FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

PROBLEME:

1. Noţiuni asupra formei şi dimensiunilor Pământului;

2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul terestru;
3. Sisteme de coordonate.

1. Noţiuni asupra formei şi dimensiunilor Pământului;

Pământului îi corespunde ca formă proprie geoidul – acea suprafaţă echipotenţială care coincide
cu suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită pe sub continente şi care este perpendiculară în
orice punct al ei pe direcţia verticalei în punctul respectiv.
Suprafaţa geoidului nu este uniformă; prezintă neregularităţi datorate atât denivelărilor scoarţei
terestre, cât şi eterogenităţii masei Pământului. Suprafaţa fizică, adevărată, definită de formele de relief =
suprafaţa topografică.

DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

Turtirea
Semiaxa mare Semiaxa mică a-b
Denumirea elipsoidului Anul
“a”, în metri “b”, în metri α = ------
a
BESSEL 1841 6 377 397 6 356 079 1 : 299,2
CLARKE 1880 6 378 394 6 356 515 1 : 293,5
HAYFORD 1909 6 378 388 6 356 912 1 : 297,0
KRASOVSKI 1940 6 378 245 6 356 863 1 : 298,3

Plecând de la elementele elipsoidului Krasovski au fost determinate:

- lungimea ecuatorului = 40 075,704 km

- lungimea meridianului = 40 008,548 km
- lungimea medie a arcului de meridian de 1o = 111,135 km
- suprafaţa Pământului = 510 083 000 km2
- suprafaţa uscatului = 148 628 000 km2
- raza medie a Pământului considerat sferă = 6371,11 km

2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul terestru;

Axa polilor - axa imaginară care trece prin centrul Pamîntului şi în jurul careia Pamântul execută
mişcarea de rotaţie.
Polii geografici - punctele unde axa polilor înţeapă suprafaţa Pământului.
Planul ecuatorului pământesc - planul perpendicular pe axa polilor, care trece prin centrul
Pământului. Intersecţia planului ecuatorului cu suprafaţa Pământului este un cerc mare şi se numeşte
ecuator. Liniile de intersecţie ale suprafeţei Pământului cu planuri paralele la planul ecuatorului se
numesc paralele.
Planul meridianului geografic - planul ce trece prin axa polilor; intersecţia acestui plan cu
suprafaţa Pământului se numeşte meridian geografic.
Fiecărui punct de pe suprafaţa Pământului îi corespunde o paralelă şi un meridian. Poziţia unui
punct pe globul terestru este definită când se cunosc meridianul şi paralela ce trec prin acel punct.
 Notaţia meridianelor se face în sensul invers mersului acelor de ceasornic (vest către est),
începând de la meridianul origine. Acesta este stabilit prin convenție ca fiind meridianul care trece prin
Greenwich (observatorul astronomic din Greenwich, în apropiere de Londra); se mai numeşte şi
meridianul Greenwich. Notaţia paralelelor se face pornind de la ecuator către nord și către sud.
Polii geografici se mai numesc polul nord geografic şi polul sud geografic.
Având în vedere magnetismul Pământului, acestuia îi corespund și polii magnetici (nord și sud),
care în majoritatea timpului diferă de cei geografici. Polili magnetici se rotesc în jurul polilor geografici
în decurs de 640 ani
În determinarea direcției nord cu ajutorul busolei, aceasta va indica direcția polului nord
magnetic și nu direcția polului nord geografic.

PNm PNg
P

MoG

φ
O
E E1

λ
M

O = centrul Pământului
PNg = polul Nord geografic
PSg = polul Sud geografic
PNm = polul Nord magnetic
PSm = polul Sud magnetic
E – E1 = Ecuatorul
P = paralelă
M = meridiane
Φ =latitudinea
PSg PSm
PNg – O – PSg = axa polilor geografici
PNm – O – PSm = axa polilor magnetici
Planul care conține E – E1 = Planul Ecuatorului
MoG = meridianul origine (Greenwich)
λ = longitudinea

Printr-un punct de pe suprafaţa Pământului trec două meridiane - un meridian geografic şi un

meridian magnetic. Unghiul format de cele două meridiane se numeşte declinaţie magnetică (Dm).
Declinatia magnetică are valori pozitive (şi se notează + Dm) cînd acul magnetic se abate către est faţă de
meridianul geografic sau valori negative (şi se notează - Dm), cînd acul magnetic se abate către vest faţă
de meridianul geografic. Nordul magnetic se determină cu ajutorul acului magnetic al busolei.

3. Sisteme de coordonate.

Coordonatele geografice
Poziţia unui punct pe suprafaţa terestră se defineşte prin coordonatele geografice - latitudinea (φ)
şi longitudinea (λ).
Latitudinea φ – este unghiul diedru, format de planul ecuatorului şi verticala locului în punctul
considerat. Se măsoară de la ecuator spre nord (latitudine nordică) şi spre sud (latitudine sudică), de la 0º
la 90º. Punctele care sunt situate pe aceeaşi paralelă au aceeaşi latitudine.

2
 Longitudinea λ – este unghiul diedru format de planul meridianului origine (Greenwich) şi
planul meridianului ce trece prin punctul considerat. Se măsoară de la meridianul Greenwich spre est
(longitudine estică) şi spre vest (longitudine vestică), de la 0º la 180º. Punctele situate pe acelaşi meridian
au aceeaşi longitudine.
Longitudinea se poate determina din diferenţa de ore, considerate la un moment dat, între două
localităţi de pe glob. Este cunoscut că Pământul face în 24 de ore o rotaţie completă, rezultă că în timpul
de o oră el se va roti cu 15º, ceea ce constituie, de atlfel, fusul orar.

Coordonatele rectangulare
Poziţia unui punct în plan se defineşte prin coordonatele rectangulare X şi Y, adică depărtarea
punctului respectiv faţă de un sistem de axe considerat. Axa XX se numeşte abscisă, iar YY′ se numeşte
ordonată; punctul de intersecţie O se numeşte originea sistemului de coordonate. În topografie axa
absciselor coincide cu linia meridianului care trece prin punctul de origine al sistemului, iar drept direcţie
pozitivă a acestei axe se ia direcţia nord.
+X

Ym
m1 M(XmYm)

Xm
-Y +Y
O(Xo’Yo’) m

Xn

. N(Xn,Yn)
Yn

-X

Pentru determinarea poziţiei unui punct M faţă de axele de coordonate, se duc pe ambele axe
perpendicularele Mm şi Mm1. Segmentele Om şi Om1 determină poziţia punctului M în plan şi sunt
coordonatele rectangulare ale punctului M, care se notează M(XmYm’). Un alt punct N va avea
coordonatele N(Xn,Yn).

BIBLIOGRAFIE: - Cristian Apostolescu, Cezar Peţa, Marin Porojanu, Pregătire militară generală –
curs universitar, Ed. M.A.I., Bucureşti, 2007;
- *** Topografie militară, ediţia 1976;
- *** Topografie militară, ediţia 1975;
- Lt. Col. Lucian Petre, Harta – oglinda terenului, Editura Militară, Bucureşti,
1984.