CAP.

1 Introducere

1.1 Obiectul și ramurile măsurătorilor terestre

Știința măsurătorilor terestre se ocupă cu studiul formei și dimensiunilor

Pământului, precum și cu reprezentarea acestuia pe hărți și planuri (în ansamblul
său sau pe porțiuni de teren). Știința măsurătorilor terestre cuprinde o serie de ramuri
principale, care se diferențiază atât prin obiectul activității cât și prin tehnicile și
tehnologiile (metodele și instrumentele) folosite în procesul de măsurare.
Geodezia este știința care se ocupă cu studiul formei și dimensiunilor
Pământului, variațiilor gravității terestre în spațiu tridimensional și în timp, precum și
cu determinarea poziției precise a unor puncte fixe din teren, ce formează rețeaua
geodezică de sprijin. Această rețea geodezică de sprijin cuprinde puncte de coordonate
cunoscute, determinate în mod unitar la nivelul întregii țări, pe care se sprijină
ridicările topografice, ridicările fotogrammetrice, sateliții GNSS (Global Navigation
Satellite System – Sistem de Poziționare și Navigație Globală), GIS-urile (Geographic
Information System – Sistem Informatic Geografic) etc. Aceste puncte sunt marcate pe
teren și au poziția planimetrică și uneori altimetrică determinată în sistemul de
coordonate adoptat la nivel național. Deoarece măsurătorile geodezice se execută pe
suprafețe mari, în prelucrarea datelor geodezice se ține cont de efectul de curbură al
Pământului.
Topografia este știința care se ocupă cu măsurarea și reprezentarea pe hărți și
planuri, a unor porțiuni limitate de teren. Deoarece măsurătorile topografice se
execută pe suprafețe mici, în calculele și reprezentările topografice nu se ține cont de
curbura Pământului. Topografia are ca direcţii principale topografia generală, care se
ocupă de aparatură şi de tehnicile de măsurare şi calcul şi topografia specială, care are
secţiuni specifice, dedicate anumitor domenii (minier, căi de comunicaţii etc.).
 Cartografia este știința care studiază metodele și procedeele de întocmire a
hărților și planurilor topografice, în vederea transpunerii detaliilor de pe suprafața
curbă a scoarței terestre pe o suprafață plană. Pentru aceasta, cartografia folosește
proiecțiile cartografice care asigură corespondența dintre coordonatele punctelor de pe
sferă sau elipsoid și coordonatele acelorași puncte de pe hartă, precum și cunoașterea
defomațiilor care apar la reprezentare.
Fotogrammetria este știința care se ocupă cu măsurarea, în timp și spațiu a
obiectelor și fenomenelor, precum și cu reprezentarea acestora pe hărți și planuri, pe
baza unor fotografii (aeriene sau terestre) numite fotograme. Ridicările
fotogrammetrice pe suprafețe mari, au o largă utilizare în prezent, datorită
randamentului superior al procesului de culegere și prelucrare a datelor din teren.
Teledetecția cuprinde un ansamblu de tehnici și tehnologii care conduc la
măsurarea și înregistrarea de la distanță, a obiectelor și fenomenelor, prin
intermediul radiațiilor electromagnetice emise de acestea.
În momentul de faţă, dezvoltarea extraordinară a informaticii şi a tehnologiilor
electronice de măsurare, dau o nouă dimensiune domeniului măsurătorilor terestre,
prin creşterea vitezei, preciziei şi a posibilităţilor de lucru în acest domeniu.

1.2 Configurația Pământului și aproximarea formei acestuia

Măsurătorile terestre se execută pe suprafața topografică. Suprafața

topografică este suprafața terenului natural cu toate caracteristicile lui, așa cum va fi
reprezentat pe hărți și planuri.
Așadar scopul măsurătorilor terestre este reprezentarea suprafeței topografice
pe hărți și planuri. Pentru a alege cea mai bună modalitate de reprezentare a suprafeței
globului pământesc pe hărți și planuri este necesar să cunoaștem forma acestuia. Prin
forma Pământului se înțelege forma suprafeței acestuia care în zonele de uscat este
dată de suprafața fizică a învelișului Pământului, iar în zonele mărilor și oceanelor de
suprafața liniștită a acestora.
Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate prin înălţimi până la
8848m (vârful Everest, Hymalaya) şi adâncimi până la 11033m (fosa Mariane,
Oceanul Pacific), faţă de nivelul mărilor deschise. Rezultă că amplitudinea maximă a
denivelărilor scoarţei terestre este de 19,881 km, ceea ce reprezintă doar 0,31% din
raza ecuatorială a Pământului (6378,136 km). Zona de uscat prezintă altitudini medii
care variază între 340m (Europa şi Australia) şi 2263m (Antarctica). Altitudinea medie
ponderată a uscatului este de 847,99m, adică 0,0133% din raza terestră. În zona
oceanică se întâlnesc adâncimi medii între 3330m (în oceanele Atlantic şi Arctic) şi
4030m (în oceanul Pacific), media globală ponderată fiind de 3796,71m, adică
0,0595% din raza Pământului. Suprafeţele ocupate de uscat şi de oceane sunt respectiv,
de 41,29% şi 58,71%.
Neregularitățile scoarței terestre fac ca suprafața acesteia să nu poată fi
exprimată din punct de vedere matematic printr-o relație generală. Dacă se ia însă în
considerare o eroare acceptabilă, forma Pământului poate fi aproximată cu cea a unui
corp geometric regulat.
Se cunoşte că, încă din antichitate, sfera a fost o primă idealizare a formei
Pământului (figura nr. 1.1), aproximare care se păstrează și în prezent în unele calcule
geodezice și cartografice.
După anul 1669, determinările din ce în ce mai precise de lungimi de arce de
meridian de 10 latitudine, efectuate în diferite poziţii pe globul terestru (la diferite
latitudini) au condus la concluzia că meridianul nu este un cerc (cum este normal în
cazul sferei), ci prezintă turtiri în regiunea polilor tereştri Nord şi Sud, cu alte cuvinte
meridianul este o elipsă, cu axa mică pe direcţia Polul Nord-Polul Sud şi cu axa mare
în planul ecuatorului terestru. Prin rotirea acestei elipse în jurul axei sale mici (care
coincide cu axa polilor geografici) ia naştere un corp geometric regulat, elipsoidul de
rotaţie (figura nr. 1.2), a cărui suprafaţă o aproximează foarte bine pe cea a globului
terestru, acesta fiind un al doilea tip de idealizare a formei Pământului.

Figura nr. 1.1 Sfera terestră

a
a O a
V E

Figura nr. 1.2 Elipsoidul de rotație

 Ulterior determinarea potenţialului de atracţie în diferite puncte pe glob a
condus la găsirea unei suprafeţe echipotenţiale specifice planetei noastre, numită
geoid, care este o idealizare de tip fizic a formei Pământului. Acesta se poate defini ca
o suprafață de același potențial gravitațional, care ar putea fi imaginată ca suprafaţa
liniştită a oceanului planetar, care se prelungeşte pe sub continente. Acestă suprafață
este caracterizată de faptul că în fiecare punct normala (perpendiculara) este
reprezentată de direcția accelerației gravitaționale (dată de firul cu plumb). Noțiunea
de geoid a fost introdusă în 1873 de Listing și desemnează o suprafață complexă, care
însă nu poate fi exprimată printr-o ecuație matematică.
Notă: Suprafața echipotențială este o suprafață de-a lungul căreia toate punctele
au același potențial gravitațional.

1.3 Suprafețe de referință

În topografie, suprafața terenului este reprezentată pe hărți și planuri, prin

proiectarea punctelor caracteristice ale terenului (folosind proiecția geometrică) pe un
plan orizontal, toate distanțele de pe plan fiind reduse față de cele orizontale din teren,
în funcție de scara planului. Problema se complică în cazul suprafețelor întinse, din
mai multe cauze, printre care și curbura Pământului. În prima jumătate a seculului XX,
odată cu creşterea traficului aerian şi maritim internațional, s-a pus problema
exprimării poziţiei punctelor geodezice de pe Pământ într-un sistem unitar.
Pentru a se asigura unitatea și omogenitatea ridicărilor, inclusiv racordarea lor
cu țările vecine, se impune respectarea unor norme unitare și precise în executarea
lucrărilor și deasemenea se impune cunoașterea unor suprafețe de referință, față de
care să se exprime pozițiile punctelor de pe întreg globul terestru.
Forma proprie a Pământului este geoid. Suprafața geoidului (care mai poartă
denumirea și de suprafață de referință pentru cote sau suprafață de nivel zero) este
utilizată drept suprafață de referență, în raport cu care, se exprimă altitudinile sau
cotele punctelor, de pe suprafața topografică.
Datorită faptului că suprafața geoidului nu poate fi geometrizată, a fost necesară
adoptarea unei alte suprafețe de referință, care să poată fi exprimată matematic și care
să difere cât mai puțin de geoid. Suprafața geometrică cea mai apropiată de forma
geoidului este elipsoidul de rotație. Pentru a putea fi folosită în prelucrarea
măsurătorilor geodezice, suprafața elipsoidului de rotație adoptat, trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
 Dimensiunile elipsoidului de rotație să fie cât mai apropiate de geoid;
 Elipsoidul de rotație să fie orientat corect față de geoid.
Elipsoidul de rotație care îndeplinește aceste condiții a fost denumit elipsoid de
referință și față de suprafața acestuia, se exprimă pozițiile punctelor din rețelele
geodezice de sprijin, folosite în măsurătorile topografice. Corespondența punctelor de
pe suprafața topografică pe elipsoid se face prin proiectarea punctului de pe suprafața
terestră pe elipsoid (figura nr. 1.3), prin intermediul normalei N la elipsoid, punctul
căpătând astfel coordonate geografice elipsoidice.

Unghi de deviatie
V N al verticalei N - normala la elipsoid
V N V - directia verticalei locului
V perpendiculara pe geoid
N
V N Unghi de deviatie
al verticalei
Suprafata topografica

Suprafata geoidului
Suprafata elipsoidului de
referinta

Figura nr. 1.3 Suprafețe de referință

 De-a lungul timpului mai mulți matematicieni și geodezi, au calculat diverși
elipsoizi, în încercarea de a găsi parametrii optimi. În prezent, în țara noastră se
folosește drept elipsoid de referință elipsoidul Krasovski.
Deasemenea, în unele calcule geodezice și cartografice suprafața de referință
folosită este suprafața sferei de rază medie Gauss.
Față de aceste suprafețe de referință (sfera Gauss și elipsoidul de referință) au
fost adoptate sisteme de coordonate cu ajutorul cărora se pot exprima coordonatele
punctelor de pe suprafața globului terestru.

1.4 Sisteme de coordonate

Reprezentarea punctelor de pe suprafața fizică a Pământului (suprafața

topografică) pe hărți și planuri se face în funcție de un sistem de referință, prin
coordonatele punctelor. Sistemele de referință pot fi globale (prin intermediul cărora
se reprezintă punctele de pe întreg globul terestru) sau locale. Sistemele de referință
locale permit reprezentarea unor suprafețe mai mici de teren, de regulă, cu precizie mai
ridicată decât sistemele de referință globale.
Prin sistem de referință global se înțelege o suprafață de referință care are
atașat un sistem de axe de coordonate iar prin sistem de referință local se înțelege o
suprafață de proiecție care are deasemenea atașat un sistem de axe de coordonate.
Așadar, sistemele de coordonate, pot fi sisteme globale de coordonate, sau
sisteme de coordonate locale. Din categoria sistemelor globale de coordonate fac parte
sistemul de coordonate rectangulare rectilinii (denumit și sistemul de coordonate
carteziene spațial) și sistemul de coordonate geografice.
Notă: Coordonatele sunt elemente (distanțe sau unghiuri) care caracterizează
poziția unui punct în raport cu un sistem de referință.
 Notă: Coordonatele rectangulare sunt coordonatele care definesc poziția unui
punct în raport cu un sistem de referință, ale cărui axe de coordonate sunt
perpendiculare între ele.
Notă: Coordonatele rectangulare rectilinii sunt coordonatele care definesc
poziția unui punct în raport cu un sistem de referință, ale cărui axe sunt drepte
perpendiculare între ele.

Sistem de axe de coordonate

rectangulare rectilinii Sistem de axe de coordonate
rectangulare curbe

1.4.1 Sisteme de coordonate carteziene

Sistemul de coordonate rectangulare rectilinii (sau coordonate carteziene

spațiale) reprezintă un sistem de coordonate globale, cu centrul (originea) în centrul
sferei (figura nr. 1.4) sau în centru geometric al elipsoidului (figura nr. 1.5) și ale cărui
axe sunt orientate astfel:
 Axa OZ este pe direcția axei polilor geografici Nord-Sud, cu sensul pozitiv
(săgeata) către Nord;
 Axa OX reprezintă intersecția planului Ecuatorului cu planul meridianului
geografic care trece prin observatorul astronomic din Greenwich;
 Axa OY este situată în planul Ecuatorului și perpendiculară pe planul XOZ.
 Z

ZA
Gr A

R
V
R O YA E
A0 Y
XA

R
X

S
Figura nr. 1.4 Coordonatele rectangulare rectilinii pe sfera terestră

ZA
Gr A

a
V
a O YA E
A0 Y
XA

b
X

S
Figura nr. 1.5 Coordonatele rectangulare rectilinii pe elipsoidul de referință
 1.4.2 Sisteme de coordonate geografice

Planul ecuatorial este un plan care intersectează suprafața globului pământesc

perpendicular pe axa polilor geografici în mijlocul acesteia. Intersecția dintre planul
ecuatorial și suprafața globului pământesc formează un cerc mare denumit cercul
ecuatorial (figura nr. 1.6).

Figura nr. 1.6 Planul și cercul ecuatorial

Dacă intersectăm suprafața globului pământesc cu plane care conțin axa de

rotație a Pământului rezultă cercuri mari care poartă denumirea de meridiane. Pentru
exprimarea longitudinilor punctelor s-a adoptat drept meridian de referință meridianul
Greenwich (figura nr. 1.7).
Dacă intersectăm suprafața globului pământesc cu plane paralele cu planul
ecuatorial (deci perpendiculare pe axa polilor geografici) rezultă cercuri mici care
poartă denumirea de paralele (figura nr. 1.8).
 Figura nr. 1.7 Planul meridianului Greenwich

Figura nr. 1.8 Planul unui parallel

Sistemul de coordonate geografice este un sistem global de coordonate, cu

ajutorul căruia poziția unui punct este exprimată față de planul meridianului origine
(meridianul Greenwich figura nr. 1.9) și de planul Ecuatorului (figura nr. 1.10).
 Z

Gr B
B= A
A

O
V E
R Y
A

Figura nr. 1.9 Longitudinea geografică pe sfera terestră

Z

Gr A
C B= A

O
V
C= A A E
Y

R
X

S
Figura nr. 1.10 Latitudinea geografică pe sfera terestră

Coordonatele geografice pe sferă (figura nr. 1.11) sau pe elipsoid (figura nr.
1.12) sunt unghiuri.
 Z

Gr B
C B= A
A
R
O
V
C= A A E
R Y
R A R

R
X

S
Figura nr. 1.11 Coordonatele geografice pe sfera terestră
Z

N
N

Gr A

V
a O BA E
Y
LA

b
X

Figura nr. 1.12 Coordonatele geografice pe elipsoidul de referință

Longitudinea geografică a unui punct (figura nr. 1.9) se definește ca fiind

unghiul diedru făcut de planul meridianului Greenwich cu planul meridianului
punctului respectiv. Longitudinea poate fi estică pentru punctele situate la Est de
meridianul Greenwich, sau vestică pentru puntele situate la Vest de meridianul de
origine.
Latitudinea geografică este unghiul făcut de normala la sferă (figura nr. 1.11)
sau la elipsoid (figura nr. 1.12) cu planul Ecuatorului. Latitudinea poate fi nordică
pentru punctele situate la Nord de planul Ecuatorului sau sudică pentru punctele situate
la Sud de planul Ecuatorului.
Dacă forma Pământului este aproximată prin elipsoidul de referință, poziția
punctelor este cunoscută prin coordonatele geografice elipsoidice (latitudine
geografică elipsoidică -B- și longitudine geografică elipsoidică -L-), iar dacă

suprafața de referință este geoidul, punctele sunt definite prin coordonate geografice
astronomice (latitudine geografică astronomică -ϕ- și longitudinea geografică

astronomică -λ-).

1.5 Proiecții cartografice utilizate în România

1.5.1 Proiecţii cartografice. Aspecte generale

Exprimarea globală a poziției punctelor prin coordonate sferice sau elipsoidale

este foarte greoaie cand vorbim de un număr mare de puncte. Din acest motiv au fost
adoptate sisteme de referință locale a căror suprafață de referință este o suprafață de
proiecție care este plană sau care prin desfășurare devine plană.
Deasemenea, în cazul suprafețelor de proiecție (care sunt sau devin prin
desfășurare plane), coordonatele rectangulare rectilinii sunt denumite, de regulă,
coordonate rectangulare plane. Coordonatele rectangulare plane ale unui punct
reprezintă distanțele (sau lungimile perpendicularelor) de la acel punct până la
axele de coordonate.
 Cartografia studiază modalităţile de reprezentare a suprafeţei Pământului în
plan, de obţinere a planurilor şi hărţilor şi de multiplicare a acestora. Deoarece
suprafaţa sferoidală a Pământului nu este desfăşurabilă în plan, se recurge la proiecţia
cartografică, adică o modalitate de transpunere a detaliilor scoarţei terestre, de pe sferă
sau elipsoid, pe suprafeţe plane sau curbe, dar care prin desfăşurare permit obţinerea
planurilor şi hărţilor. Această transpunere are loc după relaţiile cartografiei
matematice, astfel încât, pentru toate punctele să existe o legătură între coordonatele
geografice de pe sferă sau elipsoid şi cele rectangulare din planul proiecţiei iar
deformaţiile rezultate la reprezentare să fie cunoscute și cât mai mici.
Din punct de vedere al tipului de deformare, proiecţiile cartografice sunt:
-proiecţii conforme, la care unghiurile între aliniamentele rezultate în
reprezentarea în plan sunt egale cu cele dintre aliniamentele corespondente din teren;
-proiecţii echivalente, la care se păstrează raportul dintre suprafeţele din
reprezentare şi cele din teren, dar forma suprafeţei se modifică prin proiecţie;
-proiecţii arbitrare, la care se modifică şi unghiurile şi suprafeţele, dar se
menţine echivalenţa unor distanţe.
În funcţie de suprafaţa desfăşurabilă pe care se face proiecţia se deosebesc:
-proiecţii conice, la care se utilizează suprafaţa laterală a unui con situat tangent
sau secant la sfera terestră. Prin desfăşurarea conului meridianele rezultă sub forma
unor drepte convergente iar paralelele rezultă ca arce de cerc concentrice (figura nr.
1.13). Aceste proiecţii pot fi normale, oblice sau transversale, după cum înălţimea
conului şi axa polilor tereştri coincid, formează un unghi oarecare sau sunt
perpendiculare.
-proiecţii cilindrice, la care suprafaţa de proiecţie este un cilindru tangent la
sfera sau la elipsoidul terestru. Prin desfăşurarea cilindrului se obţine planul proiecţiei.
Aceste proiecţii sunt normale, oblice sau transversale, după cum axa polilor tereştri şi
axul cilindrului coincid, formează un unghi oarecare sau sunt pependiculare (figura nr.
1.14)
-proiecţii azimutale sau zenitale, la care suprafaţa Pământului este proiectată pe
un plan care este tangent sau secant la sfera sau elipsoidul terestru într-un punct
oarecare numit centrul proiecţiei.

P1

P P

P' P'

Figura nr. 1.13 Proiecţie conică normală Figura nr. 1.14 Proiecţie cilindrică
normală

Proiecțiile azimutale se împart la rândul lor în:

 proiecţii azimutale ortografice, la care dreptele de proiecţie sunt paralele
între ele (figura nr. 1.15a);
 proiecţii azimutale centrale, la care dreptele de proiecţie sunt razele sferei
sau elipsoidului (figura nr. 1.15b);
  proiecţii azimutale stereografice, la care dreptele de proiecţie pornesc
dintr-un punct diametral opus centrului proiecţiei (figura nr. 1.15c)

Figura nr. 1.15 Proiecţie azimutală pe plan tangent

a- ortografică; b- centrală; c- stereografică.

În România, din anul 1951 a fost folosită proiecția Gauss-Krüger și după anul
1973 proiecția STEREO 70.

1.5.2 Sistemul de axe de coordonate rectangulare plane al proiecției Gauss-

Krüger

Proiecția Gauss-Krüger este o proiecţie cilindrică transversală de tip conform

care a fost adoptată de majoritatea ţărilor lumii, datorită avantajelor sale referitoare la
reprezentarea în mod unitar a întregului Pământ. În această proiecţie punctele de pe
suprafaţa fizică a Pământului se consideră că sunt deja reprezentate pe elipsoidul de
referinţă. Suprafaţa elipsoidului este împărţită prin meridiane trasate la diferenţe de
longitudine de 60, în 60 de fuse, începând cu meridianul de 1800, opus meridianului
zero (Greenwich). Prin mijlocul fiecărui fus trece un meridian numit meridian axial
(figura nr. 1.16).
 Figura nr. 1.16 Proiecția Gauss-Krüger (Herbei M. V.)

Se consideră un semicilindru eliptic al cărui ax este perpendicular pe axa polilor

Pământului. Acest semicilindru este poziţionat astfel încât să fie tangent la elipsoidul
de referinţă de-a lungul meridianului axial al unui fus (figura nr. 1.17). Punctele
fusului respectiv se proiectează pe suprafaţa semicilindrului, după care acesta se
desfăşoară. Rezultă astfel imaginea în plan a fusului, în care meridianul axial şi
Ecuatorul sunt proiectate ca două drepte perpendiculare care constituie axele Ox şi
Oy ale sistemului rectangular plan corespunzător acestui fus.
Dacă se procedează în mod asemănător pentru fiecare fus în parte se vor obţine
60 de imagini în plan care redau suprafaţa întregului Pământ (figura nr. 1.16). Cele
60 de fuse se numerotează cu cifre arabe de la vest la est: fusul din dreapta
meridianului de 1800 are numărul 1 iar cel din stânga are numărul 60, astfel că fusele
de lângă meridianul Greenwich sunt numerotate cu 30 şi 31.
 x=N

meridian axial

1
y=E
0

Figura nr. 1.17 Sistemul de axe de coordonate al proiecției Gauss-Krüger

1- Ecuator; 2 – fusul nr. 35

Suprafaţa României este cuprinsă în fusele 34 şi 35 cu meridianele axiale de 21 0

şi 270 longitudine estică.
În acest sistem de proiecţie distanţele în lungul meridianului axial nu suferă
deformaţii dar cele de la marginea fusului sunt deformate; la latitudinea de 45 0
deformaţia în marginea fusului este de 0,67m pentru o distanţă de 1 km.

1.5.3 Sistemul de axe de coordonate rectangulare plane al proiecției

STEREO 70

Pentru transpunerea punctelor de pe suprafața curbă a Pământului pe un plan, în

România se folosește începând cu anul 1973 proiecția azimutală perspectivă
stereografică oblică conformă pe plan secant unic 1970 (denumită pe scurt
STEREO 70). Punctul central al proiecţiei este ales aproximativ la mijlocul teritoriului
României (la nord de oraşul Făgăraş) având coordonatele geografice φ = 460 latitudine
nordică şi λ = 250 longitudine estică, iar planul de proiecţie intersectează elipsoidul de
referinţă la adâncimea de 3189.478 m faţă de punctul de tangență (figura nr. 1.18). Prin
această intersecţie rezultă aproximativ un cerc a cărui rază este de 201,718 km, de-a
lungul căruia deformaţiile prin proiecţie de pe elipsoid pe planul secant sunt nule. În
interiorul acestui cerc distanţele proiectate suferă deformaţii negative iar în exterior
deformaţii pozitive faţă de cele reale (figura nr. 1.19). Adâncimea planului secant, deci
în consecinţă, raza cercului de deformaţie nulă s-a ales astfel încât în centrul proiecţiei,
deformaţiile specifice la proiecţia distanţelor de pe elipsoid pe plan să fie de – 0,25
m/km iar în zona graniţelor să fie de +0,215 m/km, adică deformaţiile negative cu cele
pozitive să se echilibreze pe ansamblul suprafeţei ţării.

A ulu
pl
da i
an
nc se
im can
ea t

Planul proiectiei Stereo 70

N Punctul central al proiectiei

Punctul de vedere al
proiectiei

S
Figura nr. 1.18 Proiectia stereografică pe plan secant unic 1970
 Deformatii negative in
interiorul cercului
deformatiilor nule

Imaginea pe sfera a punctului

central al proiectiei
- Punctul central
al proiectiei
O
Deformatii pozitive in
exteriorul cercului
deformatiilor nule
+

Punctul de vedere
al proiectiei

Figura nr. 1.19 Deformațiile proiecției STEREO 70

Sistemul de axe de coordonate al proiecției STEREO 70 are următoarele

caracteristici (figura nr. 1.20):
 Originea sistemului de a
 X
27°
Nord
cercul deformatiilor
48°
nule-d=201,718km
Satu
Mare Baia Suceava
Mare
Iasi
Oradea
47°
Cluj

x=500000m
21°


Arad
 Est
46°
O y=500000m
Timisoara Y
Fagaras Brasov

Galati
21°
45°
Drobeta
Bucuresti
Craiova
22° Constanta29°

44°
27°
23° 28°
24° 26°
25°

Figura nr. 1.20 Sistemul de axe de coordonate al proiecției stereografice 1970

1.6 Elementele topografice ale terenului

X H

O Y D (XOY)
Plan orizontal Plan vertical

1. Aliniamentul AB (figura nr. 1.21) este direcția materializată pe teren între

cele două puncte A și B. În plan orizontal aliniamentul este o linie dreaptă, care
reprezintă proiecția orizontală a liniei sinuoase obținută prin intersecția terenului cu un
plan vertical ce trece prin punctele A și B.
 B

A
H

Figura nr. 1.21 Aliniamentul A-B de pe teren

2. Distanța înclinată LA-B (figura nr. 1.22) este lungimea segmentului de dreaptă
care unește cele două puncte A și B în spațiu.

B
L A-B

A
H

(XOY)
Figura nr. 1.22 Distanța înclinată

Măsurarea unei distanțe înclinată (figura nr. 1.23) poate fi făcută fie la nivelul
solului, între țărușii din capetele segmentului fie la o anumită înălțime, paralel cu
terenul, între verticalele celor două puncte.
 ha
L A-B
B
L A-B
ha

A
H

(XOY)
Figura nr. 1.23 Distanța înclinată măsurată între punctele A și B pe teren

3. Distanța orizontală sau distanța redusă la orizont DA-B (figura nr. 1.24) este
proiecția distanței înclinate pe un plan orizontal. Această distanță se reprezintă pe
hărți și planuri.

B
L A-B

DA-B Plan
H
orizontal
(XOY)
Figura nr. 1.24 Distanța orizontală dintre punctele A și B de pe teren

4. Unghiul vertical (figura nr. 1.25) este un unghi care exprimă înclinarea
aliniamentului de pe teren (deci a terenului) față de o direcție de referință.
 Dacă direcția de referință este verticala locului (dată de firul cu plumb) atunci
unghiul vertical măsurat este unghi vertical zenital VA-B.
Dacă direcția de referință este o dreaptă orizontală (conținută într-un plan
orizontal) atunci unghiul vertical măsurat este unghi vertical de pantă ϕA-B.

Tahimetrele care sunt produse în prezent măsoară unghiul vertical zenital VA-B.
Dacă în calcule este necesară mărimea unghiului vertical de pantă ϕA-B, acesta poate fi

calculat ca diferență între un unghi drept și unghiul vertical zenital VA-B, deoarece cele
două unghiuri sunt complementare.
 AB  100 g  VAB

După cum se poate observa din figura alăturată, unghiul vertical (zenital sau de
pantă) poate fi măsurat într-un capăt al aliniamentului, sau în celălalt capăt, în funcție
de sensul în care este privit aliniamentul.

VB-A

VA-B ha
A-B
B

ha
VA-B
A A-B
H

D (XOY)
Figura nr. 1.25 Unghiurile verticale (zenital și de pantă) al aliniamentului A-B de pe
teren

5. Cercul trigonometric (figura nr. 1.26) și cercul topografic (figura nr. 1.27)
 Deoarece sistemul de axe de coordonate utilizat în topografie, este diferit de cel
învățat anterior la trigonometrie, pentru a păstra definițiile cunoscute ale funcțiilor
trigonometrice, se va proceda și la înlocuirea cercului trigonometric cu cercul
topografic.
Cercul trigonometric (figura nr. 1.26) este caracterizat prin:
 Orientarea axelor: axa OX este pe direcția Est, iar axa OY este pe direcția
Nord;
 Direcție de referință (axă origine) pentru măsurarea unghiurilor și numerotarea
cadranelor este axa OX;
 Sensul de măsurare a unghiurilor și de numerotare a cadranelor este sensul
trigonometric (sens invers de rotație a acelor unui ceasornic);
 Unitatea de măsură pentru unghiuri este gradul sexagesimal, cu submultiplii
săi: minutul sexagesimal (10 = 60’) și secundele sexagesimale (1’ = 60’’).

900

Cadranul II Cadranul I
O 00
X
1800 3600
Cadranul III Cadranul IV

2700

Figura nr. 1.26 Cercul trigonometric

Cercul topografic (figura nr. 1.27) este caracterizat prin:

  Orientarea axelor: axa OX este pe direcția Nord, iar axa OY este pe direcția
Est;
 Direcție de referință (axă origine) pentru măsurarea unghiurilor și numerotarea
cadranelor este axa OX;
 Sensul de măsurare a unghiurilor și de numerotare a cadranelor este sensul
direct de rotație a acelor unui ceasornic;
 Unitatea de măsură pentru unghiuri este gradul centezimal (numit și gon), cu
submultiplii săi: minutul centezimal (1g = 100c) și secundele centezimale
(1c=100cc).

X
Ngo
400 0 g g

Cadranul IV Cadranul I
O 100
g

300 g Y
Cadranul III Cadranul II

200 g

Figura nr. 1.27 Cercul topografic

6. Direcția azimutală sau direcția orizontală HzA-B (figura nr. 1.28 a și b) este
unghiul citit pe cercul orizontal (denumit și limb) între direcția gradației zero a
limbului și direcția către punctul B din teren, unghi măsurat în sens direct de rotație a
acelor unui ceasornic (sens topografic). Pentru măsurarea direcției azimutale HzA-B,
teodolitul se instalează, în poziție corectă de lucru, pe verticala punctului A. Așadar în
proiecție orizontală centrul limbului va coincide cu punctul A materializat la sol.
 Directia gradatiei 0
zero a limbului HzA-B B
100g

300g
200g
Vedere de sus (in plan
orizontal) a limbului
a

HzA-B A

Directia gradatiei
zero a limbului
Vedere de sus (in plan
orizontal) a limbului
b
Figura nr. 1.28 Direcția azimutală a aliniamentului AB

7. Unghiul orizontal αA (figura nr. 1.29) dintre două direcții (aliniamente)

concurente de pe teren, este unghiul diedru format de planele verticale, care conțin cele
două aliniamente, și se obține prin proiectarea aliniamentelor din teren, pe un plan
orizontal, care conține cercul orizontal gradat (limbul).
 Zenit

B
A
B0
C0
Planul orizontal care contine limbul

Figura nr. 1.29 Unghiul orizontal a două aliniamente concurente

Unghiul orizontal se calculează ca diferența dintre direcția azimutală a laturii

din dreapta a unghiului și direcția azimutală a laturii din stânga a unghiului (figura
nr. 1.30), deoarece cercul orizontal (limbul) este gradat de la stânga catre dreapta (sens
topografic).
 A  Hz AC  Hz AB

Directia gradatiei 0
zero a limbului HzA-C B

HzA-B

Vedere de sus (in plan orizontal) a limbului

Figura nr. 1.30 Calculul mărimii unghiului orizontal când gradația zero a limbului
este în exteriorul unghiului
 Dacă direcția gradației zero a limbului este între cele două direcții de pe teren
(concurente în punctul A), la calculul mărimii unghiului αA (figura nr. 1.31), este
necesar să adunăm mărimea unui cerc (400g în sistemul centezimal).
 A  Hz AC  Hz AB  400 g

Mărimea unui unghi orizontal este cuprinsă între 0g și 400g în sistemul

centezimal de unități de măsură pentru unghiuri.

B
Directia gradatiei
zero a limbului
0
HzA-B
A HzA-C

Vedere de sus (in plan orizontal) a limbului

Figura nr. 1.31 Calculul mărimii unghiului orizontal când gradația zero a limbului
este în interiorul unghiului

8. Un caz special de unghiuri orizontale este cel al unghiurilor de orientare sau

mai simplu al orientărilor. Se ştie că meridianele converg către polii geografici (Nord
şi Sud) ai Pământului şi deci direcţia nordului geografic într-un anumit punct va fi dată
de direcţia meridianului care trece prin acel punct. Unghiul orizontal pe care îl
formează proiecţiile pe planul orizontal, ale unui aliniament de pe teren şi a
meridianului ce trece printr-un capăt al segmentului - acest unghi fiind măsurat spre
dreapta, de la direcţia meridianului până la direcţia segmentului - se numeşte orientare
geografică sau azimut AA-B.
Deoarece meridianele converg (figura nr. 1.32), rezultă că orientarea unor
segmente nu poate fi exprimată unitar pentru un anumit teritoriu.
 N gC
N gB
N gA

C
X B
A
O Y
Figura nr. 1.32 Orientări geografice ale aceluiași aliniament

Dacă în locul direcţiei nordului geografic se consideră direcţia nordului

magnetic, dată de acul busolei, atunci se vorbeşte de orientarea magnetică ωA-B a unui
aliniament. Deoarece polii magnetici ai Pământului îşi schimbă poziţia în timp, nici
orientarea magnetică nu va avea o valoare constantă pentru un segment dat.
Din acest motiv se aplică convenţia ca, pentru teritoriul respectiv, să se
considere un anumit meridian, ca direcţie de referinţă. Aşa cum s-a arătat, la proiecţia
STEREO 70 în cazul României, se consideră ca meridian de referinţă meridianul de
250 longitudine estică. Proiecția acestui meridian, reprezintă axa OX a sistemului de
coordonate adoptat pentru proiecția STEREO 70. Pentru oricare segment de pe
suprafaţa României, orientarea folosită în topografie, se va determina în raport cu
meridianul centrului de proiecţie, adică în raport cu axa Ox a sistemului rectangular
plan. În acest caz, orientarea segmentului se numeşte orientare topografică θA-B şi
reprezintă unghiul orizontal pe care îl formează o paralelă la axa OX a sistemului de
proiecţie, trasată prin capătul proiecţiei segmentului şi proiecţia orizontală a acestuia,
unghiul fiind măsurat totdeauna în sens orar, de la direcţia paralelei la proiecţia
segmentului.
 În figura nr. 1.33 sunt prezentate orientarea magnetică (ωA-B), azimutul
(AA-B) și orientarea topografică (θA-B) a aliniamentului AB, pe globul terestru (a) și în
planul orizontal de proiecție (b).
Ng X
Nm
Ngo NgA
Ngo NmA
B Ngo
A A-B
V O AA- B
E
A
B

-B

A
O Y
Sm
Sg
a b
Figura nr. 1.33 Orientarea magnetică, geografică și topografică a unui aliniament
a – pe sfera terestră;
b – în planul de proiecție

În lucrările topografice, prin orientare se va înţelege deci orientarea topografică,

la care direcţia Nordului este dată de meridianul centrului proiecţiei. Un segment
oarecare poate avea două unghiuri de orientare, după cum direcţia Nord se consideră
într-un capăt sau în celălalt al segmentului. Aceste două unghiuri diferă între ele cu
200g şi se numesc orientare directă şi orientare inversă a segmentului considerat (figura
nr. 1.34). Dacă unul din cele două unghiuri este considerat orientare directă, atunci
celălalt va fi orientare inversă pentru acel segment, iar valoarea orientării inverse este
data de relația:
 B A   A B  200 g

In funcție de poziția punctelor în cele patru cadrane putem întâlni următoarele

două situații :
  Dacă orientarea directă  AB  200 g atunci orientarea inversă se calculează cu
relația :
 B A   AB  200 g

 Dacă orientarea directă  AB  200 g atunci orientarea inversă se calculează cu

relația :
 B A   AB  200 g

O orientare poate avea valori cuprinse în intervalul 0g - 400g.

Este important de reţinut că orientarea topografică a unui segment nu poate fi
măsurată pe teren, deoarece direcţia axei Ox nu se poate determina decât pe traseul
meridianului din centrul de proiecţie. Valoarea orientării topografice rezultă prin
calcul, dacă se cunosc coordonatele punctelor din capetele segmentului, în planul de
proiecţie orizontal.

X
Ngo Ngo
C YA-B B
B-A
XA-B A-B

XB A
XA

O YA Y
YB

Figura nr. 1.34 Calculul orientării θA-B

Din figura nr. 1.34, considerând coordonatele punctelor: xA, yA pentru punctul A
şi xB, yB pentru punctul B, orientarea directă se calculează în grade centezimale cu
relaţia:
 200 g y A B
 AB   arctg  k  200 g
 x A B

unde:

 k = 0, 1, 2
 X AB  X B  X A
 YAB  YB  YA
Valoarea coeficientului k se stabilește în funcție de cadranul în care este situat
segmentul A-B, astfel:
 k = 0 în cadranul I;
 k = 1 în cadranele II și III;
 k = 2 în cadranul IV;
Cadranul se stabilește în funcție de semnele algebrice, pozitive sau negative, ale
coordonatelor relative ΔX și ΔY (tabelul nr. 1.1).

Tabelul 1.1 Semnele coordonatelor relative ΔX și ΔY

Cadranul Semnele coordonatelor relative Valoarea
ΔX ΔY coeficientului k
I + + 0
II - + 1
III - - 1
IV + - 2

9. Coordonatele rectangulare plane absolute (coordonatele absolute) definesc

poziția unui punct de pe suprafața topografică în planul orizontal al proiecției
stereografice 1970 și reprezintă distanța (lungimea perpendicularei) de la punct la
axele de coordonate (figura nr. 1.35).
 X
Ngo
XA YA
A

XA XA

O YA
YA Y
Figura nr. 1.35 Coordonatele absolute

10. Coordonatele rectangulare plane relative (coordonatele relative) ΔX A-B și

ΔY A-B definesc poziția punctului B în raport cu punctul A pe planul orizontal al
proiecției stereografice 1970 prin distanțele de-a lungul celor două axe (figura nr.
1.36).
X
Ngo
YA-B
B

XA-B

XA
A
O YA
Y
Figura nr. 1.36 Coordonatele relative

Coordonatele relative reprezintă diferențele de coordonate de-a lungul celor

două axe și se calculează cu relațiile:
X AB  X B  X A
YAB  YB  YA
 Coordonatele relative ΔX și ΔY pot avea orice semn algebric (pozitiv sau
negativ) funcție de poziția în plan a celor două puncte (figura nr. 1.37).

X X
N N
XB go B XA go A

XA-B XA-B

B
XA A XB
YA YB O YA YB Y
YA-B Y YA-B
O

X X
N N
XA go A XB go B

XA-B XA-B

A
XB B XA

O YB YA-B
YA Y O YB YA-B
YA Y

Figura nr. 1.37 Semnele coordonatelor relative

11. Coordonatele polare definesc poziția punctului B în raport cu punctul A pe

planul orizontal al proiecției STEREO 70 printr-o distanță și un unghi măsurat față de
un aliniament de referință (distanța orizontală dintre cele două puncte și de regulă
orientarea aliniamentului, figura nr. 1.38).
 X
Ngo
B

B
A-
A-B

D
XA
A
O YA
Y
Figura nr. 1.38 Coordonatele polare

12. Suprafața de nivel a unui punct este o suprafață care reunește punctele de
același potențial gravitațional și are proprietatea că în orice punct al ei este normală
(perpendiculară) pe direcția gravității locului (dată de firul cu plumb). Pe porțiuni
limitate suprafața de nivel poate fi considerată un plan orizontal (figura nr. 1.39).

Suprafata de nivel a punctului B Zenit Zenit

Supr. de nivel a pct B

Suprafata de nivel a punctului A B

A B
A Supr. de nivel a pct A
Suprafata de nivel zero
A0 B1
B1
s.n.0
B0
H A0 B0
O
D(xoy)

Figura nr. 1.39 Suprafețe de nivel

13. Suprafața de nivel zero (s.n.0) este suprafața geoidului și servește drept
suprafață de referință pentru exprimarea cotelor (altitudinilor) punctelor de pe
suprafața topografică. În România, punctul prin care trece suprafața de nivel zero este
reperul zero fundamental, situat în portul Constanța, sistemul de cote purtând
denumirea de Sistemul Marea Neagră 1975 (figura nr. 1.39).

14. Cota (Z) sau altitudinea (H) punctelor reprezintă distanța pe verticală între
suprafața de nivel zero și suprafața de nivel a punctului respectiv (figura nr. 1.40).

Z A  AA0

Z B  BB0

Suprafata de nivel a punctului B Zenit Zenit

s.n.B

Suprafata de nivel a punctului A B

ZA-B
A B
s.n.A
ZB
Suprafata de nivel zero A
A0 B1
B1 ZA
s.n.0
B0
H A0 B0
O
D(xoy)
Figura nr. 1.40 Cota punctelor de pe suprafața topografică

15. Diferența de nivel (ΔZ A-B) este distanța pe verticală între suprafețele de

nivel care conțin cele două puncte (figura nr. 1.40).

Z AB  BB1

Diferența de nivel ΔZ A-B se calculează cu relațiile:

Z AB  Z B  Z A

și poate avea orice semn algebric (pozitiv sau negativ) în funcție de cotele punctelor
care o definesc (figura nr. 1.41).
 Zenit Zenit

B A VA-B

VA-B LA-
LA-B ZA-B ZA-B B

VA-B
ZB ZB
A
B1 A1 B
ZA ZA
s.n.0 s.n.0
H A0 B0 H A0 B0
D(xoy) D(xoy)

Figura nr. 1.41 Diferența de nivel dintre două puncte

16. Panta terenului (pA-B) este tangenta trigonometrică a unghiului vertical de

pantă (ϕA-B) și se exprimă de obicei în procente (%) sau promile (‰) (figura nr. 1.42).

p% AB  tg AB *100

Z A B
p % A B  *100
D A B

Zenit

ZA-B

A A-B
DA-B B1

H A0 B0
D(xoy)
Figura nr. 1.42 Panta terenului
 CAP. 2 Hărți și planuri topografice

2.1 Definiții

Hărțile topografice sunt reprezentări convenționale reduse la o anumită scară,

a unor suprafețe mari de teren. Doarece suprafeţele de reprezentat sunt mari, atunci
este necesar să se ia în consideraţie curbura Pământului, iar pentru obţinerea
reprezentării se utilizează o proiecţie cartografică.
Din punctul de vedere al conținutului, hărțile topografice dau o vedere de
ansamblu a suprafeței respective de teren, cu puține detalii (de planimetrie sau
nivelment).
Planurile topografice sunt reprezentări convenționale asemenea, reduse la o
anumită scară, a unor suprafețe restrânse de teren. Deoarece suprafețele de reprezentat
sunt reduse, nu trebuie să se țină cont de curbura Pământului, iar proiectarea punctelor
de pe suprafața terestră pe plan se face ortogonal (perpendicular), deci reprezentarea
lor în plan se realizează prin proiectante paralele verticale (o proiecţie geometrică
obişnuită, figura nr. 2.1).

A0 B0 C0 D0 E0

B D
A E
C

(xoy)
Suprafata de proiectie
A0 B0 C0 D0 E0

B D
A E
C
H

(xoy)

Figura nr. 2.1 Reprezentarea punctelor pe planuri și hărți topografice

 În prezent, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) a
elaborat “Normele tehnice de întocmire a planurilor și hărților topografice”, prin care
punctele conținute în orice plan topografic recepționat de Oficiile de Cadastru și
Publicitate Imobilară (OCPI) județene să fie determinate față de axele sistemului de
coordonate al proiecției stereografice 1970 (proiecția națională).
Din punctul de vedere al conținutului, planurile topografice dau o imagine
precisă, amănunțită a detaliilor planimetrice și nivelitice.

2.2 Elementele hărților și planurilor topografice

Hărțile și planurile topografice se întocmesc pe baza unor elemente matematice

și geodezice.
Elementele bazei matematice a hărților sunt: proiecția cartografică, scara de
reprezentare, cadrul hărților, împărțirea pe foi de plan sau de hartă și nomenclatura
(denumirea) foilor de plan sau de hartă.
Elementele bazei geodezice sunt: elipsoidul de referință, rețeaua de puncte
geodezice (de triangulație și de nivelment) și sistemul de axe de coordonate.

2.2.1 Scara hărților și planurilor topografice

Considerând o foaie de hârtie, prin proiecţie geometrică obișnuită, se poate

reprezenta pe aceasta, o suprafaţă de teren egală cu cea a foii de hârtie. În acest caz
scara de reprezentare este 1:1, adică distanţele orizontale de pe teren s-au reprezentat
cu aceeaşi mărime pe plan, rezultând toate detaliile de pe suprafaţa respectivă. Dacă pe
aceeaşi foaie de hârtie se doreşte reprezentarea unei suprafeţe de patru ori mai mare,
atunci distanţele orizontale din teren trebuie să fie reduse de două ori și deci scara de
reprezentare este 1:2. În acest caz unele detalii mici din teren nu mai pot fi reprezentate
pe foaia de hârtie datorită limitărilor impuse de grosimea liniilor şi de claritatea
desenului.
Dacă scara de reprezentare se alege de exemplu 1:5 000, atunci distanţele din
teren se vor reduce de 5 000 de ori iar suprafaţa de teren reprezentată va fi de
5000x5000 = 25 000 000 de ori mai mare decât a foii de hârtie. Pe foaia de hârtie se
pot reprezenta clar, detalii care au dimensiuni minime de 0,5 mm, adică în teren au
dimensiuni de 0,5 mm x 5000 = 2500 mm = 2,5 m. Rezultă că la scara 1:5000 nu pot fi
reprezentate detalii cu dimensiuni reale mai mici de 2,5 m. Cu cât reducerea distanţelor
este mai importantă, cu atât detaliile din teren posibil de reprezentat pe foaia de hârtie
vor avea dimensiuni mai mari, astfel că la scara 1:1 000 000 detaliile cele mai mici vor
avea dimensiuni reale de 0,5 mm x 1 000 000 = 500 m.
Scara de reprezentare se definește ca un raport constant (pentru o hartă sau
plan) între distanța de pe plan sau hartă (d) și distanța orizontală corespondentă din
teren (D), ambele distanțe orizontale fiind exprimate în aceeași unitate de măsură.
După forma sub care se prezintă scara poate fi: numerică sau grafică.

2.2.1.1 Scara numerică se exprimă sub formă de raport:

d 1

D N

unde :
 d este distanța orizontală măsurată pe plan sau hartă;
 D este distanța orizontală din teren corespunzătoare distanței măsurată pe plan;
 N este numitorul scării și arată de câte ori sunt micșorate în reprezentare
distanțele din teren.
Hărţile se întocmesc de obicei, la scări care au valoarea numitorului (N) rotundă,
cum ar fi: 1:25000, 1:50000, 1:100000, 1:200000, 1:500000, 1:1000000. Planurile
topografice, se întocmesc de obicei, la scări care au deasemenea o valoare rotundă a
numitorului (N), cum ar fi: 1:100, 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, 1:10000. Dacă
numitorul scării este mic scara este mare iar dacă numitorul este mare scara este
mică (de exemplu 1:100 > 1:1000).

2.2.1.2 Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice și folosește la

măsurarea grafică a distanțelor pe hărți și planuri cu ajutorul compasului distanțier.
Din punctul de vedere al construcției, scara grafică poate fi:
- scară grafică simplă (liniară);
- scară grafică transversală (compusă).
Scara grafică liniară este o reprezentare grafică a scării numerice, sub forma
unei axe cu o origine și constă din talon și scara propriu-zisă (figura nr. 2.2). Scara
propiu-zisă este formată dintr-un număr întreg de baze, iar talonul are valoarea bazei.
Baza reprezintă o distanță rotundă reală (din teren), a cărei mărime grafică se
calculează în funcție de scara numerică. În stânga originii se reprezintă talonul, care
are mărimea bazei și este împărțit în diviziuni, având deasemenea valori rotunde. În
dreapta originii este reprezentată scara propriu-zisă.

Figura nr. 2.2 Scara grafică simplă

În mod practic, pentru a determina distanța reală din teren dintre două puncte
reprezentate pe hartă sau plan, cu ajutorul scării grafice simple, se încadrează distanța
de pe hartă sau plan, între brațele unui compas (distanțier). Fără a mișca brațele
compasului, se deplasează compasul pe scara grafică simplă, astfel încât, unul din
brațele compasului să fie pe o valoare rotundă de pe scara propriu-zisă, iar celălalt braț
să fie pe talon. Se citește mărimea distanței de pe scara propriu-zisă, iar mărimea
distanței de pe talon se aproximează. Spre exemplu, în figura nr. 2.2 distanța orizontală
din teren cuprinsă între brațele compasului este 370 m.
Precizia scării este dată de relația:

p
m
; p  100m  10m
n 10

unde:
p = precizia scării;
m = valoarea bazei;
n = numărul diviziunilor de pe talon.
Scara grafică transversală (compusă) este construită din scări grafice simple,
dispuse paralel (figura nr. 2.3). Precizia acesteia este superioară preciziei de măsurare a
distanțelor folosind scara grafică simplă datorită faptului că talonul conține mai multe
diviziuni.

Figura nr. 2.3 Scara grafică transversală

Principiul determinării distanțelor orizontale din teren cu ajutorul scării grafice

transversale este asemănător celui descris la scara grafică simplă. Astfel, compasul este
poziționat, în partea de jos a scării grafice transversale, cu unul dintre brațe pe o
diviziune întreagă de pe scara propriu-zisă și cu celălalt braț pe talon. Se deplasează
ambele brațe ale compasului în sus, până când brațul compasului de pe talon se
suprapune cu o intersecție a liniilor de pe talon. Se citește mărimea distanței de pe
scara propriu-zisă, iar pe talon se citesc diviziunile orizontale, apoi cele verticale, până
la punctul în care brațul compasului înțeapă talonul. Spre exemplu, în figura nr. 2.3
distanța orizontală din teren cuprinsă între brațele compasului este 386 m.
Precizia scării este dată de aceeași relație:
m 100m
p   2m
n 10 * 5

2.2.2 Proiecția cartografică, împărțirea și nomenclatura foilor de hartă și de

plan

În România, pentru reprezentarea suprafeței sferei terestre pe un plan de

proiecție se folosesc două proiecții cartografice: proiecția Gauss-Kruger și proiecția
STEREO 70.
Proiecția azimutală perspectivă stereografică oblică conformă pe plan secant
unic 1970 (cunoscută sub denumirea de STEREO 70) a fost folosită, pe teritoriul țării
noastre, începând cu anul 1973. Înainte de utilizarea proiecției stereografice 1970,
pentru reprezentarea pe hărți și planuri a teritoriului țării noastre se folosea proiecția
Gauss-Kruger.
În cazul unui teritoriu de întindere mare, reprezentarea acestuia nu se poate
realiza pe o singură foaie de hartă. Din această cauză, suprafața teritoriului respectiv se
va împărți în suprafețe mai mici, care se vor putea reprezenta fiecare pe câte o foaie de
hartă sau de plan. Pentru a crea o ordonare a suprafețelor reprezentate și a recunoaște
sistemul de proiecție utilizat, aceste foi de hartă primesc fiecare în parte o denumire (o
nomenclatură).
Se consideră împărțirea sferei terestre în fuse și zone, cum este cazul proiecției
Gauss-Kruger (figura nr. 2.4). Astfel, fusele de 6o longitudine se obțin prin meridiane
trasate din 6o în 6o, iar zonele de 4o latitudine prin paralele la Ecuator. Fusele sunt
numerotate de la 1 la 60, de la Vest spre Est, începând cu meridianul de 180o. Zonele
sunt nominalizate prin litere majuscule ale alfabetului latin începând de la Ecuator
către poli.
U

P
O
N
M
L
K
4

A
A
B
C 5
D

1
3
U

Figura nr. 2.4 Împărţirea sferei terestre în trapeze în proiecţia Gauss- Krüger
1- meridianul zero ; 2- Ecuator ; 3- fuse de 60 pe longitudine ; 4- zone de 40 pe
latitudine ; 5- trapezul L-35

Nomenclatura foii de hartă la scara 1:1 000 000 constă dintr-o literă a alfabetului
latin, care definește zona și dintr-un număr care indică fusul.
Pentru țara noastră foaia de hartă București la scara 1 : 1000000 are
nomenclatura L-35-București (figura nr. 2.5).

Figura nr. 2.5 Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 :1 000 000
 Suprafaţa României este cuprinsă în trapezele K-34, K-35, L-34, L-35, M-34,
M-35, deci pentru harta României sunt necesare 6 foi de hartă la scara 1 : 1 000 000.
Foaia de hartă la scara 1 : 1 000 000 constituie baza nomenclaturii foilor de
hartă la scări mici.
O foaie de hartă la scara 1 : 1 000 000 conține 4 foi de hartă la scara 1 : 500 000,
nominalizate cu literele majuscule ale alfabetului latin A, B, C și D. Nomenclatura foii
de hartă la scara 1 : 500 000 constă din nomenclatura foii la scara 1 : 1 000 000, la care
se adaugă litera majusculă corespunzătoare foii de hartă la scara 1 : 500 000 (figura nr.
2.6).

Figura nr. 2.6 Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 500 000

O foaie de hartă la scara 1 : 1 000 000 contine 36 ( 6x6 ) de foi de hartă la scara
1 : 200 000, nominalizate cu cifrele romane I, II, ..., XXXVI. Nomenclatura unei foi de
hartă la scara 1 : 200 000 constă din nomenclatura foii de hartă la scara 1 : 1 000 000,
la care se adaugă numărul scris cu cifre romane corespunzător foii de hartă la scara
1 :200 000 (figura nr. 2.7).
 Figura nr. 2.7 Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 200 000

O foaie de hartă la scara 1 : 1 000 000 conține 144 ( 12x12 ) foi de hartă la scara
1 : 100 000 nominalizate prin numere scrise cu cifre arabe, de la 1 la 144.
Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 100 000, constă din nomenclatura foii de
hartă la scara 1 : 1 000 000, la care se adaugă numărul scris cu cifre arabe,
corespunzător foii de hartă la scara 1 : 100 000 (figura nr. 2.8).

Figura nr. 2.8 Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 100 000
 Foaia de hartă la scara 1 : 100 000 constituie baza nomenclaturii foilor
hărților și planurilor la scări mari.
Schema dispunerii și nomenclatura foilor de hartă la scările 1 : 50 000, 1 :25 000
și 1 : 10 000 în cadrul foii de hartă la scara 1 : 100 000, în cazul proiecției Gauss-
Kruger, se prezintă în figura nr. 2.9.

Figura nr. 2.9 Schema dispunerii și nomenclatura foilor de hartă la scările 1 : 50 000,
1 : 25 000 și 1 : 10 000

În proiecția stereografică 1970 se păstrează împărțirea foilor de hartă ca în

proiecția Gauss-Kruger cu excepția foilor de plan la scările 1 : 5 000 și 1 : 2 000.
În cazul proiecției STEREO 70 nomenclatura foii de plan la scara 1 : 5 000 este
dată de nomenclatura foii de plan la scara 1 : 10 000, la care se adaugă numărul scris
cu cifre romane, corespunzător foii la scara 1 : 5 000, de la I la IV (figura nr. 2.10).
Nomenclatura foii de plan la scara 1 : 2 000 este dată de nomenclatura foii de
plan la scara 1 : 5 000, la care se adaugă numărul scris cu cifre arabe, corespunzător
foii de plan la scara 1 : 2 000, de la 1 la 4 (figura nr. 2.10).
Figura nr. 2.10 Schema dispunerii și nomenclatura foilor de plan la scările 1 :5 000 și
1 :2 000 în sistemul de proiecție stereografică 1970

2.2.3 Cadrul hărților

Hărțile topografice sunt delimitate de proiecțiile meridianelor și paralelelor,

având forma unor trapeze (figura nr. 2.4). Cadrul hărților este constituit dintr-un sistem
complex de linii, care delimitează suprafața reprezentată și este compus din cadrul
ornamental, cadrul geografic și cadrul interior (figura nr. 2.11).
Cadrul interior reprezintă proiecția unor meridiane (laturile din stânga și
dreapta reprezentării cartografice) și paralele (laturile orizontale din partea de sus și de
jos a reprezentării cartografice), din intersecția cărora rezultă trapezul reprezentat pe
foaia de hartă (figura nr. 2.4 și figura nr. 2.11). Cadrul interior este trasat cu linie
subțire neagră și delimitează suprafața reprezentată. La colțurile cadrului interior se
scriu valorile coordonatelor geografice (latitudinea geografică ϕ și longitudinea

geografică λ). Pe laturile de jos și de sus ale cadrului interior se scriu valorile
latitudinii geografice ϕ, iar pe laturile din stânga și din dreapta a cadrului interior se

trec valorile longitudinii geografice λ.

 14 Caroiajul kilometric
(Caroiajul geometric)

13

Paralele la axa OY

12
Cadrul geografic

5311 Paralele la axa OX

Cadrul interior

470
54'
470 15' 63 72 73 74 75

Cadrul ornamental

Figura nr. 2.11 Cadrul și caroiajul geometric al hărților topografice

Cadrul geografic (sau caroiajul geografic) este trasat la exteriorul

cadrului interior și este format din două linii paralele între ele, între care se află spații
albe și negre. Aceste spații albe și negre delimitează pe laturile din stânga și din
dreapta ale cadrului geografic un minut de latitudine, iar pe laturile de sus și de jos ale
cadrului geografic un minut de longitudine (figura nr. 2.11). Lungimile arcelor de
paralel şi de meridian, corespunzătoare unui unghi de 1’ sunt diferite, astfel că spaţiile
albe şi negre de pe laturile stânga-dreapta ale cadrului geografic au lungimi diferite
faţă de cele de pe laturile superioară-inferioară. Prin puncte desenate între cadrul
geografic și cel ornamental sunt figurate zecile de secunde (pe latitudine sau
longitudine). Cu ajutorul cadrului geografic se pot determina coordonatele
geografice ale oricărui punct de pe hartă sau poate fi reprezentat orice punct de
coordonate geografice cunoscute.
Cadrul ornamental este o linie groasă trasată la exteriorul cadrului geografic
(figura nr. 2.11). La mijlocul celor patru laturi ale hărții cadrul ornamental este înterupt
pentru a se amplasa nomenclaturile foilor de hartă vecine, necesare racordării hărților.

2.2.4 Caroiajul kilometric (caroiajul geometric sau caroiajul rectangular)

Caroiajul geometric reprezintă rețeaua de coordonate rectangulare trasată din

kilometru în kilometru. Laturile acestei rețele de pătrate sunt paralele cu axele OX și
OY ale sistemului de coordonate corespunzătoare proiecție utilizate (figura nr 2.13),
dar nu sunt paralele cu marginile reprezentării, care sunt meridianele și paralelele ce
încadrează zona (figura nr. 2.12). Latura unui pătrat reprezintă pe teren o distanță de 1
km. Pe marginea reprezentării sunt înscrise, în cifre, coordonatele liniilor reţelei de
pătrate faţă de originea sistemului cartezian al centrului de proiecţie, în kilometri
(figura nr. 2.11).
L - 35 Scara 1 : 1 000 000
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

13

24 25 30 Y
Scara 1:25000

Figura nr 2.12 Sistemul de axe al proiecției stereografice 1970

 X (km)

515

M'
510

505

500 O
500 505 510 515 Y (km)
Figura nr 2.13 Caroiajul geometric

Caroiajul geometric permite determinarea coordonatelor rectangulare plane

ale unui punct de pe hartă sau reprezentarea unui punct de coordonate cunoscute pe
hartă.

2.3 Determinarea coordonatelor geografice ale unui punct de pe hartă

Pentru obținerea coordonatelor geografice (φ,λ) ale unui punct M de pe teren

(care în proiecție orizontală -pe hartă- este notat cu M’), se duc perpendiculare din
punctul considerat la cadrul geografic, determinându-se prin interpolare pe cadru,
latitudinea φ și longitudinea λ ale punctului respectiv (figura nr. 2.14).
 M'
M'
l2
l1 M'
0

M'

0 M'
l3
l4

Figura nr. 2.14 Determinarea coordonatelor geografice ale unui punct de pe hartă

Astfel, din punctul respectiv se coboară perpendiculare pe latura inferioară şi pe

cea din stânga, ale cadrului geografic, determinându-se latitudinea, φ0 şi longitudinea,
λ0 ale capetelor de segment alb sau negru, intersectate de perpendiculare, prin citirea
valorilor acestora pe cadrul geografic.
M  M '  0  M '

M  M '  0  M '

Pentru deteminarea diferenței de latitudine M ' , se aplică regula de trei simplă,
segmentului măsurat cu rigla pe harta l1, între piciorul perpendicularei și capătul
spațiului alb sau negru de pe cadrul geografic unde s-a citit latitudinea  0 , știindu-se
mărimea segmentului l2, deasemenea măsurată cu rigla pe cadrul geografic,
corespunzătoare unei diferențe de latitudine de 1’. Pentru determinarea diferenței de
longitudine M ' se procedează în mod asemănător.
 l1
M  0  M '  0  1' 
l2

l3
M  0  M '  0  1' 
l4

2.4 Deternimarea coordonatelor rectangulare plane ale unui punct de pe

hartă

Pentru obținerea coordonatelor rectangulare plane (x,y) ale punctului M de pe

teren (care în proiecție orizontală -pe hartă- este notat cu M’), se coboară
perpendiculare din punctul considerat (M’) pe laturile din stânga și de jos, ale
pătratului caroiajului kilometric în care se află punctul M’ (figura nr. 2.15).

M'
M' d1
d2
X0
M0 M0
Y0

Figura nr. 2.15 Determinarea coordonatelor rectangulare plane ale unui punct de pe
hartă sau plan

Coordonatelor rectangulare plane ale punctului M’ de pe hartă se obțin cu

relațiile :
 xM  xM '  x0  x

yM  yM '  y0  y

Coordonatele colțului din stânga jos ale pătratului caroiajului geometric

M 0 ( x0 , y0 ) se pot citi direct pe marginea hărții. Diferențele de coordonate x și y se

determină prin măsurarea grafică a distanțelor dintre punctul M0 și picioarele

perpendicularelor, tinându-se cont de numitorul scării N, astfel :
x  d1 * N

y  d 2 * N

unde cu d1 și d2 s-au notat distanțele măsurate pe plan dintre punctul M 0 ( x0 , y0 ) și

picioarele perpendicularelor coborâte din punctul M’ pe laturile caroiajului kilometric.
Așadar, coordonatele rectangulare plane ale punctului M se calculează cu relațiile :
xM  xM '  x0  x  x0  d1 * N

y M  y M '  y0  y  y0  d 2 * N

2.5 Reprezentarea altimetriei pe hărți și planuri topografice

Deşi harta este o reprezentare în plan, formele de relief ale terenului se pot
desena prin intermediul semnelor convenţionale. Reprezentarea reliefului pe hărți si
planuri topografice se face în prezent prin una din următoarele metode:
 Curbe de nivel;
 Modelul digital al terenului;
 Plan cotat;
 Profile, etc.
Cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului pe hărți și planuri
topografice este metoda curbelor de nivel. Curbele de nivel sunt linii sinuoase închise,
de culoare sepia, care reunesc puntele de aceeaşi cotă și reprezintă proiecțiile pe un
plan orizontal ale intersecției terenului cu plane paralele echidistante (figura nr. 2.16).
Pe hartă se reprezintă de obicei curbe de nivel ale punctelor cu altitudini de valoare
rotundă, care diferă cu un anumit interval tot de valoare rotundă, numit echidistanţă.
Echidistanța reprezintă distanța pe verticală dintre două plane de secționare
consecutive (figura nr. 2.16). Echidistanța este specifică fiecărui plan și depinde de
precizia care se urmărește, de scara de reprezentare și de accidentație terenului. În
general, pentru hărțile la scara 1 : 25 000 echidistanța este de 5 m, pentru hărțile la
scara 1 : 50 000 echidistanța este de 10 m, iar pentru hărțile la scara 1 : 100 000
echidistanța este de 20 m. Corespunzător echidistanței, curbele de nivel sunt de mai
multe feluri:
 Curbe de nivel normale care se trasează pe hartă sau plan cu linie continuă
subțire la echidistanța normală E;
 Curbe de nivel principale care sunt unele curbe de nivel normale, trasate
îngroșat la cote rotunde mari (la scara 1 : 25 000 de obicei a 5-a curbă normală) și care
sunt întrerupte pentru a trece valoarea altitudinii;
 Curbe de nivel ajutătoare care se trasează acolo unde relieful este puțin
accidentat și curbele de nivel normale nu reușesc să reprezinte corect relieful, prin linii
întrerupte, la jumătatea echidistanței normale (E/2).
Se consideră o formă de relief (de exemplu o colină), planul de proiecţie situat la
nivelul mării (suprafața de nivel 0) şi mai multe plane paralele cu planul de proiecţie,
situate la altitudini crescătoare cu un interval constant, E. Prin intersecţia între forma
de relief şi aceste planuri se obţin contururi închise (figura nr. 2.16) care, pot fi
proiectate pe planul de proiecţie, rezultând curbele de nivel. Pe fiecare curbă de nivel
se înscrie valoarea altitudinii planului orizontal, care prin intersecţie cu terenul a
generat curba respectivă. În acest mod se obţin contururi închise incluse unul în
celălalt (care nu se intersectează). Dacă se studiază atent forma în plan a acestor
contururi şi altitudinile pe care le reprezintă se obţin informaţii despre tipul formei de
relief şi înclinarea terenului în zona respectivă.
 E

E
E
E

Z1 Z2 Z3 Z4 Z5

Z5 Z4
Z4
Z3
Z2
Z1

Figura nr. 2.16 Semnificaţia fizică a curbelor de nivel

2.6 Determinarea cotelor punctelor pe hărți și planuri topografice

Curbele de nivel se desenează pe hartă prin suprapunere peste detaliile plane

reprezentate şi permit să se determine cu o precizie suficient de bună cota unui punct
oarecare de pe zona reprezentată. Această operaţie decurge în modul următor: dacă
punctul este situat chiar pe traseul unei curbe de nivel de pe hartă, atunci altitudinea
acestuia va fi egală cu altitudinea reprezentată de curba de nivel respectivă, valoare
care se citeşte pe traseul curbei respective sau se calculează faţă de valoarea înscrisă pe
o curbă vecină. Dacă punctul nu este situat pe o curbă de nivel, atunci acesta se va
situa automat între două curbe de nivel vecine ale căror altituduni diferă prin valoarea
constantă, E (echidistanţa).
În această situaţie, cota punctului oarecare, M se va determina în maniera
următoare (figura nr. 2.17): prin punctul respectiv se trasează pe hartă o dreaptă
aproximativ normală la curbele de nivel vecine care încadrează acest punct, numită
linia de cea mai mare pantă. Se măsoară cu o riglă segmentele A’M’ și A’B’ de pe
hartă în milimetri.
 B'
M'

A'

Figura nr. 2.17 Trasarea liniei de cea mai mare pantă

Se observă, în figura nr. 2.18b (care reprezintă o secțiune cu un plan vertical ce

trece prin linia de cea mai mare pantă A-B), că triunghiurile AM " M și AB" B sunt
asemenea și ținându-se cont că diferența de cotă ( Z AB ) dintre punctele A și B
reprezintă echidistanța E, se pot scrie rapoartele :
AM ' ' MM ' ' A' M ' Z AM E * A' M '
    Z AM 
AB ' ' BB ' ' A' B' Z A B A' B'

Cota punctului M se obține adunând (sau scăzând dacă cota punctului față de
care am calculat diferența de cotă este mai mare) diferența de cotă dintre punctele A și
M ( Z AM ) la cota curbei de nivel ce trece prin punctul A, astfel :
Z M  Z A  Z AM

E  A' M '
ZM  Z A 
A' B'
unde diferența de nivel dintre două curbe de nivel consecutive (ZB – ZA) este
echidistanţa planelor care au generat curbele de nivel (echidistanţa curbelor de nivel).
 B

M
A

Figura nr. 2.18a Determinarea altitudinii unui punct cu ajutorul curbelor de nivel
(vedere în spațiu)

Figura nr. 2.18b Determinarea altitudinii unui punct cu ajutorul curbelor de nivel
(secțiune cu un plan vertical)
 2.7 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte de pe o hartă sau
plan topografic

Panta terenului în lungul aliniamentului A-B (figura nr. 2.19) este tangenta
trigonometrică a unghiului de înclinare al terenului față de orizontală și se poate
calcula cu relaţia:
Z A B Z B  Z A Z B  Z A
p  tg   
D A B d A B  N A' B'  N

unde:
- ϕ este unghiul de înclinare a aliniamentului faţă de orizontală, adică unghiul

vertical de pantă;
- Z AB este diferența de nivel dintre cele două puncte care se calculează astfel:

Z AB  Z B  Z A ;
- DA B reprezintă distanța orizontală din teren dintre cele două puncte și se

calculează în funcție de distanța măsurată pe hartă sau pe plan între

proiecțiile celor două puncte d AB (mărimea segmentului A'B' de pe hartă sau
plan) și N (numitorul scării de reprezentare).
B

Z A-B

ZB

A
DA-B B"
ZA
Plan de referinta pentru cote (sn0)
H
A' B'
D(xoy)

Figura nr. 2.19 Determinarea pantei terenului pe hărți sau planuri topografice
 CAP. 3 Studiul teodolitelor

3.1 Generalități

Goniometrele sunt instrumente care servesc la măsurarea valorii unghiurilor. În

topografie, instrumentele care măsoară direcțiile azimutale ale aliniamentelor din
teren și înclinarea acestora, de regulă față de o direcție verticală (adică măsoară
unghiul vertical zenital) sunt denumite teodolite.
Teodolitele al căror reticul este prevăzut cu fire stadimetrice și pot așadar
măsura distanțele înclinate, poartă denumirea de tahimetre.
Cele mai utilizate aparate pentru măsurătorile topografice sunt tahimetrele
electronice, denumite și stații totale, care fac obiectul părții a doua a topografiei.

e rti cal
Pl an v
A

A
L S-
VS-A A'
HzS-A
Gradatia zero
a limbului
S

Plan orizontal

Figura nr. 3.1 Elementele măsurate cu tahimetrul

 3.2 Schema simplificată şi părţile constructive ale teodolitului

În principiu un teodolit este alcătuit din câteva subansamble caracteristice, care

sunt (figura nr. 3.2):

1
7

Figura nr. 3.2 Schema de principiu a teodolitului

1- ambază ; 2- limb ; 3- alidadă ; 4- eclimetru ; 5- lunetă
6- nivelă torică ; 7- şurub de calare ; 8- ax orizontal

1) Ambaza - este partea inferioară a aparatului, sub formă de prismă

triunghiulară, care permite fixarea acestuia pe trepied, prin intermediul unui şurub
denumit şurub pompă. În corpul ambazei se fixează pivotul părţii superioare a
aparatului, care se poate roti în jurul acestuia.
O funcţie importantă a ambazei este aceea de a permite calarea aparatului, cu
ajutorul a trei şuruburi, care produc înclinarea părţii superioare a ambazei faţă de
partea sa inferioară, fixată pe trepied.
2) Cercul orizontal gradat (limbul) - permite măsurarea direcțiilor azimutale
(Hz) ale aliniamentelor de pe teren. Pentru măsurare este necesar ca limbul să fie
orizontalizat prin operaţia de calare. Limbul are forma unui disc, ce poate fi realizat
din metal sau din sticlă de cristal şi este gradat la teodolitele de construcție recentă în
unităţi centezimale, de la stânga către dreapta (sens orar). Limbul este fixat în
interiorul alidadei. În timpul măsurării direcțiilor azimutale limbul rămâne fix, în
timp ce alidada (cu indecșii de citire) se rotește complet în jurul axei verticale al
aparatului, odată cu luneta care determină direcția de vizare.
Direcțiile azimutale citite în poziția I și în poziția a II-a a lunetei ar trebui să
difere cu 200g. Dacă axa de vizare a teodolitului și axa orizontală a aparatului nu sunt
perpendiculare apare eroarea de colimație (figura nr. 3.3) care se elimină prin calculul
direcției azimutale medii între citirile în poziția I și în poziția a II-a a aparatului, astfel:

HzmS  A 

HzSI  A  HzSII A  200 g 
2

a limbului

A
HzS II
-A
HzS I
-A

Axa orizontala H-H

Vedere de sus asupra limbului

Figura nr. 3.3 Eroarea de colimație a cercului orizontal gradat

3) Alidada - este formată dintr-un disc metalic prevăzut cu un pivot coaxial cu

limbul. Acest disc metalic care acoperă limbul prezintă doi indecși de citire
diametral opuși (două deschideri) unde sunt fixate vernierele sau alte dispozitive
pentru citirea gradațiilor, a căror estimare se face cu ajutorul unor lupe sau
microscoape. Alidada este prevăzută pe partea sa superioară cu două braţe verticale
(furcile alidadei) care susţin axul lunetei şi al cercului vertical gradat. Tot pe corpul
alidadei sunt susţinute componentele auxiliare ale teodolitului.
4) Cercul vertical gradat (eclimetrul) - permite măsurarea unghiurilor verticale,
de regulă unghiurile verticale zenitale. Pentru aceasta este necesar ca eclimetrul să fie
adus în plan vertical prin operaţia de calare. Din punct de vedere constructiv el este
fixat pe o axă de rotaţie orizontală sprijinită pe cele două braţe ale alidadei, astfel încât
planul eclimetrului este perpendicular pe planul cercului orizontal gradat. Cercul
vertical este realizat din acelaşi material ca şi cel orizontal şi gradat la fel. Eclimetrul
se rotește odată cu luneta în jurul axei orizontale a aparatului. Dispozitivele de citire
a gradațiilor eclimetrului sunt niște deschideri diametral opuse, prevăzute cu
microscoape, care rămân fixe în timpul măsurătorilor. Linia indecșilor de citire
rămâne în planul orizontal. Dacă linia indecșilor de citire a gradațiilor de pe eclimetru
formează un unghi (foarte mic) cu planul orizontal apare eroarea de index, care se
elimină prin calculul unghiului vertical zenital mediu, astfel:

VmS  A 

VSI A  400 g  VSII A 
2
5) Luneta - este un dispozitiv optic de tip cilindric, care permite vizarea la
distanţă a punctelor topografice. Puterea de mărire a lunetei indică de câte ori este
mărit obiectul vizat prin lunetă și reprezintă raportul dintre distanța focală a
obiectivului și cea a ocularului. Puterea de mărire a lunetelor variază de la 15X la 60X.
Constructiv, luneta unui teodolit se aseamănă cu luneta prezentată în figura nr. 3.4, cu
deosebirea că reticulul său nu este prevăzut cu fire stadimetrice.
În principiu, luneta teodolitului se compune dintr-un tub metalic prevăzut la
extremităţi cu două sisteme de lentile: obiectivul la un capăt şi ocularul la celălalt
capăt. Între obiectiv şi ocular este fixată o plachetă circulară de cristal, numită reticul,
pe care sunt trasate niște linii foarte subţiri (diametre ale reticulului), orizontale și
verticale, numite fire reticulare (figura nr. 3.5).
 6 3 2

5
4 1

Figura nr. 3.4 Luneta stadimetrică

1- obiectiv ; 2- axa geometrică şi optică ; 3- ocular ;
4- reticul ; 5- fire stadimetrice; 6- fire reticulare

a) Fire reticulare

b) Fire reticulare si stadimetrice

Figura nr. 3.5 Tipuri de reticule

Firul reticular vertical servește la vizarea (punctarea) pe direcția dorită, deci

la măsurarea direcțiilor azimutale, iar firul reticular orizontal servește la vizarea la
înălțimea dorită, deci la măsurarea unghiului vertical zenital. La tahimetre pe reticul
mai sunt gravate niște linii orizontale și verticale, situate la aceeași distanță față de
centrul reticulului, numite fire stadimetrice. Acestea servesc la măsurarea distanței
înclinate pe cale optică.
Dacă se uneşte centrul optic al obiectivului cu punctul de intersecţie al celor
două diametre perpendiculare ale reticulului şi cu centrul optic al ocularului se obţine
axa optică a lunetei care trebuie să se confunde cu axa geometrică a acesteia. Pe axa
geometrică a lunetei sunt centrate reticulul și lentila de focusare. Reticulul este fixat în
tubul ocular, iar pentru claritatea imaginii firelor reticulare se acționează dintr-un
manșon fixat la capătul ocularului. Pentru claritatea imaginii obiectului vizat se
acționează din manșonul de focusare care culisează în obiectiv lentila de focusare.
Luneta este fixată pe axul orizontal pe care se află şi eclimetrul și se poate roti
în jurul acestui ax, în același timp cu eclimetrul, dispozitivele de citire ale
eclimetrului rămânând fixe în planul orizontal.
6) Componente auxiliare - acestea sunt elemente constructive care permit
reglajul aparatului, calarea sa, efectuarea citirilor valorilor unghiulare pe cele două
cercuri gradate şi altele. Printre aceste componente, cele mai importante sunt nivelele
cu bulă de aer utilizate la calarea aparatului şi microscopul pentru efectuarea citirilor
pe cercurile gradate. În afară de acestea teodolitul este echipat cu şuruburi de blocare
a mişcărilor, şuruburi pentru rotiri fine în jurul axelor verticală şi orizontală, şurub
repetitor sau reiterator, etc.
Nivelele cu bulă de aer sunt de două tipuri: nivele torice şi nivele sferice (figura
nr. 3.6). Nivela torică este utilizată pentru aducerea la orizontală a suprafeţei limbului
(calarea). Această nivelă este formată dintr-o fiolă de sticlă curbată, în formă de tor, în
care s-a introdus lichid şi s-a lăsat un mic spaţiu cu aer. Fiola de sticlă este fixată într-o
montură metalică prevăzută cu un şurub de rectificare. Pe suprafaţa superioară a fiolei
sunt trasate diviziuni simetrice faţă de jumătatea lungimii torului (punctul 0 din figura
nr. 3.6). Nivela torică este reglată astfel încât tangenta sa în punctul 0 (directricea D-
D) să fie paralelă cu discul alidadei, cu cercul orizontal gradat şi cu faţa superioară a
ambazei. Tangenta D-D este orizontală atunci când bula de aer este perfect centrată
faţă de punctul 0.
La nivela sferică fiola de sticlă are formă cilindrică, iar partea superioară este
sferică. Reperul trasat pe această suprafaţă este un cerc în interiorul căruia se situează
bula de aer când tangenta D-D este orizontală. Sensibilitatea (precizia de
orizontalizare) unei nivele torice este mai mare decât a unei nivele sferice.

D O D
D O D

a) b)

Figura nr. 3.6 Nivela cu bulă de aer

a- nivelă torică ; b- nivelă sferică

3.3 Dispozitive de citire a valorilor unghiulare pe limb şi eclimetru

Teodolitele utilizate în prezent sunt dotate cu două tipuri de dispozitive de citire

a diviziunilor pe cercurile gradate:
-dispozitive de tip optic (microscop);
-dispozitive electronice cu afişaj numeric.
Microscoapele sunt sisteme optice complexe care permit citirea pe ambele
cercuri gradate. În funcţie de precizia dispozitivului, există trei tipuri de microscoape:
cu reper, cu scăriţă (vernier optic) şi cu coincidenţă (cu şurub micrometric). Câmpul
vizual al microscopului este împărţit în două zone, una corespunzătoare cercului
vertical, inscripţionată cu litera V şi cealaltă corespunzătoare cercului orizontal,
inscripţionată cu literele Hz.
Microscopul cu reper (figura nr. 3.7a) are în centrul câmpului vizual o linie
verticală (reperul). Cercurile orizontal şi vertical, ale teodolitelor dotate cu un astfel de
microscop, sunt divezate în 400g şi fiecare grad este divizat în 10 părţi de câte un
decigrad (1dg=10c). În câmpul vizual apar imaginile diviziunilor din câte o porţiune a
cercului orizontal şi vertical. Citirile se execută de la stânga spre dreapta până la linia
verticală a reperului. Se citesc direct numărul de grade şi zeci de minute la care se
adaugă un număr de 0...9 minute apreciat de către observator.

V=103g 62c V=101g 73c 80cc

V
V 101
00 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
103 104

221 222
00 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Hz
233
Hz=221g 73c Hz
Hz=233g 37c 50cc
a) b)

Figura nr. 3.7 Dispozitive pentru citirea valorilor unghiulare la teodolite

a- cu reper ; b- cu scăriţă

Microscopul cu scăriţă (figura nr. 3.7b) are în câmpul vizual două scale gradate
în 100 diviziuni, câte una pentru fiecare cerc. Teodolitele cu un astfel de microscop au
cercurile divizate în 400g. Lungimea arcului corespunzător la 1g este egală cu lungimea
scalei gradate. Imaginile diviziunilor de pe cercuri se suprapun cu imaginile scalelor
gradate. Se citeşte direct numărul de grade de pe diviziunea cercului observată în
câmpul vizual (apare o singură diviziune a cercului). Tot direct se citeşte numărul de
diviziuni întregi cuprins între capătul 0 al scalei şi linia diviziunii cercului. Acest
număr reprezintă minute centezimale. În continuare se apreciază de către observator
fracţiunea de diviziune rămasă până la diviziunea cercului. Aceasta reprezintă
numărul de secunde centezimale. Suma celor trei valori reprezintă citirea.
Microscopul cu coincidenţă şi şurub micrometric face parte din construcţia
teodolitelor de înaltă precizie. Există multe tipuri constructive, dintre care cel mai
perfecţionat este prevăzut cu citire seminumerică (figura nr. 3.8).
 citire unitati de minute

citire zeci de secunde

15 214
reper fix
9 80 (citire unitati de secunde)
citire grade

2 9 90
citire zeci
de minute
coincidenta
diviziuni

citire efectuata pe dispozitiv:

Hz=214g 29c 84cc

Figura nr. 3.8 Microscop cu coincidenţă şi şurub micrometric

La teodolitele electronice citirea valorilor unghiulare se realizează automat, iar

valorile unghiulare sunt prezentate sub formă numerică pe afişaje cu cristale lichide.

3.4 Anexele teodolitului

La lucrări executate pe teren teodolitul este utilizat împreună cu unele elemente

anexe, care permit realizarea unor operaţii premergătoare procesului efectiv de
măsurare. Cele mai importante anexe sunt:
a) Cutia aparatului – permite transportul aparatului la punctele de lucru şi îl
fereşte de şocuri.
b) Trepiedul – permite fixarea rigidă a teodolitului în punctul de staţie, la o
înălţime oarecare convenabilă operatorului. Pentru aceasta picioarele trepiedului sunt
cercul vertical şi luneta sunt fixate rigid şi se pot roti simultan şi complet în raport cu
axa H-H.
Axa optică a lunetei, O-O, identică cu axa geometrică a acesteia, este prin
construcţie perpendiculară pe axa H-H. Direcţia de vizare este identică cu axa O-O iar
sensul vizei este de la ocular către obiectivul lunetei. În funcţie de acest sens există
două poziţii în care se pot executa măsurători:
- poziţia I – în această poziţie cercul vertical este situat în stânga lunetei;
- poziţia a II-a – în această poziţie cercul vertical este situat în dreapta lunetei.
Dacă se consideră că aparatul este fixat în poziţie de măsurare şi se vizează
acelaşi punct în poziţia I şi apoi în poziţia a II-a, valorile unghiulare citite pe cercul
orizontal şi pe cel vertical vor fi VI , HzI, VII, HzII. În ipoteza că aparatul şi
măsurătorile sunt perfecte, între valorile citite în cele două poziţii de măsurare există
relaţiile (figurile nr. 3.16 și 3.17):
Hz I  Hz II  200 g

V I  400 g  V II

În procesul de măsurare a direcțiilor orizontale dispozitivele de citire pentru

cercul orizontal se mişcă pe circumferinţa sa (prin rotirea alidadei în jurul axului
vertical), iar cercul orizontal rămâne pe loc. Această mişcare se numeşte mişcare
înregistratoare.
În timpul măsurătorilor gradația zero a limbului poate fi fixată pe oricare
direcție, prin acționarea șurubului reiterator. Astfel, limbul se poate roti odată cu cercul
alidad, mișcare care poartă denumirea de mișcare generală.
La măsurarea unghiurilor verticale, dispozitivele de citire rămân pe loc (în
planul orizontal) iar cercul vertical se roteşte simultan cu luneta, pentru a stabili o
înclinare oarecare. Această mişcare se numeşte mişcare în plan vertical.
Trebuie menţionat faptul că, valorile unghiulare utilizate în calcul sunt cele
citite în poziţia I, iar cele determinate în poziţia a II-a a aparatului, sunt utilizate pentru
corecţia unor erori datorate imperfecţiunilor de execuţie şi reglaj ale teodolitului.
 3.6 Operații premergătoare efectuării măsurătorilor

Teodolitul este instalat în punctul de stație, în poziție corectă de lucru, când

axa principală a aparatului V-V trece prin punctul materializat la sol (instrumentul
fiind astfel centrat) și este verticală (instrumentul fiind astfel calat).
Pentru realizarea unor măsurători corecte se impune efectuarea următoarelor
operații:
- fixarea pe trepied a teodolitului;
- centrarea aparatului în punctul de staţie;
- calarea aparatului;
- efectuarea vizelor pentru fiecare punct măsurat.
Trepiedul se reglează la o înălţime convenabilă operatorului şi se fixează pe sol
deasupra punctului de staţie, iar teodolitul se instalează pe trepied prin intermediul
şurubului pompă.
Centrarea aparatului în punctul de stație presupune aducerea axei principale a
aparatului (axa verticală V-V) peste punctul matematic materializat la sol (figura nr.
3.10). Dispozitivele pentru centrarea aparatului în punctul de stație pot fi:
 Fir cu plumb;
 Dispozitiv de centrare optic;
 Rază laser.
În cazul în care centrarea se realizează cu firul cu plumb, acesta este suspendat
pe cârligul şurubului pompă pentru materializarea axei verticale a aparatului. Centrarea
aparatului în punctul de staţie presupune deplasarea laterală a trepiedului şi/sau
aparatului, astfel încât, verticala firului cu plumb să coincidă cu verticala punctului de
staţie.
La aparatele cu dispozitiv optic de centrare nu mai este necesar firul cu plumb,
iar precizia operaţiei de centrare creşte. Astfel, în primă instanță se deplasează
instrumentul aproximativ pe verticala punctului de stație, după care, două dintre
picioarele trepiedului se deplasează convenabil, astfel încât, punctul matematic
materializat la sol să fie în mijlocul reperului circular al dispozitivului de centrare
optică.
La stațiile totale care dispun de centrare cu rază laser, se deplasează, în mod
analog piciorele trepiedului, până când raza laser este pe punctul matematic
materializat la sol.

Teodolit necentrat Teodolit centrat

Figura nr. 3. 10 Centarea teodolitului în punctul de stație

Definitivarea centrării se realizează prin schimbarea poziţiei aparatului pe

trepied în limitele a 1-2 cm, după efectuarea operației de calare.
După efectuarea operației de centrare, picioarele trepiedului de înfig în sol,
pentru fixarea rigidă a aparatului în punctul de stație.
Calarea teodolitului presupune aducerea limbului în plan orizontal și deci axa
principală V-V pe verticala punctului materializat la sol (figura nr. 3.11).
 Teodolit necalat Teodolit calat

Figura nr. 3.11 Calarea teodolitului în punctul de stație

În primă instanță se realizează o calare aproximativă a aparatului folosind

nivela sferică. Astfel, se reglează înălțimea picioarelor telescopice ale trepiedului,
până când bula de aer este centrată în interiorul reperului circular al nivelei sferice.
În continuare se realizează calarea fină a aparatului utilizând cele trei
şuruburi de calare ale ambazei şi nivela torică. Calarea la nivela torică se realizează
în două faze succesive (figura nr. 3.12):
- în prima fază se roteşte partea superioară a aparatului (alidada) astfel ca fiola
nivelei torice să ajungă pe o direcţie paralelă cu dreapta care uneşte oricare două, din
cele trei şuruburi de calare ale ambazei; cele două şuruburi se rotesc simultan, în
direcţii opuse, până când bula de aer a nivelei torice ajunge în poziţie centrală, deci
directricea torului este orizontală;
- în faza a doua, partea superioară a aparatului se roteşte astfel ca fiola nivelei
torice să ajungă pe pe o direcţie perpendiculară faţă de cea ocupată în prima fază; se
roteşte apoi numai al treilea şurub de calare într-un sens sau în cel opus până când bula
de aer a nivelei ajunge în poziţie centrală.

S1

S2
Vedere de sus asupra partii superioare a ambazei
Figura nr. 3.12 Operaţia de calare a teodolitului

În continuare aparatul trebuie să rămână calat, deci bula de aer a nivelei să se

menţină în poziţie centrală, indiferent de poziţia în care se roteşte partea superioară a
aparatului (alidada).
Dacă operaţia de calare nu a reuşit, cele două faze ale calării se repetă. În cazul
în care calarea nu se realizează, chiar dacă operaţia s-a repetat, atunci este posibil ca:
- fixarea trepiedului la sol sau a aparatului pe trepied să nu fie suficient de
rigide;
- nivela torică să fie dereglată;
- aparatul să aibă axul vertical deranjat datorită unor şocuri.
 În prima situaţie se repetă instalarea aparatului în staţie, refăcându-se centrarea
acestuia. În a doua situaţie este necesară rectificarea poziţiei nivelei torice, operaţie
care presupune readucerea directricei torului paralelă cu planul cercului orizontal,
operaţie ce se poate realiza de către topografii experimentaţi. În ultima situaţie se
recomandă să se apeleze la ateliere de specialitate. Aducerea limbului în plan
orizontal presupune şi fixarea în plan vertical a eclimetrului, dată fiind construcţia
teodolitului.
După definitivarea calării aparatului se verifică centrarea aparatului în
punctul de stație. Dacă punctul matematic materializat la sol nu se află în lungul
firului cu plumb (sau în centrul reperului circular la teodolitele cu centrare optică, sau
pe raza laser în cazul stațiilor totale), se slăbește puțin șurubul pompă și se deplasează
aparatul pe măsuța trepiedului, astfel încât, instrumentul să fie centrat.
Centrarea şi calarea teodolitului, sunt două operaţii de care depinde foarte mult
precizia de măsurare a unghiurilor, dar la fel de important este modul în care se
realizează vizarea punctelor măsurate.
Vizarea corectă presupune:
 direcţionarea lunetei către punctul măsurat, până când cătarea lunetei se
suprapune peste imaginea punctului vizat; în acest moment, se blochează
mișcarea alidadei în plan orizontal și a lunetei în plan vertical, cu cele două
pîrghii de blocare a mișcărilor înregistratoare și verticală;
 reglarea clarității imaginii firelor reticulare cu ajutorul manșonului situat cel
mai aproape de ocularul lunetei;
 punerea la punct a imaginii (reglarea distanţei de vizare) cu ajutorul
manșonului de focusare;
 aducerea intersecției firelor reticulare ale lunetei în coincidenţă cu punctul
măsurat, prin utilizarea dispozitivelor de mişcare fină orizontală şi verticală ale
aparatului (operaţia de punctare).
 În situaţia când punctul măsurat este vizibil atunci punctarea se face chiar pe
borna sau pe ţărusul care materializează punctul respectiv (figura nr. 3.13). Punctarea
obiectului vizat se face diferit pentru direcții azimutale și pentru unghiuri verticale,
astfel:
 Pentru direcții orizontale, punctarea se face la firul reticular vertical (figura nr.
3.13 b, c și d);
 Pentru unghiuri verticale, punctarea se face la firul reticular orizontal (figura nr.
3.13 b, e și f).

a c e

b d f
Figura nr. 3.13 Vizarea directă a unui punct
a – imagine pusă la punct;
b – punctare pentru citirea direcției azimutale și a unghiului vertical
c, d – punctare pentru citirea direcției azimutale
e, f – punctare pentru citirea unghiului vertical
 Deasemenea, punctarea pentru direcții azimutale se poate realiza prin încadrarea
semnalului între firele reticulare verticale (figura nr. 3.14 a) sau cu firul reticular
vertical în mijlocul semnalului (figura nr. 3.14 b)

Figura nr. 3.14 Punctarea semnalelor verticale

a) prin încadrarea între firele reticulare verticale
b) cu firul reticular vertical în mijlocul semnalului

Dacă punctul măsurat nu este vizibil, acesta este semnalizat cu un semnal

permanent sau cu un semnal mobil (jalon sau miră topografică) aşezat pe verticala
punctului respectiv. În această situaţie punctarea se face pe verticala semnalului, care
trebuie să fie aceeaşi cu verticala punctului (figura nr. 3.15).

Figura nr. 3.15 Punctarea pe verticala punctului vizat

a - pe mira topografică; b - pe o baliză; c - pe o turlă de biserică
 CAP. 4 Metode de măsurare a ungiurilor orizontale și verticale

4.1. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale

Unghiurile orizontale se măsoară în funcție de precizia urmărită la executarea

lucrărilor printr-una din metodele: metoda simplă, metoda turului de orizont, metoda
repetiției și metoda reiterației.
 Metoda simplă, constă în măsurarea unghiurilor orizontale o singură dată, într-o
poziție sau în ambele poziții ale lunetei. În cazul acestei metode se folosesc două
procedee de măsurare:
o Procedeul prin diferența citirilor, care reprezintă cazul general de
măsurare, unde valoarea unghiului se obține prin diferența citirilor
efectuate pe limb către cele două direcții care formează unghiul;
o Procedeul cu zerouri în coincidență, care reprezintă un caz particular al
procedeului prin diferența citirilor, când citirea pe limb pentru prima
direcție orizontală măsurată are valoarea 0g.
 Metoda turului de orizont constă în măsurarea mai multor unghiuri orizontale
într-un punct de stație, o singură dată, într-o poziție sau în ambele poziții ale
lunetei;
 Metoda repetiției constă în măsurarea unui unghi orizontal de mai multe ori, în
poziții succesive, adiacente ale cercului orizontal. Citirea pe limb se face către
prima direcție vizată la începutul măsurătorii și la sfârșitul măsurătorilor către
cea de-a doua direcție vizată;
 Metoda reiterațiilor constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, iar pentru
fiecare reiterație se schimbă originea de măsurare de pe limb. Metoda se
folosește în cazul îndesirii rețelelei de triangulație geodezică cu puncte de
ordinul III, IV și V.
 4.1.1 Metoda simplă

4.1.1.1 Procedeul prin diferența citirilor

Dacă se dorește măsurarea unghiului orizontal α, dintre două aliniamente

concurente (S-A și S-B), în punctul S se instalează un teodolit, care se centrează pe
verticala punctului de stație și se calează. Pentru calculul mărimii unghiului orizontal α
se procedează astfel :
 Rotind alidada în sens orar, se îndreaptă luneta teodolitului în poziția I, către
punctul A. Când cătarea aparatului se suprapune peste imaginea punctului A se
blochează mișcarea înregistratoare a aparatului. Se acționează din manșonul de
focusare a imaginii până când imaginea din lunetă a punctului A devine clară.
Dacă firele reticulare nu se văd foarte bine, se acționează din manșonul pentru
imaginea firelor reticulare. Cu șurubul de fină mișcare în plan orizontal se aduce
firul reticular vertical peste imaginea punctului A. În dispozitivul de citire a
 Se deblochează mișcarea înregistratoare și cu luneta în poziția I se rotește
alidada în sens orar până când cătarea instrumentului se suprapune peste
imaginea punctului B din teren. Se blochează mișcarea înregistratoare a
aparatului și se acționează din manșonul de focusare a imaginii până când
imaginea din lunetă a punctului B devine clară. Se acționează din șurubul de
fină mișcare în plan orizontal, până se aduce firul reticular vertical peste
imaginea punctului B. În dispozitivul de citire a unghiurilor se citește direcția
azimutală a aliniamentului S-B Hz S-BI (figura nr. 4.1.a);
 Se deblochează mișcarea înregistratoare, se aduce luneta în poziția a II-a și se
rotește alidada în sens trigonometric (sens invers de rotație a acelor unui
ceasornic), până când cătarea instrumentului se suprapune peste imaginea
punctului B din teren. Se blochează mișcarea înregistratoare a aparatului. Se
acționează din șurubul de fină mișcare în plan orizontal până se aduce firul
reticular vertical peste imaginea punctului B. În dispozitivul de citire a
II
unghiurilor se citește direcția azimutală a aliniamentului S-B Hz S-B (figura nr.
4.1.b);
 Se deblochează mișcarea alidadei și cu luneta în poziția a II-a se rotește alidada
în sens antiorar până când cătarea se suprapune peste imaginea punctului A din
teren. Se blochează mișcarea înregistratoare a aparatului. Se acționează din
manșonul de focusare a imaginii până când imaginea din lunetă a punctului A
devine clară. Cu șurubul de fină mișcare în plan orizontal se aduce firul reticular
vertical peste imaginea punctului A. În dispozitivul de citire a unghiurilor se
citește direcția azimutală a aliniamentului S-A Hz S-AII (figura nr. 4.1.b).
Valorile medii ale direcțiilor azimutale se obțin cu relațiile (figura nr. 4.2):

HzmS  A 

HzSI  A  HzSII A  200 g 
2

HzmS  B 

HzSI  B  HzSII B  200 g 
2
 Figura nr. 4.2 Determinarea direcțiilor azimutale medii

Unghiul orizontal α se obține ca diferență între direcția azimutală medie

a laturii din dreapta a unghiului și direcția azimutală medie a laturii din stânga
unghiului (figura nr. 4.2), astfel:
  HzmS B  HzmS  A

Dacă mărimea unghiului orizontal este mai mică decât zero, înseamnă că
gradația zero a limbului este între cele două aliniamente din teren și este necesar să se
adune valoarea unui cerc centezimal, astfel:
  HzmS B  HzmS  A  400 g
 Hzm
Hzm S-A S-B I
A II

0 100

Limb S
300 200
B I
II
Figura nr. 4.3 Calculul unghiului orizontal prin diferența citirilor

EII
EI E AI
A AII

S
DII D
DI B B
I

BII

C
I
II C
C

Figura nr. 4.4 Calculul unghiurilor orizontale

 În general, într-un punct de stație este necesară determinarea mărimii mai multor
unghiuri orizontale. În cazul în care, în punctul de stație S (figura nr. 4.4) se dorește
determinarea mărimii unghiurilor orizontale α, β, λ, δ, pe teren se măsoară direcțiile
azimutale, în ambele poziții ale lunetei, către toate cele cinci puncte (A, B, C, D și E).
Valorile direcțiilor azimutale măsurate pe teren se înscriu într-un tabel de forma
(tabelul nr. 4.1):

Tabelul nr. 4.1 Calculul unghiurilor orizontale într-un punct de stație

Pct. Pct. Direcții azimutale Direcții azimutale medii Unghi orizontal
st. viz. măsurate Hz (goni) Hzm (goni) calculat (goni)
Poz. I Poz. a II-a
1 2 3 4 5 6

A Hz I
SA Hz II
SA
HzmS  A 

HzSI  A  HzSII A  200 g  -
2
B HzSI  B HzSII B
HzmS  B 

HzSI  B  HzSII B  200 g    HzmS B  HzmS  A
2
S
C HzSI C HzSIIC
HzmS C 

HzSI C  HzSIIC  200 g    HzmS C  HzmS  A
2
D HzSI  D HzSII D
HzmS  D 

HzSI  D  HzSII D  200 g    HzmS D  HzmS  A
2
E HzSI  E HzSII E
HzmS  E 

HzSI  E  HzSII E  200 g    HzmS E  HzmS  A
2

În același tabel (tabelul nr. 4.1) se calculează direcțiile azimutale medii (coloana
5) și unghiurile orizontale (coloana 6).
După cum se poate observa în coloana 6 a tabelului nr. 4.1, pentru calculul
tuturor unghiurilor orizontale este necesar să se scadă direcția azimutală medie
măsurată către punctul A ( HzmS  A ), care poartă denumirea de direcție de referință.
Calculele ar fi mult simplificate dacă pe direcția de referință valoarea direcției
azimutale ar fi 0g.
Procedeul de măsurare a direcțiilor azimutale (și implicit a unghiurilor
orizontale care se măsoară direct pe teren) când pe direcția de referință valoarea
direcției azimutale este 0g, poartă denumire de procedeul cu zerouri în coincidență.

4.1.1.2 Procedeul cu zerouri în coincidență

În cazul în care se dorește măsurarea unghiului orizontal α, dintre direcțiile S-A

și S-B prin procedeul cu zerouri în coincidență, se procedează astfel:
 Teodolitul se instalează în punctul de stație S în poziție corectă de lucru (centrat
și calat);
 În dispozitivul de citire a direcțiilor azimutale de pe limb se caută gradația 0 a
limbului, prin rotirea alidadei în plan orizontal; când valoarea zero a limbului
apare în dispozitivul de citire, se blocheză mișcarea înregistratoare (mișcarea
alidadei în plan orizontal în jurul axei verticale a teodolitului);
 Cu șurubul de fină mișcare în plan orizontal se aduce reperul din dispozitivul de
citire în coincidență cu gradația zero a limbului; în acest moment axa optică a
lunetei este pe direcția gradației zero a limbului;
 Se acționează pîrghia reiteratoare a aparatului și pîrghia care bloca mișcarea
alidadei în plan orizontal și în acest moment limbul se rotește odată cu alidada
aparatului (și implicit odată cu indecșii de citire ai limbului) în plan orizontal;
cu mișcarea generală, rotind alidada în sens orar, se îndreaptă luneta teodolitului
în poziția I, către punctul A. Când cătarea aparatului se suprapune peste
imaginea punctului A se blochează mișcarea înregistratoare a aparatului. Se
acționează din manșonul de focusare a imaginii până când imaginea din lunetă a
punctului A devine clară. Dacă firele reticulare nu se văd foarte bine, se
acționează din manșonul pentru imaginea firelor reticulare. Cu șurubul de fină
 mișcare în plan orizontal se aduce firul reticular vertical peste imaginea
punctului A. Se apasă pîrghia reiteratoare a aparatului și din acest moment
gradația zero a limbului va fi pe direcția punctului de rererință A. În
I
dispozitivul de citire a unghiurilor se citește direcția azimutală Hz S-A = 0g
(figura nr. 4.5.a) ;

Figura nr. 4.5 Măsurarea direcțiilor azimutale prin procedeul cu zerouri în

coincidență
a) în poziția I a lunetei
B) în poziția a II-a a lunetei

În continuare măsurătorile se desfășoară în mod analog procedeului prin

diferența citirilor, descris anterior. După cum se poate observa, pe direcția punctului B,
valoarea direcției orizontale citite în poziția I va fi aproximativ valoarea unghiului
orizontal α dintre cele două direcții, iar în poziția a II-a a lunetei valoarea direcției
azimutale va fi aproximativ valoarea unghiului orizontal α ± 200g.
Firește pe direcția punctului de referință poate fi introdusă orice mărime a
direcție azimutale. Acest procedeu de măsurare este folosit îndeosebi la măsurarea
direcțiilor azimutale prin metoda seriilor complete.
 4.1.2 Metoda turului de orizont

Această metodă este utilizată atunci când se dorește măsurarea mai multor
unghiuri într-un punct de stație sau la drumuiri, când se dorește măsurarea unui singur
unghi în stație.
În cazul metodei turului de orizont, pe teren se măsoară direcțiile azimutale către
toate punctele din turul de orizont (figura nr. 4.4). Măsurătorile se realizează astfel:
 Cu luneta în poziția I se măsoară direcția azimutală către punctul A care este
direcția de referință (
 HzmS  D 

HzSI  D  HzSII D  200 g 
2

HzmS  E 

HzSI  E  HzSII E  200 g 
2

HzmS  A( INCHIDERE ) 

HzSI  A( INCHIDERE )  HzSII A( INCHIDERE )  200 g 
2
Se observă că, direcția azimutală către punctul de referință este măsurată de
două ori, la plecare și la inchidere (sau la sosire) în turul de orizont. Între valorile
medii ale direcțiilor azimutale măsurate la plecare și la închidere în turul de orizont, va
exista o diferență, care poartă denumirea de eroarea de neînchidere în turul de
orizont, ce se calculează cu relația:
e  HzmS  A( PLECARE )  HzmS  A( INCHIDERE )

Mărimea erorii de neînchidere în turul de orizont trebuie să fie mai mică decât
mărimea toleranței:
e T

Toleranța de neînchidere în turul de orizont se calculează cu relația:

T  p* n  p* 5

unde:
 p = precizia instrumentului de măsurare a direcțiilor azimutale;
 n = numărul direcțiilor azimutale vizate în turul de orizont (în cazul figurii nr.
4.4 n = 5).
Dacă modulul erorii de neînchidere în turul de orizont este mai mare decât
toleranța admisă se reiau măsurătorile.
Dacă modulul erorii de neînchidere în turul de orizont este mai mic decât
toleranța admisă, direcțiile azimutale din teren sunt compensate (corectate) astfel:
 se calculează corecția totală care trebuie aplicată tuturor măsurătorilor:
c  e

 se calculează corecția unitară care se aplică fiecărei direcții medii

calculată:
 c e e
cu   
n n 5
 se calculează direcțiile azimutale medii compensate:
 A( PLECARE )  HzmS  A( PLECARE )  0 * cu
c
HzmS

 B  HzmS  B  1* cu
c
HzmS

C  HzmS C  2 * cu
c
HzmS

 D  HzmS  D  3 * cu
c
HzmS

 E  HzmS  E  4 * cu
c
HzmS

 A( INCHIDERE )  HzmS  A( INCHIDERE )  5 * cu

c
HzmS

 se calculează unghiurile orizontale prin diferența direcțiilor azimutale

medii compensate:
  HzmS  B  HzmS  A  400 
c c g

  HzmS C  HzmS  A  400 

c c g

  HzmS  D  HzmS  A  400 

c c g

  HzmS  E  HzmS  A  400 

c c g

Acesta este cea mai utilizată metodă pentru măsurarea pe teren a unghiurilor
orizontale.

4.1.3 Metoda repetiției

Metoda repetiţiei se aplică când se dorește măsurarea unui unghi orizontal cu o

precizie ridicată. Metoda presupune măsurarea unui unghi orizontal de n ori, având de
fiecare dată ca direcție azimutală a laturii din stânga, direcția azimutală a laturii din
dreapta citită la determinarea anterioară.
Să presupunem că se măsoară unghiul orizontal α, între aliniamentele concurente
S-A şi S-B (figura nr. 4.6). După centrarea şi calarea teodolitului în punctul de staţie S
se vizează latura din stânga (deci punctul A) şi se citeşte pe limb direcția azimutală
HzS-A. Se vizează apoi latura din dreapta (deci punctul B) şi se face citirea Hz1S  B , după
care, prin acţionarea pâghiei repetitoare se fixează limbul de alidadă. Pentru
măsurătoarea următoare, alidada se roteşte spre stânga (simultan cu limbul care este
blocat) şi se vizează din nou punctul A. Lectura pe limb va fi în acest caz identică cu
cea efectuată pe latura din dreapta la măsurătoarea precedentă, deci Hz1S  B . După
vizarea punctului A se acţionează din nou pârghia repetitoare, pentru deblocarea
limbului şi, se roteşte alidada în sens orar spre latura din dreapta pentru vizarea
punctului B şi se efectuează citirea HzS2 B , după care se acţionează iarăşi pârghia
repetitoare. Operaţiile descrise se repetă până când se realizează n măsurători ale
unghiului.

A
HzS-Bn-1

HzS-B2
HzS-B1
HzS-A
n
2 3
1
S
HzS-B1
HzS-B2
HzS-B3
HzS-Bn
B
Vedere de sus
Figura nr. 4.6 Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda repetiției

Valoarea unghiului α va fi calculată ca medie aritmetică a celor n valori ale

unghiului, care sunt:

 1  Hz1S B  HzS  A

 2  HzS2 B  Hz1S B
 …………………………………

 n  HzSnB  HzSn1B

şi deci unghiul orizontal α se obține cu relația:

 1   2   3  ...   n
 
n
Hz1S  B  HzS  A  HzS2 B  Hz1S  B  HzS3  B  HzS2 B  ...  HzSn B  HzSn1B
 
n
HzSn B  HzS  A

n

4.1.4 Metoda reiterațiilor (sau metoda seriilor complete)

Este utilizată pentru măsurarea mai multor unghiuri când este necesară o
precizie ridicată (la îndesirea rețelelor de triangulație de ordinul III, IV sau V). Metoda
reiterațiilor este de fapt metoda turului de orizont, aplicată de mai multe ori, în mai
multe serii de măsurători, de fiecare dată originea de măsurare a direcției de referință
(direcția azimutală citită la plecare în turul de orizont) fiind diferită.
Numărul de serii de măsurători care se execută (t) este stabilit de instrucțiunile
tehnice și este în funcție de precizia urmărită și de aparatul folosit la măsurători.
Intervalul dintre seriile de măsurători (I) se calculează cu relația:
200 g
I
t
Originile de măsurare ale seriilor (Oi) se calculează în funcție de numărul seriei
(i) și în funcție de intervalul dintre serii (I) care se decalează cu 10 c pentru eliminarea
erorilor de perioadă scurtă a gradațiilor limbului. Spre exemplu, pentru îndesirea
rețelelor de triangulație geodezică de ordinul IV cu un teodolit THEO 010 A se
 200 g 200 g
I   33 g 33c 33cc
t 6
Originile celor șase serii se calculează cu relația:

Oi  0 g 00c  i  1 I  10c 
sau dezvoltat:
 
O1  0 g 00c  1  1  33g 33c33cc  10c  0 g 00c 00cc

O2  0 g 00c  2  1 33 33 33

g c cc
 10   33 43 33
c g c cc

 
O3  0 g 00c  3  1  33g 33c 33cc  10c  66 g 86c 66cc

 
O4  0 g 00c  4  1  33g 33c 33cc  10c  100 g 29c99cc
 
O5  0 g 00c  5  1  33g 33c 33cc  10c  133g 73c 32cc

O6  0 g 00c  6  1  33 33 33
g c cc
 10   167 16 65
c g c cc

Măsurătorile pentru fiecare serie de observații (fiecare reiterație) presupun

parcurgerea acelorași etape descrise anterior la metoda turului de orizont. Între seriile
de măsurători se poate reface calarea aparatului. După executarea măsurătorior se
calculează direcțiile azimutale medii în fiecare serie de observații (media între
măsurătorile cu ambele poziții ale lunetei), apoi direcțiile azimutale reduse la zero în
fiecare serie de observații. În final de calculează direcțiile azimutale medii pentru
fiecare punct vizat ca medie aritmetică a direcțiilor reduse la zero în cele t serii.
Unghiurile orizontale se calculează prin diferența direcțiilor azimutale medii calculate
anterior.

4.2. Metode de măsurare a unghiurilor verticale

Dacă este necesară măsurarea înclinării terenului pe direcția punctelor S și A, cu

un teodolit care măsoară unghiurile verticale zenitale, aparatul se instalează în poziție
corectă de lucru (centrat și calat) pe verticala punctului S. Cu o ruletă, cu mira
topografică sau cu jalonul se măsoară înălțimea instrumentului de măsură (ha), iar pe
verticala punctului A se instalează un semnal (miră topografică, jalon etc.). Cu luneta
în poziția I, se vizează semnalul vertical, cu firul reticular orizontal la înălțimea
instrumentului de măsură (figura nr. 4.7 și 4.8) și se efectuaează citirea pe eclimetru
VSI A .

L0=ha L0=ha

Zenit L0
Gradatia zero a
eclimetrului

L S-A
ha=hv
VS-AI
Indecsi de
citire Indecsi de
citire

Pl. vert. al A
eclimetrului
ha

H S

D(XOY)

Figura nr. 4.7 Măsurarea unghiului vertical zenital cu luneta în poziția I

Prin calarea instrumentului în punctul de stație, eclimetrul (care prin construcție

este perpendicular pe planul limbului) va fi conținut într-un plan vertical. Citirea pe
eclimetru VSI A reprezintă unghiul în plan vertical măsurat între gradația zero a
eclimetrului și indecșii de citire poziționați în plan orizontal. Acest unghi este egal cu
unghiul de înclinare al terenului față de verticala locului (figura nr. 4.7), adică
reprezintă unghiul vertical zenital al terenului pe direcția punctelor S și A.
 Zenit
V
S-A I
A

S-A I
0

V
Indice S
Eclimetru

200

Nadir

Figura nr. 4.8 Vedere frontală asupra eclimetrului la măsurarea unghiului vertical
zenital cu luneta în poziția I

În continuare se aduce luneta în poziția a II-a și se vizează semnalul vertical cu

firul reticular orizontal la înălțimea aparatului, efectuându-se citirea pe eclimetru VSII A
(figura nr.4.9 și figura nr. 4.10).

Figura nr. 4.9 Măsurarea unghiului vertical zenital cu luneta în poziția II

 Figura nr. 4.10 Vedere frontală asupra eclimetrului la măsurarea unghiului vertical
zenital cu luneta în poziția II

Unghiul vertical zenital mediu pe direcția punctelor S și A se obține cu relația:

VmS  A 

VSI A  400 g  VSII A 
2
Dacă este necesară determinarea mărimii unghiului vertical pe direcția
punctelor S și A cu o precizie ridicată se procedează astfel:
a) dacă luneta teodolitului are și fire stadimetrice se poate măsura unghiul vertical
zenital la cele trei fire (firul stadimetric superior, firul reticular orizontal și firul
stadimetric inferior);
b) dacă luneta teodolitului nu are fire stadimetrice se poate măsura unghiul vertical
zenital de trei ori, cu firul reticular orizontal la inălțimea instrumentului.
a) Măsurarea unghiului vertical zenital la cele trei fire
În cazul în care luneta teodolitului are și fire stadimetrice se măsoară, în primă
instanță cu luneta în poziția I, unghiul vertical zenital la cele trei fire, astfel:
  cu firul stadimetric superior L2 la înălțimea aparatului (figura nr. 4.11)
efectuându-se citirea VSI A( L 2) ;

 cu firul reticular orizontal L0 la înălțimea aparatului (figura nr. 4.7)

efectuându-se citirea VSI A( L 0) ;;

 cu firul stadimetric inferior L1 la înălțimea aparatului (figura nr. 4.12)

efectuându-se citirea VSI A( L1) .

Figura nr. 4.11 Măsurarea unghiului vertical zenital la firul stadimetric superior (L2)

Cu luneta în poziția a II-a se vizeză astfel:

 cu firul stadimetric superior L2 la înălțimea aparatului efectuându-se
citirea VSII A( L 2) ;

 cu firul reticular orizontal L0 la înălțimea aparatului efectuându-se citirea

VSII A( L 0) ;;

 cu firul stadimetric inferior L1 la înălțimea aparatului efectuându-se citirea

VSII A( L1) .
 Unghiurile verticale zenitale ale aliniamentului în cele două poziții ale lunetei
se calculează astfel:

VSI A 
3

1 I
VS  A( L 2)  VSI A( L 0)  VSI A( L1) 
VSII A 
3

1 II
VS  A( L 2)  VSII A( L 0)  VSII A( L1) 

VS-A (L1)
ha=hv

ha LA-B

H
A
D(XOY)
Figura nr. 4.12 Măsurarea unghiului vertical zenital la firul stadimetric inferior (L1)

b) Măsurarea unghiului vertical zenital de trei ori la firul reticular orizontal

Dacă dispunem de un tahimetru electronic a cărui lunetă nu este prevăzută cu
fire stadimetrice, pentru creșterea preciziei de măsurare, se recomandă măsurarea cu
firul reticular orizontal la înălțimea instrumentului, de trei ori, în ambele poziții ale
lunetei.
Unghiurile verticale zenitale ale aliniamentului în cele două poziții ale lunetei
se calculează astfel:
 VSI A 
3

1 I
VS  A(1)  VSI A( 2)  VSI A(3) 
VSII A 
3

1 II
VS  A(1)  VSII A( 2)  VSII A(3) 
Valorea medie ale unghiului vertical zenital în ambele situații de măsurare (a și
b) se obține cu relația:

VmS  A 

VSI A  400 g  VSII A 
2
 CAP. 5 Măsurarea distanțelor

În funcție de aparatura de care dispunem și de precizia necesară la executarea

lucrărilor, pe teren, distanțele pot fi măsurate direct sau indirect (optic sau
electronic).

5.1. Măsurarea directă a distanțelor

Măsurarea directă a unei distanţe presupune compararea acesteia cu

lungimea unui instrument de măsură destinat acestui scop. Cele mai utilizate
instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor în lucrările topografice sunt:
ruletele, panglicile de otel şi firele invar.
În practica măsurătorilor topografice, măsurarea directă a distanțelor se face, cel
mai frecvent cu ruleta. Acestea au lungimi diferite și sunt gradate (de regulă)
milimetric pe toată lungimea lor. Atunci când lungimea ruletei este mai mare decât
distanța înclinată ce trebuie măsurată pe teren, între punctele A și B, măsurarea
acesteia presupune parcurgerea următorilor pași:
 se suprapune gradația zero a ruletei pe verticala unuia dintre puncte (spre
exemplu punctul A din figura nr. 5.1);
 se întinde foarte bine ruleta paralel cu lungimea din teren ce trebuie măsurată,
astfel încât, să nu formeze “burtă” (denumită săgeată);
 se efectuează citirea la celălat capăt al ruletei; capătul ruletei la care se
efectuează citirea distanței înclinate trebuie să fie situat față de punctul B la
aceeași distanță pe verticală ca și gradația zero a ruletei față de punctul A.
 h

B
h

A
Figura nr. 5.1 Măsurarea directă a distanței înclinate

În cazul în care, lungimea ruletei este mai mică decât lungimea distanței
înclinate de pe teren dintre punctele A și B, sau panta terenului nu este uniformă între
cele două puncte, este necesară jalonatea terenului pe aliniamentul dat de cele două
puncte. Astfel, în cazul figurii nr. 5.2, pe teren se vor măsura cinci distanțe înlinate. De
regulă, pe teren este necesară măsurarea distanței înclinate (L) pentru determinarea
distanței orizontale (D), care se reprezintă pe hărți și planuri. Pentru calculul distanței
orizontale, pe teren este necesar să fie măsurate și unghiurile verticale ale
aliniamentelor cu un teodolit.

Figura nr. 5.2 Jalonarea aliniamentelor la măsurarea directă a distanțelor

 Panglica topografică de oţel cu lungimea de 50m (figura nr. 5.3) este realizată
dintr-o bandă cu lăţimea de 18-20mm şi grosimea de 0,4-0,6mm. Etalonarea sa este
realizată la temperatura de 200C şi forţa de întindere de 29,43 N/mm2. Eroarea tolerată
de etalonare este de +6mm. Reperii decimetrici ai panglicii se realizează prin perforare
cu găuri de diametru redus (2-
 11

9
12

10
Figura nr. 5.4 Modul de gradare a mirelor topografice

La măsurătorile de nivelment de precizie se utilizează mire speciale cu bandă

invar.

5.1.1 Corecţii aplicate la măsurarea directă a distanţelor

În cazul când la măsurători condiţiile în care este utilizată panglica topografică

diferă faţă de cele de la etalonare, se produc erori sistematice care afecteză exactitatea
rezultatelor. Pentru eliminarea acestor erori, în timpul măsurătorilor se pot utiliza ca
instrumente auxiliare termometrul pentru determinarea temperaturii şi dinamometrul
pentru stabilirea forţelor de întindere a panglicii. Corecţiile aplicate rezultatelor în
acest caz sunt:
a) Corecţia de etalonare, Ce:
L
Ce   E e 
L0

b) Corecţia de alungire datorită temperaturii, Ct:

Ct = α(t-to) L
c) Corecţia de alungire datorită tensiunii, Cf:
L
C f  K  ( F  F0 ) 
S
În relaţiile de mai sus L este distanţa măsurată pe teren; Lo- lungimea panglicii
topografice; α- coeficient de dilatare termică; t- temperatura în timpul măsurării; t0-
temperatura la etalonare (200C); K - coeficient de elasticitate al panglicii; F- forţa de
întindere în timpul măsurătorii; F0- forţa de întindere la etalonare; s – secţiunea
transversală a panglicii topografice.

5.2 Măsurarea optică a distanţelor

Măsurarea distanțelor pe cale optică se realizează cu un teodolit, a cărei lunetă

este prevăzută cu un reticul pe care sunt gravate și fire stadimetrice. Măsurarea pe cale
optică a distanţelor în topografie a avut la bază câteva invenţii importante realizate de-
a lungul timpului. Astfel în anul 1669 J. Picard construieşte prima lunetă prevăzută cu
reticul, iar 100 de ani mai târziu C. Brunning inventează mira gradată. Primul
telemetru este construit în anul 1795 de către A. M. Rochon. În acest mod s-au pus
bazele transformării teodolitului inventat de J. Ramsden în anul 1770, într-un aparat
capabil să măsoare distanţele pe cale optică, adică tahimetrul.
Să presupunem un teren orizontal şi două puncte A şi B între care se măsoară
distanţa pe cale optică. Tahimetrul se instalează pe verticala punctului A, cu luneta
stadimetrică în poziție orizontală, iar pe verticala punctului B se va fixa o miră
topografică (figura nr. 5.5). Se observă că în situaţia când distanţa F între reticul şi
obiectiv este reglată, astfel încât, imaginea mirei topografice să fie văzută clar în planul
reticulului, atunci punctele 1’, O’, 2’ ale acestuia vor avea drept corespondente pe miră
punctele 1, 0’’’, 2, situate, faţă de punctul B la înălţimile L1, L0, L2, citite pe mira
topografică.
Conform teoriei lentilelor rezultă că:
1 1 1
  
D1 F P
1 1 1 D P
   1 
F P D1 P  D1
P  D1
F
D1  P

unde D1 este distanţa de la obiectiv la miră, P este distanţa focală principală și F este
distanţa focală conjugată a obiectivului.
 F D1
P 1

1'
O O'' O'''
O'
2'

1'
O' h k1 2
2'

DA-B

Figura nr. 5.5 Măsurarea optică (stadimetrică) a distanţelor orizontale

Distanţa verticală, h, între cele două fire stadimetrice 1’ şi 2’ ale reticulului şi

distanţa orizontală, K1, între obiectiv şi axul mecanic vertical al tahimetrului pe care
este montată luneta se cunosc ca elemente constructive. Din diferenţa lecturilor
efectuate pe miră rezultă numărul generator (H), care se calculează cu relația:
H = L2 – L1
Din figura nr. 4.5, se observă că triunghiurile 1’-2’-0 şi 1-2-0 sunt asemenea. Din
raportul laturilor rezultă:
F D1 F
  D1   H
h H h
unde distanţa focală conjugată, F se poate exprima din relaţia obținută anterior. Astfel
rezultă distanţa între obiectivul lunetei şi mira topografică:
F  P  D1
D1  H  H
h  D1  P P  D1  H
P  D1   D1  h
 D1 
( D1  P)  h

F 
D1  P 

D1  P   h  P  H  D1  h  P  h  P  H 
PH  Ph
D1  h  P  H  P  h  D1  
h
P
D1  H  P
h

În continuare distanţa între punctele A şi B se scrie ca:

 P
DA B  D1  K1   H  P  K1
h
P
Elementele constructive P şi h ale lunetei se aleg astfel încât raportul K,
h
denumit constanta stadimetrică a aparatului, să fie o valoare rotundă (de obicei K =
100). De asemenea, în construcţia lunetelor stadimetrice apare o lentilă suplimentară,
plasată între obiectiv şi ocular, numită lentilă analatică. Această lentilă permite
deplasarea focarului principal O” în interiorul lunetei, astfel încât acesta să se situeze
pe axul vertical al tahimetrului, deci pe verticala punctului A. Rezultă astfel P + K1 ≈ 0
iar distanţa orizontală măsurată optic între punctele A şi B, se calculează cu relația:
P
D A B  H  K H
h
D A B  100  L2  L1 

Relaţia obținută anterior este valabilă doar în cazul măsurării distanţelor cu

luneta în poziție orizontală (deci unghiul vertical zenital VA-B = 100g), cum este cazul
măsurării distanțelor cu nivelmetrele.
Dacă este necesară măsurarea distanţei înclinate din teren dintre două
puncte, atunci luneta trebuie să fie fixată paralel cu aliniamentul de pe teren, deci
mira topografică, situată pe verticală va forma cu axul optic al lunetei un unghi egal cu
unghiul vertical zenital al aliniamentului de măsurat (figura nr. 5.6). În această situaţie
diferenţa H =L2 – L1 a lecturilor de pe mira verticală se va proiecta pe direcţia
perpendiculară la axa optică a lunetei, resultând distanța H’ = L’2 - L’1, astfel:
H’= H cosφA-B = (L2 – L1) cosφA-B = (L2 – L1) sin VA-B
Distanţa înclinat t) a t a t stau u
pe miră, L
 L2

DA-B
L0

L1
m
A-B
hv
L

VA-Bm
B
VA-B
LA-B ZA-B
ha

A B'
H
DA-B

D(XOY)

Figura nr. 5.7 Măsurarea pe teren a distanțelor

Recapitulând, măsurarea optică a distanțelor se face:

 cu nivelul (figura nr. 5.5), a cărui axă de vizare este perpendiculară pe mira
instalată vertical în punctul vizat, când distanța orizontală de la nivel la miră se
calculează cu relația:
DAB  100  L2  L1 

 cu tahimetrul (figura nr. 5.6), când măsurăm unghiul vertical zenital al

aliniamentului din teren, cu axa de vizare a lunetei la înălțimea tahimetrului (L 0
= ha) și distanța înclinată din teren dintre puncte se obține cu relația:
LAB  100  L2  L1   sin VAB

iar distanța orizontală dintre puncte cu relația:

DAB  100  L2  L1  sin VA2B
  cu tahimetrul (figura nr. 5.7), când măsurăm cu firul reticular orizontal la o
înălțime oarecare ( hv  ha ), distanța orizontală dintre punctele A și B obținându-
se cu aceeași relație:
DAB  100  L2  L1  sin VA2B

În toate cele trei situații amintite mai sus, măsurarea optică a distanței presupune
3 citiri pe miră:
 citirea L1 la firul stadimetric inferior;
 citirea L0 la firul reticular orizontal;
 citirea L2 la firul stadimetric superior.

14

13

12

11

10

Figura nr. 5.8 Imagine prin lunetă pe mira topografică

 Citirile sunt formate din patru cifre (figura nr. 5.8): primele două (reprezentând
metrii și decimetrii) se citesc direct pe stadie, a treia (reprezentând centimetrii) rezultă
prin numărarea diviziunilor pe miră, iar cea de-a patra (reprezentând milimetrii) rezultă
din aproximarea pe mira topografică. Deoarece cele două fire stadimetrice sunt egal
distanțate de firul reticular orizontal, controlul citirilor pe miră se face cu relația:
L1  L2
L0 
2
În figura nr. 5.8, citirile se verifică astfel:
L1  L2 1,193  1,277
  1,235  L0
2 2
iar mărimea distanței înclinate se calculează cu relația:
L  100  L2  L1   sin V  100  1,277  1,193  sin V  100  0,084  sin V  8,4  sin V

5.3 Măsurarea electronică a distanţelor

Ultimele generaţii de tahimetre electronice sunt dotate cu dispozitive

electrooptice pentru măsurarea distanţelor, care prezintă avantaje în privinţa rapidităţii
şi a preciziei cu care se efectuează măsurătorile. La ultimele tipuri de tahimetre,
dispozitivele electronice pentru măsurarea distanţelor sunt încorporate în aparat. În
principiu, măsurarea distanţelor pe cale electronică se realizează în modul următor
(figura nr. 5.9): generatorul electronic G, produce o oscilaţie electrică de o anumită
frecvenţă care este apoi modulată de către modulatorul M, şi transmisă emiţătorului E,
care o emite de-a lungul distanţei de măsurat. În celălalt capăt al segmentului de
măsurat este instalat un reflector RR, care întoarce unda electromagnetică în direcţie
opusă. Unda reflectată este recepţionată de către receptorul, R, situat alături de
emiţător. De la receptor, unda reflectată este transmisă la indicatorul diferenţei de fază
F, care determină diferenţa de fază între unda emisă şi cea recepţionată precum şi
timpul parcurs în dublu sens al undei. Rezultatul comparaţiei este transmis
calculatorului electronic C, care apoi afişează rezultatul măsurării pe afişajul A
 2 1
RR
G M E
A
C F R
D

Figura nr. 5.9 Schema de principiu a dispozitivului electronic de măsurare a

distanţelor
1- undă directă ; 2- undă reflectată ; D-distanţa măsurată

În momentul de faţă, cele mai utilizate dispozitive electronice de acest gen sunt
de tip fazic (cu emisie continuă) cu frecvenţa de modulaţie fixă sau variabilă. Distanţa
este calculată cu relaţia:
  
DN  
2 2  2
unde N este numărul de perioade complete consumate între momentul emisiei şi cel al
recepţiei; λ -lungimea de undă a emisiei electromagnetice modulate; Δφ - diferenţa de
fază între unda emisă şi cea recepţionată, care depinde proporţional de timpul de
parcurs al undei.
La valoarea D rezultată din relaţia de mai sus se aplică corecţii legate de natura
constructivă a dispozitivului electronic şi a reflectorului şi de condiţii meteorologice
(temperatura şi presiunea).
Dispozitivele electronice permit măsurarea distanţelor de ordinul a 1-20 Km, cu
o eroare absolută de 2-10 mm.