7Geodezia este una din cele mai vechi ştiinţe

ale civilizaţiei umane iar Cadastru

a fost denumit până nu demult
„notar al pământului" [Rinner, 1985] 
Tema 1. (2 ORE)
INTRODUCERE ÎN SISTEME GEODEZICE DE REFERINŢĂ

1. Suprafaţa Pământului, geoidul, elipsoidul.

2. Parametrii elipsoidului de referinţă.

1. Suprafaţa Pământului, geoidul, elipsoidul.

Măsurătorile geodezice se realizează pe suprafața fizică a Pământului care este o suprafață
complexă și deloc netedă. Pentru obținerea unor coordonate unitare ale punctelor rețelei geodezice
de sprijin, aceste măsurători trebuie referite la o suprafață unică, care, pe de-o parte, să aproximeze
(prin uniformizare) cât mai bine suprafața terestră și căreia, pe de alta parte, să i se cunoască
dimensiunile. În urma unor cercetări aprofundate s-a stabilit inițial că aceasta ar fi suprafața unui
sferoid de rotație. Ulterior s-a convenit că, suprafața, având ca imagine fizică, intr-o aproximare
destul de bună, suprafața medie și liniștită a mărilor și oceanelor (adică atunci când aceasta se afla
în echilibru) prelungită pe sub continente, satisface aceste cerințe. Aceasta este o suprafață de nivel
închisă, fără nici o muchie dar ondulată. Corpul geometric foarte complicat format de o astfel de
suprafață se numește geoid.
Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate prin înălţimi până la
8848m (vârful Everest, Hymalaya) şi adâncimi până la 11033m (fosa Mariane, Oceanul
Pacific), faţă de nivelul mărilor deschise.
Rezultă că amplitudinea maximă a denivelărilor scoarţei terestre este de 19,881 km, ceea
ce reprezintă doar 0,31% din raza ecuatorială a Pământului (6378,136 km).
Zona de uscat prezintă altitudini medii care variază între 340m (Europa şi Australia)
şi 2263m (Antarctica). Altitudinea medie ponderată a uscatului este de 847,99m, adică 0,0133%
din raza terestră.
În zona oceanică se întâlnesc adâncimi medii între 3330m (în oceanele Atlantic şi
Arctic) şi 4030m (în oceanul Pacific), media globală ponderată fiind de 3796,71m, adică
0,0595% din raza Pământului.
Suprafeţele ocupate de uscat şi de oceane sunt respectiv, de 41,29% şi 58,71%.
Din elementele prezentate rezultă că suprafaţa planetei noastre nu poate fi exprimată din
punct de vedere matematic printr-o relaţie generală, dar dacă se ia în considerare o eroare
acceptabilă, aceasta se poate aproxima cu suprafaţa unui corp geometric regulat.
Această aproximare creează, pe de o parte, tocmai posibilitatea studiului formei
Pământului şi pe de altă parte permite exprimarea coordonatelor punctelor geodezice de pe
un anumit teritoriu, într-un sistem unitar.
Se cunoaşte că încă din antichitate sfera a fost o primă idealizare a formei Pământului.
Aproximarea suprafeţei terestre cu suprafaţa unei sfere de rază medie este utilizată şi în
momentul de faţă datorită faptului că poziţia unui punct pe sferă se exprimă foarte uşor în
raport cu un sistem de axe de coordonate cartezian spaţial având originea în centrul sferei (raza
sferei medii utilizate în momentul de faţă în geodezie şi cartografie este de 6367.435 km).
După anul 1669, determinările din ce în ce mai precise de lungimi de arce de meridian de
0
1 , efectuate la diferite latitudini pe globul terestru au condus la concluzia că meridianul nu este
un cerc (cum este normal în cazul sferei), ci prezintă turtiri în regiunea polilor tereştri Nord şi
Sud, cu alte cuvinte meridianul este o elipsă, cu axa mică pe direcţia Polul Nord-Polul Sud şi cu
axa mare în planul ecuatorului terestru. Prin rotirea acestei elipse în jurul axei sale mici (linia
polilor) ia naştere un corp geometric regulat, elipsoidul de rotaţie, a cărui suprafaţă o
aproximează foarte bine pe cea a globului terestru, acesta fiind un al doilea tip de
idealizare a formei Pământului.
Determinările semiaxelor elipsei meridiane a elipsoidului de rotaţie au făcut obiectul
măsurătorilor şi calculelor efectuate de-a lungul timpului de către oameni de ştiinţă din diferite
ţări, cu scopul de a obţine un sistem de referinţă unic de puncte geodezice pentru reprezentarea
suprafeţelor ţărilor respective. Deoarece orice operaţie de măsurare este afectată de erori,
rezultatele acestor determinări au diferit în funcţie de numărul şi precizia măsurătorilor şi de
algoritmul de calcul utilizat, astfel că la primul Congres al Uniunii Internaţionale de Geodezie şi
Geofizică de la Roma, din anul 1924 s-a convenit să se adopte un elipsoid internaţional, care
să devină sistem de referinţă unic pentru exprimarea poziţiei punctelor geodezice din diferite ţări.
Elipsoidul adoptat a fost cel determinat de Hayford, dar ţările care aveau la vremea respectivă
reţele geodezice dezvoltate au continuat să folosească elipsoizii proprii, adoptaţi anterior (de
exemplu, în România era utilizat anterior elipsoidul determinat de Bessel). Datorită acestui fapt,
între reţelele de puncte geodezice ale ţărilor vecine nu exista concordanţă, ceea ce a dus la
situaţia ca pentru acelaşi punct de pe o graniţă oarecare, coordonatele determinate de ţările
vecine să difere uneori foarte mult. Acest lucru a împiedicat multă vreme obţinerea unei hărţi
unice precise a globului terestru.
În prima jumătate a seculului XX, odată cu creşterea traficului aerian şi maritim
internaţional s-a pus problema exprimării poziţiei punctelor geodezice de pe Pământ într-un
sistem unitar, deci adoptarea unui elipsoid unic, al cărui centru geometric să corespundă şi cu
centrul de atracţie al Pământului. Pentru aceasta a fost necesară cunoaşterea caracteristicilor
fizice ale planetei noastre, care permit realizarea de legături precise între poziţiile punctelor
de pe scoarţa terestră (puncte geodezice reale) şi imaginile acestora pe elipsoidul adoptat.
Două dintre caracteristicile fizice ale planetei sunt foarte importante pentru acest scop şi
anume viteza de rotaţie a Pământului în jurul axei proprii şi valoarea acceleraţiei
gravitaţionale în diferite puncte pe glob. Măsurarea cu precizie a acestor elemente a fost
posibilă odată cu realizarea gravimetrelor şi a ceasurilor electronice de precizie. Determinarea
potenţialului de atracţie în diferite puncte pe glob a condus la găsirea unei suprafeţe
echipotenţiale specifice planetei noastre, numită geoid, care este o idealizare de tip fizic a
formei Pământului. Geoidul este o suprafaţă echipotenţială, al cărei potenţial, constant, este
dat de atracţia gravitaţională. Geoidul este deci o suprafaţă de nivel a potenţialului gravitaţional,
care ar putea fi imaginată ca suprafaţa liniştită a oceanului planetar, care se prelungeşte pe sub
continente. O proprietate importantă a acestei suprafeţe este aceea că direcţia forţei de
gravitaţie se confundă cu normala la suprafaţă în orice punct considerat. Acest fapt permite
realizarea de legături între măsurătorile geodezice şi topografice efectuate pe suprafaţa reală a
Pământului şi geoid, deoarece aparatele topografice utilizează în procesul de măsurare două
direcţii importante: verticala locului (direcţia forţei de gravitaţie) şi orizontala locului
(tangenta la suprafaţa geoidului în punctul respectiv, perpendiculară pe direcţia forţei
gravitaţionale).
Dacă Pământul ar fi omogen şi nu ar avea mişcare de rotaţie în jurul axei proprii, geoidul
corespunzător unei astfel de situaţii ar avea formă sferică. În realitate, forma geoidului este
infuenţată de mişcarea de rotaţie, dar şi de repartiţia neuniformă a continentelor şi oceanelor
pe suprafaţa globului terestru.
Datorită mişcării de rotaţie, intensitatea potenţialului terestru scade de la cei doi poli către
ecuator, determinând o deformare de tip eliptic a Pământului, adică o curbare a suprafeţei acestuia
către poli, sau altfel spus distanţa de la suprafaţă până la centrul de atracţie este mai mică la poli
decât la Ecuator, deci raza polară este mai mică decât raza ecuatorială, în condiţiile în care
potenţialul pe geoid este constant. Astfel se explică faptul că unei diferenţe de potenţial
gravitaţional oarecare îi corespunde o distanţă pe verticală mai mare la Ecuator şi mai mică la
poli, adică distanţa verticală între două suprafeţe de nivel (cu două potenţiale constante
diferite) este mai mică la poli şi mai mare la Ecuator.
În condiţii de rotaţie în jurul axei proprii, dacă Pământul ar fi omogen, geoidul ar
avea forma unui elipsoid perfect. În realitate masele continentale şi oceanice distribuite diferit,
conduc la o variaţie a intensităţii potenţialului, care se manifestă atât de la Nord spre Sud, cât
şi de la Est către Vest, iar această variaţie se suprapune cu cea datorată vitezei de rotaţie în jurul
axei. Neuniformitatea intensităţii potenţialului este şi mai mare dacă iau în consideraţie forţele
cosmice de atracţie, în special cea a Lunii, care conduce la variaţii ale nivelului oceanului
planetar terestru (maree), cu amplitudini diurne de până la 19,5 m.
Datorită variaţiilor neuniforme ale intensităţii potenţialului terestru, suprafaţa geoidului
este uşor ondulată (adică se produce o uşoară deviere a verticalei faţǎ de normala la suprafaţa
elipsoidului şi o uşoară turtire ecuatorială a acestuia). Cu toate acestea geoidul are avantajul
că se poate utiliza drept suprafaţă de referinţă pentru exprimarea adâncimilor şi
altitudinilor şi, în plus este foarte apropiat de un elipsoid de rotaţie. Între centrul geometric al
elipsoidului de rotaţie, cu care se aproximează geoidul (elipsoidul de referinţă) şi centrul de
atracţie terestru se pot realiza corelaţii, pe baza măsurătorilor gravimetrice. Astfel punctele
geodezice reale de pe scoarţa terestră pot fi transpuse ca imagini pe elipsoidul de referinţă,
cunoscând semiaxele elipsei meridiane a acestuia şi câmpul forţelor de atracţie.

Figura 1 Forma Pământului

Figura 2 Suprafețe de referință

2. Parametrii elipsoidului de referinţă.

 Geodezia elipsoidală este acea parte din geodezie care se ocupă cu studiul suprafeţei
elipsoidale de rotaţie, de referinţă, a suprafeţei fizice a Pământului, precum şi cu determinarea
riguroasă a formei şi dimensiunilor suprafeţei matematice curbe a Pământului.
Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, Geodezia elipsoidală are strânse legături cu
Astronomia geodezică şi cu Gravimetria geodezică. Pe baza prelucrării ştiinţifice a unor rezultate
din măsurătorile geodezice combinate cu măsurători astronomo-geodezice şi gravimetrice, se poate
studia în mod riguros şi detaliat forma matematică a suprafeţei curbe a Pământului.
Pentru suprafaţa curbă a globului terestru, Listing introduce în 1873 noţiunea de GEOID.
Din punct de vedere practic Geoidul este reprezentat de suprafaţa de echilibru a nivelului
mediu al oceanelor şi mărilor, prelungită pe sub uscat (continente, insule).
Toate măsurătorile geodezice efectuate pe suprafaţa fizică topografică a Pământului (care
este considerată ca fiind suprafaţa de contact între uscat şi atmosferă sau între uscat şi apă), trebuia
să se reducă la suprafaţa geoidului.
În cazul măsurătorilor geodezice curente (trilateraţii, triangulaţii, poligonometrie), geoidul
se poate aproxima cu un elipsoid de rotaţie, turtit la poli, având semiaxa mare (ecuatorială) de circa
6380 km. De asemenea pentru lucrări geodezice de precizie mai mică, suprafaţa geoidului se va
putea aproxima şi cu suprafaţa unei sfere de rază medie egală cu 6370 km.
Din punct de vedere geometric Geoidul reprezintă o suprafaţă de nivel, care este în fiecare
punct al său perpendiculară pe normală la direcţia verticalei locului, dată de vectorul forţei de
greutate, indicată de firul cu plumb.
Deoarece direcţiile verticalelor depind de atracţia maselor dispuse neregulat în interiorul
globului terestru, forma suprafeţei geometrice a Geoidului este foarte complicată. De aceea ea nu
poate fi considerată ca o suprafaţă matematică, pe care să se execute diferite calcule pentru
rezolvarea problemelor geodezice.

Figura 3. Suprafeţe de referinţă.

1 – Suprafaţa topografică;
2 – Suprafaţa Geoidului;
3 – Suprafaţa elipsoidului de referinţă.
 Din această cauză a trebuit adoptată o altă suprafaţă matematică, mai simplă pe care să se
rezolve problemele geodezice şi anume suprafaţa elipsoidului de rotaţie, cu o turtire mică, rezultat
prin rotirea unei elipse în jurul axe mici.

Figura 4. Secţiune prin elipsoidul de referinţă.

Pentru verificarea concepţiei privind turtirea elipsoidului la poli au fost efectuate măsurători
ale arcului de meridian de 1o la ecuator şi la poli (fig. 1.2), măsurători care au verificat această
concepţie. Pentru a putea fi folosită în prelucrarea măsurătorilor geodezice, suprafaţa elipsoidului de
rotaţie adoptat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se determine dimensiunile elipsoidului de rotaţie care este cel mai apropiat de Geoid;
- să se aşeze corect elipsoidul de rotaţie faţă de Geoid, adică să se orienteze corect elipsoidul
de rotaţie.
Elipsoidul de rotaţie care îndeplineşte condiţiile arătate, a fost denumit elipsoid de referinţă,
iar toate măsurătorile geodezice se prelucrează şi se reprezintă în raport cu acest elipsoid.
De-a lungul timpului au fost determinate diferite serii de valori ale dimensiunilor
elipsoidului de referinţă, date în tabelul de mai jos (tabelul 1).
Tabelul 1. Parametrii geometrici ai unor elipsoizi de rotaţie
Anul Semiaxa Perioada de
Den. Determi- Mare (m) Mică (m) Turtirea utilizare în
nării România
Bessel 1811 6377397,115 6356079 1:299,1 1873-1916
Clarke 1880 6378243 6356515 1:293,5 1916-1930
Helmert 1906 6378140 6356758 1:298,3 1959-prezent
Hayford 1909 6378388 6356912 1:297 1930-1952
Krasovski 1940 6378245 6356863 1:298,3 1952-prezent
SGR-1967 1967 6378160 6356774,504 1:298,2 -
(sist. geod. de
referinţă)
WGS-72 1972 6378135 6356750,520 1:298,26 -
(sist. geod.
mondial)
SGR-1980 1980 6378137 6356752,298 1:298,3 -
WGS-1984 1984 6378137 6356752,314 1:298,3 1992-prezent
 Elipsoidul de rotaţie poate fi bine definit prin minim doi parametri caracteristici, dintre care
unul trebuie să fie liniar.

Figura 5. Elipsoidul de referinţă

|
a=OE=OE - semiaxa mare;
EE ' - diametrul ecuatorului;
PP ' - axa de rotaţie;
|
b=OP=OP - semiaxa mică;
'
r−O C - raza unui cerc mic;
AB=M - Raza meridianului (raza mică de curbură);
'
AB =N - raza primului vertical (raza mare de curbură);
a−b
α=
a = turtirea;
2 2
a −b ⋅E = excentricitatea liniară;
E
= e2
a2 - prima excentricitate;
E 2
2
=e|
b - a doua excentricitate;
2
a
C=
b - raza de curbură polară.
Diferitele poziţii ale elipsei în rotaţie se numesc elipse meridian, sau simplu meridiane.
Raza de curbură a elipsei meridian într-un punct oarecare A se notează cu M. Un plan
perpendicular pe elipsa meridian, într-un punct A, poartă numele de prim vertical (conţine verticala
locului) şi va intersecta suprafaţa elipsoidului după o curbă de rază N – raza de curbură a primului
vertical. Cercul mare (ecuatorial) este de rază a şi cercurile mici (paralele) sunt de rază r.
Suprafaţa elipsoidului pământesc poate fi aproximată cu suprafaţa unui elipsoid de rotaţie,
rezultat din rotirea unei elipse în jurul unei axe mici.
Considerând această elipsă ca fiind elipsa meridiană terestră se va reprezenta raportată la un
|
sistem de axe de coordonate carteziene xoz, în care axa oz, coincide cu axa polilor PP şi axa ox
este în planul ecuatorial.
 Figura 6. Elipsa meridian.

Ecuaţia elipsei meridian în sistemul de coordonate carteziene xoz este:

2 2
x z
+ −1=0
a2 b2 (1.1)
a – semiaxa mare, ecuatorială a elipsoidului;
b – semiaxa mică, polară, a elipsoidului.
Elipsoidul de referinţă este caracterizat de cele două excentricităţi:
2 2 2
a −b b
e 2= =1−
a2 a2 - prima excentricitate; (1.2)
2 2 2
a −b
|2 a
e = 2
= 2 −1
b b - a doua excentricitate; (1.3)
Introducând excentricitatea elipsei meridian (prima excentricitate) în ecuaţia elipsei se va obţine:
b2 =a 2 ( 1−e 2 ) (1.4)
2
z
x 2+ 2
−a 2=0
1−e (1.5)
În această formă a ecuaţiei parametrii care o determină sunt a şi e, faţă de a şi b în prima
formă.
Analog se poate introduce şi expresia excentricităţii a doua în ecuaţia elipsei.
Un alt parametru important al elipsoidului de referinţă este turtirea:
a−b
α=
a (1.6)
Între parametrii de bază ai elipsoidului de referinţă se pot stabili o serie de relaţii de
legătură.
a) Relaţii de legătură între cele două excentricităţi:
2 2 2 2
2 a −b b 2 b
e= =1− 2 −e +1= 2
a2 a sau a (1.7)
2 2 2 2
|2 a −b a b 1
e = = 2 −1 2
= 2
b 2
b sau a e +1|
(1.8)
2

2 1 2 e|
⇒−e +1= | e= 2
|
e +1 adică e +1 (1.9)
1
1−e 2 = 2

Din expresia 1+ e| , se poate determina excentricitatea a doua funcţie de prima

excentricitate:
 2 2
2 1 |2 1 1+ e −1 e
1−e| = 2
e = 2
−1= 2
= 2
−e +1 sau −e +1 1−e 1−e (1.10)
2
b) între prima excentricitate e şi turtirea α se poate scrie:
a−b b b b
α= =1− α−1=− 1−α=
a a sau a sau a (1.11)
2
b
2
( 1−α ) = 2 =1−e2 2 2
dar: a sau α −2 α +1=1−e (1.12)
Deoarece α este mic, ridicat la pătrat va fi şi mai mic, adică tinde spre zero:
2
e
α=
2 sau e 2=2α (1.13)
Pentru elipsoidul Krasovski, utilizat la noi în ţară ca elipsoid de referinţă, plecând de la valorile
parametrilor trecuţi în tabelul nr. 1, pot fi determinate valorile aproximative pentru cele două
2
a
c=
excentricităţi şi pentru raza de curbură polară b .
1
e 2≈2 α= =6. 69⋅10−3
149 . 15 (1.14)
2
e
|2
−3
e = 2
=6 . 74⋅10
1−e (1.15)
c≈6399 km (1.16)
Valorile riguroase ale parametrilor elipsoidului Krasovski, care se întrebuinţează în calcule
de precizie sunt următoarele:
a=6378245 m
b=6356863 m
α=0. 003352
e 2=0. 06693
|2
e =0 .006738
c=6399698 . 902 m (1.17)

În cadrul geodeziei elipsoidale este cuprinsă si studierea suprafetei elipsoidului in general,

ca suprafata matematica, pentru a obtine fundamentarea metodelor de rezolvare a problemelor
geodezice. De mentionat, de asemenea, ca in mod obisnuit, rezolvarile pe elipsoid au in vedere
numai coordonatele geodezice, urmand ca determinarea altitudinilor sa fie realizata in mod separat.
Aceasta separare, dintre determinarile de B si L pe de o parte si de He pe de alta parte, a fost
conditionata in special de dificultatile care caracterizeaza utilizarea in bloc a unghiurilor zenitale si
respectiv a unghiurilor (directiilor) orizontale, distantelor s.a. Cele doua categorii de masuratori
geodezice sunt influentate in mod diferit de fenomenul de refractie atmosferica si, ca urmare, au
precizii si domenii de utilizare diferite.
Numeroase lucrari elaborate in ultimele decenii si probabil si inca multe altele din deceniile
care vin, repun si vor repune in discutie posibilitatile concrete de elaborare a unor retele geodezice
tridimensionale, a caror prelucrare sa permita elaborarea simultana, in mod unitar, a celor trei
coordonate B, L, He, care descriu pozitia punctelor pe suprafata Pamantului.
 Din considerente de ordin didactic expunerea din manual se va opri pentru inceput la cazul
curent intalnit in practica geodezica, de separare a asa-numitei probleme planimetrice de problema
altitudinii, prin care se determina pozitia punctelor geodezice. Se intelege ca notiunea de problema
planimetricaeste improprie, deoarece se opereaza cu coordonatele geodezice B si L, care se refera
la suprafata elipsoidului de referinta si nu la un plan oarecare.
Inconsecventa poate fi trecuta cu vederea daca se considera ca transcalcularea coordonatelor
B si L in coordonate plane nu reprezinta dificultati deosebite.
In mod obisnuit, in cadrul geodeziei elipsoidale sunt studiate si reducerile observatiilor
geodezice efectuate pe suprafata Pamantului la suprafata elipsoidului de referinta. Din considerente
generate de extinderea limitata a cursului, aceste corectii nu vor fi abordate in manual. In acelasi
sens se poate mentiona ca obiectul geodeziei elipsoidale cuprinde si alte probleme complexe, cum
ar fi de exemplu calculele de trecere de la un elipsoid de referinta la altul (asa-numitele formule
diferentiale) a caror expunere depaseste, de asemenea, cadrul acestui manual.
Pentru a oferi legatura cu alte publicatii, din alte tari, se mentioneaza ca pentru notiunea de
geodezie elipsoidala se mai intalnesc: geodezie sferoidala (Zakatov 1976, Bagratuni
1962 etc.),geodezie matematica (Jordan 1958 etc.), geodezie geometrica (Heiskanen 1969),
obiectul de studiu ramanand, in principiu, acelasi. In unele dintre publicatiile mentionate sunt
studiate si teoriile matematice ale proiectiilor cartografice. In manualul de fata aceste aspecte nu vor
fi abordate deoarece ele constituie obiectul de studiu al unei alte discipline din planul de invatamant
si anume cartografia matematica. Rezultatele obtinute la aceasta disciplina vor fi utilizate insa in
exemplificarile numerice care insotesc prezentarea metodelor de prelucrare a observatiilor din
retelele geodezice.
Pentru exemplificare, în tabelul 2 se prezintă parametrii medii ai elipsoidului
-a
universal, propus la a XVIII Adunare Generală a Asociaţiei Internaţionale de Geodezie, în
anul 1983. În anul 1984, ca urmare a utilizării determinărilor efectuate cu ajutorul sistemului
satelitar de poziţionare globală (GPS), parametrii elipsoidului de referinţă s-au recalculat
şi s-a propus un nou elipsoid mondial de referinţă denumit WGS 84, cu parametri apropiaţi de
cei propuşi în anul 1983.
Tabelul 2 Parametrii medii ale elipsoidului de referință universal – 1983
Nr. crt. Parametri fundamentali Valori Unități de măsură
1 Raza ecuatorială a Pământului 6378136 M
2 Turtirea polară 1:298,257 -
3 Turtirea ecuatorială 1:90000 -
4 Longitudinea axei mari a elipsei ecuatoriale 150 Vest grad sexagesimal
5 Viteza unghiulară de rotație 7,29 10-5 rad/s
6 Gravitatea la ecuator 9,78 m/s2
 7 Potențialul geoidului 62636860 m2/s2
Referința cea mai utilizată în prezent, datorită utilizării sale în contextul GPS, este WGS-84.
Pentru a constitui un sistem de referință, un elipsoid trebuie poziționat și orientat. În mod
tradițional, elipsoidele de referință (și realizarea lor sau datum) sunt definite local pentru a aproxima
mai bine geoidul local: în consecință, acestea nu sunt geocentrice. Datele geodezice moderne sunt
stabilite prin utilizarea tehnologiei GPS și, prin urmare, sunt geocentrice. Motivul principal este că
mișcarea orbitală a sateliților este relativă la centrul de masă al pământului. O consecință pozitivă
este că elipsoidul astfel definit își menține valabilitatea la nivel global (de exemplu, WGS 84).