CursTopo Tot 2022 PDF

Aurel Sărăcin Topografie - Curs
Structura cursului la disciplina TOPOGRAFIE

Noțiuni generale
- Obiectul și importanța topografiei
- Domeniile măsuratorilor terestre
- Sisteme de proiecție (f. scurt)
- Elementele topografice ale terenului (lungime orizontală, lungime înclinată,
aliniament, cotă, diferență de nivel, unghiuri orizontale și verticale)
- Erori de măsurare în topografie
Hărti și planuri topografice

- Scări de reprezentare
- Semne convenționale
- Probleme care se rezolvă pe hărți și planuri
Instrumente topografice
Teodolitul
- Axele principale ale teodolitului (condițiile principale ale axelor)
- Descrierea părților componente (luneta, cerc orizontal, cerc vertical, dispozitive ce
citire, nivelele teodolitului)
- Așezarea în stație a teodolitului
- Măsurarea unghiurilor orizontale (metoda simplă, metoda turului de orizont)
- Măsurarea unghiurilor verticale
Instrumente pentru măsurarea distanțelor
- Măsurarea directă a distanțelor (corecții aplicate)
- Măsurarea distanțelor prin unde (principiul de măsurare)
- Masurarea stadimentrică a distanțelor
Instrumente pentru măsurarea diferențelor de nivel
- Instrumente de nivelment geometric
- Principiul nivelmentului geometric
- Principiul nivelmentului trigonometric
- Principiul nivelmentului hidrostatic
Ridicări planimetrice
- Rețele de sprijin – generalități
- Marcarea și semnalizarea punctelor
- Procedee de îndesire
- Drumuirea planimetrică
- Ridicarea topografică a detaliilor planimetrice (coordonate polare, cordonate
rectangulare, intersecție liniară)
- Redactarea planurilor
Ridicări altimetrice
- Rețele de sprijin altimetrice
- Drumuirea de nivelment geometric
- Nivelmentul suprafețelor
- Reprezentarea altimetriei (reprezentarea pe plan, întocmirea profilelor)
I. GENERALITĂŢI ASUPRA MĂSURĂTORILOR TERESTRE

Topografia face parte dintr-un grup de ştiinţe numite la modul general “Măsurători
Terestre“.
Măsurătorile terestre au ca obiect studiul formei şi dimensiunilor Pământului în
ansamblul său, sau pe porţiuni mai mari sau mai mici de teren, precum şi reprezentarea
diverselor suprafeţe de teren pe hărţi şi planuri.
Măsurătorile terestre cuprind următoarele discipline principale :
a) GEODEZIA - care se ocupă cu “măsurarea şi reprezentarea suprafeţei Pământului“ pe

suprafeţe mari, studiază câmpul său gravitaţional, etc. Geodezia furnizează celorlalte
ramuri ale măsurătorilor terestre, coordonatele precise ale unor puncte de pe teren
(coordonate geografice, rectangulare plane şi cote), puncte constituite în aşa numitele
“reţele de triangulaţie geodezică“, care acoperă întregul uscat al globului terestru. În
calculele geodezice se ţine seama de curbura Pământului.
b) TOPOGRAFIA
- Topografia generală – se ocupă cu studiul instrumentelor şi procedeelor pentru realizarea
ridicărilor topografice, adică realizarea de hărţi şi planuri ale diverselor zone de pe suprafaţa
terestră. Hărţile şi planurile topografice reprezintă documentaţia topografică de bază, utilă în
multe ramuri economice şi indispensabilă în construcţii, operaţiuni militare, agricultură, etc.
măsurătorile topografice de teren se sprijină pe punctele reţelei geodezice, suprafeţele
reprezentate, fiind mici de regulă, nu este necesar să se ţină seama de curbura terestră.
- Topografia inginerească – este o ramură mai nouă şi se ocupă cu instrumente şi procedee
pentru aplicarea (trasarea) pe teren a proiectelor de construcţii, proiecte care sunt lucrări
inginereşti. Topografia inginerească se ocupă şi cu studiul comportării în timp a construcţiilor,
determinându-se cu precizie deplasările şi deformaţiile în plan şi în înălţime (tasări, ridicări,
înclinări, etc.). Deci, topografia precede, însoţeşte şi încheie orice proces de construcţie.
c) CARTOGRAFIA
- Cartografia matematică – este ştiinţa sistemelor de proiecţie, care fac trecerea, prin procedee
matematice, de la suprafaţa curbă terestră la suprafaţa plană a hârtiei hărţii şi planului
topografic.
- Redactarea, editarea şi multiplicarea hărţilor şi planurilor.
d) FOTOGRAMETRIA – este cea mai nouă ramură a măsurătorilor terestre şi se ocupă cu

realizarea de hărţi şi planuri prin prelucrarea unor fotografii speciale numite fotograme,
preluate terestru sau aerian.
- Fotogrametria inginerească – furnizează informaţii fotogrametrice referitoare la
determinarea deplasărilor şi deformaţiilor construcţiilor inginereşti, aprecierea volumelor de
excavaţii, la releveele faţadelor, etc.
- Teledetecţia – studiază, exploatează şi prelucrează informaţiile furnizate de sateliţi
artificiali, referitoare la sol, subsol, mediu înconjurător, atmosferă, etc.
e) TEORIA ERORILOR DE MĂSURARE – studiază precizia măsurătorilor, stabileşte

toleranţele de măsurare, etc.
- erori sistematice
- erori întâmplătoare
FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI
Pământul are forma unui elipsoid de revoluţie (de rotaţie), rezultat din rotaţia unei
elipse în jurul axei mici; extremităţile axei mici corespund cu polii geografici ai Pământului.
Prin secţionarea cu un plan vertical a unei porţiuni din suprafaţa globului terestru, se
pot distinge, din punct de vedere al măsurătorilor terestre, trei suprafeţe.
a) Suprafaţa geoidului – este dată de suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită

pe sub continente, fiind numită şi suprafaţa de nivel zero, sau suprafaţa de referinţă
pentru determinarea altitudinilor.
Geoidul – este o figură de echilibru perpendiculară în orice punct al ei la direcţia
verticalei dată de firul de plumb. Forma geoidului depinde de direcţia vectorului
acceleraţie gravitaţională, aceasta depinzând de forţa de atracţie a maselor care sunt
dispuse neregulat în interiorul Pământului. Deci, geoidul are o suprafaţă neregulată,
nematematică, ondulată datorată eterogenităţii masei Pământului.
b) Suprafaţa elipsoidului de referinţă – este suprafaţa matematică cea mai apropiată de
suprafaţa geoidului. În timp, diverşi matematicieni şi geodezi au calculat mai mulţi
elipsoizi, fiecare tinzând spre parametrii optimi ai elipsoidului de referinţă.
Actualmente în ţara noastră se foloseşte elipsoidul Krasovski :
- semiaxa mare a = 6378245 m
- semiaxa mică b = 6356863 m
ab 1
- turtirea elipsei   
a 298.3
c) Suprafaţa topografică – este suprafaţa reală, fizică care face obiectul principal al
măsurătorilor şi al reprezentărilor pe hărţi şi planuri. Ea are o formă neregulată, care
nu se poate exprima matematic.
Fiecare punct de pe suprafaţa topografică se transpune pe elipsoid prin normala la
elipsoid şi capătă coordonatele geografice  (latitudinea) şi  (longitudinea) pe elipsoid.
Latitudinea  - este unghiul format de normala la elipsoid cu planul ecuatorului (poate
fi nordică sau sudică)
Longitudinea  - este unghiul diedru pe care îl face planul ce conţine axa polilor şi
meridianul “0” ( ce trece prin observatorul astronomic de la Greenwich – la est de Londra ),
cu planul ce conţine axa polilor şi meridianul locului (ce trece prin punctul A). Se măsoară la
est, respectiv la vest de meridianul “0”.
Fiind rezolvată transpunerea pe elipsoid a punctelor de pe suprafaţa topografică,
urmează transformarea plană a elipsoidului prin intermediul sistemelor de proiecţie furnizate
de cartografia matematică.
În România se foloseşte “Proiecţia stereografică 1970“ – care este o proiecţie cu plan
secant în centrul geometric al ţării, în zona oraşului Făgăraş (punctul C’).
Astfel fiecare punct de pe suprafaţa topografică va avea coordonatele x, y rectangulare
în acest plan secant.
ELEMENTELE TOPOGRAFICE ALE TERENULUI
Pentru determinarea poziţiei şi formei detaliilor topografice se aleg în mod judicios

puncte caracteristice denumite puncte topografice.
Ca puncte caracteristice pot fi considerate toate punctele de schimbare de direcţie a
liniilor de detaliu şi toate punctele de schimbare de pantă.
Elementele topografice ale terenului determină poziţia reciprocă în spaţiu a punctelor

topografice. Se pot deosebi elemente topografice liniare şi elemente topografice unghiulare.
Secţionând terenul cu un plan vertical pe direcţia punctelor topografice A şi B marcate
pe teren, se obţin:
a) elementele topografice liniare

- distanţa ( lungimea ) înclinată L – lungimea segmentului de dreaptă care uneşte
punctele A şi B marcare pe teren
- distanţa orizontală D – proiecţia distanţei înclinate pe un plan orizontal
- aliniamentul AB – este linia sinuoasă obţinută prin intersecţia suprafeţei
topografice cu un plan vertical care trece prin punctele A şi B.
- diferenţa de nivel HAB – este distanţa măsurată pe verticală între suprafeţele de
nivel care trece prin punctele A şi B.
Altitudinea punctelor de pe suprafaţa Pământului se determină faţă de suprafaţa

geoidului, denumită suprafaţa de nivel 0.
Suprafeţele care sunt normale în fiecare punct al lor la direcţia verticală se numesc
suprafeţe de nivel.
Altitudinea sau cota absolută a unui punct topografic poate fi definită ca fiind distanţa
măsurată pe verticala punctului, cuprinsă între suprafaţa de nivel ce trece prin punctul
considerat şi suprafaţa de nivel “0”.
Dacă suprafeţele de teren sunt mici (cazul topografiei) se poate considera că
suprafeţele de nivel, împreună cu suprafaţa de nivel “0” sunt planuri orizontale, paralele între
ele. Verticalele punctelor vor putea fi considerate şi ele paralele.
H AB  H B  H A ; H BA  H A  H B
b) elemente topografice unghiulare

- unghiul de pantă al terenului  - este unghiul în plan vertical ce trece prin punctele
A şi B, şi pe care îl face lungimea înclinată L cu planul orizontal. Legătura între
elementele topografice dată de relaţiile :
D  L  cos  ; H AB  L  sin   D  tg
- unghiul zenital Z – este unghiul în plan vertical, format de lungimea înclinată L cu
verticala locului, dată de direcţia vectorului acceleraţie gravitaţională (direcţia
firului de plumb).

  z  100 g sau90 0 
- unghiul orizontal  - este unghiul diedru format de planurile verticale ( V1 şi V2 )
ce conţin cele două linii de vizare (S1 şi S2) sau aliniamentele S-1 şi respectiv S-2.
ORIENTĂRI ŞI AXE DE COORDONATE
Pentru a cunoaşte poziţia detaliilor topografice faţă de direcţiile cardinale, este necesar
ca planul să fie orientat. Un plan va fi orientat când direcţiile marginilor acestui plan vor fi
orientate în raport cu o direcţie de referinţă, care este de regulă direcţia Nord.
Orientarea unei direcţii – este unghiul orizontal format de direcţia nord cu direcţia
respectivă, măsurat în sens orar.
 AB  orientare directă
 BA   AB  200 g orientare inversă
Luând în considerare un sistem rectangular de axe XOY şi cunoscând că prin fiecare

punct poate trece un meridian geografic şi unul magnetic, vom avea:
- orientarea magnetică  m
- orientarea geografică  (azimut)
- orientarea topografică  0 ( 0   AB ) care se determină după o paralelă la axa OX (direcţia
meridianului geografic de origine)
  0     unghiul de convergenţă a meridianelor (trece prin A şi prin 0)
  m    unghiul de declinaţie magnetică în A la un moment dat ( adică
unghiul format de meridianul geografic şi magnetic al aceluiaşi punct).
Poziţia punctelor în plan este determinată de coordonate polare sau coordonate
rectangulare.
- Coordonate polare
În sistemul coordonatelor polare, poziţia în plan a punctelor se determină prin
intermediul razei vectoare di şi a unghiului polar i, faţă de o axă cunoscută (SS’).
Dacă axa de referinţă se află pe direcţia nord, unghiul polar este orientarea i.
- Coordonate rectangulare – în acest sistem, poziţia unui punct A este dată prin
coordonatele XA şi YA.
Între coordonatele rectangulare şi cele polare se pot stabili nişte relaţii care permit
rezolvarea a două probleme fundamentale în topografie :
a) Determinarea distanţei între două puncte şi a orientării liniei care le uneşte, din
coordonatele rectangulare ale punctelor.
y  y1 y12
tg 12  2 
x2  x1 x12 y x
  12  arctg 12 sau  12  arcctg 12
x  x1 x12 x12 y12
ctg  12  2 
y 2  y1 y12
Orientarea se calculează cu relaţia care are raportul subunitar.
X 12 Y12
d12  X 12   Y12   
2 2
cos  12 sin 12

b) Determinarea coordonatelor rectangulare ale punct 2 cunoscând coordonatele punctului 1,
funcţie de coordonatele polare ( orientarea şi distanţa dintre cele două puncte ).
1 X 1 , Y1  
 X 2  X 1  X 12 X 12  d12  cos  12
d12  unde
 Y2  Y1  Y12 Y12  d12  sin  12
 12 
Creşterile de coordonate X12 şi Y12 sunt mărimi algebrice, semnele lor depinzând
de cadranul în care se află orientarea 12.
ORIENTAREA X Y
Cadranul I + +
Cadranul II - +
Cadranul III - -
Cadranul IV + -
Reducerea la primul cadran a valorilor unghiulare mai mare de 100g este reprezentată
în tabelul următor :
Funcţii Cadranul I Cadranul II Cadranul III Cadranul IV

trigonometrice 1 = 1 2 = 2 - 100g 3 = 3 - 200g 4 = 4 - 300g
sin  + sin 1 + cos 2 - sin 3 - cos 4
cos  + cos 1 - sin 2 - cos 3 + sin 4
tg  + tg 1 - ctg 2 + tg 3 - ctg 4
ctg  + ctg 1 - tg 2 + ctg 3 - tg 4
Unităţi de măsură utilizate în topografie
Pentru măsurarea lungimilor se foloseşte metrul cu multipli şi submultilpli săi.

Pentru măsurarea unghiurilor se foloseşte gradaţia centisimală, adică cei 2 radiani ai
unui cerc fiind împărţiţi în 400g
1g = 100c ; 1c = 100cc
Aparatura topografică de măsurat unghiuri foloseşte gradaţia centisimală (“cento“ =

sută). Aparatura electronică modernă din domeniul topografic are posibilitatea de a afişa
valorile unghiulare atât în gradaţia centisimală, cât şi în gradaţia sexagesimală.
II. HĂRŢI ŞI PLANURI TOPOGRAFICE
1. CARACTERISTICILE HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

HARTA – este o reprezentare convenţională care dă o imagine generalizată a unor
porţiuni mari ale suprafeţei topografice.
Deoarece pe hărţi este reprezentată o parte a suprafeţei Pământului sau întreaga sa
suprafaţă, la întocmirea hărţilor trebuie să se ţină seama de curbarea Pământului. Se face mai
întâi o reprezentare a suprafeţelor de teren pe suprafaţa curbă a elipsoidului de referinţă şi
apoi se face proiecţia pe un plan.
Harta dă o imagine de ansamblu a suprafeţelor de teren, cu relativ puţine detalii.
PLANUL TOPOGRAFIC – este, tot, o reprezentare convenţională, dar a unei
suprafeţe mici de teren, el fiind o imagine micşorată şi de asemenea a proiecţiei orizontale a
detaliilor de pe teren.
Planul topografic dă o reprezentare directă a proiecţiilor punctelor din teren pe un plan
orizontal, neţinând seama de curbura Pământului.
Putem, deci, hărţile şi planurile ca fiind figuri asemenea celor din teren, reprezentate
grafic pe foi plane ( hârtie sau alt suport ), conţinând exact atâtea informaţii, încât să fie clare,
fidele şi precise, utilizabile în cât mai multe domenii.
2. SCĂRILE HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Raportul constant dintre o distanţă orizontală “d“ măsurată pe plan sau hartă şi
corespondenta sa “D“ de pe teren se numeşte scara planului sau a hărţii. Atât “d“ cât şi “D”
trebuie să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură.
Scările pot fi numerice şi grafice.
1
- Scări numerice – se exprimă sub formă de raport ( ; 1:n), numitorul scării “n“
n
arătând de câte ori sunt micşorate pe plan sau hartă proiecţiile orizontale “D“ ale
liniilor de pe teren.
d 1
 ; cu această relaţie putem rezolva:
D n
- determinarea corespondentului pe teren “D“ a unei distanţe “d“ măsurată pe
plan sau hartă
- reducerea la scară a unei distanţe “D“ de pe teren
- determinarea scării, dacă se cunoaşte “d“ de pe plan sau hartă şi omoloaga sa
“D” de pe teren.
Clasificarea planurilor şi hărţilor în funcţie de scări :

- planuri topografice – realizate la scări mari ( 1: 50  1: 10000 )
- hărţi topografice – realizate la scări medii ( 1: 10000  1: 200000 )
- hărţi geografice – realizate la scări mici ( 1: 500000  1: 20000000 )
Precizia grafică a scării Pg - reprezintă corespondentul în metri pe teren, a unei

erori “e“ comisă la raportare sau citire pe un plan sau hartă.
e 1
  Pg  e  n  10 3 (e =  0,10,3 mm)
Pg n
- Scări grafice – sunt reprezentări grafice ale scărilor numerice.
- scări grafice simple (liniare)
- scări grafice compuse (transversale)
3. SEMNE CONVENŢIONALE TOPOGRAFICE
Semnele convenţionale topografice sunt semne caracteristice utilizate la reprezentarea

pe hărţi şi planuri a detaliilor topografice planimetrice şi a reliefului terenului.
Clasificarea semnelor convenţionale :
 Semne convenţionale pentru planimetrie :
- semne convenţionale de contur
- semne convenţionale de scară – detalii care au dimensiuni ce nu permit reducerea
la scară
- semne convenţionale explicative
 semne convenţionale altimetrice – servesc la reprezentarea reliefului pe hărţi şi planuri
Reprezentarea reliefului pe hărţi şi planuri

Relieful este constituit din totalitatea neregularităţilor suprafeţei topografice a
Pământului, fiind o combinaţie de forme concave şi convexe.
Formele tip de relief sunt: şesul, înălţimea, depresiunea, valea, dealul şi şaua. O formă
complexă de relief este bazinul hidrografic.
Moduri de reprezentare a reliefului :
1. Metoda umbrelor cu tente – reprezentarea reliefului se face prin culori cu care se
realizează umbrirea versanţilor în funcţie de panta terenului. Este utilizată în cazul
hărţilor geografice la scări mici.
2. Metoda haşurilor – se foloseşte atunci când panta terenului este foarte mare şi se
exprimă prin intervalul dintre haşuri şi grosimea lor.
3. Metoda hărţii sau planului în relief – machete sau mulaje.

4. Metoda planului cotat – constă în înscrierea cotelor corespunzătoare în dreptul
punctelor raportate pe plan. Planul cotat stă la baza realizării planului care are relieful
reprezentat prin curbe de nivel.
5. Metoda curbelor de nivel – reprezentare sugestivă a reliefului.
Curba de nivel – este locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă. Ele se obţin prin
secţionarea unei forme de relief din teren cu nişte planuri orizontale paralele ţi
echidistante, numite suprafeţe de nivel. Elementele obţinute în modul arătat de mai
sus, proiectate pe o suprafaţă orizontală şi reduse la scară permit reprezentarea
reliefului prin curbe de nivel pe hărţi şi planuri.
Distanţa măsurată pe verticală între două suprafeţe de nivel succesive se numeşte
echidistanţa curbelor de nivel, E.
În funcţie de modul de reprezentare pe plan sau hartă, putem întâlni:
a) curbe de nivel normale – care se trasează din echidistanţă în echidistanţă, cu linie
subţire continuă;
b) curbe de nivel principale – care se trasează la cote rotunde (din 5 în 5
echidistanţe), cu linie continuă îngroşată. De regulă pe aceste curbe se scriu cotele.
c) Curbe de nivel ajutătoare – se trasează la jumătate din echidistanţă cu linie subţire
întreruptă;
d) Curbe de nivel accidentale – se trasează la 1/4 din echidistanţă, cu linii întrerupte
mai scurte decât cele ajutătoare.
Curbele de nivel se cartografiază (desenează) pe hărţi şi planuri în culoarea sepia

(maron). Sensul de descreştere a pantei este indicată de bergstrichuri (indicatoare de pantă)
sau de modul de scriere a valorilor pe curbele de nivel principale.
Reprezentarea formelor tip de relief prin curbe de nivel
Bazinul hidrografic – este o formă complexă de relief, de pe care apele se adună şi

curg pe un fir de vale. Bazinul hidrografic este limitat în trei părţi de linia de separaţie a
apelor, fiind deschis doar în direcţia de curgere a apei.
Rezolvarea unor probleme pe hărţi şi planuri
a) Titlul şi nomenclatura foii de hartă

b) Cadrul hărţii – sistem de linii paralele
- cadrul interior – constituit din meridianele paralele, din intersecţia cărora a rezultat
trapezul reprezentat
- cadrul geografic – alcătuit din două linii paralele care sunt marcate prin segmente
ce reprezintă minutele de latitudine şi longitudine. În colţurile trapezului
reprezentat sunt trecute valorile coordonatelor  şi  , ele fiind utilizate la
determinarea coordonatelor geografice ale punctelor
- cadrul ornamental (exterior)
c) Caroiajul kilometric sau caroiajul rectangular – este un sistem de linii paralele cu axele
de coordonate adaptate. Laturile pătratelor care alcătuiesc această reţea au mărimi diferite
în funcţie de scara hărţii sau planului, valorile liniilor reţelei kilometrice sunt trecute între
cadrul geografic şi cadrul interior.
1. Determinarea coordonatelor rectangulare plane ale unui punct.

Se face în funcţie de coordonatele colţului din SV al pătratului în care se află punctul
respectiv (A).
x A  xSV  x 
x  amm   n  10 3  k x 
 
în metri
y A  y SV  y y  bmm   n  10 3  k y
unde, n – numitorul scării; kx şi ky – coeficienţi de deformaţie ai hârtiei planului sau hărţii,
pe direcţiile x şi respectiv y.
l l l l
kx  T  T ; ky  T  T
l Rx a  c l Ry b  d
2. Raportarea pe hartă sau plan a unui punct de coordonate rectangulare date.

Se determină coordonatele relative X şi Y ale acelui punct, faţă de colţul de SV al
pătratului în care se va afla:
X = XB – XSV ; Y = YB – YSV
Valorile X şi Y se reduc la scară şi se aplică, faţă de colţul de SV al pătratului pe
direcţia axelor de coordonate.
X m   10 3 Ym   10 3
xmm   ; y mm  
n n
Din punctele astfel obţinute se vor ridica perpendiculare pe laturile pătratului,
obţinându-se poziţia pe hartă a punctului B.
3. Determinarea distanţelor orizontale.

1 d
- utilizând formula scării numerice :   Dm   d mm   n  10 3
n D
- utilizând scările grafice
- din coordonatele rectangulare ale punctelor
D X 2  Y 2   X B  X A 2  YB  YA 2
4. Determinarea orientării unei direcţii
- prin măsurare directă pe plan sau hartă, cu ajutorul raportorului
- din coordonatele rectangulare ale punctelor
YAB Y  YA YAB
tg AB   B   AB  arctg
X AB X B  X A X AB
X AB X B  X A X AB
ctg  AB     AB  arctg
YAB YB  Y A YAB
5. Determinarea cotelor punctelor, folosind curbele de nivel
Punctul de pe plan se poate afla pe o curbă de nivel şi atunci va avea cota
corespunzătoare curbei de nivel, sau se poate afla între două curbe de nivel, situaţia în care,
pentru determinarea cotei punctului se procedează în felul următor :
- se duce linia de cea mai mare pantă prin punctul P, care va intersecta curbele de nivel 1 şi 2;
- se măsoară segmentele d  1P şi D  12 , în milimetrii, aparţinând şi fracţiunile de
milimetru;
- presupunând că pe teren între punctele 1 şi 2 panta este uniformă se determină diferenţa de
d
nivel h1P : h1P   E , iar cota punctului va fi : H P  H1  h1P .
D
6. Determinarea pantei între două puncte

Prin pantă se înţelege înclinarea liniei ce uneşte cele două puncte de pe teren, şi se
poate exprima în mai multe moduri:
H AB
- sub forma tangentei unghiului de înclinare: p  tg 
D AB
H AB
- ca unghi de pantă:   arctg
D AB
H AB
- sub formă procentuală: p%  100  tg  100 
D AB
H AB
- la mie : p% 0  1000  tg  1000 
D AB
7. Trasarea unei linii de pantă constantă

Această problemă este întâlnită la proiectarea căilor de comunicaţii sau a axelor
canalelor. Trasarea între punctele A şi B a liniei de pantă constantă (dată) p% , presupune
determinarea distanţelor di de pe plan (sau distanţa de proiectare) cărora le corespunde
distanţele Di , între puncte de pe teren între care va fi panta impusă.
Problema se rezolvă pornind de la relaţia pantei :
H 100  H 100  H
p%  100  tg  100   D d
D p% p%  n
D  d n
În funcţie de situaţia întâlnită, se pot determina trei valori pentru d:

- de regulă punctele de capăt A şi B se găsesc între curbele de nivel:
100  H AC1 100  H Cn  B
d1  ; d2 
p%  n p%  n
100  E
- când d se calculează între două curbe de nivel succesive ( H  E ): d
p%  n
Pentru găsirea pe plan a traseului de pantă constantă se procedează astfel :

- se ia între braţele compasului distanţa d1 şi cu acul compasului în punctul A se
trasează pe prima curbă de nivel două arce de cerc, reprezentând două trasee
posibile
- alegând unul din cele două puncte rezultate şi luând între braţele compasului
distanţa “d“, cu acul compasului în punctul 1 se trasează arce de cerc pe curba de
nivel următoare, rezultând iarăşi două variante
- alegând una din variante, cu aceeaşi distanţă “d“ în compas se repetă operaţia până
la ultima curbă de nivel între A şi B; distanţa “d“ se numeşte pas de proiectare;
- luând în compas distanţa d2, cu acul compasului în punctul B vom intersecta curba
de nivel ultimă într-un punct obţinut, venind din sensul de la A către B.
8. Întocmirea profilului topografic al terenului
Profilul topografic al terenului se obţine, prin secţionarea terenului, pe direcţia celor

două puncte cu un plan vertical, reprezentând într-un sistem rectangular, punctele ce rezultă
din intersecţia liniei AB cu toate curbele de nivel.
Axa orizontală a sistemului rectangular, este axa distanţelor (D) pe care se reprezintă,
de regulă la aceeaşi scară cu scara planului distanţele dintre puncte, iar axa verticală a
sistemului rectangular este axa cotelor (H) , cote care se vor reprezenta la o scară de 10, 20 de
ori mai mare decât cea a distanţelor.
În rubrica “distanţa între puncte“ se trec valorile Dm   d mm   n 10 3 corespunzătoare
distanţei “d“ măsurate pe plan între punctele profilului.
În rubrica “panta“ se arată schematic schimbările de pantă sau se pot calcula pe
tronsoane valorile p% , având toate datele necesare trecute mai sus în subsolul profilului.
9. Determinarea suprafeţelor pe hărţi şi planuri
METODE NUMERICE
a) Procedeul analitic – se aplică atunci când se cunosc coordonatele punctelor de contur ale
suprafeţei.
x1 y1 1
1
S   x2 y 2 1 
2
x3 y 3 1
 2S  x1  y 2  y3   x 2  y1  y 3   x3  y1  y 2   x1  y 2  y 3   x 2  y3  y1   x3  y1  y 2 
n
2S   xi ( yi 1  yi 1 )
i 1
n
2S   yi ( xi 1  xi 1 )
i 1
b) Procedeul geometric – se poate aplica suprafeţelor delimitate de contururi poligonale,

care pot fi împărţite în triunghiuri sau trapeze ale căror elemente au fost măsurate direct
pe teren.
Dacă suprafaţa este un triunghi căruia i s-au măsurat toate laturile a, b şi c, se va
utiliza relaţia :
abc
S p( p  a)( p  b)( p  c) unde p  - este semiperimetrul triunghiului.
2
În cazul când se cunosc baza B şi înălţimea î ale unui triunghi sau bazele B şi b şi
înălţimea î a unui trapez , suprafeţele se vor obţine cu relaţiile:
B î (b  B)  î
S  , respectiv S
2 2
suprafaţa poligonului se va obţine prin însumarea suprafeţelor figurilor geometrice
elementare în care a fost descompus.
c) Procedeul trigonometric – se foloseşte când se cunosc laturi şi unghiuri ale triunghiurilor

în care a fost descompusă suprafaţa.
În funcţie de două laturi şi unghiul cuprins între ele, relaţiile de determinare a
suprafeţei triunghiurilor vor fi :
a b ac bc
S sin C  sin B  sin A
2 2 2
METODE GRAFICE
a) Descompunerea suprafeţei cu contur poligonal în figuri geometrice elementare

Se procedează ca mai sus, dar elementele necesare calculului suprafeţelor
triunghiurilor şi trapezelor se măsoară pe plan sau hartă, se transformă în lungimi teren cu
ajutorul scărilor numerice sau grafice, suprafaţa totală obţinându-se prin însumarea
suprafeţelor parţiale.
b) Folosind reţeaua de paralele echidistante

Procedeul se recomandă în situaţiile în care suprafaţa de determinat are o formă
alungită, iar conturul acesteia este sinuos.
Peste suprafaţa de determinat se aplică o reţea de paralele echidistante desenată pe un
material transparent, care va forma cu conturul suprafeţei, suprafeţe elementare care pot fi
aproximate cu nişte trapeze. Se vor măsura bazele trapezelor, înălţimea lor va fi egală cu
echidistanta “a”, aceste elemente transformându-se în mărimi la teren cu ajutorul scărilor
numerice.
Suprafaţa totală se va obţine prin însumarea trapezelor elementare :
b b b b b b
S  a  1 2  a  2 3  ..........  a  n1 n
2 2 2
c) Folosirea unei reţele de pătrate ( metoda reţelei de pătrate module )

Se utilizează, de asemenea, în cazul suprafeţelor cu un contur sinuos .
Suprafaţa de pe plan se acoperă cu o reţea de pătrate cu latura “a“, construită pe un

material transparent . Relaţia de determinare a suprafeţei este: S  a 2 (n1  n2 ) ,
unde : n1 – este numărul de pătrate întregi din interiorul suprafeţei;
n2 – este numărul de pătrate întreagă obţinut prin aprecierea din ochi însumând
pătratele fracţionare marginale;
a 2 - este suprafaţa unui pătrat, calculată după ce mărimea “a“ , latura pătratului, a fost
exprimată în metrii pe teren, în funcţie de scara planului.
Precizia de determinare a suprafeţei prin aceste metode grafice, depinde de scara
planului, precum şi de configuraţia suprafeţelor.
Pentru mărirea preciziei de determinare este recomandabil să se facă determinări
S '  S ''
duble, independente S’ şi S’’: S
2
METODA MECANICĂ – de determinare a suprafeţelor
Această metodă presupune utilizarea unor instrumente speciale numite planimetre,

care pot fi polare, liniare, cu disc, etc.
Planimetrul polar – cel mai utilizat, se compune din două braţe :
- braţul polar (1) – de lungime constantă, având la unul din capete o greutate numită
Pol, iar celălalt capăt fiind articulat în punctul O cu braţul trasor.
- braţul trasor (2) – de lungime reglabilă, în funcţie de scară, având la unul din
capete un stilet sau o lupă (S) pentru urmărirea contururilor suprafeţelor de
determinat, iar la celălalt capăt un cărucior.
Căruciorul reprezintă dispozitivul de înregistrare şi este format din :

- ruletă înregistratoare R- divizată în 100 de intervale
- vernier V- divizat în 10 intervale
- contor C- cu 10diviziuni- înregistrează numărul de ture :
Citirea la acest dispozitiv se compune din 4 cifre
- prima cifră se ia de pe contorul C
-
a doua şi a treia cifră de pe ruletă R până la “O“ de pe vernier
-
a patra cifră se citeşte pe vernierul V, numărând diviziunile de la “O“ al acestuia
până la diviziunea vernierului care este în coincidenţă cu o diviziune de pe ruleta
R.
Reguli de planimetrie
- planul să fie fixat pe o suprafaţă netedă şi orizontală
-
braţele planimetrului să nu formeze în timpul lucrului un unghi mai mare de 1500
şi mai mic de 300
-
căruciorul, prin ruleta înregistratoare, să fie permanent în contact cu hârtia planului
şi să nu iasă din cadrul ei.
-
planimetria se va face în sens orar, pentru a rezulta suprafeţe pozitive
-
urmărirea conturului suprafeţei se va face cu o mişcare uniformă, fără smucituri şi
cât mai fidel
Determinarea unei suprafeţe cu planimetrul polar se face în două moduri .
1. Planimetria cu polul în exteriorul suprafeţei – când suprafeţele sunt mici
S  KS  N ; unde KS – este constanta de scară, iar N - este numărul generator
N  C f  Ci  S  K S (C f  Ci )
2. Planimetria cu polul în interiorul suprafeţei - când suprafeţele sunt mari
S  K S (C  N ) unde C este constanta planimetrului
Constantei planimetrului C i se adună sau i se scade numărul generator N, după cum
suprafeţele S de determinat este mai mare sau mai mică decât cercul descris de braţul polar.
Modul de lucru cu planimetrul polar

După ce s-a fixat polul planimetrului, se aşează vârful stiletului într-un punct al
conturului suprafeţei care se însemnează şi se efectuează citirea iniţială C I la dispozitivul de
înregistrare. Se parcurge în sens orar conturul suprafeţei şi când stiletul ajunge în punctul de
plecare se efectuează citirea finală Cf . Diferenţa lor ne dă numărul generator N. Acesta se
determină de 3-4 ori şi dacă valorile obţinute nu diferă între ele cu mai mult de 3 unităţi se
face media determinărilor.
Determinarea constantei de scară KS – se face planimetrând a suprafeţei cunoscută; un
cerc sau un pătrat de latură dată.
Suprafaţa cunoscută se planimetrează de mai multe ori (4-6 ori) obţinându-se un
număr generator mediu :
N  N 2  ...N n S
N med  1 N1  C2  C1 KS  0 sau
n N med
S
N 2  C3  C2 KS  
N med
…….
N n  Cn1  Cn
Determinarea constantei planimetrului C - se planimetrează de 3 ori aceeaşi suprafaţă

polul planimetrului fixându-se în interior, apoi în exterior, rezultând numerele generatoare
N iI , N iII , N iIII , respectiv N eI , N eII , N eIII .
N iI  N iII  N iIII N eI  N eII  N eIII
Ni  ; Ne 
3 3
C  N e  N i - când se utilizează relaţia S  K S (C  N i )
C  N e  N i - când se utilizează relaţia S  K S (C  N i )
III. STUDIUL INSTUMENTELOR TOPOGRAFICE
STUDIUL TEODOLITULUI
Teodolitul este instrumentul topografic utilizat la măsurarea unghiurilor orizontale şi

verticale.
Unghiul orizontal este unghiul diedru format de planurile verticale ce conţin două linii
de vizare ce pornesc din acelaşi punct.
Unghiul vertical este unghiul situat în planul vertical ce conţine linia de vizare şi este
făcut de aceasta cu orizontala (unghiul de pantă ) sau este făcut de linia de vizare cu
verticala (unghiul zenital z).
Unghiurile orizontale se determină din diferenţele direcţiilor măsurate c1, c2, c3.
1  c2  c1 ;  2  c3  c1 ;  3  c3  c 2
Schema generală a unui teodolit
Teodolitul are 3 axe constructive :

 Axa VV - axa principală de rotaţie a teodolitului
 Axa OO – axa secundară., de rotaţie a lunetei împreună cu cercul vertical
 Axa rO (reticul – obiectiv) – axa de vizare a lunetei.
Aceste axa se întâlnesc într-un punct, Cv, numit centrul de vizare al teodolitului.
1 – luneta teodolitului
2 – cercul vertical gradat
3 – axul de rotaţie al lunetei
4 – furcile de susţinere ale lunetei
5 – cercul alidad - care susţine suprastructura
6 – cercul gradat orizontal sau limbul
7 – axul de rotaţie al teodolitului
8 – suportul teodolitului – ambaza
9 – şuruburi de calare
10 – placa de tensiune
11 – placa ambază
12 – şurub de prindere a teodolitului pe trepied
13 – dispozitiv de prindere a firului cu plumb
14 – nivela torică
15 – nivela sferică
16 – şurub de blocare şi mişcare fină în plan orizontal
17 - şurub de blocare şi mişcare fină în plan vertical
Clasificări ale teodolitelor

1. În funcţie de precizia de măsurare a unghiurilor
a) de precizie scăzută ( teodolite tahimetrice ) – precizia 1c
b) de precizie medie – între 20cc şi 1c
c) de precizie ridicată – între 1cc şi 20cc
2. În funcţie de libertăţile de mişcare ale cercurilor orizontale

a) teodolite simple – au limbul fixat de ambază, este posibilă doar rotirea cercului
olidad în jurul axei VV
b) teodolite repetitoare – se poate roti liber limbul în jurul axei VV, independent de
cercul olidad . acest fapt permite măsurarea repetată a unghiurilor din aceeaşi staţie
cu origini diferite
c) teodolite reiteratoare – rotirea limbului independent de cercul olidad poate fi făcută
din exterior, prin intermediul unui buton reiterator, fiind posibilă introducerea de
origini diferite pe o anumită direcţie.
Părţile componente ale teodolitului

Luneta teodolitului – este dispozitivul utilizat pentru vizarea la distanţă a
obiectivelor, precum şi pentru măsurarea optică a distanţelor.
- luneta cu focusare exterioară – la care planul imaginii este fix şi reticulul este
mobil
- luneta cu focusare interioară – la care reticulul este fix, planul imaginii
deplasându-se în planul reticulului
Luneta cu focusare interioară: este formată din două tuburi coaxiale:
1 – tub ocular
2 – tub obiectiv
3 – reticul
4 – lentile de focusare interioară
5 – şurub de focusare – deplasează lentilele de focusare pentru a se forma o
imagine clară a obiectului vizat
6 – lentile ocular
7 – lentile obiectiv
Axele lunetei – O1O2 – axa formată de centrul obiectivului O1 şi centrul ocularului O2

- XX – axa geometrică, care este axa geometrică a celor două tuburi
- O1r – axa de vizare, care uneşte centrul obiectivului cu centrul
reticulului.
Obiectivul lunetei – are rolul de a forma în interiorul lunetei imaginile obiectelor

vizate, imagini care sunt reale şi mai mici decât obiectele din teren.
Reticulul lunetei – este o plăcuţă de sticlă pe care sunt gravate trăsături de culoare
închisă, foarte fine (grosime 1-2 m ). La intersecţia trăsăturilor (firelor) reticulare se găseşte
centrul reticulului “r“.
În afară de firele reticulare principale, perpendiculare între ele, pe placa reticulară mai
sunt gravate nişte trăsături scurte orizontale (uneori şi verticale) paralele şi echidistante,
numite fire stadimetrice, utilizate la măsurarea optică a distanţelor.
Ocularul lunetei – are rolul de a mări imaginile formate în lunetă de către obiectiv.
Punerea la punct a lunetei şi punctarea
 Punerea la punct a reticului – se îndreaptă luneta spre o zonă luminoasă şi se
roteşte ocularul în mod convenabil până se văd clar firele reticulare
 Vizarea – se îndreaptă luneta spre obiectul de interes cu ajutorul colimatorului,
privind prin lunetă obiectul vizat ocupă o poziţie oarecare în câmpul lunetei.
 Punerea la punct a imaginii obiectului vizat – se roteşte din butonul ( manşonul )
de focusare până când se obţine o imagine clară a obiectului vizat
 Punctare – presupune aducerea firelor reticulare peste obiectul vizat, în poziţia
corespunzătoare corectă, acţionând de şuruburile de mişcare fină în plan orizontal
şi vertical.
Caracteristicile tehnice ale lunetei

 Mărirea lunetei – arată de câte ori apare mai mare imaginea unui obiect privind
prin lunetă, faţă de aceeaşi imagine văzută cu ochiul liber.
f
M  ob f ob= distanţa focală a obiectivului
f oc
f oc= distanţa focală a ocularului
( M = 15X - 60X )
 Precizia de vizare cu luneta – depinde de mărirea acesteia, de grosimea firelor
reticulare, dar şi de depărtarea, forma şi luminarea obiectului vizat, putând fi
C
calculată cu relaţia : mV   , unde C= 30cc - 80cc, în funcţie de
M
parametrii amintiţi mai sus.
Cercurile teodolitului
1. Cercul orizontal – este folosit la măsurarea unghiurilor orizontale.

Cercul gradat orizontal (limbul) are diametrul între 70 - 250 mm, în funcţie de precizia
teodolitului, este confecţionat din cupru, bronz, argint, iar în ultimul timp, din sticlă.
Limbul poartă gradaţiile, care pot fi sexagesimale sau centisemale, crescătoare în sens
orar, iar cercul alidad poartă indexi de citire.
Pentru măsurarea unghiurilor orizontale, limbul rămâne fix, iar indexi de citire de pe
cercul alidad parcurg diviziunile limbului. Unghiul orizontal  = P1OP2 se obţine astfel :
- se vizează punctul P1 cu luneta şi se citeşte pe limb valoarea lui C1
- se eliberează mişcările teodolitului şi se vizează punctul P2, citindu-se pe limb
valoarea C2
Pentru eliminarea unor erori instrumentale se fac determinări şi în zonele opuse ale
limbului, faţă de primele citiri (determinări în poziţia a doua a lunetei) şi anume C 1’ şi
respectiv C2’.
Pentru verificare trebuie ca : C1’ = C1  200g  2ec
C2’ = C2 200g  2ec
unde ec – este eroarea de citire, care depinde de precizia dispozitivelor de citire.
Unghiul orizontal se obţine ca diferenţa a citirilor efectuate pe cele două direcţii OP1 şi
 '
OP2 :   C2  C1 ;  '  C2'  C1'  
2
2. Cercul vertical – este folosit la măsurarea unghiurilor verticale: de pantă sau
zenitale.
Cercul gradat vertical este confecţionat din aceleaşi materiale ca şi cercul orizontal,
gradarea realizându-se asemănător. Spre deosebire de cercul orizontal, cercul vertical gradat
se roteşte solidar cu luneta în jurul axei OO, indexi de citire fiind fixi.
Pentru a măsura unghiul de pantă - care este unghiul format de planul orizontal cu axa
de vizare a lunetei rO, linia indexilor trebuie să fie în planul orizontal, lucru care se realizează
cu ajutorul nivelei torice (zenitale) şi cu şurubul de basculare.
Prin înclinarea lunetei, linia gradaţiilor 0g - 200g , ce se află în acelaşi plan cu axe de
vizare rO, va forma cu planul orizontal unghiul de pantă , care se citeşte în dreptul indexilor
 '   ''
i. Valoarea unghiului de pantă se va calcula ca medie între valorile obţinute:  
2
La teodolitele moderne indexul de citire se află pe verticală, în dreptul dispozitivului
de citire, obţinându-se unghiul zenital Z:   100 g  Z
Măsurarea unghiurilor verticale (de pantă sau zenitale) se face astfel:
- se vizează punctul, se realizează orizontalizarea sau verticalizarea indexilor de citire,
prin aducerea bulei nivelei torice zenitale, între repere, cu ajutorul şurubului de basculare;
unghiurile verticale obţinându-se direct, nu prin diferenţă de direcţii, ca la unghiurile

orizontale.
Teodolitele moderne folosesc compensatoare pentru orizontalizarea sau verticalizarea
indexilor de citire la cercul vertical (compensator cu pendul).
Dispozitive de citire
Microscopul de citire – integrat în corpul teodolitului, permite efectuarea centralizată a

citirilor, şi este o mică lunetă care are rolul de a mări imaginea diviziunilor de pe cercul gradat
(orizontal sau vertical).
1. Microscopul cu fir – pe reticulul microscopului de citire este gravată o trăsătură de reper
(fir), care serveşte ca index de citire pe cercul gradat.
- partea I –se citeşte direct pe cercul gradat, fiind ultima diviziune întreagă înaintea
indexului (230 g 60 c);
- partea a II a – se apreciază din ochi fracţiunea de diviziune (2 c); citirea va fi
230 g 62 c şi se foloseşte la Theo 080.
2. Microscopul cu scăriţă – pe reticulul microscopului este gravată o scăriţă egală cu distanţa

dintre 2 diviziuni de pe cercul gradat, scăriţa fiind divizată de regulă în 100 părţi.
- partea I-a a citirii – sunt gradele care se află în domeniul scăriţei;
- partea a II a – se numără intervalele întregi pe scările de la “ 0 “ al scăriţei până în
dreptul firului corespunzător gradelor, ceea ce reprezintă minutele;
- Partea a III a – se aproximează în cadrul unei diviziuni, sfertul, jumătatea sau trei
sferturi (1/4,1/2,3/4), reprezentând 25cc, 50cc, 75cc.
3. Microscopul cu micrometru optic de coincidenţă – este utilizat la teodolitele de precizie
ridicată, permiţând citirea unghiurilor cu precizia de 1cc - 2 cc .
4. Afişaj electronic – al valorilor unghiulare şi liniare – întâlnit la teodolitele electronice
ultramoderne.
Aşezarea în staţie a teodolitului
Această operaţie are ca scop instalarea instrumentului deasupra unui punct topografic
materializat la teren, astfel încât axa sa principală VV să fie verticală şi să treacă prin acest
punct, operaţie care are două etape :
a) centrarea aparatului – aducerea dispozitivului de centrare (care poate fi: fir cu plumb,
baston de centrare, dispozitiv optic de centrare) deasupra punctului de staţie.
b) calarea aparatului – care urmăreşte verticalizarea axei principale VV a teodolitului (şi
implicit orizontalizarea limbului), lucru care se face în două etape: calarea aproximativă şi
calarea fină (propriu-zisă).
Calarea aproximativă se face utilizând nivela sferică a teodolitului, care este alcătuită
dintr-o fiolă de formă cilindrică, terminată la partea superioară cu o calotă sferică pe care este
gravat un reper circular.
Prin aducerea bulei circulare în interiorul cerculeţului reper, astfel încât centrul bulei
să se suprapună peste centrul M al fiolei, axa VSVS va fi adusă în poziţie verticală.
Acest lucru se realizează prin acţionarea convenabilă a şuruburilor de calare ale
ambazei (când se foloseşte firul cu plumb) sau acţionând picioarele culisabile ale trepiedului
(când centrarea se face cu dispozitiv optic de centrare).
Calarea fină se face cu ajutorul nivelei torice a teodolitului, care este alcătuită dintr-o
fiolă de sticlă în formă de tor (tub subţire, curb) introdusă într-o montură metalică, fixată pe
aparat printr-o articulaţie şi în şurub de rectificare.
Simetric faţă de mijlocul fiolei (M) sunt trasate diviziuni la intervale de 2 mm, dintre
acestea, cele două diviziuni centrale sunt mai lungi reprezentând reperele nivelei torice.
Când centrul bulei de aer coincide cu mijlocul M al fiolei, bula de aer se află între
repere, iar directricea nivelei NN (tangenta în punctul M la suprafaţa fiolei) va fi orizontală.
În mod normal, directricea nivelei torice NN, trebuie să fia perpendiculară pe axa
principală a teodolitului VV, deci, aducând NN în poziţie orizontală aparatul va fi adus în
poziţie corectă, adică VV coincide cu verticala punctului de staţie.
Acest lucru se realizează astfel :
- se aduce nivela torică paralel cu linia ce uneşte două şuruburi de calare S 1 şi S2,
rotindu-se în sens antagonic, astfel încât bula nivelei să ajungă între repere;
- se roteşte suprastructura teodolitului cu 100g aducând nivela torică pe o direcţie
perpendiculară faţă de prima direcţie şi se roteşte convenabil din cel de-al treilea
şurub de calare S3, aducând bula de aer între repere.
Dacă este necesar, operaţia de calare se repetă până când, în orice poziţie s-ar roti
suprastructura instrumentului, bula de aer va rămâne între repere.
După operaţia de calare este necesară verificarea centrării instrumentului.
Condiţii ce trebuie îndeplinite de teodolite
a) Condiţii constructive
- cercurile gradate să fie perpendiculare pe axele lor (limbul perpendicular pe
axa principală VV; cercul vertical gradat perpendicular pe axa de rotaţie a
lunetei OO);
- axele de rotaţie VV şi respectiv OO să coincidă cu centrele cercurilor gradate
respective.
b) Condiţii geometrice
- NN  VV
- rO1 OO
- OO  VV
- Axa indexilor de citire de la cercul vertical, să ocupe o poziţie corectă
(orizontală sau verticală), care să conţină şi axa de rotaţie a lunetei OO;
- Firele reticulare să aibă o poziţie corectă (unul dintre ele să fie vertical, celălalt
fiind perpendicular pe primul, deci orizontal).
Verificări şi rectificări ale teodolitelor

1. Verificarea generală a teodolitului
- verificarea pieselor de sticlă ale aparatului
- verificarea funcţionării în condiţii bune a dispozitivelor de mişcare generală şi
fină, precum şi a şuruburilor de calare
- verificarea bunei funcţionări a nivelelor
- verificarea punerii la punct a lunetei
- verificarea trepiedului
2. Eliminarea erorilor de construcţie

- erorile de excentricitate ale cercului alidad faţă de cercul orizontal gradat (limb)
– se poate elimina prin determinări ale direcţiilor în ambele poziţii ale lunetei
- eroarea de excentricitate a lunetei faţă de axa principală VV, se elimină tot prin
determinări ale direcţiilor în ambele poziţii ale lunetei
- eroarea de antrenare a limbului, se micşorează semnificativ, în cazul măsurării
unghiurilor orizontale în cele două poziţii ale lunetei respectând sensul orar şi
respectiv anterior de măsurare
- eroare de divizare a limbului, se micşorează folosind metoda seriilor la măsurarea
unghiurilor orizontale ; la teodolitele moderne şi electronice, această eroare este
neglijabilă (gravare de fineţe pe sticlă, respectiv, cerc digital).
3. Eliminarea erorilor de reglaj – provin din nerespectarea condiţiilor geometrice

- eroarea de înclinare a axei principale VV – se elimină prin operaţiunea de calare,
nivelele teodolitului fiind în prealabil rectificate.
- eroarea de colimaţie, care provine din descentrarea centrului reticular r al lunetei,

faţă de axa geometrică a lunetei, influenţând măsurarea unghiurilor orizontale, se
elimină efectuând măsurători în ambele poziţii ale lunetei
- eroarea de înclinare a axei secundare OO – nerespectarea condiţiei OO  VV, se
constată prin plonjarea lunetei în ambele poziţii ale lunetei şi se rectifică acţionând
din şurubul de rectificare amplasat pe furca teodolitului
- eroarea de index, la cercul vertical, afectează măsurarea unghiurilor verticale, şi

se elimină efectuând determinări în poziţia I şi poziţia a II a lunetei.
- poziţia corectă a firelor reticulare, se verifică suspendând pe un perete, un fir lung
cu plumb la capăt, vizând firul cu firul reticular vertical; dacă firul reticular
vertical face un unghi cu firul cu plumb se acţionează din şuruburile de rectificare
ale reticulului pentru a roti reticulul convenabil pentru a suprapune firul reticular
vertical peste firul cu plumb în repaus.
Metoda de măsurare a unghiurilor orizontale

Pentru măsurarea unghiurilor, atât orizontale cât şi verticale, este necesar ca teodolitul
să fie verificat şi rectificat, aparatul fiind aşezat în staţie, deci centrat şi calat într-un punct
topografic.
1. Metoda simplă
a) Procedeul prin diferenţa citirilor
Pentru măsurarea unghiului ASB se procedează astfel :

- se vizează punctul A în poziţia I a lunetei (cercul vertical în partea stângă) şi se
citeşte pe limb CAI
- se deblochează mişcarea în plan orizontal a teodolitului, se roteşte convenabil,
vizându-se punctul B
- se execută citirea pe limb CBI
- se trece în poziţia a II a lunetei (cercul vertical în partea dreaptă) şi se vizează
punctul B efectuându-se citirea CBII
- se deblochează mişcarea în plan orizontal a teodolitului, se roteşte în sens antiorar
şi se vizează punctul A, efectuându-se citirea CAII.
' "
 '  C BI  C AI ;  "  C BII  C AII ; 
2
b) Procedeul cu “0“ în coincidenţă (procedeul cu originea “0“ pe limb)

Înaintea vizării către punctul A în poziţia I, se aduce în coincidenţă diviziunea “0“ a
dispozitivului de citire cu diviziunea “0“ a limbului, vizându-se apoi punctul A, având CAI =
0, rezultă :
 '  C BI  C AI  C BI  0 g  C BI ;  "  C BII  C AII  C BII  200 g
2. Metoda repetiţiei
Se utilizează pentru măsurarea precisă a unghiurilor orizontale cu tedolite repetitoare.
Metoda presupune măsurarea unui unghi orizontal de mai multe ori, luând de fiecare
dată ca origine pe limb, valoarea ultimei direcţii obţinute în determinarea precedentă.
Pentru măsurarea unghiului 1S2, prin această metodă se procedează astfel :

- se vizează punctele 1 şi 2, executându-se citirile C0 şi respectiv C1
1  C1  C0
- se blochează limbul pe citirea C1, se deblochează mişcarea în plan orizontal a
teodolitului şi se vizează punctul 1
- se deblochează limbul cu citirea C1 către punctul 1, se vizează punctul 2 şi se face
citirea C2  2  C2  C1
- se procedează asemănător pentru n repetiţii:
C  C0
  1   2  .........   n   n
1
n n
Şi în cazul acestei metode se lucrează în ambele poziţii ale lunetei, pentru reducerea
unor erori instrumentale.
Numărul de repetiţii se stabileşte în funcţie de precizia cu care trebuie să se determine
unghiul respectiv, prin această metodă reducându-se influenţa erorii de divizare a limbului,
asupra determinării unghiurilor orizontale.
3. Metoda seriilor (sau metoda reiteraţiilor)

Se utilizează la măsurarea mai multor unghiuri dintr-un punct de staţie.
Se alege o direcţie de referinţă, către punctul cel mai depărtat şi mai bine vizibil,
celelalte direcţii vizându-se în ordine, în sens orar, încheind pe punctul de referinţă, ceea ce
înseamnă un tur de orizont.
În poziţia a doua (cercul vertical în dreapta) se vizează tot punctul de referinţă,
celelalte direcţii vizându-se acum în sens antiorar, cu închidere pe punctul de plecare,
realizându-se iarăşi un tur de orizont.
O serie este, deci, compusă din două tururi de orizont (două semiserii).
Prin această metodă se măsoară direcţii care se compensează şi în staţie.
Se va constata că citirile de închidere ale tururilor de orizont diferă de citirile de
plecare, rezultând o diferenţă unghiulară numită neînchidere unghiulară în tur de orizont.
Operaţiile de control şi corectare a citirilor efectuate vor fi următoarele :
- calculul direcţiilor medii pentru fiecare serie
CiI  CiII
Ci 
2
- calculul neânchiderii în turul de orizont

en  C Ai  C A  Ti
unde Ti este toleranţa în funcţie de numărul de direcţii din turul de orizont: Ti  p n
unde p este aproximaţia dispozitivului de citire al teodolitului, iar n este numărul punctelor
vizate în tur de orizont
- compensarea în staţie a direcţiilor măsurate
- corecţia totală cn  en
c  en
- corecţia unitară qu  n 
n n
- direcţiile compensate vor fi :
C A0  C A  0  qu CC0  Cc  2  qu
C B0  C B  1  qu C D0  C D  3  qu
C A0  C Ai  n  qu  C A
Dacă se doreşte o precizie mai mare a determinărilor unghiulare, atunci se pot face
mai multe serii, cu origini diferite pe limb.
Măsurarea unghiurilor verticale

Pentru măsurarea unghiurilor verticale teodolitul trebuie să se afle aşezat în staţie
(centrat şi calat), deasupra unui punct topografic (A). În celălalt punct trebuie să existe un
semnal topografic sau este ţinută o miră în poziţie verticală.
- se măsoară înălţimea aparatului “i“ , de la partea superioară a punctului topografic

până la centrul de vizare (CV) al instrumentului
- se vizează la înălţimea S (baza fluturelui) a semnalului topografic din punctul B,
aducând firul reticular orizontal la baza fluturelui semnalului, iar dacă se foloseşte
o miră, se vizează cu firul reticular orizontal la înălţimea “i“, egală cu înălţimea
aparatului
- se citeşte unghiul vertical la dispozitivul de citire
Se fac determinări ale unghiului vertical (zenital sau de pantă) în ambele poziţii ale
lunetei, determinându-se valoarea medie:
Z1  C1
Z  

Z1  Z 2 C1  400 g  C2  ; control C1  C2  400 g  2  ec
Z 2  400 g  C 2 2 2
INSTRUMENTE DE NIVELMENT CU LUNETĂ

(NIVELURI)
Determinarea diferenţelor de nivel se face cu ajutorul vizelor orizontale, realizate
riguros cu aceste instrumente, şi folosind mire ţinute vertical în cele două puncte.
Pentru determinarea diferenţei de nivel, pe mirele verticale se execută citiri (a şi b), la
înălţimea axei de vizare a instrumentului.
H AB  a  b
În funcţie de modul de orizontalizare a axei de vizare, instrumentele de nivelment pot
fi :
- instrumente de nivelment geometric rigide – la care nivela torică face corp comun
cu luneta, orizontalizarea realizându-se prin calare fină.
- instrumente de nivelment geometric cu compensator – orizontalizarea axei de
vizare realizându-se automat cu ajutorul unui compensator.
Instrumente de nivelment geometric rigide

a) Nivelul rigid simplu
La acest tip de instrument se disting 4 axe :
- axa principală VV
- axa de vizare a lunetei rO
- directricea nivelei torice NN
- axa nivelei sferice VsVs.
Nivelul rigid simplu este alcătuit din :
1- lunetă ; 2- nivelă torică ; 3 – ambază ; 4 – nivelă sferică ; 5 – şuruburile de calare; 6 –
placă de tensiune ; 7 – şurub de blocare şi mişcare fină în plan orizontal.
Aceste instrumente asigură o precizie mică (eh>20 mm pe 1 km de dublu nivelment).
b) Nivelul rigid cu şurub de basculare

În plus, faţă de nivelul rigid simplu, acest instrument are o pârghie de basculare (8),
care permite deplasarea fină în plan vertical a lunetei prin acţionarea şurubului de basculare
(9). Acest instrument este prevăzut cu nivela torică cu coincidenţă, cu o sensibilitate de
2”15”.
Calarea aproximativă a instrumentului se face cu ajutorul nivelei sferice, iar calarea
fină (având ca scop orizontalizarea axei de vizare a lunetei) se face prin acţionarea şurubului
de basculare (Sb), care permite aducerea în coincidenţă a bulei nivelei torice, pentru fiecare
direcţie de vizare.
Acest tip de instrument este utilizat la executarea nivelmentului geometric tehnic,

având o precizie de  2  3 mm pe 1 km de dublu nivelment.
Instrumente de nivelment geometric cu compensator

La acest tip de instrumente, procesul de măsurare este simplificat, orizontalizarea axei
de vizare realizându-se automat, cu ajutorul unui compensator, după ce aparatul a fost calat
aproximativ, cu nivela sferică. După modul de construcţie compensatoarele pot fi: cu pendul,
cu nivelă şi cu lichid.
Principiul compensatorului cu pendul
Compensatorul la NI 007
1 – lamelă de sticlă; 2 – prismă pentagonală; 3 – obiectivul; 4 – lentila de focusare; 5 – prismă

pendul; 6 – prismă deviatoare; 7 – pendul; 8 – ocular.
Aparatul de nivelment geometric cu compensator se calează mai întâi cu nivela
sferică, permiţând intrarea în domeniul de funcţionare al compensatorului, acesta
orizontalizând automat axa de vizare.
Mire de nivelment
Pentru efectuarea nivelmentului geometric sunt necesare, un instrument de nivelment
geometric şi două mire.
1. Mirele centrimetrice – sunt realizate din lemn uscat uşor, sau din metale uşoare şi pot avea
lungimi de 3 m sau 4 m pot fi dintr-o singură bucată sau pliante (din două bucăţi).
Capetele mirei sunt protejate prin rame de oţel, sunt prevăzute cu mânere, iar unele au
pe spate o nivelă sferică, utilizată la verticalizare.
Diviziunile centimetrice sunt aplicate pe faţa albă a mirei, în culorile roşu şi negru,
alternând culorile la fiecare metru.
Decimetrii sunt numerotaţi prin cifre care reprezintă metri şi decimetri, începând de la
talpa mirei.
O citire pe mira centimetrică se compune din patru cifre: trei cifre exacte (metri,
decimetri, centimetri) şi una aproximativă (milimetrii).
2. Mire cu bandă de invar – se utilizează la efectuarea nivelmentului geometric de precizie.

Pot fi confecţionate din lemn sau metel uşor, şi au o lungime de 1,75 m sau 3 m, pe
toată lungimea mirei se află, la mijloc, o bandă de invar. Pe banda de invar, vopsită în alb,
sunt trasate cu negru, diviziuni din 5 în 5 mm, pe două scale decalate.
Diviziunile celor două scale diferă între ele cu o constantă, 606500, controlul citirilor,
efectuându-se prin diferenţa citirilor de pe cele două scale. Cifrele, numerotând
semicentimetri, sunt scrise pe părţile de lemn ale mirei.
Citirea pe nivele de invar – este posibilă numai cu instrumente de nivelment prevăzute
cu micrometru cu lamele cu feţe plan paralele.
- se vizează mira, axa de vizare fiind orizontală
- se translatează axa de vizare a lunetei prin rotirea tamburului micrometrului optic
până se încadrează o diviziune de pe miră, între trăsăturile reticulare radiale
(pana).
Citirea se compune din 6 cifre: trei cifre se citesc pe miră în dreptul diviziunii
încadrate, următoarele cifre citindu-se pe tamburul micrometrului.
Pentru a se obţine citirea în metri se împarte citirea efectuată pe miră (care este în
semidecimetri) la 20.
Condiţii geometrice ale axelor instrumentelor de nivelment geometric
a) În cazul instrumentelor de nivelment geometric rigide – condiţia principală este ca axa de

vizare a lunetei rO ll NN (directricea nivelei torice), astfel încât atunci când nivela torică
este calată, axa de vizare a lunetei să fie orizontală.
Condiţii secundare :
- NN  VV
- Vs Vs ll VV
- Planurile verticale duse prin directricea nivelei NN şi axa de vizare rO să fie
paralele
- Firul nivelor să fie orizontal atunci când nivela torică este calată.
b) În cazul instrumentelor de nivelment geometric cu compensator – condiţia principală este

ca axa de vizare a lunetei să fie orizontală, în domeniul de funcţionare al compensatorului.
Condiţii secundare :
- VsVs ll VV
- Firul nivelor să fie orizontal după calarea instrumentului cu nivela sferică.
Verificările şi rectificările instrumentelor de nivelment geometric

Prin această operaţie se urmăreşte punerea în evidenţă a unor eventuale nerespectări
ale condiţiilor enumerate anterior, precum şi rectificările care se impun.
a) În cazul instrumentelor de nivelment geometric cu şurub de basculare, ordinea
verificărilor şi rectificărilor este următoarea :
1. – VsVs ll VV (condiţia NN  VV nu se mai pune la acest instrument deoarece există
posibilitatea înclinării lunetei din şurubul de basculare).
Se calează instrumentul aducând bula nivelei sferice în cerculeţul reper. Dacă în urma
rotirii suprastructurii instrumentului cu 200g bula nivelei sferice nu va rămâne în interiorul
reperului, condiţia nu este îndeplinită.
Rectificarea constă în eliminarea devierii bulei, jumătate din deviere (deplasare) se
rectifică din şuruburile de calare, iar cealaltă jumătate a deplasării bulei, din şuruburile de
rectificare ale nivelei sferice.
2. – firul nivelar să fie orizontal când aparatul este calat.
Se vizează cu firul nivelor, un punct (P) aflat la extremitatea câmpului lunetei. Se

roteşte şurubul de mişcare fină în plan orizontal, urmărind dacă punctul P rămâne pe firul
nivelor. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, se roteşte corespunzător reticulul, acţionând
asupra şuruburilor de rectificare ale reticulului.
3. – planurile verticale duse prin directricea nivelei torice NN şi axa de vizare a lunetei Or,
să fie paralele (eroarea de încrucişare).
Se aşează aparatul în staţie cu unul din şuruburile de calare îndreptat spre miră; se
aduce în coincidenţă bula nivelei torice şi se face citirea “a“ pe miră; se roteşte şurubul de
calare din stânga cu 2-3 rotaţii şi se readuce firul nivelor în dreptul citirii “a“ rotind
convenabil de şurubul de calare din dreapta. Dacă bula nivelei torice rămâne în coincidenţă
eroarea de “încrucişare“ este nulă, în caz contrar, abaterea bulei se elimină din şuruburile de
rectificare orizontale ale nivelei torice.
4. – axa de vizare a lunetei Or să fie paralelă cu directricea nivelei torice NN (eroarea de
înclinare a axei de vizare a lunetei).
Verificarea îndeplinirii acestei condiţii se face prin nivelment de mijloc şi de capăt al
aceluiaşi niveleu. Se aleg pe teren 2 puncte A şi B la o distanţă de 40-80 m, efectuându-se
nivelment de mijloc între aceste două puncte (S1). Efectuându-se pe mirele din punctele A şi
B citirile a’1 şi b’1 care, datorită erorii de înclinare a axei de vizare a lunetei vor diferi de
valorile teoretice a1 şi b1 cu valoarea “x“.
   
hAB  a1  b1  a1'  x  b1'  x  a1'  b1'
Se observă că influenţa acestei erori se elimină prin nivelment geometric de mijloc. Se

efectuează apoi nivelment geometric de capăt, din staţia S2, obţinându-se citirile a’2 şi b’2.
Aparatul fiind foarte aproape de mira instalată în punctul B se va considera citirea b’2
 b2, deci corectă (unghiul  este de regulă, mic).
Se calculează a2  hAB  b2 ; dacă a2 = a’2, condiţia Or ll NN este respectată, în caz
contrar este necesară rectificarea aparatului care se face astfel :
- se deplasează firul nivelor pe citirea a2 calculată, acţionând din şurubul de
basculare, stricându-se coincidenţa nivelei torice;
- se reface coincidenţa bulei nivelei torice acţionând asupra şuruburilor de
rectificare verticale ale nivelei torice.
Pentru control se determină diferenţa de nivel dintre cele două puncte A şi B, atât din
staţia S1, cât şi din staţia S2, fiind necesar să se obţină aceleaşi valori pentru hAB, în caz
contrar, operaţia de rectificare se repetă.
b) În cazul instrumentelor de nivelment geometric cu compensator, verificările şi rectificările
condiţiilor secundare se face ca în cazul instrumentelor de nivelment geometric rigide.
Punerea în evidenţă a erorii de neorizontalitate a axei de vizare (condiţia principală) se
face procedând ca în cazul anterior, prin nivelment de mijloc şi de capăt, rectificarea făcându-
se (dacă este cazul) deplasând firul reticular orizontal, pe citirea corectă, calculată, acţionând
din şuruburile de rectificare ale reticulului dispuse pe verticală.
Instrumente simple de nivelment
- Lata de nivelment – este o riglă de 2–4 m pe care se aşează o nivelă torică (boloboc),
astfel încât directricea nivelei NN să fie ll cu muchea riglei. Se utilizează la determinarea
diferenţelor de nivel (hAB) pe distanţe mici, pe versanţi foarte înclinaţi, hAB măsurându-se
pe o miră verticală.
- Nivelul cu apă (furtunul de cauciuc cu apă) – este format din două tuburi de sticlă
legate între ele printr-un furtun de cauciuc ce poate avea lungimea de 10-50 m. Este realizat
pe principiul vaselor comunicante, apa ridicându-se la acelaşi nivel în cele două tuburi, fiind
posibilă determinarea diferenţei de nivel între două puncte A şi B, folosind şi o miră verticală.
INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA LUNGIMILOR

În funcţie de modalitatea de determinare a distanţelor aceste instrumente pot fi
împărţite astfel:
- instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor
- instrumente pentru măsurarea pe cale optică a distanţelor
- instrumente pentru măsurarea prin unde a distanţelor.
1. Instrumente pentru măsurarea directă a lungimilor

- Panglici topografice – sunt benzi de oţel late de 15-20 mm groase de 0,4 mm,
având lungimea de 10, 20, 50 sau 100 m, la aceste instrumente sunt marcaţi metri
şi decimetri, centimetri putând fi apreciaţi din ochi sau cu o riglă gradată.
Panglicile sunt etalonate la o temperatură de +200 C şi la o forţă de întindere de 15
kgf.
- Rulete topografice – sunt benzi de oţel late de 13 mm, cu grosimea de 0,2 mm şi
lungi de 20, 25 sau 50 m. Ruletele se înfăşoară în cutii sau pe furci cu mânere şi
sunt divizate în centimetri, iar cele utilizate la măsurători de precizie ridicată, în
milimetri. Ruletele sunt etalonate la temperatura de +200 C şi la o forţă de
întindere de 5 kgf.
- Firele de invar – sunt fire alcătuite dintr-un aliaj foarte puţin influenţabil de
variaţiile de temperatură (64% oţel, 34% nichel, etc.) şi sunt utilizate pentru
măsurători foarte precise de lungimi.
Pentru măsurarea cu precizie a lungimilor cu panglici topografice este necesară

utilizarea unor accesorii. Acestea sunt :
1- jaloane – servesc la alinierea instrumentelor de măsurat lungimi
2- întinzătoare – servesc la întinderea panglicii
3- dinamometru – serveşte la măsurarea forţei de întindere la măsurare care trebuie să
fie egală cu cea de la etalonare
4- fise – sunt tije metalice de 25-30 cm lungime şi servesc la marcarea pe teren a
capetelor instrumentului
5- panglica topografică - propriu-zisă
6- termometru – cu care se determină temperatura aerului în timpul măsurătorilor
Măsurarea pe cale directă a lungimilor

- Măsurarea lungimilor înclinate – se folosesc panglici topografice sau rulete de oţel.
În vederea măsurării lungimii înclinate între punctele A şi B se descompune
aliniamentul în tronsoane de pantă uniformă fiind posibilă măsurarea lungimilor înclinate L1,
L2 şi L3. Pe teren este necesar să se mai măsoare, fie unghiul de pantă i, fie diferenţele de
nivel, hi , pentru fiecare tronson delimitat.
Corecţii ce se aplică lungimilor măsurate cu panglica

a) Corecţia de etalonare (de comparare) – reprezintă diferenţa dintre lungimea reală a
benzii (lr) şi lungimea nominală (ln) înscrisă pe bandă.
le  lr  ln
Lungimea reală (lr) a benzii de oţel se determină comparând panglica în cauză cu altă
bandă etalon sau folosind o bază de comparare bornată pe teren orizontal.
Pentru întreaga lungime de măsurat LAB , corecţia totală de etalonare este:
Le  nlr  ln 
L
; unde n  AB
ln
b) Corecţia de tensiune (de întindere) – corecţie datorată utilizării unei alte forţe de
întindere a panglicii, decât cea de la etalonare.
1000  l n
l p  l p  l n   P  P0 
SE
unde : l n - lungimea nominală a panglicii
l p – lungimea panglicii în timpul măsurătorii
S – suprafaţa secţiunii transversale a panglicii exprimată în mm2
E – modulul de elasticitate al oţelului (E  2000 daN / mm2)
P – tensiunea în timpul măsurării
P0 – tensiunea la etalonare (3 N / mm2)
Corecţia totală este:
L
L p  n  l p ; unde n  AB
ln
Utilizând un dinamometru şi întinzând panglica cu aceeaşi forţă ca la etalonare se
poate evita aplicarea corecţiei (corecţia va fi egală cu 0).
c) Corecţia de temperatură – apare datorită condiţiilor diferite de temperatură în
timpul măsurării faţă de cele de la etalonare.
lt  lt  l0 
lt  l0 1    t  lt  l0   t  t 0 
t  t  t 0
unde : l t – lungimea panglicii în timpul măsurării la temperatura “t“
l 0 – lungimea panglicii la etalonare la temperatura “t0“ 200 C
 - coeficient de dilatare termică a materialului (oţel) - ( = 0,0000115
m/mlgrad)
t – temperatura aerului în momentul efectuării măsurării
t 0 – temperatura la etalonare
Corecţia pentru întreaga lungime de măsurat va fi:
L
Lt  n  lt ; unde n  AB
l0
Reducerea la orizont a lungimilor
I – calculând direct distanţa orizontală D, în funcţie de unghiul de pantă  sau
diferenţa de nivel h : d  l  cos  d  l 2  h 
2
;
II – calculând corecţia de reducere la orizont
d1) Corecţia de reducere la orizont - în funcţie de unghiul de pantă 


 l  d  l  l  cos   l  l cos   1  l 1  cos    2l sin 2
2
2 
l  2l sin
2
d2) Corecţia de reducere la orizont – în funcţie de diferenţa de nivel dintre cele două
puncte

  
1
l h  d  l  l  d    l  l 2  h     l  l 2  h 
2
2 2 
   
dezvoltând după binomul lui Newton valoarea
 
1
l 2  h  2  l  h   3  h   .........
2 1 2 1 4
2l 8l

l h   l  l  h   3 h   .......  
1 2 1 4   h 2 h 4
 3
 2l 8l  2l 8l
Distanţa redusă la orizont se va obţine cu relaţia :
d  l  l  l  lh
Măsurarea directă a lungimilor orizontale

a) Metoda cu lata şi bolobocul
Lata este o scândură de 3, 4 sau 5 m cu o secţiune de aproximativ 15 cm/5 cm.
Aceasta se orizontalizează cu bolobocul (nivelul de zidărie), fiind posibilă măsurarea pe lată a
lungimilor orizontale d1, d2, d3, distanţa orizontală D=d1+d2+d3 .
b) Metoda cultelaţiei
Se bazează pe acelaşi principiu ca metoda anterioară, distanţele orizontale parţiale d1,
d2, d3 (di 1020 m) se măsoară fiecare cu panglica (ruleta) orizontalizată aproximativ din
ochi.
2. Instrumente pentru măsurarea pe cale optică a distanţelor

Pentru măsurarea pe cale optică a distanţei se folosesc tahimetre (tahis = repede,
metrie = măsurătoare) - care sunt instrumente cu lunetă de regulă teodolite. Pentru măsurarea
tahimetrică a distanţelor au fost dezvoltate mai multe procedee şi aparatură adecvată, cel mai
întâlnit fiind tahimetrul cu fire stadimetrice.
a) Tahimetre cu fire stadimetrice – la acest tip de instrumente, pe reticul sunt
gravata firele stadimetrice, utilizate pentru măsurarea distanţei cu ajutorul unei mire divizată
centimetric, ţinută vertical.
- Determinarea distanţei orizontale când axa de vizare este perpendiculară pe miră
D  d  f c
12 F  1' 2 ' F
d f f
 d H
H h h
unde: f – distanţa focală a obiectivului; h – distanţa dintre firele reticulare; H – număr
generator
f
D  H  ( f  c)  K1  H  K 2
h
f
Raportul  K 1 poartă numele de coeficient stadimetric, având în general valoarea
h
100 (uneori K1 = 50 sau K1 = 200); K 2  ( f  c) poartă numele de constanta adiţională, care
la teodolitele moderne este zero (K20); H  C2  C1 este numărul generator, reprezentând
diferenţa citirilor făcute pe mira verticală, în dreptul firelor reticulare stadimetrice, deci :
D  K1  H  100  H  100C2  C1 
- Determinarea distanţei orizontale şi a diferenţei de nivel

când axa de vizare a lunetei este înclinată
În practică, de regulă, axa de vizare a lunetei este înclinată cu unghiul de pantă .

L  K1  H '  100  H '

H '  C1' C 2'
H' H
Cosiderând C2 C2' M ca fiind triunghi dreptunghic, avem :   cos 
2 2
Deci : L  K1  H  cos   100  H cos 
D  L cos   L sin z  D  K1  H  cos 2   K1  H  sin 2 z
Dar : 
h  L sin   L cos z  h  K1  H  sin  cos   K1  H  sin z cos z
Pe teren se măsoară cu teodolitul unghiul  sau z, vizând pe miră la înălţimea
instrumentului “i“, şi efectuând citirile pe miră C1 şi C2, în dreptul firelor stadimetrice ale
reticulului.
Modul de lucru – pentru determinarea pe cale stadimetrică a distanţelor, se aşează

tahimetrul în staţie, în unul din capetele distanţei şi i se măsoară înălţimea. Se vizează cu
luneta mira instalată verticală în celălalt capăt al distanţei, astfel încât firul reticular orizontal
să se afle la o valoare pe miră egală cu înălţimea instrumentului. Se efectuează citirile C1 şi C2
C  C2
în dreptul firelor stadimetrice şi se efectuează controlul calculând C M  1  C m , unde
2
Cm este citirea la firul reticular din mijloc, citire egală cu înălţimea instrumentului.
Se determină distanţa orizontala D cu relaţiile:
D  K1  H sau D  K1  H  cos 2   K1  H  sin 2 z
Prima relaţie se poate aplica în cazul în care unghiul de pantă  al terenului nu
depăşeşte  3g (influenţa factorului cos2 este nesemnificativă).
Precizia de determinare a distanţei prin acest procedeu este de 1020 cm la 100m.
Metoda tahimetriei cu fire stadimetrice pentru determinarea distanţei orizontale,
prezintă deosebite avantaje, fiind o metodă rapidă şi comodă, teodolite cu fire stadimetrice şi
mire centimetrice se găsesc în dotarea tuturor secţiilor topografice ale instalaţiilor de
construcţii şi şantierelor.
b) Tahimetre autoreductoare cu diagramă – la acest tip de instrumente este posibilă

determinarea directă a distanţei orizontale şi a diferenţei de nivel între două puncte, cu
ajutorul unor curbe diagramă care apar în câmpul lunetei şi sunt suprapuse peste imaginea
mirei.
c) Tahimetre telemetrice – la acest tip de instrumente, baza este inclusă în aparat nefiind
necesară deplasarea unei mire în punctul vizat, principiul general de construcţie al acestor
instrumente, este cel al coincidenţei duble a imaginii aceluiaşi obiect.
3. Măsurarea distanţelor prin unde
Aparatura folosită în acest scop funcţionează pe principiul măsurării timpului de

propagare a undelor electromagnetice de-a lungul distanţei de măsurat.
Aparatura electronică de măsurare a distanţei se împarte, după frecvenţa semnalului pe

care-l emite, în:
- telemetre electrooptice care lucrează în gama undelor luminoase;
- radiotelemetre care lucrează în gama undelor radio.
După metoda de măsurare, putem distinge:

- telemetre cu impulsuri;
- telemetre fazice.
În principiu undele electromagnetice ce pornesc de la emiţătorul (E) parcurg distanţa

până la reflectorul (r), se reflectă şi sunt recepţionate de către receptorul (R), indicatorul (I)
măsurând timpul “t”, în care undele electromagnetice parcurg distanţa de la emiţător la
reflector şi înapoi la receptor.
Cunoscând viteza “v” de propagare a undelor electromagnetice, în mediul respectiv,
v t
atunci distanţa “D” se poate determina relaţia : D , timpul “t” măsurându-se
2
cu ajutorul microundelor modulate (unde electromagnetice ultrascurte).
Deoarece determinarea timpului “t” este afectată de erori, în cazul telemetrelor
electrooptice fazice, se măsoară diferenţa de fază a două oscilaţii ale undei electromagnetice
coerente, care se propagă pe drumuri diferite. În acest caz distanţa “D” se va obţine cu relaţia:
  
D     c unde   2f  t (f - este frecvenţa = numărul de oscilaţii
 4f 
complete în unitatea de timp ; c - este viteza luminii = 299792,5 km/s)
NOŢIUNI DESPRE MĂSURĂTORI
Clasificarea măsurătorilor
a) după modul de prezentare:

- măsurători directe – care se obţin ca citire la instrumentele de măsură; pot fi
considerate ca măsurări directe şi sumele sau diferenţele valorilor citite la
instrumentele de măsură.
- măsurători indirecte – unde mărimile de determinat nu se pot măsura direct, ele
fiind deduse din alte mărimi măsurate direct.
- măsurători condiţionate – sunt mărimi măsurate direct, independente dar care sunt
legate între ele prin anumite relaţii de condiţie (ex.-unghiurile măsurate într-un
triunghi plan, însumate trebuie să fie egale cu 1800 sau 200g)
b) după condiţii de precizie:

- de aceeaşi precizie – în cazul măsurătorilor directe, acestea se efectuează cu
aceleaşi instrumente, în aceleaşi condiţii de mediu, prin aceeaşi metodă, deci
putem să le acordăm aceeaşi încredere
- de precizii diferite – când măsurătorile directe se fac cu instrumente diferite, prin
metode diferite, etc., fapt ce face să considerăm că unele sunt mai precise decât
altele.
Măsurarea sau determinarea
Valoarea adevărată sau reală (X) – a unei mărimi fizice nu se va putea obţine niciodată
prin măsurători, deoarece acestea sunt afectate de erori, indiferent de instrument, metodă sau
calitatea operatorului.
Pentru a-i găsi mărimea cea mai bună, asupra mărimii respective se efectuează mai
multe măsurători directe repetate, în aceleaşi condiţii sau în condiţii diferite, numite valori
măsurate (Mi). Aceste valori conţinând şi erori, au fost numite şi valori aparente.
Considerând un şir de măsurători M1, M2 ,……Mn, obţinute prin măsurare directă a
aceleaşi mărimi, valoarea cea mai probabilă este, în cazul măsurătorilor de aceeaşi precizie,
M  M 2  ......M n
media aritmetică : M 1
n
iar în cazul măsurătorilor de precizii diferite, este media ponderată :
p M  p2 M 2  ......... pn M n
M0  1 1
p1  p2  ....... pn
unde, p1, p2,….pn – reprezintă coeficienţii de pondere, în funcţie de preciziile ce se atribuie
fiecăreia din valorile măsurate.
Diferenţa dintre două valori oarecare din şirul de măsurători efectuate asupra unei
mărimi, poartă numele de abatere sau ecart (). Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea
minimă din şirul de valori se numeşte abatere maximă (max).
Toleranţa (T) este abaterea maximă admisibilă. Abaterea maximă nu trebuie să
depăşească niciodată toleranţa (max  T), dacă acest lucru se întâmplă, măsurătorile se
consideră greşite şi se refac.
NOŢIUNI DESPRE ERORILE DE MĂSURARE
Clasificarea erorilor de măsurare

a) Din punctul de vedere al mărimii
- greşeli – intolerabile – se elimină din calcule
- erori – tolerabile
Erorile – sunt diferenţe mici, inevitabile, între valorile măsurate(Mi) ale unei mărimi,
şi valoarea de referinţă (X) sau (M), corespunzătoare. Erorile pot fi: instrumentale, personale,
erori de mediu, etc.
b) În funcţie de semnificaţia valorii de referinţă – erorile pot fi:
- erori reale  i  M i  X - nu pot fi cunoscute
- erori aparente Vi  M i  M - se pot determina
c) După modul în care acţionează – erorile pot fi:
- sistematice – sunt provocate de instrumente, de metodele de măsurare sau de
influenţa mediului în care se fac măsurătorile, ele fiind foarte periculoase deoarece se propagă
cu numărul de măsurători.
E S  eS  n
Erorile sistematice fiind controlabile, pot fi eliminate prin metode de măsurare sau
prin corecţii (CS).
C S   ES
- întâmplătoare (accidentale) – se produc datorită unor cauze insesizabile şi

imprevizibile, necunoscute.
Erorile întâmplătoare fiind necontrolabile, considerând un număr mare de măsurători
executate asupra aceleiaşi mărimi, cu ajutorul erorilor aparente V1, V2,…..Vn, ele în ansamblu
se supun legilor probabilităţilor, şi se poate construi un grafic ca în figura alăturată.
Analizând acest grafic se deduc următoarele proprietăţi ale erorilor accidentale:

- probabilitatea producerii erorilor pozitive şi negative este acelaşi, încât suma lor
pentru un număr mare de măsurători, este “0”
- valorile mici ale erorilor sunt mai frecvente decât cele mari
- erorile întâmplătoare nu pot fi eliminate, putând fi doar micşorate
Propagarea acestor erori este mai lentă decât erorile sistematice, conform relaţiei:
Ei  ei n , “n” fiind numărul măsurătorilor.
Relaţii între erori şi corecţii

Valorile ce rezultă în urma măsurătorilor, afectate de erori (e), sunt valori eronate (Ve).
Corecţiile (c) sunt cantităţi ce se adaugă valorile eronate şi rezultă valori juste (Vj) –
cele mai apropiate de valorile adevărate.
e  Ve  V j 
  c = -e ; e+c=0
c  V j  Ve 
Se poate concluziona că, întotdeauna corecţia este egală şi de semn contrar cu eroarea.
IV. PRINCIPIILE ORGANIZĂRII LUCRĂRILOR TOPOGRAFICE

Ansamblul lucrărilor efectuate pe teren în vederea obţinerii unui plan topografic se
numeşte ridicare topografică. Orice ridicare topografică trebuie executată pe baza unei reţele
de sprijin, de care se leagă.
În ţara noastră, ridicările topografice trebuie efectuate în sistemul reţelei de sprijin
geodezice de stat, creată separat pentru planimetrie şi pentru altimetrie. Uneori, în cazul
ridicărilor topografice locale, măsurătorile se bazează pe reţele de sprijin locale, care ulterior
se integrează în reţeaua geodezică de stat.
1. Reţele de sprijin planimetrice
Pentru ridicările planimetrice, baza geodezică este alcătuită din punctele reţelei de
triangulaţie geodezică de stat, puncte care sunt situate în vârfurile unor triunghiuri care
acoperă întreaga suprafaţă a ţării.
Reţeaua de triangulaţie este organizată pe ordine de mărime după cum urmează :
- reţeaua de triangulaţie de ordinul I, triunghiurile având laturile de la 20 la 60 km.
Unui punct al acestei reţele (punct central), i se determină, prin măsurători

astronomice, coordonatele geografice şi un azimut A (unghiul dintre direcţia Nord geografic
şi o latură a reţelei, ce pleacă din acel punct). Se mai măsoară toate unghiurile orizontale din
triunghiurile ce formează reţeaua şi se determină coordonatele tuturor punctelor reţelei,
coordonate geografice pe elipsoidul de referinţă. Ulterior, aceste coordonate sunt transformate
în coordonate plane X,Y în planul de proiecţie adoptat.
- reţeaua de triangulaţie de ordinul II, având ca scop reducerea distanţei de
2060 km, dintre punctele reţelei de ordinul I, reţeaua de ordinul II având laturile de cca.
1020 km.
Îndesirea se realizează prin puncte ale reţelei de ordinul III, cu laturile triunghiurilor
de 715 km şi prin puncte de ordinul IV cu laturile de 48 km.
Determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor de ordinul II, III şi IV se face
direct în planul de proiecţie adoptat, pornind de la coordonatele cunoscute ale punctelor de
ordinul I, şi ţinând seama de curbura Pământului, la prelucrarea măsurătorilor.
Îndesirea reţelei de triangulaţie de ordin superior (formată din puncte de ordinul I, II,
III şi IV), se face prin puncte de ordin inferior (puncte de ordinul V), care sunt situate la
distanţe de 12 km, câte un punct la 50100 ha.
La determinarea poziţiei punctelor reţelelor geodezice, în afară de măsurători de
unghiuri orizontale, se pot măsura şi laturi ale aceloraşi triunghiuri, reţelele numindu-se reţele
de trilateraţie.
Combinarea măsurătorilor de unghiuri şi distanţe (triangulaţie şi trilateraţie) permite o
mai bună adaptare la condiţiile existente pe teren.
Pentru lucrările inginereşti, de amplasare a unor complexe industriale, complexe

hidrotehnice, etc., pot fi realizate reţele geodezice locale, care pot avea precizii mai mari decât
reţelele geodezice de stat, în care se încadrează ulterior.
2. Reţele de sprijin altimetrice

Baza de sprijin a ridicărilor altimetrice o constituie reţeaua de nivelment geometric de
stat, care se dezvoltă de-a lungul principalelor căi de comunicaţie sau pe văile principalelor
ape curgătoare, sub forma unor şiruri de puncte, numite trasee, având ca puncte iniţiale şi
finale “reperii zero”- reperi fundamentali de la malul mării.
Punctele acestor trase, numite repere de nivelment geometric, cărora li se transmit
altitudini, sunt încadrate în poligoane determinate prin nivelment geometric, care alcătuiesc
nivelmentul geometric superior de ordinul I, II, III IV, şi nivelmentul geometric inferior de
ordinul V.
În zonele de munte, pentru determinarea altitudinilor punctelor de triangulaţie,
neincluse în reţelele de nivelment geometric, se utilizează nivelmentul trigonometric.
Când în zona de lucru nu există un reper din reţeaua de nivelment a ţării, pot fi create
reţele altimetrice locale, cotele rezultate, nefiind cote absolute referite la nivelul mării, ci cote
convenţionale.
Pentru lucrările inginereşti cotele punctelor se pot obţine prin nivelment tehnic, care
constă dintr-o reţea complementară determinată prin nivelment geometric sau trigonometric,
legată de nivelmentul general al ţării sau de o reţea locală independentă.
Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice

Marcarea este operaţia prin care punctele topografice se materializează la nivelul
solului, iar prin semnalizarea punctelor topografice se crează posibilitatea observării lor de la
distanţă.
a) Marcarea şi semnalizarea punctelor de planimetrie
În funcţie de loc şi importanţa punctului, marcarea se poate face prin :

- ţăruşi de lemn – care pot avea secţiunea pătrată sau circulară, şi se utilizează pentru
punctele de drumuire şi de detaliu în exteriorul localităţilor (extravilan). Punctul
matematic, pentru care se determină coordonatele, se materializează printr-un cui care se
bate în partea superioară a ţăruşului.
- ţăruşi metalici – care se folosesc la materializarea punctelor din interiorul localităţilor
(intravilan), punctul matematic fiind materializat printr-o adâncitură practicată în partea
superioară a ţăruşului metalic.
- borne de beton – utilizate pentru marcări permanente, atât în extravilan cât şi în intravilan,
şi sunt în formă de trunchi de piramidă, fiind confecţionate din beton sau beton armat.
Punctul matematic este reprezentat de bulonul metalic de la partea superioară a bornei
care este încastrat în beton la turnare.
Semnalizarea punctelor planimetrice

- semnale portabile
- semnale permanente
Din prima categorie face parte jalonul, confecţionat din lemn care poate avea secţiunea
circulară, triunghiulară, hexagonală sau octogonală, iar la partea inferioară este prevăzut cu un
sabot metalic. Pentru a putea fi văzut uşor de la distanţă este vopsit alternativ în roşu şi alb.
Jalonul este utilizat pentru semnalizarea la distanţa de 200  300 m, verticalizarea lui
realizându-se din ochi, cu ajutorul unui fir cu plumb sau cu o nivelă sferică ataşată pe jalon,
iar pentru instalarea deasupra punctului topografic se poate utiliza un trepied.
Un alt semnal portabil poate fi mira centimetrică, a cărei descriere se cunoaşte.
Din categoria semnalelor permanente, cele mai reprezentative sunt:
- baliza topografică – care este confecţionată dintr-o manelă sau riglă de lemn, în lungime
de 3  7 m, care se introduce într-o cutie sau ţeavă îngropată în pământ în poziţie
verticală. Pentru a fi vizat de la distanţă mare, semnalul are la partea superioară patru
scânduri prinse perpendicular două câte două, care formează fluturele. Întreg semnalul
este vopsit, alternativ în culorile negru şi alb.
- piramida topografică (la sol) – poate fi cu trei sau patru picioare, popul fiind centrat
deasupra bornei care marchează punctul topografic, iar picioarele piramidei trebuie astfel
dispuse încât să nu împiedice efectuarea observaţiilor spre punctele ce trebuie vizate cu
instrumentul aşezat în staţie deasupra bornei. În ridicările topografice în intravilan se pot
folosi semnale speciale instalate pe clădiri şi ,de asemenea, semnale instalate în arbori.
b) Marcarea punctelor de nivelment

Se realizează prin repere de nivelment care diferă în funcţie de poziţia şi importanţa
punctului, putând astfel deosebi:
- repere încastrate în elementele de rezistenţă ale construcţiilor, numite şi mărci de perete –
utilizate în interiorul localităţilor
- repere de nivelment fixate în sol, realizate dintr-o ţeavă cu diametrul mai mare de 60 mm
încastrate într-un bloc de beton, la partea superioară se sudează o marcă cu cap semisferic.
- repere provizorii, utilizate la materializarea provizorie sau temporară, fiind reprezentate de
ţăruşi de lemn sau metalici.
Punctele de legătură care se materializează doar pe durata măsurătorilor se marchează
prin broaşte de nivelment.
Ridicări topografice planimetrice
Procedee de determinare a punctelor de sprijin

- Intersecţia unghiulară înainte
- Intersecţia unghiulară înapoi
- Intersecţia liniară
- Drumuirea planimetrică
1. Intersecţia unghiulară înainte

Pentru a determina coordonatele X, Y ale unui punct P, inaccesibil, când cunoaştem
coordonatele a două puncte 1(X1, Y1) şi 2(X2, Y2) materializate pe teren, se măsoară pe teren
cu teodolitul unghiurile  şi .
Poziţia punctului P se determină prin intersecţia a două drepte 1P şi 2P, exprimate prin
ecuaţiile lor.
Y  Y1   X  X 1   tg 1
 necunoscutele sunt X,Y - coordonatele punctului P.
Y  Y2   X  X 2   tg 2
- se determină mai întâi orientarea 12 din coordonatele punctelor 1 şi 2.
Y12 Y Y
tg 12   2 1
X 12 X 2  X 1
- cu ajutorul unghiurilor măsurate  şi  se determină orientările
1P  1  12   şi  2 P   2   21    12  200 g  
Revenind la sistemul de ecuaţii de mai sus putem obţine:
Y  Y1  X  tg 1  X 1  tg 1
Y1  X  tg 1  X 1  tg 1  Y2  X  tg 2  X 2  tg 2
Y2  Y1  X tg 1  tg 2   X 2  tg 2  X 1  tg 1
Y2  Y1  X 2  tg 2  X 1  tg 1 Y1  Y2  X 2  tg 2  X 1  tg 2
X  
tg 1  tg 2 tg 2  tg 1
introducând valoarea lui “X” în ecuaţiile sistemului putem obţine valoarea lui “Y” :
Y  Y1   X  X 1   tg 1
Y  Y2   X  X 2   tg 2
trebuie să obţinem acelaşi rezultat cu ambele relaţii, pentru control.
Pentru siguranţa determinării poziţiei punctului P, este necesar să se execute
măsurători din minim 3 puncte de coordonate cunoscute, calculându-se coordonate din
combinaţii de câte două direcţii de intersecţie. Dacă valorile coordonatelor punctului P

obţinute din aceste combinaţii nu diferă cu mai mult decât toleranţele admise, se vor lua drept
coordonate ale punctului P, valorile medii.
2. Intersecţia unghiulară înapoi

Fiind date trei puncte de coordonate cunoscute, semnalizate pe teren (A, B şi C), se poate determina poziţia
unui punct P, dacă în acest punct P se măsoară cu teodolitul direcţiile spre punctele de sprijin date.
Pentru calculul intersecţiei unghiulare înapoi există diferite moduri de rezolvare.
Soluţia Delambre
Se vor scrie ecuaţiile celor trei drepte care se intersectează în punctul P, folisind şi
unghiurile măsurate în punctul P,  şi .
Y  Y1  ( X  X 1 )  tg 1

Y  Y2  ( X  X 2 )  tg 2 dar  2   1   iar  3  1  
Y  Y  ( X  X )  tg
 3 3 3
Trebuie rezolvat acest sistem de 3 ecuaţii cu 3 necunoscute, X, Y şi tg1.

(Y  Y2 )  ctg   (Y3  Y1 )  ctg   X 2  X 3
tg 1  1
( X 1  X 2 )  ctg   ( X 3  X 1 )  ctg   Y3  Y2
Se poate trece apoi la rezolvarera mai multor combinaţii de intersecţii unghiulare
înainte, ajungând la mai multe valori ale coordonatelor punctului P, utilizând valorile medii.
Soluţia (rezolvarea) Collins

Se imaginează un cerc ce trece prin punctele de sprijin A şi B şi prin punctul nou P,
care este intersectat de linia PC în “punctul ajutător al lui Collins”, H.
Pe teren s-au măsurat unghiurile  şi  se cunosc coordonatele punctelor de sprijin
A(XA,YA), B(XB,YB) şi C(XC,YC).
ABH = APH =  - subîntind acelaşi arc de cerc

BAH = BPH =  - subîntind acelaşi arc de cerc
Din coordonate se determină:
Y  YA
 AB  arctg B
D AB  YB  YA    X B  X A 
2 2
XB  XA
;
YC  Y A D AC  YC  YA    X C  X A 
2 2
 AC  arctg
XC  X A
În triunghiul ABH se aplică teorema sinusurilor pentru a determina latura AH
sin 
AH  AB    AB   AC
sin    
În triunghiul AHG  HG  AH sin  şi AG  AH cos 
În triunghiul AFC  FC  AC sin  şi AF  AC cos 
Considerând un sistem rectangular local cu axa OY în lungul direcţiei AB, putem

determina unghiul  dintre AB şi PH.
  100 g   '  '  arctg
CF  GH 
 AG  AF 
Cu ajutorul unghiului  se calculează orientarea HP.
 HP   AB  
 CP   HP  dacă      200 g
 CP   HP  200 g  dacă      200 g
 PA   CP  200 g  
După calculul laturii AP în triunghiul AHP cu teorema sinusurilor este posibilă
determinarea polară a coordonatelor rectangulare ale punctului P.
sin 
AP  AH    
sin 

 X P  X A  AP  cos  AP

YP  YA  AP  sin  AP

Controlul calculelor:
YB  YP
 PB  arctg
XB  XP
 PB   PM  
 PB   PA    
La alegerea punctelor de sprijin trebuie avut în vedere ca punctul C să nu se suprapună
peste punctul ajutător H, deoarece toate cele patru puncte P, A, B şi C se vor afla pe un cerc
numit cerc critic.
În acest caz punctul nou P, nu este stabilit univoc, pentru că el poate ocupa orice
poziţie pe cerc, şi prin aceasta devine nedeterminat.
Rezolvarea devine imprecisă şi atunci când punctul de sprijin C se află în apropierea
punctului H, deci în apropierea cercului critic.
3. Intersecţia liniară
Dacă din două puncte de sprijin de coordonate cunoscute A şi B se măsoară distanţele
AP şi BP spre un punct nou P, punctul nou se determină prin intersecţia arcelor de cerc având
ca centru punctele A şi B, iar drept raze distanţele măsurate AP şi BP.
Din coordonatele punctelor de sprijin se calculează orientarea şi lungimea bazei AB.
Y  YA
AB  YB  YA    X B  X A   AB  arctg B
2 2
;
XB  XA
Apoi se efectuează determinarea unghiului  cu teorema cosinusului, cu ajutorul
bazei calculate AB şi a laturilor măsurate AP şi BP:
AB 2  AP 2  BP 2
  arccos
2  AB  AP
Prin adunarea unghiului  la orientarea AB se obţine:  AP   AB   în
cazul când punctul P se află în dreapta direcţiei AB.
Când punctul P se află în stânga direcţiei AB, atunci:  AP I   AP  

Coordonatele punctului nou, P se pot determina prin procedeul polar:
 X P  X A  AP  cos  AP

YP  YA  AP  sin  AP
Configuraţia favorabilă de determinare se obţine dacă laturile măsurate, formează în
punctul P, unghiul  =100 g , punctul P fiind aşezat pe cercul lui Thales având diametrul AB.
Procedeul devine imprecis dacă  tinde spre 200g sau 0g, deci punctul P se apropie de baza
AB.
Pentru control se poate calcula :

YP  YB
BP  YP  YB 2   X P  X B 2 ;  BP  arctg
XP  XB
Se compară BP calculat cu BP măsurat şi se compară BP calculat din coordonatele
punctelor B şi P cu  BP   BA   ;  putând fi determinat cu teorema cosinusului ca şi .
Dacă spre un punct nou se măsoară mai mult de două distanţe faţă de puncte de sprijin,
rezolvarea se face prin metode oferite de calculele de compensare geodezice. Prin acestea este
posibilă efectuarea unui control mai bun al măsurătorilor şi calculelor ca şi mărirea preciziei.
4. Drumuirea planimetrică
Pentru determinarea de puncte noi de sprijin planimetrice se realizează trasee
poligonale, măsurându-se lungimea laturilor determinate de noile puncte şi unghiurile
orizontale ce le formează laturile drumuirii.
Clasificarea drumuirilor planimetrice

a) Din punct de vedere al formei
- Drumuirea sprijinită pe două puncte şi direcţii cunoscute
La această drumuire, punctele de sprijin sunt A şi C, iar direcţiile cunoscute sunt cea
de plecare AB şi cea de sosire CD, fiind posibil controlul măsurătorilor şi al calculelor
efectuate.
- Drumuirea închisă pe punctul de plecare
La această drumuire, elementele măsurate în circuit poligonal sunt controlate, dacă

primul şi ultimul unghi de frângere ca şi ultima latură a drumuirii, reprezintă trei elemente
determinate excedentar.
- Drumuire sprijinită pe un singur punct (drumuirea în vânt)
La acest tip de drumuire nu sunt posibilităţi de control, datorită faptului că se sprijină

pe un singur punct.
b) După modul de măsurare a distanţelor
- Drumuiri cu laturi măsurate direct – pentru măsurare putând fi utilizate rulete
sau panglici topografice
- Drumuiri cu laturi măsurate indirect – laturile sunt măsurate stadimetric sau cu
instrumente electrooptice
Proiectarea drumurilor – se face pe un plan scara 1: 5000 sau la o scară mai mică,
care cuprinde zona ce urmează a fi ridicată topografic, precum şi poziţia punctelor de
triangulaţie, făcându-se un proiect al drumuirii, la care se ţine seama de următoarele:
- poziţia punctelor drumuirii se alege astfel încât punctele să fie ferite de distrugere, să fie
stabile în timp, să fie dispuse în apropierea punctelor de detaliu care vor fi obiectul
ridicării topografice
- dacă laturile drumuirii sunt măsurate stadimetric, lungimile lor au valori de 30250 m, iar
lungimea totală a drumuirii nu trebuie să depăşească 2000 m în intravilan şi 3000 m în
extravilan
- când laturile drumuirii sunt măsurate direct, trebuie avut în vedere ca terenul să aibă pantă
constantă între punctele drumuirii
Recunoaşterea terenului – are ca scop definitivarea drumuirii proiectate, traseul
drumuirii fiind parcurs pe teren, cu această ocazie efectuându-se marcarea punctelor de
drumuire din proiect, astfel încât să existe vizibilitate între ele.
Marcarea punctelor drumuirii se face cu :
- ţăruşi de lemn în extravilan
- ţăruşi de metal în intravilan
- borne de beton – punctele mai importante
Semnalizarea punctelor de drumuire se face doar în timpul măsurătorilor cu semnale
portabile (jaloane sau mire verticale).
Măsurători în drumuirea planimetrică

a) Măsurarea lungimilor laturilor drumuirii
În cazul drumuirilor cu laturi măsurate direct, lungimile laturilor se măsoară cu
panglici topografice sau cu rulete. Fiecare latură se măsoară de două ori, dus şi întors, în
l '  l ''
calcule fiind folosită media acestor valori: l
2
b) Măsurarea unghiurilor orizontale (de frângere) ale drumuirii
Unghiurile orizontale se măsoară de aceeaşi parte a drumuirii, de preferinţă prin
metoda seriilor, efectuând câte o serie de măsurători în fiecare punct de staţie. În urma
compensării în staţie se obţin unghiurile orizontale i. Măsurarea unghiurilor se face cu un
teodolit de precizie medie.
c) Măsurarea unghiurilor de pantă i
Această operaţie se face în cele două poziţii ale lunetei (I şi II) în ambele sensuri,
vizând la înălţimea “i” a instrumentului (care se măsoară după aşezarea teodolitului în staţie),
aşa cum s-a arătat la măsurarea unghiurilor verticale.
Calculul drumuirilor planimetrice
Drumuirea sprijinită pe două puncte şi direcţii cunoscute
Într-o astfel de drumuire se cunosc coordonatele rectangulare X, Y ale punctelor de

sprijin A, B, C, D precum şi valorile medii ale elementelor măsurate:
l '  l ''  '   ''  '   ''
l ;  ; 
2 2 2
Se urmăreşte determinarea coordonatelor rectangulare Xi, Yi, ale punctelor drumuirii,
precum şi altitudinea Hi ale fiecărui punct când cunoaştem pentru punctele A şi C cotele lor
HA şi HC.
Pentru a rezolva această problemă, calculele se desfăşoară în felul următor :
a) Calculul distanţelor orizontale şi a diferenţelor de nivel provizorii (sunt numite provizorii,
pentru că sunt afectate de erori, provenite din măsurători de lungimi), cu relaţiile :
d i  li cos  i ; hi  li sin  i  d i  tg i
b) Calculul şi compensarea orientărilor
- Calculul orientărilor direcţiilor de sprijin – se face cu ajutorul coordonatelor cunoscute ale
punctelor A, B, C şi D.
Y  YA Y Y
 AB  arctg B ;  CD  arctg D C
XB  XA XD  XC
- Calculul orientărilor provizorii ale laturilor drumuirii
 A' 1   AB   A
 12'   12I  200 g  1  400 g
 23
'
  12I  200 g   2  400 g
 3' c   23I  200 g   3  400 g
 CD
'
  3IC  200 g   C  400 g
- Calculul corecţiei de închidere pe orientări
Se observă că pentru direcţia CD avem două valori: o valoare justă calculată din
coordonatele punctelor C şi D, şi o altă valoare eronată, deci afectată de erorile de măsurare
ale unghiurilor i .
e  Ve  V j   CD
'
  CD
Această eroare trebuie să se încadreze în toleranţa admisă ( e  T ), care se determină

cu relaţia: T  p n unde: p – este precizia dispozitivului de citire al teodolitului
n – numărul de staţii efectuate cu teodolitul
c e
Corecţia de închidere pe orientare va fi: c  e , iar corecţia unitară va fi: q n   ,
n n
unde n este numărul de unghiuri orizontale măsurate
- Compensarea şi calculul orientărilor definitive
 A1   A' 1  1  q n
 12   12'  2  q n
 23   23
'I
 3  qn
 3C   3' C  4  q n
 CD   CD
'
 5  q n   CD
'
 n  q n   CD
'
c
Corectarea progresivă a orientărilor provizorii se datorează faptului că unghiurile
măsurate, afectate de erori, participă în mod progresiv la determinarea acestora.
c) Calculul şi compensarea creşterilor de coordonate
Creşterile de coordonate (coordonate relative) se determină prin transformarea
coordonatelor polare (dij, ij) în coordonate rectangulare, raportate la punctul de drumuire
anterior, conform relaţiilor :
X A1  d A1  cos  A1 Y A1  d A1  sin  A1
X 12  d12  cos  12 Y12  d12  sin  12
X 23  d 23  cos  23 Y23  d 23  sin  23
X 3C  d 3C  cos  3C Y3C  d 3C  sin  3C
Mărimile Xij şi Yij sunt creşterile de coordonate provizorii. Pentru controlul valorilor
calculate se pune condiţia ca suma creşterilor de coordonate să fie egale cu diferenţa între
coordonatele punctelor de sprijin .
X ij  X AC ; Yij  YAC ; hij  H AC
Deoarece creşterile de coordonate provizorii au fost calculate cu ajutorul distanţelor dij
măsurate pe teren, acestea conţin erori, condiţiile de mai sus nu vor fi îndeplinite.
Se vor calcula erorile de închidere :
e X  X ij  X AC ; eY  Yij  YAC ; eh  hij  H AC
Dacă erorile eX, eY şi eh se încadrează în toleranţele admise, atunci compensarea
coordonatelor relative se face astfel :
 eX  eY  eh
- se calculează corecţiile unitare, cu relaţiile : qX  ; qY  ; qh 
 d ij  d ij  d ij
- se calculează valorile compensate ale creşterilor de coordonate :
X A1  X A1  d A1  q X Y A1  Y A1  d A1  qY h A1  h A1  d A1  q h
X 12  X 12  d12  q X Y12  Y12  d12  qY h12  h12  d12  q h
X 23  X 23  d 23  q X Y23  Y23  d 23  qY h23  h23  d 23  q h
X 3C  X 3C  d 3C  q X Y3C  Y3C  d 3C  qY h3C  h3C  d 3C  q h
Controlul calculelor:  X ij  X AC ;  Yij  YAC ;  hij  H AC
d – Calculul coordonatelor absolute ale punctelor drumuirii
X 1  X A  X A1 Y1  YA  YA1 H 1  H A  hA1
X 2  X 1  X 12 Y2  Y1  Y12 H 2  H 1  h12
X 2  X 2  X 23 Y3  Y2  Y23 H 3  H 2  h23
Pentru control trebuie ca :

X C  X 3  X 3C YC  Y3  Y3C H C  H 3  h3C
Drumuirea închisă pe punctul de plecare
Înaintea calculului orientărilor se compară suma unghiurilor orizontale măsurate cu

valoarea teoretică, calculându-se corecţiile:
c  n  2  200 g   i (când se măsoară unghiurile exterioare) sau
c  n  2  200 g   i (când se măsoară unghiurile interioare)
Se corectează în mod egal toate unghiurile de frângere ale drumuirii închise :
c
 '   ; unde “n” este numărul unghiurilor orizontale măsurate.
n
Se calculează apoi orientările :
 A1   AB   A
 12   A1  200 g  1  400 g
.........
 AB   4 A  200 g   5  400 g
AB – calculat trebuie să fie egală cu AB de plecare.
Deoarece drumuirea se închide pe punctul de plecare, suma creşterilor de coordonate
provizorii (Xij , Yij) trebuie să aibă valoarea teoretică “0”: X ij  0 ; Yij  0 ;
similar şi   hij  0 .
Datorită erorilor de măsurare, condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite, calculându-se
corecţiile : c X   X ij ; cY   Yij ; ch   hij
Compensarea acestei drumuiri se face similar ca în cazul drumuirii sprijinite la capete
pe puncte şi orientări cunoscute, calculul coordonatelor absolute ale punctelor drumuirii,
făcându-se identic.
Metode de ridicare a detaliilor

1. Metoda radierii
Metoda radierii reprezintă aplicarea metodei coordonatelor polare la ridicarea
topografică a detaliilor şi se aplică pentru ridicarea punctelor de detaliu care se află în jurul
unui punct vechi, cunoscut.
Dintr-un punct de staţie de coordonate cunoscute se măsoară spre punctele de “ridicat”
Pi, direcţiile orizontale Ci, cu un teodolit şi lungimile înclinate li, cu o panglică sau cu o ruletă.
- Operaţii de teren: - pe teren se măsoară distanţele înclinate li, de la punctul de staţie la

punctele radiate, direcţiile orizontale Ci, şi unghiurile de pantă i , necesare reducerii la
orizontală a distanţelor înclinate.
Măsurarea lungimilor înclinate li, se face direct cu panglica sau cu ruleta, sau indirect
(stadimetric), în funcţie de precizia urmărită.
Direcţiile orizontale Ci se măsoară cu teodolitul, fiind suficientă măsurarea lor într-o
singură poziţie a lunetei.
În cazul ridicărilor topografice prin metoda radierii sunt date: - coordonatele
rectangulare ale punctului de staţie şi ale unui punct de sprijin (A);
Se măsoară: coordonatele polare ale punctelor de detaliu (direcţia Ci, distanţe înclinate
li , şi unghiuri de pantă i);
Trebuie determinate: coordonatele rectangulare Xi, Yi ale punctelor de detaliu.
- Calcule:
a) Unghiurile orizontale i se obţin prin scăderea direcţiei de referinţă, C A, din direcţiile
măsurate către punctele de detaliu:  i  Ci  C A
b) Distanţele orizontale di se vor calcula cu relaţia : d i  li  cos  i
Elementele de mai sus (i şi di) sunt suficiente dacă raportarea punctelor pe un plan se
face polar, cu un raportor şi o riglă.
Dacă raportarea pe plan a punctelor de detaliu, se face rectangular, se mai fac
următoarele calcule :
Y Y
c) Orientarea direcţiei de referinţă:  SA  arctg A S
XA  XS
d) Orientările de la punctul de staţie la punctele de detaliu:  S i   SA   i
e) Calculul creşterilor de coordonate (coordonate relative), între punctul de staţie şi punctele
de detaliu: X Si  d i  cos S i
YSi  d i  sin  S i
f) Calculul coordonatelor rectangulare Xi, Yi, căutate, pentru fiecare punct de detaliu:
X i  X S  X Si
Yi  YS  YSi
2. Metoda coordonatelor rectangulare

Această metodă se recomandă, când punctele de detaliu sunt aşezate de o parte şi de
alte a laturilor de drumuire, la distanţe de latura drumuirii, ce nu depăşesc 4050 m.
Din punctele de detaliu se coboară perpendiculare cu ajutorul echerelor topografice
(instrumente topografice simple) pe latura de drumuire (1-5).
Se consideră latura drumuirii (1-5) cu axa X şi perpendicular pe ea axa Y. Pe teren se

măsoară coordonatele rectangulare ai şi bi în valoare orizontală, piciorul perpendicularei, fiind
stabilit anterior, cum s-a arătat, cu echerul topografic.
Controlul corectitudinii unghiurilor drepte şi a valorilor măsurate ai şi bi se face,
măsurând pe teren ipotenuzele ci, şi comparându-le cu cele calculate cu teorema lui Pitagora:
ci  ai2  bi2 .
După cum se observă în figură, valorile bi se găsesc la stânga sau la dreapta laturii de
drumuire, fapt ce poate fi semnalat de semnele “-“ şi respectiv “+”.
Redactarea planimetriei
Redactarea planimetriei se poate face pe hârtie milimetrică, pe hârtie albă de desen
caşerată pe un suport metalic (zinc sau aluminiu) sau pe folii de material plastic (astrolan),
ultimele două suporturi având avantajul că împiedică deformaţiile prin contracţie sau dilatare.
Succesiunea operaţiilor pentru realizarea unui plan topografic
- Desenarea caroiajului
Se duc paralele la axele de coordonate din 100 mm în 100 mm (sau din 50 mm în 50
mm), realizându-se pătrate (caroiajul) ale căror colţuri se marchează pe plan prin “fluturaşi”.
Uneori sunt trasate integral laturile pătratelor. Se determină corespondentul în metri pe teren
pentru laturile pătratului de pe plan şi se înscriu coordonatele liniei de caroiaj pe cadrul
planului, pornind de la originea sistemului de axe. Acestea se aleg în aşa fel încât toate
punctele ridicării să se afle în cadrul I.
Cele prevăzute mai sus nu sunt valabile în cazul planurilor topografice la scări mai
mici de 1: 2000 (planurile topografice de bază – scara 1:5000, precum şi planurile la scările
1:2000 şi 1:10000) acestea fiind executate într-un sistem de referinţă unic, şi în condiţii
grafice unice, originea sistemului de axa XOY, pentru “proiecţia stereografică 1970”, utilizată
în ţara noastră, este în zona centrală a ţării, având latitudinea 460 N şi longitudinea 250 E
Greenwich.
- Raportarea punctelor de coordonate cunoscute

În funcţie de valorile X şi Y ale coordonatelor unui punct se determină pătratul
caroiajului unde se va afla punctul, se citesc valorile coordonatelor punctului din sud–vest al
pătratului (M). Se determină X şi Y între coordonatele colţului din S-V ale pătratului şi
punctul de raportat P, transformându-se la scara planului în valorile:
X Y
x  ; y 
n n
Punctul P se obţine ca punct de intersecţie al paralelelor duse la distanţele x şi y de
laturile de sud şi respectiv de vest, ale pătratului caroiajului. Deformaţia hârtiei planului se va
determina separat pe cele două direcţii, X şi Y, şi se va ţine seama de acesta.
- Raportarea punctelor de detaliu determinate polar

Punctele de detaliu determinate polar (radieri) se pot raporta grafic, prin măsurarea
unghiului polar faţă de referinţă, cu ajutorul unui raportor, iar distanţele orizontale, reduse la
scară se transpun pe plan cu ajutorul unei rigle gradate milimetric.
Raportarea precisă a punctelor, prin coordonate polare, se poate face cu
coordonatograful polar de precizie, aplicarea unghiurilor polare fiind realizată cu precizia de
1c, iar a distanţelor, cu precizia de 0,1 mm pe plan.
- Unirea punctelor de detaliu – se face conform schiţelor existente în carneţele de teren.
- Trasarea în tuş a planurilor şi inscripţiile
Trasarea în tuş se face după executarea în creion a întregii planşe. Inscripţiile
(scrierea) se efectuează pentru numerotarea punctelor de sprijin, pentru toponimie (denumirile
apelor, localităţilor, pădurilor, etc.) precum şi pentru titlul planului, care cuprinde natura
planului (topografic, cadastral, etc.), regiunea reprezentată, scara planului, anul ridicării.
Grosimea liniilor la trasarea în tuş, mărimea şi forma semnelor convenţionale
topografice, precum şi normele de scriere, sunt expuse în atlasele de semne convenţionale,
care pot fi însuşite de instrucţiuni tehnice de întocmire a planurilor la anumite scări.
Ridicări altimetrice
Ridicările altimetrice completează planimetria, dând posibilitatea reprezentării
reliefului pe hărţi şi planuri.
Modalităţi de determinare a diferenţelor de nivel

- nivelmentul geometric – care se bazează pe principiul vizei orizontale a instrumentului
- nivelmentul trigonometric – la care diferenţa de nivel se determină în funcţie de unghiul
de pantă măsurat şi de distanţă
- nivelmentul hidrostatic – care utilizează principiul vaselor comunicante
- nivelmentul barometric – bazat pe principiul variaţiei presiunii atmosferice în raport cu
altitudinea
Nivelmentul geometric
Această metodă de determinare a diferenţelor de nivel se recomandă în terenuri mai
puţin înclinate (mai puţin accidentate).
Diferenţa de nivel se determină din diferenţa citirilor efectuate pe mire ţinute vertical
în două puncte, după ce a fost efectuată orizontalizarea axei de vizare a instrumentului de
nivelment. Nivelmentul geometric poate fi de mijloc sau de capăt.
1. Nivelmentul geometric de mijloc
Instrumentul de nivelment se instalează la distanţe egale de mire, fiind permise abateri
de până la 2 m. Cu instrumentul în poziţie de lucru, deci calat, se fac citiri pe cele două mire
amplasate pe punctele A şi B şi ţinute în poziţie verticală.
Diferenţa de nivel se determină cu relaţia : H AB  a  b

Considerând cunoscută cota punctului B se poate determina cu ajutorul diferenţei de
nivel: H B  H A  H AB sau utilizând altitudinea planului de vizare: H V  H A  a ;
H B  HV  b
Determinarea cotelor folosind altitudinea planului de vizare, HV, se recomandă în
situaţiile când dintr-o staţie se determină cotele mai multor puncte.
2. Nivelmentul geometric de capăt – presupune instalarea instrumentului în
apropierea unui punct sau chiar deasupra punctului respectiv.
Când instrumentul se află deasupra unuia din cele două puncte ale niveleului, citirea
înapoi (a) este înlocuită cu înălţimea “i” a instrumentului, care se măsoară cu ruleta sau cu o
miră, de la partea superioară a punctului până la axa de vizare a lunetei.
Determinarea cotei punctului B (HB), când se cunoaşte cota punctului A (HA), se face,
ca şi în cazul precedent (nivelmentul geometric de mijloc), fie cu ajutorul diferenţei de nivel
HAB, care poate fi : H AB  a  b sau H AB  i  b , sau cu ajutorul altitudinii planului
de vizare Hv, care se calculează : H V  H A  a sau HV  H A  i , cota punctului B fiind
H B  HV  b
Nivelmentul geometric de capăt este mai puţin precis decât nivelmentul geometric de
mijloc, nepermiţând eliminarea unei eventuale erori de neorizontalitate a axei de vizare.
Drumuirea de nivelment geometric

Drumuirea de nivelment geometric se execută pentru a îndesi o reţea de sprijin
altimetrică, sau de a realiza o reţea de sprijin în cazul lipsei acesteia, şi foloseşte la ridicarea
punctelor de detaliu altimetrice.
Drumuirile de nivelment geometric pot fi :
a) Drumuiri sprijinite la capete - când există o reţea de sprijin în apropiere, drumuirea
pornind întotdeauna de la un punct de cotă cunoscută şi închizându-se pe alt punct de cotă
cunoscută.
b) Drumuiri închise pe punctul de plecare, care sunt folosite, în situaţiile când nu există reţea
de sprijin
c) Drumuiri suspendate, care sunt sprijinite numai la un capăt, cu lungime mică, şi se
utilizează foarte rar, deoarece nu permite efectuarea unui control al determinărilor cotelor.
Drumuirea de nivelment geometric sprijinită la capete

Date: Cotele de sprijin A(HA) şi B(HB)
Elemente măsurate: Citirile ai, bi pe mirele instalate în punctele drumuirii
Se cer: Cotele punctelor drumuirii Hi
Efectuarea măsurătorilor
Drumuirea constă în determinarea diferenţelor de nivel între punctele succesive ale
drumuirii.
Punctele de drumuire se marchează pe teren prin ţăruşi sau broaşte de nivelment.
Se aşează aparatul în staţie, la distanţe egale de două mire amplasate în puncte

succesive ale drumuirii şi se fac citirile ai şi bi pe mire.
Distanţele dintre puncte se pot fi măsura cu ruleta sau panglica topografică, sau
stadimetric, cu ajutorul lunetei instrumentului în timpul executării nivelmentului. Porteele
egale (distanţa de la instrument la miră) pot avea mărimi de 10100 m.
Calcule :
Se calculează diferenţele de nivel provizorii, cu ajutorul citirilor efectuate pe mire:
hij  ai  bi
Se face controlul : hij   ai   bi
Calculul închiderii diferenţelor de nivel se face, pornind de la condiţia ce trebuie
îndeplinită de suma diferenţelor de nivel provizorii:
hij  H B  H A H B  H A  H AB
Eroarea va fi : e  hij  H AB , şi trebuie să fie mai mică decât toleranţa:
T  3 I d ij ( km ) , unde I este abaterea standard de determinare a diferenţei de
nivel pe un km de dublu nivelment dată de producătorul instrumentului, iar (dij(km)) -
lungimea drumuirii în km.
Dacă e  T , se face compensarea drumuirii, calculându-se corecţia unitară:
e
qh 
 d ij
Compensarea (corectarea) diferenţelor de nivel provizorii se va face astfel:
hij  hij  qh  d ij
Calculul cotelor punctelor drumuirii se face, succesiv, prin adunarea diferenţelor de
nivel la cota punctului anterior :
H 1  H A  hA1 H 3  H 2  h23
H 2  H 1  h12 H B  H 3  h3 B  H Bdat (control )
În cazul drumuirii de nivelment geometric închisă pe punctul de plecare, mersul

calculelor este acelaşi cu cel de la drumuire sprijinită la capete, cu excepţia calculului erorii
de închidere a diferenţelor de nivel : e   hij
La acest tip de drumuire se poate considera că punctul final B se suprapune peste
punctul iniţial A, deci diferenţa de nivel între A şi B H AB  H B  H A va fi egală
cu “0”, H B  H A  0 .
Metode de ridicare altimetrică a detaliilor

1. Metoda radierii – prin această metodă se determină cotele punctelor de detaliu
aflate la distanţe până la 300 m de instrumentul de nivelment. Aceste puncte alese judicios
permit trasarea curbelor de nivel pe planurile topografice.
Cotele punctelor Ri, se obţin pornind de la punctul A de drumuire, de cotă cunoscută,

utilizând citirea “a” efectuată de mira ţinută verticală în punctul A şi citirile făcute pe mirele
instalate succesiv în punctele Ri. Mai întâi se calculează altitudinea planului de vizare al
instrumentului: H V  H A  a , cotele punctelor de detaliu Ri, obţinându-se cu relaţiile:
H R 3  H V  r3
H R1  H V  r1
.........
H R 2  H V  r2
H Rn  H V  rn
2. Nivelmentul suprafeţelor
Pe terenurile cu relief plan sau puţin accidentat, ridicarea altimetrică a detaliilor în
vederea reprezentării reliefului pe planuri se poate face, în afara drumuirii de nivelment
geometric cu radieri, prin metoda pătratelor.
a) Metoda profilelor
Această metodă se recomandă pentru ridicarea altimetrică a suprafeţelor alungite, în
lucrările topografice necesare căilor de comunicaţie (drumuiri, căi ferate, canale, etc.), precum
şi în cele ce însoţesc lucrările de îmbunătăţiri funciare (îndiguiri, desecări, etc.).
Cu ajutorul cotelor determinate se pot întocmi profile longitudinale şi transversale,

care reprezintă piese topografice de bază pentru proiectare: stabilirea liniei roşii (axul
proiectat al căilor de comunicaţie), calculul volumelor de terasamente, mişcările de pământ,
etc.
Înaintea începerii măsurătorilor pe teren se pichetează cu ţăruşi punctele profilului

longitudinal, rezultând traseul unei drumuiri de nivelment geometric sprijinită la capete.
Pe axa astfel obţinută se pichetează profilele transversale la distanţe egale (1050 m)
sau în puncte caracteristice ale terenului.
Măsurători: Se efectuează mai întâi din staţiile S1, S2, S3 citiri pe mire în punctele
profilului longitudinal şi în punctele intermediare.
Din staţiile S4, S5….. se fac citirile pe miră în punctele de pe profilele transversale,
avându-se în vedere ca fiecare staţie să fie legată de un punct de cotă cunoscută.
Se mai măsoară distanţele între punctele intermediare de pe profilul longitudinal şi
cele dintre punctele profilelor transversale.
Calcule: Se determină cotele punctelor profilului longitudinal (B şi C) calculând o
drumuire de nivelment geometric sprijinită la capete pe punctele de legătura A şi D.
Cotele punctelor intermediare de pe profilul longitudinal cât şi cele ale punctelor
profilelor transversale se determină utilizând altitudinea planului de vizare calculat în staţiile
S4, S5,……
Cu ajutorul cotelor obţinute se poate realiza planul cotat sau pot fi construite profilul
longitudinal şi profilele transversale.
b) Metoda pătratelor
Această metodă este utilizată în terenuri cu pante mici, uniforme şi fără detalii
planimetrice.
Pe teren se materializează prin ţăruşi colţurile unor pătrate, unghiurile drepte se
trasează folosind cercul orizontal al instrumentului de nivelment sau echere topografice, iar
laturile se aplică pe teren cu rulete sau panglici de oţel.
Se face o schiţă a reţelei de pătrate trasate, pe care se numerotează colţurile pătratelor,
în dreptul cărora, se scriu pe teren citirile efectuate (pentru a se elimina eventualele greşeli).
b.1. Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mici – se recomandă când suprafaţa este
mică (200400 m2), laturile pătratelor reţelei fiind de 1030 m. Determinarea cotelor se face
dintr-o singură staţie (S), prin metoda radierii de nivelment geometric.
Efectuarea măsurătorilor: Din staţia S, aleasă aproximativ în centrul suprafeţei, se
efectuează citiri pe miră în toate colţurile pătratelor. Aceste citiri se înscriu în formularul de
teren sau chiar pe schiţa reţelei.
Calcule: În vederea determinării cotelor unui punct al reţelei “i”, se atribuie o cotă
convenţională punctului 1 (H1); citirea “a” efectuată pe mira din acest punct permiţând
calculul altitudinii planului de vizare : H V  H1  a
Prin scăderea citirilor efectuate în celelalte puncte ale reţelei, se calculează cotele:
H 2  HV  b
H 3  HV  c
............
b.2. Nivelmentul suprafeţelor pe pătrate mari – se execută pe suprafeţe mari de teren

(2 ha 100 ha) , lungimea laturii pătratului poate avea valori de 50200 m.
Efectuarea măsurătorilor: La acest procedeu instrumentul se aşează în centrul

fiecărui pătrat din care se fac citirile pe mirele instalate în cele patru colţuri ale acestuia.
Citirile se înregistrează pe schema reţelei. Numerotarea colţurilor pătratelor, în acest caz, se
face ca la tabla de şah.
Calcule: După efectuarea citirilor pentru unele laturi ale pătratelor pe care s-au făcut
determinări din două staţii, se face controlul citirilor pe mire, cunoscând faptul că diferenţa de
nivel dintre capetele aceleiaşi laturi trebuie să fie aceeaşi, deci, dacă se consideră că din staţia
S1 s-au efectuat, pe latura comună (B1 –B2), citirile a1 şi b1, iar din staţia S2 citirile a2 şi b2, se
poate scrie: h  a1  b1  a2  b2 sau a1  b2  a2  b1 .
Se determină, în continuare, cotele punctelor de pe conturul reţelei, calculând, cu
ajutorul citirilor notate pe schemă, o drumuire închisă pe punctul de plecare (A1, A2….A4,
B4,C4….E4, E3…,E1, D1, …A1). De regulă, unui punct de pe contur i se transmite cota din
reţeaua de sprijin de nivelment geometric.
Cotele punctelor din interiorul reţelei de pătrate se determină calculând nişte drumuiri
de nivelment geometric sprijinite la capete pe puncte de cotă cunoscută, de pe contur (ex. B1,
B2, B3, B4).
Nivelment trigonometric
Nivelmentul trigonometric se utilizează în terenuri accidentate şi la distanţe mari
(putând ajunge până la câţiva km).
Neajunsurile metodei provin din faptul că este mai laborios decât nivelmentul
geometric, fiind necesar să se măsoare două elemente, unghiul vertical şi distanţa, alt
inconvenient fiind, precizia de determinare a diferenţelor de nivel care este mai mică.
Determinarea diferenţei de nivel trigonometric

a) Determinarea diferenţei de nivel la distanţă mică
Efectuarea măsurătorilor: Cu teodolitul instalat în punctul A, se măsoară unghiul
vertical, vizând cu luneta punctul B la înălţimea “i” a instrumentului, pe o miră ţinută vertical.
Unghiul vertical măsurat poate fi unghiul de pantă, , sau unghiul zenital, z,

corespunzător.
Calcule: H AB  l  sin   l  cos z sau H AC  d  tg  d  ctgz
unde: l – este distanţa înclinată măsurată direct pe teren
d – este distanţa orizontală determinată cu relaţia d = lcos, sau din coordonatele
rectangulare (XA, YA şi XB, YB) ale punctelor A şi B.
Dacă nu se poate viza la înălţimea “i” a instrumentului, ci la o înălţime oarecare “S”
(care poate fi înălţimea unui semnal) vom avea:
H AB  S  d  tg '  i
de unde H AB  d  tg '  i  S sau H AB  d  ctgz '  i  S
Cota punctului B va fi:
H B  H A  H AB
H B  H A  d  tg '  i  S
H B  H A  d  ctgz '  i  S
În cazul vizelor descendente, când unghiul de pantă este negativ, cota punctului B se
va obţine cu relaţiile:
H B  H A  d  tg '  i  S
H B  H A  d  ctgz '  i  S
b) Determinarea diferenţei de nivel la distanţă mare

La distanţe mari, rezultatul determinărilor altimetrice efectuate trigonometric, este
influenţat de curbura Pământului şi de refracţia atmosferică. Dacă se doreşte ca abaterea,
datorată curburii Pământului şi refracţiei atmosferice, să fie mai mică de 1 cm, distanţa între
puncte nu trebuie să fie mai mare de 250 m.
Pentru distanţe mai mari trebuie luate în consideraţie aceste influenţe. Diferenţa de
nivel se va obţine cu relaţia :
d2
H  d  ctgz '  i  S  1  k 
2 R0
unde : k – este coeficientul de refracţie atmosferică (k=0,13 pentru ţara noastră)
R0 – este raza medie a pământului (R0 = 6379 km)
Influenţa refracţiei are efecte mai mari în orele de dimineaţă şi după amiază, pentru că
atunci se produc modificări mai importante ale coeficientului de refracţie.
Când este posibil să se lucreze cu vize în ambele sensuri, atunci prin calcularea
mediei, influenţa refracţiei este aproape eliminată.
Nivelmentul hidrostatic
Nivelmentul hidrostatic se bazează pe principiul fizic al vaselor comunicante şi se
realizează cu ajutorul a doi cilindrii de sticlă gradaţi şi un tub de cauciuc, ce leagă cilindrii de
sticlă, prin acest sistem circulând un lichid.
Cilindrii de sticlă se vor poziţiona aproximativ la aceeaşi înălţime iar suprafaţa
lichidului în ambii cilindrii se va ridica la acelaşi nivel, atunci când nu există bule de aer în
tubul de cauciuc.
Diferenţa dintre citirile la nivelul lichidului pe scalele cilindrilor de sticlă, dă diferenţa

de nivel între punctele din teren pe care au fost amplasaţi cilindrii: H12  a1  a2
a1 şi a2 sunt citirile pe scalele cilindrilor.
Nivelmentul hidrostatic se poate folosi la trasarea în înălţime, la controlul poziţiei
altimetrice a punctelor, şi în special în situaţii în care folosirea nivelmentului geometric este
imposibilă sau dificilă, ca de exemplu, transmiteri de cote între puncte aflate în interiorul şi în
exteriorul construcţiilor.
Precizia transmiterii cotelor este în funcţie de grija cu care se lucrează şi de calitatea
scalelor gradate ale cilindrilor de sticlă, şi poate fi de 110 mm.
Redactarea altimetriei
Din cele trei dimensiuni ale terenului, un punct este definit de poziţia planimetrică
(coordonatele X,Y) şi altitudinea punctului (H), se pot ilustra direct pe plan sau hartă numai
cele două dimensiuni ale planimetriei, iar înălţimile se vor reprezenta indirect, prin :
a) Plan cotat – alături de punctele marcate, reprezentând puncte planimetrice, vor fi indicate
cotele.
b) Curbele de nivel – sunt linii fictive pe plan, care sunt aşezate pe planuri paralele,
perpendiculare pe direcţia verticalei, la distanţe egale, unul de altul şi în fiecare punct al
curbei de nivel poate fi dusă perpendicular, direcţia liniei de cea mai mare pantă.
Construirea curbelor de nivel

Curbele de nivel nu se pot obţine nemijlocit prin ridicarea altimetrică, ci se vor
construi prin interpolarea liniară între punctele terenului de cotă determinată, existente pe
plan. Punctele apropiate se vor uni, iar punctele de intersecţie ale curbei de nivel alese cu linia
de legătură dintre puncte, se vor determina prin interpolare numerică liniară.
La interpolarea în triunghiul de secţiune ABB’, se vor determina distanţele orizontale

di, între curbele de nivel reprezentate şi punctul de jos al terenului, A, printr-un calcul simplu
de proporţionalitate.
Pentru aceasta se vor calcula diferenţele de nivel dintre punctul A şi B, cât şi între
punctul A şi punctele curbelor de nivel interpolate, având echidistanţa de 1m.
Se măsoară pe plan distanţa dAB, sau se calculează dacă este posibil, din datele de
teren, şi se pot obţine :
d AB
di   hi
H AB
Premisa interpolării liniare este suficientă dacă între punctele topografice ridicate
altimetric, există pantă constantă.
Grafic, curbele de nivel pot fi interpolate cu ajutorul izografului.
Izograful se construieşte pe o bucată de hârtie transparentă pe care se duc linii paralele
şi echidistante, numerotându-se după echidistanţa curbelor de nivel impuse.
Se aşează izograful pe plan astfel încât punctul de cotă cunoscută să cadă peste linia
izografului de cotă corespunzătoare şi se înţeapă cu un ac.
Se roteşte izograful în jurul acestui punct, până ce al doilea punct de cotă cunoscută
ajunge pe o linie a izografului de cotă corespunzătoare.
Se înţeapă apoi cu un ac toate intersecţiile dintre linia de pe plan ce uneşte cele două
puncte A şi B, şi cele ale izografului.
Se ridică izograful şi se marchează cu creionul înţepăturile trecându-se cotele
corespunzătoare lângă ele.
Se procedează în acelaşi mod pe toate laturile triunghiurilor care se formează.
Prin unirea punctelor de cotă egală, rezultă curbele de nivel.

CursTopo Tot 2022 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CursTopo Tot 2022 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aurel Sărăcin Topografie - Curs

Structura cursului la disciplina TOPOGRAFIE

Hărti și planuri topografice

I. GENERALITĂŢI ASUPRA MĂSURĂTORILOR TERESTRE

a) GEODEZIA - care se ocupă cu “măsurarea şi reprezentarea suprafeţei Pământului“ pe

d) FOTOGRAMETRIA – este cea mai nouă ramură a măsurătorilor terestre şi se ocupă cu

e) TEORIA ERORILOR DE MĂSURARE – studiază precizia măsurătorilor, stabileşte

FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

a) Suprafaţa geoidului – este dată de suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită

ELEMENTELE TOPOGRAFICE ALE TERENULUI

Pentru determinarea poziţiei şi formei detaliilor topografice se aleg în mod judicios

Elementele topografice ale terenului determină poziţia reciprocă în spaţiu a punctelor

a) elementele topografice liniare

Altitudinea punctelor de pe suprafaţa Pământului se determină faţă de suprafaţa

b) elemente topografice unghiulare

ORIENTĂRI ŞI AXE DE COORDONATE

Luând în considerare un sistem rectangular de axe XOY şi cunoscând că prin fiecare

cos  12 sin 12

Funcţii Cadranul I Cadranul II Cadranul III Cadranul IV

Unităţi de măsură utilizate în topografie

Pentru măsurarea lungimilor se foloseşte metrul cu multipli şi submultilpli săi.

Aparatura topografică de măsurat unghiuri foloseşte gradaţia centisimală (“cento“ =

II. HĂRŢI ŞI PLANURI TOPOGRAFICE

1. CARACTERISTICILE HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

2. SCĂRILE HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Clasificarea planurilor şi hărţilor în funcţie de scări :

Precizia grafică a scării Pg - reprezintă corespondentul în metri pe teren, a unei

3. SEMNE CONVENŢIONALE TOPOGRAFICE

Semnele convenţionale topografice sunt semne caracteristice utilizate la reprezentarea

Reprezentarea reliefului pe hărţi şi planuri

3. Metoda hărţii sau planului în relief – machete sau mulaje.

Curbele de nivel se cartografiază (desenează) pe hărţi şi planuri în culoarea sepia

Bazinul hidrografic – este o formă complexă de relief, de pe care apele se adună şi

Rezolvarea unor probleme pe hărţi şi planuri

a) Titlul şi nomenclatura foii de hartă

1. Determinarea coordonatelor rectangulare plane ale unui punct.

2. Raportarea pe hartă sau plan a unui punct de coordonate rectangulare date.

3. Determinarea distanţelor orizontale.

6. Determinarea pantei între două puncte

7. Trasarea unei linii de pantă constantă

În funcţie de situaţia întâlnită, se pot determina trei valori pentru d:

Pentru găsirea pe plan a traseului de pantă constantă se procedează astfel :

8. Întocmirea profilului topografic al terenului

Profilul topografic al terenului se obţine, prin secţionarea terenului, pe direcţia celor

9. Determinarea suprafeţelor pe hărţi şi planuri

b) Procedeul geometric – se poate aplica suprafeţelor delimitate de contururi poligonale,

c) Procedeul trigonometric – se foloseşte când se cunosc laturi şi unghiuri ale triunghiurilor

a) Descompunerea suprafeţei cu contur poligonal în figuri geometrice elementare

b) Folosind reţeaua de paralele echidistante

c) Folosirea unei reţele de pătrate ( metoda reţelei de pătrate module )

Suprafaţa de pe plan se acoperă cu o reţea de pătrate cu latura “a“, construită pe un

METODA MECANICĂ – de determinare a suprafeţelor

Această metodă presupune utilizarea unor instrumente speciale numite planimetre,

Căruciorul reprezintă dispozitivul de înregistrare şi este format din :

Modul de lucru cu planimetrul polar

Determinarea constantei planimetrului C - se planimetrează de 3 ori aceeaşi suprafaţă

III. STUDIUL INSTUMENTELOR TOPOGRAFICE

Teodolitul este instrumentul topografic utilizat la măsurarea unghiurilor orizontale şi

Schema generală a unui teodolit

Teodolitul are 3 axe constructive :

Clasificări ale teodolitelor

2. În funcţie de libertăţile de mişcare ale cercurilor orizontale

Părţile componente ale teodolitului