“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” - Camil Petrescu

(ROMAN SUBIECTIV DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ, INTERBELIC)

CONTEXTUALIZARE
Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern și aparține
perioadei interbelice a literaturii. Activitatea sa literară este vastă, el abordând genurile epic, liric și
dramatic. Operele sale eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii române și de sincronizare
a acesteia cu cea universală.
OPERA LITERARĂ
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este publicat în 1930 și prezintă,
ca tematică, drama intelectualului lucid în raport cu două experiențe capitale, iubirea și războiul,
prin care eroul speră să își găsească identitatatea. Romanul este o specie a genului epic, desfășurată
pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice. Perspectiva narativă este unică,
aceasta constituindu-se ca o confesiune a personajului principal.
PREZENTAREA SUBIECTULUI
Acțiunea romanului este discontinuă, ca urmare a împletirii timpului prezent cu rememorarea
trecutului. Începe ex-abrupto, în prezent (realitatea frontului): “În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, ca un regiment de infanterie din
capitală, la fotificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.” și face un salt, prin mijlocirea
memoriei afective, în trecut (povestea de dragoste): “Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă
de la Universitate și bănuiam că mă înșală.”
Construcția subiectului alternează planurile narative, exterior și interior, obiectiv - subiectiv, al
realității - al conștiinței.
Expozițiunea romanului este plasată din punct de vedere temporal în primăvara anului 1916.
Protagonistul, Ștefan Gheorghidiu, este sublocotenent rezervist și meditează la modul în care
decursese povestea lui de dragoste. Acesta privește iubirea dintr-o perspectivă radicală, ca pe o
realitate absolută, “o relație în care îndrăgostiții au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea: “Eram însurat de doi ani și
jumătate…”. Aici se redeschide retrospectiva iubirii, când Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a
căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă la Litere care era în grija unei mătuși. Căsătoria le aduce un
trai modest, dar armonios doar până când o moștenire lăsată de unchiul Tache Gheorghidiu tulbură
apele familiei.
În cadrul desfășurării acțiunii, tinerii căsătoriți pătrund în cercurile mondene ale capitalei,
abandonându-și treptat vechii prieteni. La un moment dat, Ștefan intră în afaceri, în industria
metalurgică, la insistența celuilalt unchi al său Nae Gheorghidiu, omului de afaceri Tănase Vasile
Lumânăraru și Elei. El însă pierde o sumă și se retrage din asociație, neavând spirit practic. Ulterior,
Ștefan are bănuiala că Ela nu mai e fata de care s-a îndrăgostit, având un conflict interior. El crede
că domul G. este complicele infidelității soției sale, un domn pe care cei doi l-au cunoscut la o
petrecere.
Punctul culminant este reprezentat de excursia la Odobești, organizată de verișoara lui Ștefan,
Anișoara. Atunci, Ela îi acordă atenție specială domnului pe care Ștefan îl bănuiește că i-a devenit
amant. Din acest motiv, înrolat pe front, cere câteva zile ca să își verifice bănuielile.
Deznodământul se regăsește în a doua parte a romanului, care cuprinde experiența cunoașterii
morții. Imaginea războiului este demitizată, frontul apare haotic, iar eroismul este înlocuit cu
instinctul supraviețuirii. Ștefan Gheorghidiu este rănit și se întoarce la București. În final, începând
să o vadă pe Ela ca pe o străină, el hotărăște să o părăsească și, totuși, îi dăruiește tot ce avea de
valoare (bani, cărți, obiecte de artă, casele de la Constanța). Acest final lasă loc interpretărilor
multiple, așa cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică.
TEMA
Tema romanului se raportează la trăirea a două evenimente majore din viața unui om -
sentimentul erotic și experiența morții. În fața acestora, omul simte efectul înstrainării sau, cum
spunea Camil Petrescu: “În fața morții și în dragoste, omul apare în autenticitatea lui.”
TITLUL
Titlul este format dintr-o metaforă, sugerând cele două experiențe existențiale și reflexive, pe
care le trăiește Ștefan Gheorghidiu - iubirea și războiul, adică chiar tema romanului. Simbolul
primei nopți din titlu ar putea fi cel sugerat de Ov. S. Crohmălniceanu: “Dragostea devine astfel un
act acapator, devorator, care tinde să anihileze personalitatea partenerului.”, iar cel de-al doilea
substantiv “noapte” din titlu joacă rolul de simbol al morții.
STRUCTURA
Structura romanului este susținută de titlu, cele două planuri pe care se dezvoltă acțiunea și se
construiește personajul principal, reprezentate de cele două părți ale operei: Cartea întâia și Cartea a
doua. Textura internă este susținută de capacitatea reflexivă a eroului de a se privi pe sine din două
perspective - ca subiect și ca obiect al cunoașterii, rezultat al autoanalizei și al introspecției.
Din punct de vedere compozițional, se constată echilibrul și unitatea formei, obținute prin cele
șase capitole ale fiecărei părți, la care se adaugă cel de-al treisprezecelea capitol, epilogul. De
asemenea, regăsim unitatea perspectivei, artificiul compozițional care leagă prima parte de cea de-a
doua, prin plasarea în incipit a unei scene care, din punct de vedere cronologic, aparține celei de-a
doua părți, în care este prezentat războiul.
PLANUL NARATORULUI
Narațiunea la persoana întâi presupune identitatea naratorului cu personajul și, prin urmare,
perspectiva unică asupra evenimentelor, a atitudinilor și comportamentelor, prezentate sub forma
analizei lucide prin reflectarea în propria conștință.
PLANUL PERSONAJULUI
Ștefan Gheorghidiu este un narator-actor, adică îndeplinește atât funcția de personaj principal,
cât și pe cea de reprezentare a lumii ficționale, fiind un alter-ego al însuși autorului. Ordonarea și
coerența materialului epic se fac din perspectiva conștiinței sale. El ilustrează intelectualului
nonconformist, inadaptat într-o societate dominată de bani și snobism, dezinteresat de latura
materială a existenței, adept al filozofiei idealiste, pe care o aplică asupra realității imperfecte.
Personajul aproape că nu are un portret fizic, însă nu lipsesc datele sale de identitate: tânăr
student la filozofie, la Universitatea din București, provenind dintr-o familie săracă, tatăl lui murind
de tânăr și lăsând familia în datorii. Se căsătorește ulterior cu Ela din dragoste, devine profesor
universitar și pleaca pe front în Primul Război Mondial. Trăiește sentimente contradictorii și, după
ce bănuiește că este înșelat și trece printr-o experiență dureroasă în război, se întoarce în capitală și
se desparte de Ela.
Luciditatea analizei și superioritatea reflecțiilor apar în pasajele monologate, privind
sentimentul de tristețe datorat distrugerii iubirii și decăderii personajului față de care își manifestase
afecțiunea: “ Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță.” Realitatea
cumplită a războiului produce în sufletul lui Ștefan alte ecouri. Relativitatea vieții, teama de moarte
și de suferință fizică și solidaritatea cu semenii de pe front conduc la o cunoaștere superioară, la o
redescoperire a sinelui în raport cu o lume alienată. La acest nivel al conștientizării, Ștefan poate să
renunțe la Ela, femeie superficială, adaptată în societate și caracterizată prin inteligență practică.
Caracterizarea indirectă este modalitatea prin care este conturat în special portretul
personajului, prin prezentarea subiectivă a faptelor, atitudinilor și vorbelor sale. Pe parcursul
romanului, el însuși se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios, însetat de absolut: “Nu
m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.”, dezmințind total gelozia, de care însă dă
dovadă din plin. Nae Gheorghidiu, unchiul său, îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit total de
“spirit practic”, într-o lume în care domină puterea “paralelelor” (“N-ai spirit practic…Ai să-ți
pierzi averea.”
Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu, și anume monologul
interior, introspecția și retrospecția, autoanaliza, memoria voluntară și involuntară, conturează o
imagine completă asupra unei conștiințe unice a unui personaj memorabil.
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
În relație cu Ela, Ștefan dovedește o transformare sufletească și comportamentală, de la iubire
absolută la drama dezamăgirii totale. Singura perspectivă însă, adică cea subiectivă a personajului-
narator, limitează cititorul la a interpreta doar opinia acestuia, nelăsându-i femeii dreptul la replică.
Personalitatea Elei se conturează doar prin prisma lui Gheorghidiu, el redând propria percepție
asupra acesteia. Ea este o studentă la litere, orfană, modestă, locuind înainte de casătoria sa cu
Ștefan cu mătușa care o crescuse. Inițial avea o fire blândă și inocentă, însă, după primirea averii,
devine superficială, egoistă și ipocrită.
Ștefan Gheorghidiu trăiește sentimente contradictorii față de soția sa și, în cele din urmă,
implicarea Elei în lumea mondenă și experiențele trăite în război îl determină pe Gheorghidiu să
accepte despărțirea lor.
ELEMENTE DE ARTĂ NARATIVĂ
Din punct de vedere al stilului, se remarcă sobrietatea, claritatea și anticalofilismul (împotriva
scrisului frumos). Anticalofilismul este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul,
susținând formula literară a jurnalului, ce notează precis, exact, “ca într-un proces verbal”. Romanul
este conceput ca o confesiune a eroului central, principalul său mod de expunere fiind monologul
interior, bazat pe introspecție. Originalitatea scrierii derivă în principal din complexitatea analizei
psihologice a unei cunoștiințe unice.
CONCLUZIE
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, este un roman în care
experiențele personale se îmbină cu ficțiunea prin moduri și tehnici interesante ale prozei moderne,
de analiză psihologică. Combinând perspectivele temporale asupra evenimentelor, simultană și
ulterioară, împletind timpul cronologic cu acela psihologic, autorul reușește să redacteze o
capodoperă.