I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

1. GENERALITĂŢI ASUPRA MĂSURĂTORILOR TERESTRE

1.1 Obiectul şi legătura măsur ătorilor terestre cu alte discipline 
Măsurtorile terestre datează din cele mai vechi timpuri. Ele au evoluat, devenind
o ştiinţă, care se ocup cu măsurarea şi reprezentarea suprafe ţei Pământului, cu
determinarea formei şi dimensiunilor P ământului, cu determinarea varia ţiei în timp a
scoar ţei terestre ş.a.
Măsur ătoirle terestre au evoluat odat ă cu alte ştiinţe, în special matematica,
fizica, astronomia, împreun cu mecanica cereasc ă, electronica şi tehnica frecven ţelor
 înalte, care au permis dezvoltarea unor instrumente variate şi sofisticate, precum şi a
unor metode noi de prelucrare a rezultatelor m ăsurtorilor.
- Matematica pune la dispoziţie metode de prelucrare şi interpretare a rezultatelor
măsur ătorilor;
- Fizica, electronica şi tehnica frecvenţelor înalte stau la baza principiilor
constructive ale instrumentelor şi aparatelor;
- Astronomia şi mecanica cereasc stau la baza m ăsurtorilor pe întinderi foarte
mari ş.a.
Prezenţa tot mai pregnant a măsurtorilor terestre la programe globale de
cerectare a Pământului, a dus la ocuparea unei pozi ţii foarte bine definite a acesteia în
cadrul ansamblului geo ştiinţelor (geofizica, geologia, geografia, geomorfologia ş.a.)
cărora le pune la dispozi ţie multe date pentru interpretarea corect a fenomenelor legate
de Pământ.
Trebuie de asemenea remarcat, c ă măsur ătorile terestre au o mare importan ţă 
pentru economia na ţională, ele fiind solicitate în cele mai variate domenii, unde adesea
 î şi aduc un aport important în realizarea obiectivelor economice.
1.2 Ramurile măsur ătorilor terestre 
- Geodezia : se ocup studiul şi determinarea formei şi dimensiunilor întregului
glob pământesc, pe baza unor măsur ători globale, care vizează întreaga suprafaţă 
terestr ă. Helmert   în anul 1880 a dat cea mai cuprinzătoare definiţie a Geodeziei, care
 î şi păstrează şi astăzi valabilitatea Geodezia este ştiinţ a măsur ării şi reprezent ării
P ământului   

Latura aplicativ a geodeziei o reprezint ă, realizarea unei reţele de puncte

geodezice pe suprafa ţa terestr ă şi proiectarea acestora pe suprafe ţe matematice bine

I-1
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

definite, care constituie re ţeaua de sprijin pentru toate celelalte ramuri ale m ăsur ătorilor
terestre. De asemenea, geodezia (cartografia) se ocup cu întocmirea hr ţilor geodezice la
săcri mici.
Latura ştiinţifică a geodeziei cuprinde studii care vizeaz ă întregul glob pământesc,
referitor la forma şi dimeniunile acestuia, studii privind mi şcarea polilor, studii privind
mişăcrile scoar ţei terestre, studii marine ş.a.
- Topografia : este acea parte a măsur ătorilor terestre, care se ocup ă  cu
măsurarea şi reprezentarea suprafe ţelor relativ mici de teren, f ăr ă a ţine seama de
curbura Pământului. Denumirea î şi are originea în cuvintele grece şti topos = loc şi
grapheim = a descrie .
Lucr ările topografice se sprijin ă  pe reţeaua punctelor geodezice, îndese şte
această reţea şi realizează măsurtori de detaliu în vederea determinării poziţiei punctelor
caracteristice ale terenului.
Rolul topografiei const ă în stabilirea pozi ţiei relative dintre diverse obiecte din
teren şi reprezentarea acestora pe planuri sau hăr ţi. Acest rol deosebit al topografiei de
a stabili poziţii relative, a f ăcut ca această  ramur ă  a măsur ătorilor terestre să  fie
solicitată de numeroase discipline inginere şti, aprând o nou latur ă a acesteia - topografia
inginereasc ă sau geodezia aplicat .
- Fotogrametria  : cuprinde procedee pentru determinarea şi reprezentarea
suprafeţelor de teren pe baza unor fotografii speciale numite fotograme. Ea utilizează 
instrumente complet diferite faţă de geodezie şi topografie. Caracteristica ei principal ă 
constă în faptul, că nu se execută măsurtori pe obiectul propriu zis, ci pe o imagine
fotografică  a acestuia. Fotogrametria nu este folosită izolat la întocmirea h ăr ţilor şi
planurilor, ci împreun ă cu topografia, sprijinindu-se amândou pe re ţeaua geodezică.
Imprtanţa măsur ătorilor terestre 
a) Importanţ a economic ă 
- exploatarea zăcămintelor subsolului terestru;
- evidenţa şi organizarea terenurilor;
- evidenţa şi organizarea amenaj ărilor silvice;
- sistematizarea oraşelor;
- montaje de precizie în construc ţii şi industrie ş.a.
 În lucr ările de construc ţii măsur ătorile topografice ocup ă un loc deosebit, fiind
prezente în toate fazele de realizare a acestora: la proiectare, la aplicarea pe teren a

I-2
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

proiectelor, la urmărirea comportării în timp a construc ţiilor.

b) Importanţ a ştiinţ ific ă 
- studii privind forma şi dimensiunile P ământului;
- studii privind mi şcarea polilor;
- studii şi cercetri privind mi şcarea scoar ţei terestre;
- studii privind varia ţia câmpului gravific al P ământului; ş.a.
c) Importanţ a pentru aprarea patriei

1.3 Forma şi dimensiunile Pământului 

Geoidul - este o suprafaţă închisă, de echilibru, perpendicular ă în orice punct de
pe glob la direc ţia verticalei dat ă de firul cu plumb. Direcţia verticalei se confund ă cu
direcţia acceleraţiei gravitaţionale, deci cu direc ţia for ţei de atracţie a maselor care sunt
distribuite neuniform în interiorul P ământului. În consecinţă geoidul este o suprafaţă 
neregulat ă (ondulată).

Figura 1.1 Geoidul

Ştiind că lichidele î şi caută  într-un recipient întotdeauna un echilibru astfel încât
suprafaţa lor să fie perpendicular ă pe direcţia acceleraţiei gravitaţionale, se poate admite
prin analogie, că  forma geoidului este dat ă  de suprafaţa închisă, obţinută  prin
prelungirea pe sub continente a suprafe ţelor liniştite a mărilor şi oceanelor. Această 
suprafaţă este denumită şi suprafaţă de nivel zero şi constituie originea în m ăsurarea
altitudinilor punctelor de pe suprafa ţa topografică a Pământului. Geoidul este o suprafaţă 
neregulat ă, care nu poate fi descrisă prin relaţii matematice.

I-3
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Elipsoidul de revoluţie - Suprafaţa geometrică cea mai apropiat ă de geoid, este

elipsoidul de revolu ţie, care se obţine prin rotirea unei elipse în jurul axei mici.

Figura 1.2
Elipsoidul de revolu ţ ie

Semiaxele elipsoidului sunt notate conven ţional cu:

- " a - semiaxa mare"  
- "b - semiaxa mic ă"  
  a−b
- turtirea la poli, care este notată cu "f" şi este dată de relaţia  f   =  .
a
 În ţara noastr ă este adoptat elipsoidul Krasovski, cu urm ătoarele caracteristici:
a = 6 378 245 m
b = 6 356 863 m
f = 1 / 298,3

I-4
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Figura 1.3
Ondulaţ iile geoidului

Pe baza celor expuse mai înainte, pot fi definite 3 suprafe ţe semnificative şi

caracteristice:
- suprafaţ a topografic ă  - este suprafaţa reală, fizică  a Pământului. Ea face
obiectul măsur ătorilor terstre şi al reprezentării pe planuri şi hăr ţi. Ea este o suprafaţă 
neregulat ă cu o varietate mare de concavit ăţi şi convexităţi.
- suprafaţ a geoidului  - este suprafaţa de nivel zero, perpendicular ă în orice punct
pe verticala locului VV'. Ea este o suprafa ţă neregulată.
- suprafaţ a elipsoidului de referin ţă(sau de revoluţ ie) - este suprafaţa matematică 
regulat ă cea mai apropiată de geoid. Proiecţia punctelor de pe suprafa ţa topografică pe
suparafa ţa elipsoidului de referin ţă se face după direcţia normalei la elipsoid (NN').
Se remarcă, că  între verticala locului VV' şi normala la elipsoid NN' apare un
unghi mic "u" numit unghiul de devia ţie a verticalei. Cele dou ă direcţii VV' şi NN' coincid
atunci, când cele două suprafeţe sunt paralele sau se confund ă.

I-5
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

V
 N V  N
 N V
P
u G
P

Suprafata
topografica

Geoid Elipsoid
 N V u
V  N  N
V
Figura 1.4
Suprafeţ e caracteristice

1.4. Sisteme de coordonate 

Pentru majoritatea aplica ţiilor practice sunt utilizate sisteme de coordonate care
aproximeaz ă cel mai bine forma P ământului şi care permit definirea pozi ţiei punctelor în
plan şi înălţime. 

1.4.1 Sistemul de coordonate geodezice elipsoidal  

Poziţia unui punct este definit ă pe elipsoidul de revolu ţie prin coordonatele sale
elipsoidale longitudinea L, latitudinea B, altitudinea elipsoidal ă  h (Figura 1.5).
Meridianul de origine - este meridianul ce trece prin observatorul astronomic
Greenwich (de lâng ă Londra) şi axa polilor.
Meridianul locului - este urma lăsată pe elipsoid de planul ce trece prin punctul
considerat P şi axa polilor.
Longitudinea "L"  a unui punct este unghiul diedru format de planul meridianului
locului cu planul meridianului de origine, m ăsurat în planul ecuatorului.
Latitudinea "B"  a unui punct este unghiul format de normala la elipsoid ce trece
prin punctul considerat şi planul ecuatorului.
 Altitudinea elipsoidal ă "h" (uneori notat ă şi cu H E  ) a unui punct este distan ţa
măsurată  în lungul normalei la elipsoid de la suprafa ţa elipsoidului pân ă  la punctul
considerat.

I-6
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Figura 1.5
Sistemul de coordonate geodezice elipsoidal, recangular 3D geocentric,
şi rectangular 3D topocentric  

1.4.2 Sisteme de coordonate rectangulare

Sistemul de coordonate geocentric 
Sistemul are originea în centrul P ământului, iar axele sunt definite astfel:
- axa OZ este orientată după direcţia Polului nord;
- axa OX se află la intersecţia ecuatorului cu planul meridianului de origine
Greenwich;
- axa OY se află în planul ecuatorului şi este orientată spre est.
 În acest sistem poziţia unui punct este definită  prin coordonatele sale
rectangulare X,Y,Z.
Sistemul de coordonate topocentric 
Originea sistemului este centrat ă în punctul P de pe suprafa ţa topografică, iar
axele sunt orientate după cum urmează:

I-7
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

- axa “z” se confundă cu normala la elipsoid în punctul P şi este orientat ă spre

exterior, invers normalei la elipsoid;
- axa “x” este orientată spre direcţia nord;
- axa “y” completează  sistemul rectangular cartezian tridimensional şi este
orientat ă spre est.
Poziţia unui punc este definit ă prin coordonatele sale x Ai, y Ai,z Ai (Figura 1.6).

Figura 1.6
Sistemul de coordonate rectangulare topocentric
1.4.3 Sistemul de coordonate polare

Figura 1.7
Sistemul de coordonate polare
Elementele care definesc un astfel de sistem sunt:
- polul A;

I-8
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

- direcţia de referinţă AB.
 Într-un astfel de sistem poziţia unui punct este definit ă prin raza vectoare D AP1(2)
şi unghiul polar ωi  faţă de polul A şi direcţia de referinţă AB.
1.4.4 Sisteme de coordonate bipolare - unghiulare şi liniare 
Elementele care definesc un sitem de coordonate bipolar sunt doi poli  A şi B cu
poziţia reciprocă cunoscută. Dreapta de referinţă este definită de cei doi poli.
 În sistemul de coordonate bipolar unghiular pozi ţia unui punct Pi  este definită  prin
unghiurile polare ω A şi ωB . În sistemul de coordonate bipolar linar pozi ţia punctului este
dată de distanţele D AP şi DBP.

Figura 1.8
Sisteme de coordonate bipolare

1.4.5 Axe de coordonate, orient ări, azimute 

Orice plan topografic sau hart ă trebuie să fie astfel orientat, încât să se poată 
determina poziţia detaliilor topografice fa ţă de direcţiile cardinale. Direc ţia de referinţă 
pentru orientarea detaliilor este direc ţia Nord. În acest sens şi un sistem de coordonate
este astfel orientat încât una din axele sale s ă fie orientată  pe direcţia de referinţă 
(direc ţia Nord).
Dacă consider ăm punctul B necunoscut:
D AB = L AB · cos α 
 ∆z AB = L AB · sin α = D AB  tg α 
 ∆x AB = D AB · cos θ AB 
 ∆y AB = D AB · sin θ AB 
xB = x A +  ∆x AB  ; yB = y A +  ∆y AB  ; zB = z A +  ∆z AB 

I-9
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Figura 1.9
Proiec ţ ia în plan a elementelor topografice spaţ iale

Orientarea θ   a unei direc ţ ii   - este unghiul în plan dintre axa de coordonate
orientată spre Nord şi direcţia considerată, măsurat în sens direct al acelor de ceasornic.
- θ AB = orientarea direct ă 
- θBA = orientarea invers ă 
- θBA  = θ AB + 200g 
θ AB  = θ AC = θBC  orientarea în lungul unei drepte r ămâne constantă  în diferite
puncte de pe dreapt ă.
Problema inversă - apare când avem un plan topografic şi poziţia a două puncte
date prin coordonatele lor plane (x A, y A, xB, yB):
 ∆x AB = xB - x A 
 ∆y AB = yB - y A 
∆ y AB
 D = ∆ x
   AB
2
+  ∆y AB
2
  ; tg θ  AB =  
∆ x AB
 Azimutul - în cazul suprafeţelor mari unghiul de orientare este considerat pe o
suprafaţă elipsoidală, fiind denumit azimut (A). Azimutul (A) este unghiul format de
elementul de arc S-S’ cu direc ţia pozitivă a liniei de coordonate L=const. (meridianul

I - 10
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

locului). Deoarece meridianele converg spre pol, direc ţia nordului, dată de meridiane nu
r ămâne paralelă, decât în zona ecuatorului. Din acest motiv, în determinarea azimutelor
se ţine seama de unghiul de convergen ţă a meridianelor 
   , care este unghiul pe care îl
fac tangentele la meridianele geografice ce trec prin dou ă puncte situate pe o linie de
arc.
 AP-Q = azimutul direct
 AQ-P = azimutul invers
 AQ-P = AP-Q + 200g + γ 
 Azimutul nu este constant ca mărime în punctele situate dealungul unei curbe pe
elipsoid, datorit ă modificării continue a valorii unghiului de convergen ţă a meridianelor.

Figura 1.10
 Azimutul geodezic al unei curbe situat pe elipsoidul de referinţă şi convergenţ a
meridianelor (în plan)

1.4.6 Relaţ ii între coordonatele rectangulare şi polare

 Această problemă reprezintă una dintre cel mai frecvent întâlnit în topografie. Ea const ă 

 în:
a) determinarea elementelor polare func ţie de coordonatele rectangulare;

I - 11
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

 y B −  y A ∆ y AB  x B −  x A ∆ x AB

tg θ  AB = =   ctg θ  AB = =  
 x B −  x A ∆ x AB  y B −  y A ∆ y AB

 ∆ y  
θ  AB = arctg   AB     D = ∆ x
   AB
2
+  ∆y AB
2
 
 ∆ x AB  

Figura 1.11
Sistemul de coordonate retangular bidimensional

b) determinarea coordonatelor rectangulare func ţie de elementele polare.

θ  AP 1 =  θ    AB + ω 1   θ  AP 2 =  θ   AP 
  1 + ω 2  

∆ x AP 1 =  D AP 1 ⋅ cos θ  AP 1 ∆ x AP 2 =  D AP 2 ⋅ cos θ  AP 2

   
∆ y AP 1 =  D AP 1 ⋅ sin θ  AP 1 ∆ y AP 2 =  D AP 2 ⋅ sin θ  AP 2

 x P 1 =  x A + ∆ x AP 1  x P 2 =  x A + ∆ x AP 2

   
 y P 1 =  y A + ∆ y AP 1  y P 2 =  y A + ∆ y AP 2

I - 12
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Figura 1.12
Calcularea coordonatelor rectangulare din elemente polare (unghi şi
distant ă )

Orientarea θ  putând lua valori în toate cele patru cadrane (0 g - 400g) rezultă 
următoarele considerente pentru calculul unghiului de orientare:

I - 13
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

Cadranul ( ∆y / ∆x) Orientarea θ 

I (+ ∆y) / (+ ∆x) = tg ω  θI = ω 

II (+ ∆y) / (- ∆x)= - ctg ω θII =100 + ω 

III (- ∆y) / (- ∆x) = tg ω  θIII =200 + ω 

IV (- ∆y) / (+ ∆x)=- ctg ω  θIV =300 + ω 

1.4.7 Suprafaţ a de nivel zero, suprafeţ e de nivel, altitudini  

 Altitudinile punctelor de pe suprafa ţa topografică a pământului se determin ă faţă de
suprafaţa geoidului - denumit ă şi suprafaţă de nivel zero “0”.

Figura 1.13
Suprafeţ e de nivel
Prin fiecare punct de pe suprafa ţa pământului se poate considera c ă trece o

I - 14
 

I.M.M.  – Sem.1 Prof.dr.ing. Johann Neuner  

suprafaţă de nivel (de ex. SP) fiind perpendicular ă în acel punct la direcţia verticalei în
acel punct.
 Altitudinea unui punct se nume şte distanţa în metri măsurată în lungul verticalei locului
 între suprafaţa de nivel zero şi suprafaţa de nivel ce trece prin punctul considerat.
Diferenţ a de nivel   între două  puncte, reprezintă  distanţa măsurată pe verticală (în
lungul verticalei) între suprafe ţele de nivel ce trec prin punctele considerate.

Figura 1.14
 Altitudini convenţ ionale

 În cazul suprafeţelor mici (în topografie) suprafa ţa de nivel zero se poate asimila
cu un plan orizontal, iar suprafe ţele de nivel ce trec prin punctele considerate sunt plane
orizontale şi paralele cu planul de nivel zero. Verticalele pot fi considerate şi ele paralele
şi perpendiculare pe planul de nivel zero.
Definiţia altitudinii şi a diferenţei de nivel se p ăstrează, numai că referirea se face
la plane orizontale. Cotele fiind definite fa ţă  de un plan de referin ţă  orizontal
convenţional, ele sunt denumite şi altitudini convenţionale. Cotele difer ă între ele în
această situaţie cu o valoare constant ă  h , ce reprezint ă distanţa măsurată pe verticală 
 între suprafaţa de nivel S0 şi planul orizontal de referin ţă stabilit convenţional SC :

H A = H AC + h ; HB = HBC + h

Diferenţele de nivel r ămân evident cu aceeaşi semnificaţie.

I - 15