“Ultima noapte de dragoste,Intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu -tema si viziune-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane,

Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si
filosofia epocii, dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie
autentica, inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv,
de analiza psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de
experiente absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua
teme: iubirea si razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de
personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de
naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care
este prezentata experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta
iubirii conjugale. Daca experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este
autentica, fiind inspirata din jurnalul de front al autorului, documente de epoca, articole
de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv,
actiunea se petrece in Primul Război Mondial (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea
Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin
(Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate inainte de
inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului
1916, Stefan Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se
faceau pe Valea Prahovei in vederea intrarii Romaniei in Primul Război Mondial.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota
ofiterilor, unde Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate,
pornind de la un fapt divers din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat
de catre tribunal. Discutia evidentiaza existenta a mai multor perspective, intrucat parerile
sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie nevasta si casa-casa”, altul
sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste si ca este preferabila
despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc
despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire. El crede
ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au
drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple
foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca
daca a doua zi nu obtine permisie, abandoneaza.

Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe

iubirea in mod absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara
a personajului, care incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate
de casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era studenta la
Litere. Se indragostesc si in scurta vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti.
Echilibrul tinerei familii este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste de
la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea mondena si cea a
afacerilor, de lux si de escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a Anisoarei, o
verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar un
dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea
Sf. C-tin si Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului
G.,ceea ce il face sa puna sub semnul indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat
de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate
comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii
ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe
care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si
bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente
cruciale mult mai dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv,
luptand pentru eliberarea Ardealului de sub dominatia Austro-Ungara. Drama
razboiului il face sa vada la adevarata sa dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de
ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti in perioada de recuperare si decide
sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase Elei “tot trecutul”.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este o
creatie reprezentativa pentru modernismul romanesc prin schimbarea viziunii
traditionale asupra unor teme precum iubirea si razboiul, prin tipologia personajul
principal si prin technicile narative si de analiza psihologica moderne. Stilul anticalofil al
autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru notatia exacta, sustine autenticitatea
romanului.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu -caracterizare personaj-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane,

Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia
epocii, dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica,
inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de analiza
psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente
absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si
razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul
principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de
naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin caracterizarea
directa facuta de celelalte personaje, prin autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce
reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care
se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema.
Statutul sau social se schimba in momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte
bogat, Tache. Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce
Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus unui tratament dureros”. Gheorghidiu nu
poate face niciunul din compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta
nu se potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare si, de aceea, este un
inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului,
trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior, analiza, dar si prin
tehnici moderne, introspectia, retrospectia, prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza
astfel un caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea este
dublat de cel interior, provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia intre a crede si a nu crede in
fidelitatea Elei. Acest conflict are la baza altul mai profund, a avea sau nu incredere in
inteligenta sa, in capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind evidentiata si prin
autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua
experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in care se
prezinta discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un
fapt divers din ziar in care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese
achitat de catre tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca
vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire,
afirmand ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc
au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a
personajului, care, analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se naste din
admiratie, duiosie, dar mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente. Tot din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de
feminitate, considerand-o “femeia in exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care
realizeaza ca s-a inselat. Fire reflexiva, pasionala, analizeaza cu luciditate comportamentul
Elei dupa ce primeste o mostenire de la unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si
indoieli interioare care devin sfasietoare.
 O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci
accentueaza conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii. Gheorghidiu
observa ca Ela acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una
din petrecerile mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta
in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta,
fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela
gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul
Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”. Scena declanseaza un conflict interior mai profund,
increderea in propria capacitate de discernamant: “se rupsese totodata si axa sufleteasca:
increderea in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in care
Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o experienta
definitiva […] de la care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o
experienta cruciala, purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la adevarata dimensiune drama
iubirii. De aceea, atunci cand revine acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o
instrainare definitiva si decide sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un invins
deoarece este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil pentru o alta
experienta de viata. Stefan Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria
intelectualilor insetati de absolut, tipologie umana impusa in literatura romana de opera lui
Camil Petrescu.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu -relatia dintre personaje-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane,

Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia
epocii, dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica,
inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de analiza
psihologica, un roman al experientei.
 Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente
absolute, intr-o societate limitata si corupta.
Un element de structura semnificativ pentru relatia dintre cele doua personaje, Stefan
Gheorghidiu si Ela, este tema iubirii, intrucat in prima parte a romanului, intre capitolul al II-
lea si al V-lea, este relatata experienta iubirii conjugale a celor doua personaje.
Un alt element de structura este modalitatea de caracterizare. Gheorghidiu si Ela sunt
individualizati prin caracterizare directa, facuta de celelalte personaje, respectiv
autocaracterizare in cazul personajului principal si prin caracterizare indirecta ce reiese din
vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de
naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu. Intrucat viziunea lui este unica, in opera
neintervenind alte voci narative, cititorul stie despre Ela tot atat cat stie si personajul narator.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care
se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema, fiind
foarte fericiti. Statutul lor social se schimba insa in momentul in care Gheorghidiu primeste o
mostenire de la un unchi foarte bogat, ceea ce le afecteaza in mod dramatic viata. Sotia sa
este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se
simte ca “supus unui tratament dureros”. Neputand face niciunul din compromisurile pe care
le cere lumea in care ajunge, el ramane un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului,
trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii. Ela este
individualizata prin caracterizare directa, facuta de narator, care marturiseste ca o apreciaza
pentru bunatatea, generozitatea ei, dar si pentru inteligenta care izvora atat din inima, cat si de
sub frunte, prin gingasie, delicatete, infrumuseta viata studenteasca.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prin monologul interior, dar si
prin tehnici moderne, introspectia, retrospectia, memoria involuntara. Se evidentiaza astfel un
caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Ela, in schimb, nu este individualizata
psihologic, fiind privita din exterior, din perspectiva naratorului personaj sau a celorlalte
personaje. De aceea, nu-si poate dovedi nici sentimentele si nici nevinovatia pana la final.
Stefan Gheorghidiu percepe iubirea in mod absolut, considerand ca acei care se iubesc
au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Vazand iubirea ca pe un proces de
autosugestie, o modeleaza pe Ela dupa propriul ideal de feminitate. Suferinta lui incepe in
momentul in care realizeaza ca ea nu era asa cum o credea.
O prima scena semnificativa in acest sens este excursia la Odobesti, prilejuita de
sarbatorirea Sf. C-tin si Elena. Ela acorda o atentie exagerata unui anumit domn G., un avocat
obscur, dar un dansator apreciat de femei, pe care il cunoscuse la o petrecere mondena la care
ii invitase verisoara lui Gheorghidiu, Anisoara. Acesta observa atent comportamentul Elei si
fiecare gest sau reactie a ei ii provoaca o mare suferinta. Ela muta de doua ori pe toata lumea
pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau
pentru aceasta. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din
felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii
provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena marcheaza inceputul crizei de incertitudine a iubirii. La intoarcerea in Bucuresti
cei doi trec prin mai multe despartiri si impacari pana cand Gheorghidiu este concentrat pe
front. Razboiul se dovedeste a fi o experienta definitiva pentru personajul principal, ajutandu-
l sa vada la adevarata ei dimensiune drama iubirii. Gandindu-se la suferintele care il
chinuisera din cauza iubirii inselate, Gheorghidiu simte ca totul, parca, este din alt taram.
Ranit si spitalizat, este trimis acasa in perioada de convalescenta, iar intalnirea cu Ela este o
alta scena semnificativa pentru evolutia relatiei lor. Ea il asteapta cu “o serie intreaga de
demonstratii” despre care marturiseste Gheorghidiu ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si
placere. Ea pregateste o masa romantica, il ajuta sa se dezbrace, insa Gheorghidiu
marturiseste ca singurele lucruri care il ispiteau erau cele care ii lipsisera pe front: patul mare
alb, camera de baie. Observandu-se atent, lui Gheorghidiu i se pare ca “a imbatranit” si are
“preziceri de grasime”. A doua zi primeste o scrisoare anonima in care este anuntat ca in timp
ce lupta pentru tara, nevasta il insala cu un individ Grigoriade si i se da adresa unde i-ar putea
surprinde in flagrant. Insa Gheorghidiu nu mai este interesat sa mai verifice adevarul si
spune: “sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii
scrie Elei ca ii lasa totul “de la lucruri personale la amintiri; adica tot trecutul”.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru ca, de
fapt, nu se cunosc cu adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru Gheorghidiu, Ela nu
este decat o imagine ideala a propriilor aspiratii, iar dupa casatorie nu ea se schimba, ci
modul in care el o percepe. In momentul in care intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este
capabil sa rupa legatura conjugala si sa se arate pregatit pentru o noua experienta de viata.