiu -

Aderând la ideile lui Eugen Lovinescu privind modernizarea romanului

românesc, Camil Petrescu afirma și el că literatura trebuie să se sincronizeze cu
filosofia și psihologia epocii, dar și cu celelalte domenii ale cunoașterii.
Publicat în anul 1930, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de analiză
psihologică și un roman al experienței.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de
experiențe absolute, într-o societate limitată și coruptă.
Elementele de structură semnificative pentru individualizarea
personajului principal sunt titlul, perspectiva narativă și mijloacele de
caracterizare.
Titlul operei sugerează însă alte două teme: iubirea și războiul, ce
reprezintă doua experiențe de cunoaștere, definitorii pentru protagonist.
Substantivul “noapte” sugerează framântarea, noastalgia și tristețea
personajului principal.
Persoectiva narativă este subiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana I
de un narator-personaj, Ștefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat mai ales prin
caracterizare indirectă , ce reiese din fapte, vorbe, gesturi, relatia cu celelalte
personaje, dar și prin caracterizare directă realizată de către celelalte personaje
și prin autocaracterizare.
Social, Ștefan Gheorghidiu este inițial un tânăr student la Filosofie, care
se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere. La început, au o viață
modestă, dar boemă, fiind foarte fericiți. Totul se schimbă în momentul în care
Gheorghidiu primește o moștenire importantă de la un unchi foarte bogat,
Tache. Personajul ajunge astfel într-o lume a afacerilor, populată de oameni
limitați și corupți, într-o lume mondenă, superficială, în care nu se poate
integra, mărturisind că se simțea ca “supus unui tratament dureros”. De aceea,
din punct de vedere social, Gheorghidiu reprezintă tipul inadaptatului social,
întrucât nu poate face niciunul dintre compromisurile cerute de societatea în
care ajunge.
Moral, Ștefan Gheorghidiu este tipul intelectualului lucid, ale cărui
trasaturi esențiale sunt inteligența, orgoliul, cinstea, simțul onoarei și al
dreptății.
Psihologic, este foarte bine individualizat prim monologul interior, dar și
prin tehnici moderne: introspecția, retrospecția, fluxul conștiinței, memoria
involuntară. Se evidențiază astfel o fire meditativă, reflexivă, analitică, dar și
hipernsensibilă. Conflictul exterior cu lumea în care trăiește este dublat de cel
interior - de a crede sau nu în fidelitatea Elei. acest conflict are însă la bază unul
mai profund: a avea sau nu încredere în propria inteligență, în propria capacitate
de discernământ.
Trăsătura dominantă a personajului este orgoliul inteligenței, trăsătură ce
reiese din autocaracterizare: “negreșit, sunt nemăsurat de orgolios”. Această
trăsătură stă la baza celor două experiențe de cunoaștere: iubirea și războiul.
O primă scena semnificativă pentru caracterizarea personajului principal
al operei este cea de la popota ofițerilor, unde Gheorghidiu asistă la o discuție
despre dragoste și fidelitate, pornită de la un fapt divers din ziar - un bărbat își
omorâse nevasta infidelă și fusese achitat de tribunal. Discuția evidențiază
pluriperspectivismul, întrucât cei prezenți își exprimă păreri foarte diferite. Unii
consideră că “nevasta trebuie să fie nevastă și casa, casa”, în timp ce alții cred
că nimeni nu are dreptul să ucidă o femeie care nu-și mai iubește soțul, fiind
preferabilă despărțirea. Gheorghidiu intervine în discuție cu o energie
neașteptată, acuzându-i pe colegii săi că nu cunosc nimic “din psihologia
dragostei”. El crede că iubirea e un “proces de autosugestie” și că “aceia care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Își argumentează
afirmațiile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese afară și susține că, dacă a
doua zi nu obține permisie, dezertează. Această discuție declanșează memoria
involuntară a protagonistului, trezindu-i, prin retrospecție, amintirile celor doi
ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
O altă scenă semnificativă pentru individualizarea personajului este
excursia la Odobești, deoarece marchează începutul crizei de incertitudine a
iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Gheorghidiu observă că
soția sa oferă o atenție deosebită domnului G., întrucât a deranjat de două ori pe
toată lumea ca să fie în aceeași mașină cu el, iar, pe drum, “toate comentariile
le-a făcut numai pentru el sau cu el”. La un popas, el i-a oferit crenguțe de măr
înflorit, iar la prânz, Ela a gustat din felul lui de mâncare, gest pe care
Gheorghidiu îl consideră intim. De aceea, mărturisește că: “În cele trei zile cât
am stat la Odobești, am fost ca și bolnav”, “îmi descopeream nevasta cu o
uimire dureroasă”. Scena este semnificativă, deoarece ea marchează începutul
creizei de incertitudine a iubirii, adâncind conflictul interior al personajului
principal: “se rupsese totodată și axa sufletească, încrederea și eficacitatea
inteligenței mele”.
Ororile la care Gheorghidiu asistă îl fac să înțeleagă suferința din iubire la
adevarata ei dimensiune și să se detașeze de ea. Rănit și spitalizat, revine acasă
in perioada de convalescență, dar simte o înstrăinare definitivă față de Ela.
Decide să divorțeze, lăsându-i ei “tot trecutul”.
În concluzie, gestul final al personajului din opera “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” demonstrează că acesta nu este învins,
deoarece e capabil să depășească eșecul iubirii și să se arate pregătit pentru o
nouă experiență de viață. Inadaptat superior, lucid și hipersensibil, Ștefan
Gheorghidiu rămâne un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualilor
însetați de absolut, tipologie impusă in literatura romană de opera lui Camil
Petrescu.

-relația dintre Gheorghidiu și Ela -

Aderând la ideile lui Eugen Lovinescu privind modernizarea romanului

românesc, Camil Petrescu afirma și el că literatura trebuie să se sincronizeze cu
filosofia și psihologia epocii, dar și cu celelalte domenii ale cunoașterii.
Publicat în anul 1930, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de analiză
psihologică și un roman al experienței.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de
experiențe absolute, într-o societate limitată și coruptă.
Elementele de strucutră semnificative pentru relația dintre personaje sunt
perspectiva narativă și mijloacele de caracterizare.
Perspectiva narativă este subiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana I
de un narator-personaj, Ștefan Gheorghidiu. Întrucât viziunea sa este unică, Ela
este prezentată din punctul lui de vedere sau al celorlalte personaje, astfel încât
cititorul știe despre ea atât cât știe și personajul-narator.
Stefan Gheorghidiu, personaj principal, și Ela, personaj secundar, sunt
individualizate prin caracterizare directă făcută de celelalte personaje și prin
caracterizare indirectâ ce reiese dim fapte, gânduri, comportament, relația cu
celelalte personaje.
Social, Ștefan Gheorghidiu este inițial un tânăr student la Filosofie, care
se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere. La început, au o viață
modestă, dar boemă, fiind foarte fericiți. Totul se schimbă în momentul în care
Gheorghidiu primește o moștenire importantă de la un unchi foarte bogat,
Tache. Personajele ajung astfel într-o lume a afacerilor, populată de oameni
limitați și corupți, într-o lume mondenă, superficială, în care doar Ela se
integrează și de care doar ea este atrasă, in timp ce Gheorghidiu mărturisește că
se simțea “ca supus unui tratament dureros”, acesta reprezentând tipul
inadaptatului social.
Moral, Ștefan Gheorghidiu este tipul intelectualuinlucid, ale cărui
trasaturi esențiale sunt inteligența, orgoliul, cinstea, simțul onoarei și al
dreptății.
Portretul moral al Elei este conturat prin caracterizarea directă făcută de
cealalte personaje. Astfel, Gheorghidiu apreciază la ea bunătatea, generozitatea,
dar și inteligența, afirmând că pentru el era “un necontenit prilej de uimire”.
Acesta o vede la început ca pe “femeia în exemplar unic”. Unichiu său, Nae
Gheorghidiu, o vede însă ca pe o femeie cochetă, bine acorată în lumea
materială.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prim monologul
interior, dar și prin tehnici moderne: introspecția, retrospecția, fluxul
conștiinței, memoria involuntară. Se evidențiază astfel o fire meditativă,
reflexivă, analitică, dar și hipernsensibilă. Conflictul exterior cu lumea în care
trăiește este dublat de cel interior - de a crede sau nu în fidelitatea Elei. acest
conflict are însă la bază unul mai profund: a avea sau nu încredere în propria
inteligență, în propria capacitate de discernământ.
Ela nu este individualizată din punct de vedere psihologic, deoarece este
privită din exterior, mai ales din perspectiva personajului-narator. Astfel,
cititorul nu are acces la gândurile, sentimentele sau trăirile ei. De aceea, aceasta
nu-și poate dovedi nevinovația.
O scenă semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este cea în
care Gheorghidiu povestește cum a cunoscut-o pe Ela. Își amintește că se
cunosc prin intermediul unei colege de la Universitate, care-l invită la
pensiunea în care locuia, împreună cu Ela. Gheorghidiu mărturisește că se simte
la început atras de frumusețea ei, de bunătatea, dar recunoaște că se îndrăgostise
din orgoliul de a fi fost “atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase
studente”. De asemenea, mărturisește că el încearcă să ascundă dragostea lor, în
timp ce Ela o afișa “cu ostentație, cu mândrie”, încât începe să fie “măgulit” de
admirația pe care o avea mai toată lumea pentru ei. Tot din orgoliu,
Gheorghidiu o modelează pe Ela după propriul său ideal de feminitate,
văzându-o ca pe “femeia în exemple unic”. Drama sa începe în momentul în
care descoperă că Ela nu era ceea ce își imaginase el.
O altă scenă semnificativă pentru relația dintre personaje este excursia la
Odobești, deoarece marchează începutul crizei de incertitudine a iubirii, punând
sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Gheorghidiu observă că soția sa oferă o
atenție deosebită domnului G., întrucât a deranjat de două ori pe toată lumea ca
să fie în aceeași mașină cu el, iar, pe drum, “toate comentariile le-a făcut numai
pentru el sau cu el”. La un popas, el i-a oferit crenguțe de măr înflorit, iar la
prânz, Ela a gustat din felul lui de mâncare, gest pe care Gheorghidiu îl
consideră intim. De aceea, mărturisește că: “În cele trei zile cât am stat la
Odobești, am fost ca și bolnav”, “îmi descopeream nevasta cu o uimire
dureroasă”. Scena este semnificativă, deoarece marchează începutul crizei de
incertitudine a iubirii, adâncind conflictul interior al personajului principal. La
întoarcerea in București, se despart și se împăcă de mai multe ori, până când
Gheorghidiu este înrolat pe front.
Războiul are pentru protagonist un rol purificator, deoarece ororile la care
asistă îl fac să înțeleagă suferința din iubire la adevarata ei dimensiune și să se
detașeze de ea, mărturisind că între el și Ela “abia dacă mai e firul de ață al
Gândului întâmplator”. Rănit și spitalizat, revine acasă in perioada de
convalescență, dar simte o înstrăinare definitivă față de Ela. Decide să
divorțeze, lăsându-i ei “tot trecutul”.
În concluzie, relația dintre cele două personaje ale operei “Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu se degradează treptat,
pentru că abia după căsătorie încep să se cunoască cu adevărat. Pe de altă parte,
Gheorghidiu nu este dispus să facă niciun sacrificiu pentru a se adapta lumii
reale. Prin urmare, după căsătorie, nu Ela se schimbă, ci modul în care el o
vede. Atunci când conștientizează ca a greșit în alegerea sa, Gheorghidiu este
capabil să depășescă eșecul iubirii și să se arate disponibil pentru o nouă expe-
riență de viață.