Suprafeţe de referinţă.

Sisteme de coordonate

3. SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ. SISTEME DE COORDONATE

1. SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ

Reprezenarea, în ansamblu sau în detaliu, a Pământului, pe planuri sau hărţi,

comportă o serie de etape de măsurare, prelucrare a datelor şi desenare, unele cu
caracter general valabil, altele cu caracter particular.
Suprafaţa terestră fiind curbă, dificultăţile în reprezentările plane provin tocmai din
trecerea de la imaginea reală – deci o suprafaţă curbă, la imaginea redusă la scară pe o
suprafaţă plană.
Din punctul de vedere al măsurătorilor terestre, interesează următoarele trei
suprafeţe (fig.1):

- suprafaţa topografică este suprafaţa reală pe care se fac măsurătorile, cu toate

caracteristicile ei, aşa cum trebuie reprezentată pe hărţi şi planuri(fig.1.). Are formă
neregulată şi este inexprimabilă matematic.

Fig. 1 Suprafeţe terestre

- geoidul(fig. 2), este o suprafaţă închisă, de echilibru, ce are proprietatea de a fi în

orice punct al său perpendiculară la direcţia verticalei dată de firul cu plumb, respectiv pe
direcţia acceleraţiei gravitaţionale, deci cu direcţia forţei de atracţie a maselor care sunt
distribuite neuniform în interiorul Pământului. Ştiind că lichidele îşi caută într-un recipient
întotdeauna un echilibru astfel încât suprafaţa lor să fie perpendiculară pe direcţia
acceleraţiei gravitaţionale, se poate admite prin analogie, că forma geoidului este dată de
suprafaţa închisă, obţinută prin prelungirea pe sub continente a suprafeţelor liniştite a
mărilor şi oceanelor.
Această suprafaţă de o formă uşor ondulată, inexprimabilă matematic, denumită şi
suprafaţă de nivel zero, constituie originea în măsurarea altitudinilor punctelor(a cotelor
absolute), de pe suprafaţa topografică a Pământului.

1
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

Fig. 2. Geoidul

- elipsoidul de referinţă(fig.1 şi 3), este o suprafaţă matematică rezultată din rotirea

unei elipse în jurul axei sale mici(fig.3), fiind cea mai apropiată figură geometrică
operativă, de cea reală a Pamântului. De-a lungul timpului diverşi matematicieni şi geodezi
au calculat mai mulţi elipsoizi, fiecare tinzând spre parametri optimi. Actualmente, în
România, începand din anul 1951, se foloseşte elipsoidul Krasovski, ce are următorii
parametri: a=6.378.245 m(semiaxa mică), b=6.356.863 m(semiaxa mare), respectiv
a−b 1
turtirea α = = .
a 298.3

y
P (Xp, Yp)
b
a
x

Fig. 3. Elipsoidul de referinţă

- planul de proiecţie. Pe suprafeţe şi mai mici, definite de distanţe de ordinul sutelor

de metri sau câţiva km, în raport cu precizia urmărită, suprafaţa elipsoidului poate fi
asimilată cu o suprafaţă plană. Reprezentările grafice, denumite din acest motiv planuri, se
obţin în planul orizontal al locului, tangent la geoid în centrul regiunii de ridicat sau pe un
plan paralel cu acesta. Este cazul ridicărilor topografice, în care efectul sfericităţii
Pământului poate fi neglijat.

2
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

2. SISTEME DE COORDONATE

Pentru majoritatea aplicaţiilor practice sunt utilizate sisteme de coordonate care

aproximează cel mai bine forma Pământului şi care permit definirea poziţiei punctelor în
plan şi înălţime.

2.1. Sistemul coordonatelor elipsoidale.

Determinarea pe glob a punctului se face prin coordonate geografice(astronomice)
sau geodezice operaţie care se realizează cu ajutorul Astronomiei geodezice şi a
Geodeziei şi are drept obiectiv să fixeze în mod exact, prin intermediul elipsoidului de
referinţă, canevasul ridicărilor topografice.
Coordonatele geografice, respectiv geodezice, sunt:
− latitudinea geografică şi geodezică;
− longitudinea geografică şi geodezică.
Latitudinea geografică şi geodezică. Dacă se consideră un punct P oarecare, situat
pe suprafaţa elipsoidului, secţiunea planului meridian corespunzător punctului P prin
elipsoidul de referinţă va fi o elipsă de semiaxe a şi b(fig.4. şi fig 5.).
Exprimarea latitudinii, se va face avându-se în vedere raza corespunzătoare
punctului P(verticala), pe de o parte şi normala la suprafaţa elipsoidului în punctul P, pe de
altă parte, astfel:
− latitudinea geografică(φ1P), ca fiind mărimea unghiului format de verticala locului cu
planul ecuatorului terestru;
− latitudinea geodezică(φP), ca fiind mărimea unghiului format de normala la
suprafaţa elipsoidului de referinţă cu planul ecuatorului.
În concluzie, se poate preciza că latitudinea este unghiul format de normala, sau
verticala la elipsoid, cu linia ecuatorului.
Latitudinea, se măsoară de la ecuator spre nord(latitudine nordică) şi spre
sud(latitudine sudică), de la 0° la 90°. Punctele situate pe aceeaşi paralelă au aceeaşi
latitudine
Longitudinea geografică şi geodezică este definită, la fel, în cazul celor două sisteme
de coordonate, ca fiind unghiul diedru format de planul meridianului origine şi planul
meridianului considerat(fig.5).

Fig. 4.. Elipsa meridian. Verticala şi normala punctului

Longitudinea se măsoară de la meridianul Greenwich spre est(longitudine estică) şi

spre vest(longitudine vestică), de la 0° la 180°.
Meridianul de origine, este cel care trece prin Observatorul britanic de la
Greenwich(lîngă Londra). Latitudinea şi longitudinea, pot fi exprimate şi sub formă de
3
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

coordonate geografice, respectiv geodezice curbilinii, care se măsoară în distanţe pe

glob, înregistrate faţă de ecuator, respectiv faţă de meridianul Greenwich.

Fig. 5. Coordonate geografice şi geodezice

Sistemul de reprezentare a punctelor prin coordonate geografice sau geodezice, pe

elipsoid, este un sistem universal, valabil pentru orice ţară, fiind foarte util în scopul
cercetărilor ştiinţifice. În scopuri tehice curente, sistemul devine incomod şi de aceea se
caută să să facă reprezentatea punctelor într-un sistem de proiecţie în plan.
Reprezentările topografice nu apelează, deci, la coordonatele geografice pe sferă
sau elipsoid, detaliile topografice fiind foarte multe.
Necesitatea transpunerii suprafeţei topografice, aşezate pe forma curbă a
pământului, pe hărţi şi planuri de formă plană impune aceptarea sau nu, a unor deformaţii
de distanţe, de unghiuri şi suprafeţe. Astfel au fost studiate posibilităţile cartografice de
proiectare a suprafeţei topografice pe suprafeţe desfăşurabile sau chiar plane, cu
acceptarea în anumite limite a deformaţiilor liniare, unghiulare, respectiv areolare. De
sistemele de proiecţie cartografică se ocupă CARTOGRAFIA MATEMATICĂ.

2.2. Sistemul de coordonate rectangulare plane

Coordonatele rectilinii sau carteziene, după numele filozofului şi matematicianului

francez, R e n é D e s c a r t e s (C a r t e s i u s ), care le-a introdus pentru prima dată.
În acest sistem, cele două linii care determină punctul rămîn paralele la două direcţii
fixe. Cele două direcţii fixe în plan se pot lua oricum. Fie xx''şi yy' două direcţii fixe care se
intersectează în punctul O (fig. 6.). Un punct P din plan, va fi perfect determinat dacă
construim cele două drepte YP-P şi XP-P ce trec prin punctul P şi sunt paralele cu dreptele
Y Y şi X X. Dreapta YP-P, paralelă cu Y Y, este determinată dacă cunoaştem distanţa O-
YP şi, la fel, dreapta XP-P, este determinată dacă cunoaştem distanţa O-XP.
De regulă, valoarea algebrică a segmentului O-XP se simbolizează cu litera X, iar
valoarea algebrică a segmentului O-YP cu Y.
Axa OX, se numeşte axa X-ilor sau axa absciselor, iar axa OY, se numeşte axa Y-ilor
sau axa ordonatelor, coordonatele, la rîndul lor, numindu-se, abscisă, respectiv ordonată.
4
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

Coordonatele X şi Y se scriu, de regulă, în paranteză în dreapta punctului, sub forma

P(X, Y), în care prima este abscisa iar a doua este ordonata.
Axele fixe XX şi YY, se numesc axele coordonatelor sau axele de coordonate.
Se observă că la o pereche de coordonate XY, corespunde un singur punct în plan.
De asemenea, se constată că axele de coordonate împart un plan în patru sectoare,
numite cadrane, care se numerotează de la I la IV.
Axele coordonatelor carteziene fac, în general, între ele un unghi, care poate să aibă
o valoare oarecare, caz în care se numesc oblice. În cazul în care unghiul este drept (90°
sau 100g), deci cînd dreptele sînt perpendiculare, atunci axele se numesc rectangulare, iar
coordonatele, coordonate rectangulare(fig.7.).

Fig. 6. Sistem de coordonate cartesian Fig. 7. Coordonate rectangulare absolute

şi relative

După ce am determinat un punct P de coordonate XP şi YP, prin acesta putem duce

două axe PX' şi PY', paralele la primele, obţinând un nou sistem de coordonate, legat de
primul, în care un punct R, va avea coordonatele X’P şi Y’P iar în sistemul vechi va avea
coordonatele XR şi YR.
Coordonatele X’R şi Y’R se vor numi coordonate rectangulare relative, iar
coordonatele X şi Y se vor numi coordonate rectangulare absolute.
Sistemul de coordonate rectangulare, este sistemul oficializat la noi, în ţara noastră,
pentru toate lucrările topografice, cu următoarele precizări:
− numerotarea cadranelor(I-IV), se face în sensul acelor de ceasornic;
− notarea coordonatelor relative(convenţională), se face cu ∆X şi ∆Y, urmate de doi
indici, primul indice referindu-se la iniţiala sau numărul punctului în care se socoteşte că s-
a dus noul sistem de axe, iar al doilea indice referindu-se la punctul ce se determină prin
coordonatele respective;
− orientarea axelor se face după direcţiile nord-sud, sau vest-est, funcţie de sistemul
de proiecţie adoptat, aşa cum se va prezenta în continuare;
− originea sistemului de axe rectangulare, este, de asemenea, funcţie de sistemul
de proiecţie adoptat.

2.2.1 Sistemul coordonatelor rectangulare plane stereografice

Sistemul coordonatelor rectangualre plane stereografice derivă din proiecţia „Stereo

′70”, sistem oficializat în ţara noastră din anul 1973.

2.2.1.1. Noţiuni despre proiecţiile cartografice

5
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate
La reprezentarea grafică, în plan, a unor suprafeţe întinse ale globului, se constată existenţa a două dificultăţi
mari:
- suprafaţa globului este curbă, apropiată de o sferă;
- reprezentarea reliefului ar trebui să fie tridimensională.
Aceste dificultăţi se pot elimina prin alegerea unui număr suficient de puncte caracteristice, după care suprafeţele
curbe se transformă, prin calcule, în suprafeţe plane, apelându-se la un sistem de proiecţie cartografică.
Sistemul de proiecţie sau proiecţia cartografică cuprinde un ansamblu de procedee şi relaţii matematice cu
ajutorul cărora suprafaţa curbă a Pământului, considerată ca fiind un elipsoid sau sferă terestră, aşa cum s-a mai arătat,
se reprezintă pe o suprafaţă plană. Practic, proiecţia cartografică asigură corespondenţa biunivocă dintre coordonatele
geografice (latitudinea şi longitudinea) ale punctelor de pe elipsoid sau sferă şi coordonatele rectangulare plane (X, Y)
ale aceloraşi puncte de pe hartă.
La alegerea unui sistem de proiecţie, se urmăreşte, ca prin trecerea de la suprafaţa curbă a Pământului la
suprafaţa plană a hărţii să fie obţinute deformări cât mai mici a distanţelor, suprafeţelor, unghiurilor, precum şi a formelor
geometrice a zonelor reprezentate cartografic.
Folosirea unui sistem de proiecţie impune cunoaşterea unor elemente specifice ale proiecţiilor perspective, din
care, se menţionează: planul de proiecţie; punctul de vedere sau de perspectivă; punctul central al proiecţiei; scara;
reţeaua cartografică; reţeaua rectangulară şi altele.
Sistemele de proiecţie utilizate la întocmirea hărţilor şi planurilor topografice s-au clasificat în funcţie de interesul
lor practic şi teoretic,după mai multe criterii.
• După caracterul deformărilor, prin care se are în vedere natura elementelor (unghiuri, suprafeţe şi distanţe), ce
nu se deformează în cadrul diferitelor sisteme de proiecţie:
- proiecţiile conforme, denumite şi echiunghiulare, ortogonale sau ortomorfe sunt proiecţiile care nu deformează
unghiurile.
- proiecţiile echivalente, denumite şi avtalice sau homalografice sunt proiecţiile care nu deformează ariile.
- proiecţiile echidistante sunt proiecţiile care nu deformează lungimile pe direcţia meridianelor sau pe direcţia
paralelelor, dar se deformează unghiurile şi, respectiv, distanţele şi suprafeţele de pe celelalte direcţii.
- proiecţiile arbitrare sau proiecţiile afilactice, adică fără legătură, sunt proiecţiile care deformează toate
elementele.
• După poziţia planului de proiecţie faţă de sfera terestră, ce se determină în funcţie de coordonatele
geografice ale punctului central al proiecţiei(Qo) şi prin care se defineşte poziţia reciprocă dintre suprafaţa terestră şi
plan, cilindru sau con:
- proiecţiile drepte (normale sau polare) sunt proiecţiile în care axa polilor NS este perpendiculară pe planul de
proiecţie (P) tangent la unul din poli(N), iar în cazul proiectării pe suprafaţa unui cilindru sau a unui con tangent la
suprafaţa terestră, axa cilindrului sau axa conului coincide cu axa polilor NS (fig. 8 a).
- proiecţiile oblice sau de orizont sunt proiecţiile în care latitudinea geografică a polului proiecţiei este mai mare
decât 0° şi mai mică de 90°( fig. 8 b).
- proiecţiile transversale sau ecuatoriale sunt proiecţiile în ca latitudinea geografică a polului proiecţiei (Qo) are
valoarea 0°. Planul de proiecţie (P) este tangent la ecuator şi paralel cu planul unui meridian, iar axa cilindrului şi,
respectiv, axa conului pe care se face proiectarea se găseşte în planul Ecuatorului(fig. 8 c).
• După aspectul reţelei cartografice(fig. 8) reprezentat de imaginile plane ale paralelelor şi meridianelor, la
care se consideră şi suprafeţele geometrice cu ajutorul cărora se face trecerea în planul de proiecţie (plan, cilindru sau
con şi altele), cele mai importante fiind:
- proiecţiile azimutale, la care reprezentarea sferei terestre se face direct pe un plan orizontal, tangent la sferă, în
punctul central al zonei de reprezentat sau pe un plan secant.
- proiecţiile cilindrice se obţin în urma proiectării suprafeţei elipsoidului sau a sferei terestre pe suprafaţa laterală a
unui cilindru tangent sau secant.
- proiecţiile conice sunt proiecţiile prin care suprafaţa elipsoidului sau a sferei terestre, se reprezintă pe suprafaţa
laterală a unui con tangent sau secant, iar punctul de vedere se consideră în centrul elipsoidului sau a sferei.

6
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

Fig. 8. Tipuri de proiecţii

2.2.1.2. Proiecţia azimutală perspectivă stereografică oblică conformă în plan

secant 1970
În proiecţia stereografică, o porţiune din suprafaţa terestră, se reprezintă pe un plan
de reprezentare, după legile perspectivei liniare.
Funcţie de poziţia planului, în raport cu suprafaţa terestră, se disting:
− proiecţia stereografică cu plan tangent, atunci când planul de proiecţie este
tangent la suprafaţa terestră, în punctul central al porţiunii de suprafaţă care se reprezintă;
− proiecţia stereografică cu plan secant, atunci când planul de proiecţie este secant
la suprafaţa terestră.
Elementele geometrice de bază, ale proiecţiei „Stereo ‘70” sunt(fig.9.):
C – punctul central al porţiunii de suprafaţă, care se reprezintă, numit şi polul
proiecţiei. Acesta este un punct fictiv, care nu este materializat pe teren, situat
aproximativ în centrul geometric al teritoriului României, la nord de oraşul
Făgăraş(Jibert), de cordonate 25˚ longitudine estică şi de 46˚ latitudine nordică;
H – planul de reprezentare;
P – un punct oarecare, ce aparţine suprafeţei care se reprezintă;
V – punctul de vedere, diametral opus punctului C şi din care pornesc razele de
proiecţie;
P’ – imaginea punctului P în planul de proiecţie;
d şi θ - elementele geodezice cu care se defineşte pe suprafaţa terestră poziţia
punctului P, faţă de sistemul de referinţă format din punctul C şi meridianul
geografic, care trece prin acest punct;

7
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

D şi θ - elementele plane cu care se defineşte poziţia punctului P’, faţă de sistemul

de refereinţă XCY, orientat în aşa fel încât axa X-ilor coincide cu direcţia
meridianului punctului C, iar axa Y-ilor coincide cu direcţia paralelului punctului
C;

Fig.9. Proiecţia stereografică

În România, s-a statuat Sistemul de proiecţie şi referinţă „Stereografic 1970”(fig.10.),

adoptat în anul 1971.
Alegând un punct teoretic, C, în centrul ţării de coordonate geografice ϕ = 46° şi λ =
25°, se imaginează planul de proiecţie H-H′ orizontal, tangent la suparafaţa de referinţă în
punctul C.
La antipodul punctului V, se găseşte punctul C- centrul de proiecţie, arcul de cerc d,
se proiectează pe planul H′-H′ în d′, proiecţie a cărei mărime este mare.
Micşorarea acestei proiecţii se diminuează prin coborârea planului azimutal la
adâncimea h = 3.189,478m, astfel încât deformarea unitară(specifică) a distanţei
∆d 1
− = , de la marginea ţării să fie egală cu aceeaşi deformaţie relativă în centrul ţării.
d 4000
Intersecţia dintre planul de proiecţie azimutal H-H este un cerc de deformaţie nulă cu
raza de 201,718 km(fig.10.). Totalitatea punctelor de pe suprafaţa terestră se proiectează
din punctul de proiecţie V, pe planul de proiecţie azimutal secant H-H.

8
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

Fig. 10. Proiecţia stereografică azimutală secantă

2.2.1.3. Sistemul de axe de coordonate plane în proiecţia stereografică 1970

Sistemul de referinţă Stereografic 1970′′ s-a ales astfel(fig. 11.)l:
- axa X-ilor are originea în punctul C şi se îndreaptă spre Nord după meridianul
locului azimutal de proiecţie;
- axa Y-ilor, perpendiculară pe X şi îndreptată pe Est, în planul azimutal de proiecţie.
Teritoriul naţional al României, are zone cuprinse în toate cele patru cadrane. Din
motive practice, pentru simplificarea calculelor, cordonatele se pozitivează, prin
translatarea originii sistemului de axe de coordonate rectangulare, spre sud-vest, în zona
Belgradului, pe ambele axe cu câte 500 km, astfel încât, întreaga ţară este sitută în
cadranul I.

Fig. 11. Sistemul de axe de coordonate rectangualare plane

stereografice 1970

2.3. Sistemul coordonatelor polare

Aşa cum s-a prezentat, anterior, rezultă că poziţia unui punct în plan se poate face în
nenumărate moduri.

9
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

Un asemnea mod poate fi şi un sistem de coordonate curbilinii, mai precis sistemul

de coordonate polare. Elementele geometrice caracteristice ale unui asemenea sistem
sunt: un punct fix O, numit pol, şi o dreaptă fixă numită axă polară(fig.12.). După cum se
observă prin punctul P trec un cerc şi o dreaptă. În sistemul polar menţionat, punctul P va
fi definit de distanţa OP numită rază vectoare şi unghiul ω numit unghi polar, elemente
numite coordonate polare absolute.
Dacă considerăm punctul P ca pol, prin care trasăm o axă polară PX′, paralelă la
OX, în acest sistem polar vom putea determina poziţia unui punct nou R prin coordonate
polare numite relative(PR,ω’). În măsurătorile topografice, în mod curent, în teren se
măsoară tocmai coordonatele polare ale punctului, mai precis cele relative, determinate de
distanţa orizontală şi orientare.

Fig. 12. Sistem de coordonate polare

- azimute şi orientări
După natura lucrărilor de executat în teren, orientarea poate fi definită în sens
geografic şi în sens topografic.
• Orientarea în sens geografic presupune cunoaşterea direcţiei N-S(direcţia
meridianei) într-un punct dat. Această orientare este utilizată în lucrările care îşi propun
cercetări geografice şi geologice de teren, unde un preţios ajutor îl constituie harta
topografică. Pentru exprimarea orientării în sens geografic, de obicei, se ia ca direcţie
cardinală fundamentală direcţia nordului, faţă de care se stabilesc celelalte cardinale(sud,
est, vest) sau intercardinale.
• Orientarea în sens topografic se foloseşte în operaţiile geodezice şi
topografice al căror scop este redactarea planului sau a hărţii topografice.
Orientarea în sens topografic, este definită prin unghiul pe care o direcţie din teren îl
face cu una din direcţiile nord ce trece printr-un punct dat P(fig.13. a şi b), astfel:
− azimutul magnetic sau orientarea magnetică(θm), a direcţiei OP, este unghiul
format de direcţia nordului magnetic, cu direcţia dată, măsurat de la Nm, în sensul acelor
de ceasornic;
− azimutul geografic sau orientarea geografică(θg), a direcţiei OP este unghiul
format de direcţia nordului geografic, cu direcţia respectivă, măsurat de la Ng, în acelaşi
sens.

10
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

a b
Fig. 13 . Azimute şi orientări: a – pe sferă; b – în plan
− azimutul topografic sau orientarea topografică(θ), este unghiul pe care-l face
direcţia care trece prin polul sistemului de coordonate polar şi care este paralelă cu direcţia
meridianului axial(meridianul origine), al sistemului de proiecţie adoptat şi direcţia dată.
În lucrările topografice, ce se extind e suprafeţe restrânse, se utilizează orientarea
topografică θ; în cele geodezice se ţine cont de convergenţa meridiană şi se utilizează
azimutele geografice.

2.3. Transformarea coordonatelor polare în coordonate rectangulare şi invers

Transformarea coordonatelor polare în rectangulare şi invers, ca etapă importantă în
prelucrarea datelor din măsurătorile topografice, în timp, s-a făcut cu mijloace diferite. De
la calculul cu logaritmi, la tabele de valori naturale ale funcţiilor trigonometrice, sau alte
tipuri de tabele, până la calculatoarele electronice de astăzi, în toate situaţiile s-a apelat la
cercul topografic, pentru exprimarea funcţiilor trigonometrice
- Cercul topografic
Convenţii asupra cadranelor topografice şi a orientărilor direcţiilor(fig. 14.):

a b
Fig. 15. a. Cercul trigonometric. b. Cercul topografic
− conform sistemului de proiecţie oficial-Stereografic 1970, sistemul de axe de
coordonate, este inversat faţă de cercul trigonometric, axa X-ilor fiind orientată pe direcţia
Nordului;
− axele de coordonate X,Y, împart cercul topografic în patru cadrane, care spre
deosebire de cele trigonometrice, se succed în sensul acelor de ceasornic, originea arcelor
fiind pe axa verticală superioară(OX), arcele crescând deci în acelaşi sens cu cadranele;

11
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

− semnele semiaxelor X şi Y şi deci a coordonatelor, sunt prezentate în fig. 15.

− regulile trigonometrice de lucru sunt identice, pentru unghiuri egale(fig.16. şi
tabelul 1.).
Tabelul 1.
Valorile funcţiilor trigonometrice în cele 4 cadrane
Cadran I II III IV
Funcţia trig. θ1 = α θ2= 200g - α θ3 = 200g + α θ4 = 400g - α
sinθ + sinα + cosα - sinα - cosα
cosθ + cosα - sinα - cosα + sinα
tgθ + tgα -ctgα + tgα -ctgα
ctgθ + ctgα -tgα + ctgα - tg α

Fig. 16. Cercul topografic. Reducerea la cadranul I

- transformarea coordonatelor polare în coordonate rectangulare

Calculul coordonatelor rectangulare absolute plane ale punctelor(X şi Y), operaţie
absolut necesară în lucrările topografice de birou, presupune, în principiu, transformarea
coordonateor polare(orientarea şi distanţa)-ca elemente măsurate în teren-în coordonate
absolute.
Avînd cunoscute coordonatele rectangulare absolute X1 şi Y1(fig.17.) ale plane
punctului 1 şi coordonatele polare d1-2 θ1-2, ale punctului 2 faţă de 1, se pot determina
coordonatele rectangulare relative ∆X1-2 şi ∆Y1-2, precum şi coordonatele absolute X2 şi Y2
ale punctului 2, faţă de 1, cu relaţiile:
± ΔX1-2 = d1-2 . cosӨ1-2
şi ± ΔY1-2= d1-2 . sinӨ1-2
iar
X2 = X1 + ∆X1-2
Y2 = Y1 + ∆Y1-2.

12
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

X
X'

∆Y1-2
X 2
2
θ 1-2

X ∆X1-2 Y'
1
1

Y
O Y Y
1 2

Fig. 17. Coordonate rectangulare absolute şi relative

Rezolvarea expresiilor de mai sus se poate face utilizând, aşa cum s-a mai
prezentat, mai multe procedee: cu logaritmi, cu tabele topometrice, cu tabele
trigonometrice şi cu ajutorul calculatoarelor.
La ora actuală, procedeul cel mai utilizat, din motive de efcienţă, în primul rând, este
calculatorul. Utilizarea calcuatoarelor, inclusiv anumite soft-uri, presupun rezolvarea
problemei doar pentru unghiuri cuprinse în cadranul I. În acest context, orientarea, care
poate avea valori de la 0° la 360°, respectiv de la 0g la 400g, trebuie redusă la primul
cadran. Prin reducerea orientării(θ) la primul cadran, se obţine de fapt unghiul de calcul(α),
pentru care valorile liniilor trigonometrice le dă calculatorul.
Pentru ca relaţiile de calcul ale coordonatelor relative(∆X şi ∆Y), să rămână valabile
pentru orice valoare a orientării(θ), în tabelul 2, se prezintă relaţiile de reducere la primul
cadran a orientării, indicându-se în acelaşi timp semnele coordonatelor relative în funcţie
de cadranul în care se află orientarea.
Tabelul 2.
Reducerea orientării la primul cadran şi semnele coordonatelor relative
Orientarea redusă la Coordonate
Orientarea relative
Cadranul primul cadran
θ
α ∆X ∆Y
I 0g – 100g α= θ + +
II 100g – 200g α= 200g - θ - +
III 200g – 300g α= θ - 200g - -
IV 300g – 400g α= 400g - θ + +

- transformarea coordonatelor rectangulare în coordonate polare

Rezolvarea problemei inverse, de calcul a cordonatelor polare(orientarea şi distanţa)
din coordonatele rectangulare absolute plane a două puncte, este frecvent întâlnită, de
asemenea în operaţiile topografice, în special de birou.
Cunoscându-se, deci, coordonatele absolute a două puncte1(X1,Y1) şi 2(X2,Y2), se
pot determina coordonatele polare θ1-2 şi d1-2(fig. 18.).
− pentru calculul orientării laturii 1-2(θ1-2), se folosesc relaţiile:
− ±
tg α1− 2 = Y 2 Y1 = ∆Y1− 2
X2 − X1 ± ∆X1−2

13
 Suprafeţe de referinţă. Sisteme de coordonate

− ±
ctg α1− 2 = X2 X1 = ∆X1− 2
Y2 − Y1 ± ∆Y1− 2
De precizat că prin utilizarea relaţiilor de mai sus, se obţine valoarea funcţiei
trigonometrice tangentă sau cotangentă corespunzătoare orientării reduse la primul
cadran. Se recomandă, de asemenea, ca la utilizarea relaţiilor amintite mai sus, ca
raportul coordonatelor relative să fie întotdeuana subunitar şi prin urmare dacă ∆Y< ∆X se
va folosi funcţia tangentă, iar în cazul în care ∆Y>∆X, funcţia cotangentă.
Mărimea orientării reduse la primul cadran(α), se determină cu relaţia:
± ∆Y1−2
α1−2 = arctan ±
∆X1−2
Pentru a găsi orientarea neredusă(θ1-2), se va stabili, în primul rând, cadranul în care
se găseşte aceasta, cu ajutorul semnelor coordonatelor relative ΔX1-2 şi ΔY1-2(tabelul 3.).
În funcţie de semnele coordonatelor relative şi de orientarea redusă la primul cadran()
rezultată din calcul, se determină orientarea căutată cu ajutorul relaţiilor din tabelul 3.3..

Tabelul 3.
Determinarea orientării, funcţie de cadaranul în care se găseşte
Coordonate relative
Cadranul Orientarea
ΔX ΔY
I + + θ=α
II - + θ = 200g - α
III - - θ = 200g + α
IV + - θ = 400g - α
− Distanţa orizontală, dintre punctele 1 şi 2, se poate calcula cu una din relaţiile de
mai jos:
Y −Y ± ∆Y 1−2
d = 2 1
=
sin α
1− 2
1− 2
± sin α 1−2
X −X ± ∆X 1−2
d = 2 1
=
cosα
1− 2
1− 2
± cos α 1−2

d 1− 2
= (∆X ) + (∆Y )
1− 2
2
1− 2
2
= (X 2
− X ) + (Y − Y )
1
2
2 1
2

* * *

14