See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347984164

Geomorfologie - Geomorfologie planetara

Chapter · December 2020

CITATIONS READS
0 407

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
102 PUBLICATIONS   1,279 CITATIONS    67 PUBLICATIONS   251 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Geomorphic effectiveness of floods View project

effective discharge View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 29 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

87
 88

CAPITOLUL 5

GEOMORFOLOGIE
PLANETARĂ

Forma Pământului şi rolul mişcărilor proprii în definirea acesteia;

Pământul în raport cu evoluţia morfologică generală a celorlalte planete
în sistemul solar (evoluţia pregeologică); relieful de coliziune cosmică.
Definirea sistemului morfogenetic global al Pământului; topografia
globală, topografia oceanelor; topografia continentelor; structura internă a
Pământului; formarea scoarţei primare şi cratonizarea ei; începuturile
denudaţiei continentale; feedback-ul manta - scoarţă şi geneza arhitecturii
morfologice planetare; riftingul extensiv şi deschiderea oceanelor;
continente şi mase continentale; organizarea şi reciclarea continentelor
(teoria expandării, tectonica plăcilor).

Istoria oricărei părţi a Pământului, asemenea vieţii unui soldat,

constă din lungi perioade de plictiseală şi scurte perioade de teroare

D. Ager, 1981

Se consideră în această categorie acea parte a geomorfologiei care studiază forma generală a
planetei noastre, sub toate aspectele subsecvente (dimensiuni, geneză, evoluţie) şi morfologia majoră
de prim ordin (continente, bazine oceanice, marile sisteme muntoase, bazine sedimentare etc.). În
primul caz avem de a face cu o morfologie cosmică, în al doilea caz, cu o morfologie tectonică
planetară. Diferenţierea aceasta este impusă de două revelaţii din ultimii 30 de ani în cunoaşterea
Pământului, şi anume:
- începând din 1960, prin aducerea de probe din spaţiul cosmic s-a trecut la cunoaşterea
“geologică” a întregii familii de planete şi sateliţi din sistemul solar, prin urmare, s-au creat bazele unei
geologii şi geomorfologii planetologice comparate, iar morfologia Pământului trebuie analizată în acest
context;
- identificarea faptului că scoarţa planetei noastre şi a altor planete din Sistemul solar este
segmentată în plăci aflate în mişcare continuă.
 89

A prezenta distinct, pe cât este posibil, cele două morfologii, înseamnă a face apel la teoria
sistemică, în lumina căreia Pământul, ca planetă, poate fi considerat un sistem deschis, subordonat din
punct de vedere morfogenetic sistemului solar din care face parte, deci morfologia lui generală trebuie
raportată la istoria acestuia; în acelaşi timp, are disponibilitatea de a se structura pe subsisteme
morfogenetice proprii, distincte, în funcţie de factorii genetici şi scara de timp, de spaţiu şi ca
evenimente geomorfologice la care acţionează aceştia.

5.1. Morfologia cosmică a Pământului

5.1.1. Forma Pământului

“Dacă o creatură inteligentă şi prietenoasă ar veni din spaţiu şi ar dori să cunoască istoria
Pământului, cu ce ar începe? Două tablouri i-ar fi disponibile: forma, aşa cum se vede din spaţiu, apoi
schimbarea structurii continentelor şi oceanelor ”( Garrels şi Mackenzie, 1971).
Oamenii, cu multe veacuri înainte de a ieşi în spaţiu, şi-au pus întrebarea asupra formei
Pământului. La început au fost răspunsuri pline de imaginaţie, fără nici o raportare la real. Chiar Thales
(660 î.e.n.) îl considera de forma unui disc care pluteşte pe apă. Pithagora (530 î.e.n.) a fost primul care
l-a considerat rotund, altfel, spunea el, oamenii ar “cădea departe”. Philolatus (440 î.e.n.), discipol al
lui Pithagora, a fost primul care a afirmat că Pământul se mişcă şi că nu este centrul lumii. Aristarchus
(240 î.e.n.) a sugerat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că are mişcări diurne.
Eratosthene, nu numai că l-a considerat rotund, dar a şi demonstrat acest lucru, făcând prima
măsurătoare a circumferinţei. Ptolomeu (140 î.e.n.) a elaborat Cosmologia geocentrică, care a dominat
lumea ştiinţei aproape 1500 ani, până când Copernic (1530) a emis teoria sistemului heliocentric.
Renaşterea, cu Leonardo da Vinci, care a spus “a înţelege mişcarea înseamnă a înţelege natura”, dar
mai ales cu Galilei (cca 1610) care a adus contribuţii de mare substanţă în cunoaşterea formei generale
a Pământului şi a acţiunii mişcărilor lui, a fost o perioadă în care cunoştinţele în domeniu s-au
îmbogăţit foarte mult. Momentul culminant în acest lung proces de cunoaştere l-a constituit însă
Newton (1687) care a enunţat legile fundamentale ale mişcării corpurilor şi a explicat în detaliu
mişcarea Pământului. Astfel, în a doua jumătate a secolului XVII, ideea că Pământul este rotund era pe
deplin însuşită. Cercetările ulterioare, dar cu deosebire cele din secolul nostru, au adus precizări de
mare detaliu, încât, în prezent există o imagine cât se poate de concludentă.

Fig. 5.1. Relaţii

între suprafaţa fizică a
Pământului, cu un
relief topografic omo-
gen şi suprafeţele
ondulate ale geoidului
(forma reală) şi cea a
sferoidului terestru.

Pământul are forma reală aproximată de o suprafaţă echipotenţială numită geoid. Pentru a
 90

înţelege aceasta vom menţiona că suprafaţa echipotenţială sau suprafaţa de nivel trebuie să
îndeplinească următoărele condiţii: să fie continuă, închisă, fără muchii şi să reflecte forma
Pământului. Ea este interpretată după caz, ca elipsoid de rotaţie sau geoid şi raportat la ea se evaluează
dimensiunile planetei. Măsurătorile asupra formei generale au ca referinţă suprafaţa fizică (fig.5.1.) ce
corespunde limitei superioare a scoarţei terestre şi mulează toate formele de relief. În acest context,
suprafaţa de nivel zero corespunde nivelului suprafeţei liniştite a oceanului, prelungită pe sub
continente.
Corpul geometric mărginit de această suprafaţă se numeşte geoid. Suprafaţa este orizontală în
fiecare punct al ei, iar normala este verticală. Deci forma de geoid se obţine prelungind suprafaţa
liniştită a oceanului, încât să intersecteze verticala locului sub un unghi de 90o. Dar se cunoaşte că
verticala locului depinde de distribuţia maselor geologice în scoarţă, care este foarte neuniformă. De
aceea, verticala locului se “confundă” cu direcţia acceleraţiei gravitaţionale. Din această cauză
abordarea măsurătorilor geodezice şi gravimetrice se face prin raportarea la o formă mai simplă,
asemănătoare geoidului şi anume, elipsoidul de rotaţie, cu o turtire mai mică la poli. Este forma pe care
ar fi avut-o planeta dacă toată masa ce o alcătuieşte ar fi fluidă şi omogenă.

Fig. 5.2. Contur ovoidal al formei reale a

Pământului (linie continuă) cu abaterea în metri faţă
de sferoidul normal cu o turtire de 1/298,25 (linie
întreruptă) (Bott, 1971, St. Arnne, 1982).

Oricum, s-a obţinut un model mai apropiat de geoid, respectiv elipsoidul de referinţă. În raport
cu acesta, suprafaţa geoidului, fiind trasată în funcţie de vectorii gravitaţiei, are numeroase concavităţi
şi convexităţi la care ne vom referi în subcapitolul “Dinamica globală a topografiei Pământului”. În
afară de elipsoidul de rotaţie se mai ia ca referinţă sferoidul de rotaţie, definit în cazul că masa
Pământului ar fi rămas fluidă, dar neomogenă de la un înveliş la altul al globului, situaţie în care, prin
rotaţie, sub acţiunea câmpului gravific, s-ar realiza o distribuţie a materiei în forma unui sferoid tangent
la polii şi ecuatorul elipsoidului de rotaţie şi o ridicare până la 17 m în zonele intermediare centrate la
latitudinile de 45o în ambele emisfere. Cercetările de detaliu au dus la concluzia că forma reală este de
fapt un “terroid” respectiv o formă sferică mai aplatizată la Polul Sud (fig.5.2) şi mai “umflată” la Polul
Nord, dar diferenţele faţă de geoid sunt de aproximativ 20 m în ambele sensuri.
Cel puţin 11 mărimi sunt considerate caracteristice Pământului ca planetă, toate fiind raportate la
suprafaţa elipsoidului de rotaţie:
 91

- suprafaţa planetei 5,101 * 108 km2

- volumul planetei 1,083 * 1012 km3
- masa planetei 5,978 * 1024 kg
- densitatea medie a planetei 5, 517 gr / cm3
- acceleraţia gravitaţională la ecuator 9,78032 m / s2
- viteza de rotaţie la ecuator 0,465 km / s
- circumferinţa ecutorială 40075,24 km
- semiaxa mare a globului terestru (a) 6378,16 km
- semiaxa mică a globului terestru (b) 6356,774 km
-umflătura zonei ecuatoriale (a-b) 21,5 km
-turtirea Pământului (a-b)/a 1/298.24 = 0,00359

Fig 5.3. Zonarea internă simetrică a abaterii

Pământului (Garrels şi Mackenzie, 1971).

Tabel 5.1. Caracteristicile învelişurilor globului pământesc (cf. Garrels şi Mackenzie, 1971)

Densitate % din
Grosimea Volum medie masa
Înveliş Caracteristici chimice Starea
(km) (1027 cm3) (g / cm3) totală
40 (scoarţa
Roci silicate cu compozitie
continentală)
asemănătoare rocilor vulcanice;
Scoarţă Solidă 6 (scoarţa 0,008 2,8 0,4
scoarţa oceanică mai săracă în
oceanică)
SiO2 decât scoarţa continentală.
17 (în medie)
Mai puţini silicaţi ca în scoarţă;
Manta se găseşte mult fier, magneziu, Solidă 2,883 0,899 4,5 67,2
olivină, piroxeni
Nucleul exterior
lichid
Nucleu Fier, nichel şi poate siliciu 3,471 0,175 11 32,4
Nucleul interior
solid
 92

5.1.2. Mişcările Pământului: cauze esenţiale ale formei acestuia

Evoluţia unei planete este controlată de poziţia fată de Soare şi sateliţi, de mărime, compoziţie,
gravitaţie etc. Dar morfologia generală se datorează, în cea mai mare parte, mişcărilor proprii, în mod
deosebit mişcării de rotaţie în jurul propriei axe, precum şi mişcării de revoluţie care include şi
fenomenul de “nutaţie” (mişcarea axei în jurul unei poziţii medii).
Cunoscând că aceste mişcări au efecte ample în dinamica landşaftului în general, ne vom referi
la elementele cu semnificaţie strictă pentru morfologia cosmică a globului terestru.

5.1.2.1. Mişcarea de rotaţie

Pământul execută o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe într-un timp de 23 h 56’ 4”. Rotaţia
se face de la vest spre est, cu o viteză unghiulară de 72,9 x 10 -6 rad / s. Consecinţa acestei mişcări este
apariţia forţei centrifuge a cărei variaţie înregistrează o scădere spre poli, unde ajunge la valoarea zero.
Aceaste exprimă între altele:
- creşterea forţei de gravitaţie spre poli, dat fiind că din valoarea câmpului gravitaţional se scade
geometric un vector de forţă din ce în ce mai mic;
- abaterea formei Pământului de la o sferă perfectă la forma de elipsoid de rotaţie, pentru că sub
influenţa forţei centrifuge, la ecuator se acumulează mai multă materie;
- deplasarea corpurilor în lungul meridianelor chiar în condiţiile imprimării unei viteze, se va
accelera spre ecuator şi decelera spre poli.
Conform principiului lui d’Alambert apare o forţă de inerţie care caută să menţină forţa iniţială
şi ea este orientată în sens invers, faţă de componenta crescătoare. Această forţă denumită acceleraţia
Coriolis (după numele descoperitorului ei) face ca orice corp material care se deplasează meridian
dinspre poli spre ecuator să aibă tendinţa de a devia spre vest, iar corpurile care se deplasează de la
ecuator către poli să devieze spre est. Se consideră că morfologia asimetrică a văilor marilor fluvii
orientate meridian ar avea o asemenea explicaţie: Mississippi, Rhonul, Volga curg spre ecuator şi au
malul vestic mai abrupt, iar fluviile Obi, Enisei, Parana curg spre poli şi au malul estic mai înclinat.
Fenomenul şi amploarea deplasării laterale se pot calcula. Cunoscută fiind influenţa acestei forţe
în circulaţia atmosferică şi a curenţilor oceanici, unii cercetători au mers mai departe, emiţând ipoteza
că inclusiv distribuţia faliilor transformante care fragmentează crestele medio-oceanice este, în parte,
controlată de acceleraţie. Se exemplifică faliile orientate preponderent NE-SV în emisfera nordică şi
NV-SE în emisfera sudică, precum şi curbura spre est a dorsalei atlantice şi nu se exclude posibilitatea
ca şi direcţia curenţilor subcrustali să fie controlată parţial de această forţă.
Există astăzi argumente certe că de-a lungul timpului geologic, viteza de rotaţie s-a micşorat,
respectiv a scăzut numărul de zile / an de la cca 424 în Cambrian la 365 în prezent. Tendinţa de
reducere a ratei mişcării de rotaţie se realizează cu cca o zi la 11 milioane de ani. Nu este o modificare
spectaculoasă, dar efectele la scara timpului geologic capătă valori semnificative. De exemplu prin
reducerea mişcării de rotaţie Pământul se depărtează de forma de elipsoid spre cea de sferă sau aproape
sferă. De asemenea, se pare că influenţează inclusiv fenomene tectonice de amploare cum ar fi
deplasarea materiei sublitosferice spre poli, cu efecte în dinamica scoarţei.

În concluzie, forma generală a Pământului este, în primul rând, o consecinţă a mişcării de rotaţie
în jurul propriei axe în condiţiile captării în permanenţă de materiale meteorice, iar această morfologie
generală o denumim morfologie cosmică.
 93

5.1.2.2. Mişcarea de revoluţie şi nutaţia cauze morfogenetice primordiale

Sub forma unei translaţii, deci a deplasării globului terestru încât axa lui rămâne paralelă cu ea
însăşi, Pământul se mişcă pe o elipsă în jurul Soarelui, timp de un an, străbătând 920 x 106 km, cu o
viteză cuprinsă între 29 şi 32 km/s.
În această mişcare se individualizează câteva poziţii faţă de Soare, generând momentele de
echinox, respectiv ziua devine egală cu noaptea, solstiţiu de iarnă când Pământul se află în poziţia cea
mai apropiată de Soare la periheliu (147 x 106 km) şi solstiţiu de vară când se află la cea mai mare
distanţă faţă de Soare adica la afeliu (152 x 106 km).
Fenomenul determină, în condiţiile formei Pământului şi a înclinării axei sale, succesiunea
anotimpurilor cu tot ce înseamnă efectul lor, în general, în morfogeneza climatică. Pe de altă parte,
întrucât după fiecare rotaţie poziţia echinocţiului se repetă puţin mai devreme (fenomen numit
“precesia echinocţiilor”, datorită unei mişcări de bătaie a axei Pământului în jurul unei poziţii medii) la
cca 26 000 ani are loc o ciclicitate a precesiei, cu efecte asupra variaţiilor climatice în timp lung. În
plus, mişcarea de revoluţie oferă un ritm neuniform de captare a meteoriţilor, mai intens în luna august,
când captează din norul Perseidelor (sunt cunoscute aşa numitele ploi de stele de la începutul acestei
luni, în fapt sunt ploi de meteoriţi) şi la începutul lui octombrie, când captează meteoriţi din Orionide.
Faptul că viteza de revoluţie variază între 29 şi 32 km/s a făcut pe unii cercetători să considere că forţa
de inerţie pe care o induce asupra scoarţei stă la originea cutremurelor.

5.1.3. Pământul şi Sistemul Solar

Nu se poate analiza morfologia generală şi evoluţia Pământului, cel puţin pentru perioadele
foarte timpurii ale existenţei lui, fără a avea imaginea principalelor caracteristici ale celorlalte planete
din sistemul solar precum şi imaginea evoluţiei globale a întregului sistem. Se vor reţine în acest sens
două repere:
-elemente comparative de morfogeneză cosmică
-elemente de evoluţie timpurie a Pământului

5.1.3.1. Elemente comparative de morfogeneză cosmică

(geomorfologie comparată planetologică)

În Sistemul Solar s-au identificat 10 planete grupate, în raport cu distanţa faţă de Soare, în
planete interioare (Mercur, Venus, Pământ, Marte), de dimensiuni reduse, cu mari densităţi ale
materiei, cu turtiri mici la poli, cu scoarţe solide la exterior şi planete exterioare (Jupiter, Saturn,
Uranus, Neptun, Pluton şi “X”) cu rotaţii mai repezi, cu turtiri la poli mai accentuate, cu densităţi mai
mici ale materiei, cu discuri de materie în planul ecuatorial ş.a. O prezentare comparativă a
principalelor elemente dimensionale este sintetizată în tabelul 5.2 şi fig. 5.4, din care ne putem da
seama de poziţia Pământului în Sistemul Solar. Este clar că planeta noastră trebuie raportată la familia
planetelor interioare, sau, cum li se mai spune, “terestre”, pentru a vedea ce elemente de morfogeneză
planetară comparativă pot oferi ca bază de investigaţie a trecutului foarte timpuriu al Pământului.
Cercetările de planetologie şi geomorfologie extraterestră au conchis că se disting patru mari
categorii de procese morfogenetice comune pentru aceste planete şi doar prezenţa lor în actualele
condiţii este diferită. Acestea sunt:
a) procesele de coliziune cosmică sau craterarea
b) vulcanismul
 94

c) diastrofismul (tectonismul)
d) procesele de gradare exogenă (în care se includ: alterarea-dezagregarea, eroziunea,
transportul şi depunerea gravitaţională sau prin intermediul unor agenţi morfogenetici apă, vânt,
gheaţă).

Fig. 5.4. Schema sinoptică cu dimensiuni comparative ale planetelor Sistemului Solar.

Tabel 5.2. Principalele elemente dimensionale ale corpurilor cereşti din Sistemul Solar

Numele Masa (unitatea de Diametrul Densitatea Perioada de Numărul

corpurilor măsură = ecuatorial Turtirea medie rotaţie în jurul satelitilor
cereşti din masa Pământului km g/cm3 axei naturali
Sistemul Solar
Soare 331950 1390600 - 1,4 25 zile (la -
ecuator)
Mercur 0,04 5000 - 3,83,8 88 zile (terestre) -
Venus 0,81 12400 - 4,9 30 zile -
Pământ 1,00 12742 1/298 5,52 23h 56’ 4” 1
Marte 0,11 6770 1/192 4,0 24h 37’ 23” 2
Jupiter 316,9 39560 1/16 1,3 9h 50’ 12
Saturn 94,9 15110 - 0,7 10h 14’ 9
Uranus 14,66 51000 1/18 1,3 10,7h 5
Neptun 17,16 50000 1/50 1,6 15,8h 2
Pluto 1,007 12000 ? 5 ? -
X ?

Primele trei categorii ne interesează în mod deosebit pentru reconstituirea stării timpurii a
Pământului.
a) Craterarea sau morfologia de coliziune cosmică - este o trăsătură comună a tuturor
 95

planetelor cu scoarţa solidă, iar diametrele craterelor pot ajunge la peste 1000 km. Imaginea redată în
fig. 5.5 este relevantă. Fizionomia generală a unui asemenea crater este redată în fig. 5.6.

Fig. 5.5. Morfologie de cratere pe

planeta Marte, valea Parana, în
regiunea Margaritifer Sinus. Lăţimea
imaginii = 180 km (Howard, 2000).

Ele se formează datorită impactului unor corpuri cereşti (meteoriţi) cu suprafaţa planetelor.
Vitezele de impact depăşesc 10 km/s, întrucât “corpul rătăcitor” împrumută obiectului lovit energii
greu de imaginat. Are loc un şoc în timpul unei fracţiuni de secundă. După impact ambele corpuri, la
suprafaţa de impact, se transformă în vapori, în topituri, şi apar roci de impact , iar materialul format
este distribuit radial. Pe ansamblu, are loc o ablaţie centrală (dislocare de material) sau pe o arie
izodiametrică şi un transport radiar, încât fiecare nou impact distruge transportul precedent. Corpurile
cereşti lipsite de atmosferă (Mercur, Luna) sau cu o atmosferă subţire şi puţin densă, sunt permanent
bombardate cu obiecte cosmice, iar pe suprafaţa lor se formează un strat de fragmente denumit
“regolit”, un strat moale de praf (cum există de exemplu pe Lună) ce crează impresia unei suprafeţe
uşor netede.
Pe baza analizei morfologiei craterelor s-a reuşit identificarea unei scări cronologice a acestora.
Astfel craterele mai mari de 100 km în diametru sunt considerate ca fiind, foarte probabil, din perioada
timpurie a sistemului solar, deci, de aproape 4 miliarde de ani. Spre exemplu, craterul Tycho de pe
Lună (vizibil şi cu binoclul) cu diametrul de câţiva zeci de km, considerat până în 1960 un crater
vulcanic, conservă efectul imediat al impactului şi anume: abrupturi de surpare şi alunecare, curgeri de
debris fluidizat sau lichefiat de impact ş.a. El a fost observat în detaliu de misiunile “Orbiter 5” şi
“Apollo 6”, la fel craterele din Marea Imbrum, cercetate de misiunea “Apollo 15”, unde există o
succesiune de grabene concentrice, de vârstă între 3,3-3,8 miliarde de ani. Pe Marte s-au pus în
evidenţă cratere cu diametre de până la 4000 km şi adâncimi de 6 km.
 96

Fig. 5.6. Secvenţa generală a

morfologiei unui crater de coliziune
cosmică (Greeley, 1977).

Acest fenomen de craterizare, care redă morfologia cosmică primară a planetelor interioare,
observabil şi pe sateliţii lui Jupiter (Io şi Europa) este foarte puţin conservat pe suprafaţa Pământului.
Potrivit specialiştilor s-au identificat cca 200 asemenea cratere, dar numărul lor este anormal de mic 1,
explicabil însă, aşa cum se va arăta, datorită ratei mari de reciclare a scoarţei terestre. Aceasta, întrucât
fizionomia suprafeţei celorlalte planete din sistemul solar este, în cea mai mare parte, relictă, raportată
la evenimente petrecute în urmă cu 3 - 4 miliarde de ani şi arată o activitate geologică foarte redusă.
Ori, fizionomia suprafeţei Pământlui este, cu puţine excepţii, terţiară şi postterţiară, ceea ce arată că
Pământul este din punct de vedere geologic foarte activ, în comparaţie cu celelalte planete.
Dintre craterele de coliziune cosmică, mai bine conservate sunt: Manicougan (Quebec) cu
diametrul de 65 km, vechi de cca 210 mil. ani, cu o morfologie concentrică; Elgîtkin (Ciuhotka) din
platoul Anadâr, cu diametrul de 18 km, dar cu rama fragmentată; Talezmane (Algeria) cu un diametru
de 1,75 km, adânc de 67 m (situat într-un platou cu strate de calcare) cu rama înaltă de 27 m; Barringer
(S.U.A.) situat, de asemenea, pe un platou de calcare, cu diametrul de 1,2 km şi 180 m adâncime, iar
rama cu o înălţime între 30 şi 60 m.
Sunt şi alte evidenţe pentru o intensă modelare a scoarţei prin coliziune cosmică, între care
menţionăm - Golful Hudson (diametru 350 km) interpretat ca un crater arhean. Pentru noi are importaţă
o primă subliniere şi anume: o asemenea morfologie a fost caracteristică fazei celei mai timpurii din
evoluţia Pământului.

b) Vulcanismul constituie cheia istoriei termice a unei planete, dar formarea reliefului vulcanic
depinde şi de alţi factori ca: acceleraţia gravitaţională, prezenţa şi densitatea atmosferei, proprietăţile
magmei etc. Trei dintre planetele terestre (Venus, Pământ şi Marte) au un vulcanism foarte pronunţat.

1
Spre exemplu, numai craterele de cel puţin 6 km diametru pe Lună sunt în număr de 20.000, pe Marte 21.493, pe
Mercur 425 ( Kazimirov, 1980).
 97

Efectiv, fundul oceanului planetar al Pământului este “pardosit” cu lave, la fel ariile care se văd
întunecate pe Lună. De asemenea, jumătate din suprafaţa lui Marte şi cea mai mare parte a suprafeţei
lui Mercur sunt cu relief vulcanic, de tipul scuturilor de lave, cu grosimi până la 500 m şi înălţimi,
uneori, de peste 20 km (cazul vulcanului Olympios de pe Marte, cu diametrul de 650 km şi înălţime de
26 km). Dar, exceptând Io (satelit al lui Jupiter), vârsta fenomenelor vulcanice este extrem de veche,
cel puţin de echivalentul Silurianului. Este vorba de ultima fază de maximă activitate vulcanică în
sistemul planetelor terestre care, se pare că, a fost sincronă pentru toate.
Pe Pământ, sfârşitul acestei faze a fost marcat de primul salt important în rata acumulării de roci
sedimentare. De fapt, instalarea regimului de formare a rocilor sedimentare este mult mai veche, iar din
Proterozoicul timpuriu (din urmă cu 1790 - 1740 milioane de ani) se păstrează deja cele mai vechi
dovezi ale rocilor sedimentare diferenţiate ca sursă a sedimentelor. Este vorba de eolinitele
interstratificate (cele mai vechi dune păstrate ca structură) în succesiunea depozitelor marine şi fluviale
ale formaţiunii de Whitworth din Australia. Prezenţa apei contribuie decisiv la particularizarea netă,
între celelalte planete, a morfogenezei Pământului.

c) Tectonismul este un alt proces major ce guvernează morfologia la scară planetară. El a fost
identificat şi pe alte planete după cum urmează:
- pe planetele mici, cu scoarţă nesegmentată în plăci, se manifestă primar, prin mişcări verticale,
generând falii, grabene, abrupturi tectonice impresoionante, ca de exemplu, abruptul de cca 10 km
înălţime de pe Miranda (satelit al lui Saturn), cel mai mare abrupt observat în sistemul solar;
-pe planetele cu scoarţa fragmentată în plăci (caz tipic Venus şi Pământ) sunt prezentate şi
mişcările orizontale, conducând la formarea de mari sisteme muntoase tectonice cu înălţimi
impresionante. Vom exemplifica Platoul Laksmi de pe Venus, închis de munţi de peste 10.000 m
înălţime, asemănător întrucâtva ca poziţie, cu Podişul Tibet; aria Beta Regia de pe aceeaşi planetă, cu
văi lungi de câteva sute de km, largi până la 350 km, adânci de cca 2 km; regiunea Tharasis de pe
Marte, o “tumoră tectonică” uriaşă, cu diametrul de peste 6000 km şi înălţimea de 10 - 11 km, în care
se asociază reliefuri inedite, de dimensiuni greu de imaginat, în raport cu morfologia scoarţei terestre,
cu un peisaj de canioane cu lungime de 3000 - 4000 km şi adâncuri până la 9 km, lăţime până la 250
km, labirinturi, abrupturi şi creste, haosuri de stânci etc, aşa cum este în ţinutul cunoscut sub numele de
Văile Marinarilor. Aceste exemple ne pun în situaţia de a căpăta o imagine cu adevărat cosmică a unor
fenomene morfogenetice din perioada timpurie a pământului, fenomene, care astăzi sunt greu de
reconsiderat şi din cauza lipsei noastre de raportare la o altă scară a proceselor decât cele terestre.

d) Procese de gradare exogenă2 reprezintă cea de a patra categorie majoră de procese

morfogenetice comune pantru planetele terestre. Gradare înseamnă reducerea diferenţelor de relief prin
eroziune (înălţimile) şi acumulare (depresiunile). S-a constatat, iar dovezile sunt indubitabile, că şi pe
alte planete, dar la alte proporţii, acţionează sau au acţionat apa, vântul, gheaţa, mişcările gravitaţionale
(pe versanţi).

-Acţiunea apei a avut un rol episodic dar foarte important în morfogeneza complexului Văilor
Marinarilor de pe Marte, în urmă cu 2 - 3 miliarde de ani. Morfologia fluvială este evidentă: sistem de
afluenţi ce se îngustează în partea superioară, regiuni deltaice (Chryse), poduri de terase. Misiunea
Viking a putut diferenţia trei tipuri de văi: de concentrare a curgerii, de confluenţă, de văi “fracturate”.
S-a ajuns chiar la calculul debitului de formare a acestor văi, debit cuprins între 107 - 109 m3/s (fig.
5.7).
2
Pentru modelarea exogenă a scoarţei terestre, se vor face referiri speciale în partea a III-a, cu care ocazie se vor
defini termenii şi conceptele de analiză şi sistematica lor.
 98

Fig. 5.7. Reţea dendritică de văi pe un teren cu cratere în regiunea Margariter Sinus. Lăţimea
imaginii = 180 km. Unele obârşii de vale prezintă un abrupturi, citate adesea ca fiind zone de
apariţie la suprafaţă a apelor subterane şi care ar fi la originea reţelei de văi, proces asemănător cu
cel de pe Pământ (Howard, 2000).

Prin comparaţie cu debitul de vârf al Amazonului (105 m3/s) şi al celor mai mari inundaţii
terestre care au avut loc în Pleistocenul târziu în estul statului Washington (107 m3/s, Spitzer, 1980)
rezultă o anumită asemănare ca proporţii, deloc întâmplătoare. De altfel, pe Marte şi în prezent,
rezervele de apă juvenilă sunt estimate la 6,65x106 km3 respectiv un strat gros de 46 m ce ar acoperi
întreaga planetă.
-Acţiunea vântului se constituie ca un proces morfogenetic pe aproape toate planetele,
importanţa lui fiind şi în funcţie de densitatea atmosferei planetelor, a gravitaţiei ş.a. Cercetări
temeinice au pus în evidenţă mari arii de modelare eoliană pe Venus, pe Marte, pe alte planete terestre
şi sateliţi. Însă, pentru o evaluare comparativă sunt necesare câteva precizări. Pe Venus, măsurătorile
făcute de misiunile ruseşti Venera 9 şi Venera 10 au evidenţiat că într-o atmosferă de bioxid de carbon,
cu o presiune mai mare de 90 ori ca la suprafaţa Pământului, vânturile au viteze mici (între 0,5 şi 1m/s)
şi mişcă particule la viteze de aproximativ 0,6 m/s.
Dimpotrivă, pe Marte misiunile Viking - Orbiter au determinat că vânturile au eficienţă
geomorfologică la viteze de aproximativ 25 m/s şi pot ajunge la 75 m/s. În regiunea calotei glaciare a
Polului Nord al lui Marte s-au cartografiat 4 “mări de nisip” cu o suprafaţă totală de 6,8 x 105 km2, un
volum total de 1158 km3, o grosime medie de 1,8 m, cu valori extreme între 0,5-6,1 m.
 99

Fig. 5.8. Câmp de dune

transversale (partea stângă), câmp
de barcane (partea dreaptă) şi o
zonă de tranziţie între ele
(fotografie luată de Misiunea
Viking, cf. Williams, 2000).

Fig. 5.9. Acţiunea vântului a

format găvane şi iardanguri a căror
orientare nu este paralelă cu
vânturile recente. Localizare:
Muntele Olympus (fotografie luată
de Misiunea Viking, cf. Williams,
2000).
 100

Aceste “mări de nisip “ au relief de dune, barcane, forme de ventificaţie (yardanguri, pietre de
eolizaţie) si se dispun la periferia calotelor evidenţiind o anume sezonalitate de evoluţie (vânturi mai
intense sunt vara) şi ciclicitate la cca 104 ani. Imaginile preluate de pe Netscape sunt edificatoare (fig.
5.8, 5.9).
-Acţiunea proceselor gravitaţionale constituie cea de a treia categorie de procese exogene cu
mare frecvenţă şi amploare în sistemul planetelor terestre, fiind prezente aproape toate tipurile
(alunecări, prăbuşiri, surpări, curgeri de material) şi uneori ele capătă proporţii uriaşe.
A devenit, de exemplu, cvasicunoscută pentru specialiştii în planetologie, alunecarea din
Prăpastia Ophir (Marte), cu un abrupt (râpă de desprindere) de 4 km înălţime, o lăţime de 25 km, o
lungime de 65 km şi un volum total de 9000 km3, respectiv de trei ori mai mult debris decât a erupt
vulcanul Sf. Elena (S.U.A.) în 1990. De asemenea, o mare extindere o au colapsurile (prăbuşirile de
mari dimensiuni) din cauze combinate: gravitaţionale şi tectonice, aşa cum sunt în complexul Văile
Marinarilor (Marte).
-Acţiunea gheţii şi a îngheţ - dezgheţului se exprimă printr-o serie de procese şi morfologii şi
pe alte planete, cazul tipic fiind al lui Marte, aflată în regim de modelare glaciară şi periglaciară, cu un
permafrost (teren veşnic îngheţat) cu grosimi până la 1000 m la ecuator şi 4000 m la poli, ceea ce ne
determină să considerăm Antarctica un analog al planetei Marte, în sensul că temperatura medie este de
- 40 oC, cu extreme cuprinse între - 140 oC şi + 27 oC. Aceasta a permis formarea calotelor de gheaţă
(un amestec de gheaţă carbonică şi praf), la a căror periferie sunt fenomene termocarstice. Sunt şi
procese periglaciare, de exemplu de tipul solurilor poligonale, dar ale căror laturi ajung până la 20 km
(Sharp, 1980).
*
* *
Ca o concluzie generală a prezentării comparative a unor aspecte majore de morfogeneză ale
planetelor terestre sau interioare din sistemul solar, putem afirma că nu ne vom putea forma o imagine
concludentă asupra evoluţiei timpurii a Pământului, cât şi a evoluţiei actuale a celorlalte planete, dacă
nu privim istoria lor ca fiind în acelaşi sistem: Sistemul Solar. În plus, este necesar a distinge în
evoluţia morfogenetică a Pământului, o perioadă pregeologică (când procesele nu se organizează
evident la nivelul reciclării scoarţei) şi o perioadă tectonică (când segmentarea scoarţei în plăci a
devenit procesul major de morfogeneză al suprafeţei terestre). Limita între cele două perioade poate fi
considerată aproximativ între 4 - 3,8 miliarde de ani în urmă, când în sistemul solar au avut loc cele
mai mari coliziuni cosmice şi de când datează cea mai veche scoarţă terestră (3,95 miliarde de ani),
menţionată în partea de nord a Canadei, moment de când se consideră Pământul geologic activ. Ne
vom ocupa în acest capitol numai de evoluţia pregeologică sau timpurie.

5.1.3.2. Formarea şi evoluţia timpurie a Pământului

Despre formarea Pământului s-au emis multe ipoteze, unele datorită încărcăturii lor de
imaginaţie, sau dimpotrivă a afirmaţiilor categorice, fiind de-a dreptul ridicole. În acest sens a devenit
celebră afirmaţia arhiepiscopului irlandez Ussher, care în 1658 a spus “... studiind Vechiul Testament -
Pământul a fost creat la 23 octombrie anul 4004 BC”.
Dacă avem în vedere că în prezent bilanţul de substanţă între Pământ şi restul Universului redă o
creştere netă a masei lui cu cca 25 t/zi, putem spune că planeta a ajuns la o stare de “steady state” în
raport cu efectele cosmice în formarea sa, fenomen care, foarte probabil, a început să se instaleze cel
puţin din Proterozoic căci altfel nu ar fi fost posibile nici condiţiile apariţiei vieţii.
Acceptând ca punct de plecare în formarea “Micului Univers” (cum mai este denumită Calea
 101

Lactee, în care se află si sistemul solar, deci şi Pământul) momentul “Marii Explozii” (Big - Bang) în
lumina teoriei expansiunii Universului, se poate spune că pe scara acestui timp (tabel 5.3) sistemul
nostru solar a început să se contureze în urmă cu 4.6 miliarde de ani (fig. 5.10), odată cu colapsarea
nebuloasei protosolare, deci, la o distanţă în timp de 15 miliarde de ani de la Marea Explozie, iar
planetele au început să se formeze în urmă cu 4,6 miliarde de ani, fenomen marcat de iniţierea
solidificării rocilor.

Fig. 5.10. Schema formării şi evoluţiei Pământului.

Cercetările astrofizice au evidenţiat că în planul ecuatorial al stelelor se formează discuri de praf

cosmic şi gaze (în fazele iniţiale dar şi de maturitate a stelelor) iar condensarea gravitaţională a
materiei conţinută în discuri a condus la formarea planetelor. Procesul nu este pe deplin elucidat, dar se
crede că are la bază un adevărat cod genetic. Concret orice stea a luat naştere în câmpul unui nor
cosmic, pe care gravitaţia a început să-l adune şi să-l concentreze. Acesta a atras cu sine creşterea
vitezei de rotaţie a stelei în jurul propriei axe, izolându-se treptat de norul iniţial. Când concentrarea a
atins şi depăşit temperaturi termonucleare în nucleul stelar, în regiunea ecuatorială a stelelor a început
 102

expulzarea parţială a materiei. Componentele discului stelar s-au mişcat pe orbite proprii a căror
reglare s-a făcut prin ciocniri care au generat asociere de materie în atomiîn moleculeîn “bulgări”
primari de materie. Astfel, s-au format protoplanetele, cu traiectorii proprii în planul ecuatorial al
Soarelui. Aceste protoplanete au “curăţat” spaţiul în sectorul lor, de pulberile cosmice, datorită
câmpului gravitaţional propriu care a crescut odată cu creşterea planetelor şi a densităţii materiei ce le
alcătuiesc. În aceste condiţii, s-a mărit distanţa de la care se captează materia şi în câmpul gravitaţional
au rămas doar substanţe mai uşoare. Astfel s-a format întregul sistem solar, cu cele 10 planete (deci şi
planeta “X”) şi 32 de sateliţi, iar astăzi în spaţiul dintre aceste corpuri astrale, un nesfârşit pustiu
cosmic, se găsesc nori cu conţinut bogat de hidrogen, cu o densitate de 1 - 6 atomi/cm3. Diferenţa
dintre proprietăţile planetelor sistemului nostru solar, cu toate trăsăturile comune arătate rămâne
evidentă încât s-ar putea spune că fiecare are o altă origine.

Tabel 5.3. Tablou sinoptic al evoluţiei Universului (Weinberg, 1977)

Gareely şi Mackenzie (1971) sugerează trei ipotetice stadii în diferenţierea structurii interne a
Pământului (fig. 5.11).
 103

Cât priveşte atmosfera şi hidrosfera actuale ele s-au format prin degazificarea Pământului, dar nu
se ştie dacă odată cu formarea nucleului sau după. Oricum, acesta este un moment foarte important şi
pentru morfologia Pământului ce îl va deosebi radical de aici încolo de celelalte planete. Asupra
formării apei, există opinia că ea poate fi de origine extraterestră, şi anume: din impactul cu o mare
cometă, ştiindu-se că 50 % din comete au în alcătuirea lor şi gheaţă. Ideea are la bază analiza raportului
între izotopul de hidrogen Deuteriu (D) şi hidrogenul normal (H). Raportul D/H al apei oceanelor este
mai mare decât în Cosmos, dar este aproximativ egal cu cel din gheaţa cometei Halley, în timp ce D/H
al apei din vulcanism este aproape egal cu raportul D/H cosmic. S-a evaluat de exemplu, că un impact
de tip Halley ar putea elibera la suprafaţa Pământului cca 250 km3 apă.

Fig. 5.11. A. Formarea şi pierderea atmosferei iniţiale; B. Nucleul şi crusta s-au format şi readuc
atmosfera constând din gaze realizate prin diferenţierea internă; C. Se realizează structura internă a
Pământului (Gareely şi Mackenzie, 1971).

În concluzie: etapa formării şi evoluţiei timpurii a Pământului s-a desfăşurat până spre sfârşitul
Archeanului. Este o apreciere susţinută de rezultate foarte recente ale cercetărilor care au evidenţiat că
5% din actuala scoarţă este mai veche ca Archeanul, iar 60 % s-a format până la sfârşitul Archeanului,
când mantaua a fost prima dată implicată - cu amploare - în producerea magmei spre suprafaţă.

5.2. Structura Pãmântului

5.2.1. Topografia globală

Topografic, Pământul nu este omogen. Oceanele cuprind 70,8% din suprafaţa lui (Pacific 35,4%,
Atlantic, 18,4%, Indian 14,5%) iar uscatul 29.2%. Distribuţia altitudinală a continentelor sugerează că
ţărmul actual al continentelor este de mică importanţă şi că marginile şelfului continental (aprox. 135
m sub nivelul mării) delimitează 34,8% din suprafaţa globală compusă din roci continentale. In acest
context trebuie arătat că în urmă cu 18 000 ani nivelul mării era mai coborât cu 100 m decât în prezent,
 104

datorită stocării unei părţi importante din apă în calotele glaciare.

Dacă repartiţia înălţimii suprafeţei Pământului deasupra şi dedesubptul nivelului mării se
reprezintă ca repartiţie de frecvenţe, atunci este evident că această repartiţie ar fi bimodală (fig. 5.8).
Cele două vârfuri ale histogramei reprezintă platformele continentale şi bazinele oceanice. Între aceste
două maxime există o frecvenţă minimă reprezentând adâncimile de 1000 – 2000 m ale bazinelor
oceanice, iar la capetele histogramei sunt frecvenţele mici care arată că foarte puţin din suprafaţa
Pământului se află la peste 5000 m înălţime şi la sub 6000 m adâncime.
Uscatul şi marea sunt în general distribuite la antipod; circa 2/3 din uscat se află în emisfera
nordică. Se poate identifica o emisferă oceanică, centrată în apropiere de Noua Zeelandă, unde 89%
este ocean şi 11% este uscat şi o emisferă continentală, centrată pe Spania, unde 47% este uscat şi 53%
este ocean.

Fig. 5.12. Histograma bimodală a repartiţiei suprafeţei Pământului deasupra şi sub nivelul oceanului
planetar (Summerfield, 1992).

Fig. 5.13 prezintă distribuţia cumulată a înălţimilor globale (adică curba hipsometrică), din care
se constată că numai 1,6% din suprafaţa Globului se află la peste 3000 m (înălţimea maximă fiind în
Everest, de 8848 m) şi 1% se află sub -6000 m (maximum de adâncime fiind în abisul Nero în groapa
Mariane, de -11 035 m). Aceasta reprezintă o diferenţă de nivel de maximum 20 km care, vom vedea,
este mai mult de jumătate din grosimea crustei continentale.

Există opt elemente topografice majore ale Pământului:

Dorsalele oceanice sunt structuri altitudinale largi, liniare, fracturate transversal şi care de obicei
se află în zonele centrale ale oceanelor. Crestele sunt tectonic instabile, cu temperaturi înalte, active din
 105

punct de vedere seismic şi vulcanic şi sunt acoperite de o pătură sedimentară subţire. Ele reprezintă o
structură majoră a topografiei terestre, totalizând o lungime de 80 000 km, având o lăţime de 2 - 4 m şi
înălţimi de 1 - 3 km deasupra fundului oceanic.
Bazinele oceanice flanchează crestele şi sunt formate din câmpiile abisale. Sunt areale tectonice
inactive, cu pante mici, fără forme de relief, fiind largi de până la 1000 km şi situate la adâncimi de 3 -
6 km. Câmpiile sunt acoperite în partea centrală de 300 m de sedimente, iar din loc în loc apar munţi
submarini, mulţi din aceştia ridicându-se peste nivelul mării (ex. Hawai sau Azore).

Fig. 5.13. Curba hipsometrică a suprafeţei Pământului (Chorley et al., 1985)

 106

Şelful continental, povârnişul şi piemontul oceanic. Şelful mărgineşte continentele acolo unde
acestea nu vin în contact direct cu gropile abisale; lăţimea acestora este de 300 km (local 1500 km) şi
o cădere a pantei de 20 m, fiind în general mai largă în zona marilor râuri. Povârnişul este panta care
face legătura între şelf şi câmpia abisală, fiind în medie de 130 m înălţime, iar panta fiind de 2 - 6. La
baza povârnişului apar o serie de conuri şi apronuri formate prin acumularea sedimentelor prin
intermediul curenţilor de turbiditate. Are o lăţime de cca. 300 km şi pante reduse.
Gropile abisale. De-a lungul unor ţărmuri (cum ar fi vestul Pacificului), şelful continental este
foarte îngust şi panta cade brusc în aşa-numite gropi abisale, care sunt cele mai adânci părţi ale
oceanelor. Au lăţimi între 30 - 100 km şi lungimi de 300 - 5000 km. Pantele versanţilor sunt de 4 - 8 şi
de 10 - 16 în zona unde sunt adâncimi de peste 10 000 m.
Arcurile insulare. În lungul celor mai multe gropi abisale şi paralel cu acestea se află arcuite
insule a căror suprafaţă este de la mai puţin de 1 km2 până la dimensiunea insulelor Luzon sau
Hokkaido. Aceste fâşii de insule sunt seismic active şi prezintă anomalii gravimetrice puternic
negative.
Bazinele mărilor marginale. Între arcurile insulare şi continente se află bazinele mărilor
marginale (cum ar fi Marea Japoniei, Marea Ohotsk) cu lăţimi între 500 - 1000 km şi prezintă
caracteristicile unor câmplii abisale, situate la 5000 m adâncime sub nivelul mării.
Munţii cutaţi. Sunt cordiliere de presiune care au condus la cutare prin compresiune şi înălţarea
rocilor sedimentare, asociate cu activitate vulcanică, intruziuni de roci vulcanice şi metamorfism la
scară mare. Cordilierele de munţi cutaţi au lăţimi de la câteva sute până la câteva mii de km şi lungimi
de mii de kilometri. Munţii cutaţi sunt împărţiţi în munţi vechi şi munţi tineri. Cei vechi care apar
erodaţi, neteziţi şi înălţaţi în bloc. Munţii cutaţi vechi şi înălţaţi în bloc au înălţimi ce variază de la cca
7000 m (Tienşan), 5000 m (Altai) până la sub 1000 m (Apalaşii, înălţimile scandinave, înălţimile
scoţiene, Munţii Pădurea Neagră, Masivul Boemian, Masivul Central Francez, Munţii Dobrogei,
Uralii, Alpii Australieni, munţii din Antarctica). Aceşti munţi sunt tectonic stabili, prezintă reduse
anomalii gravimetrice. Munţii cutaţi tineri includ cele mai mari înălţimi ale uscatului: Himalaia, Alpii,
Carpaţii, Anzii, Apeninii, Dinaricii, Pamir, Hinducuş, Elbrus, Verhoiansk. In general sunt tectonic
instabili şi prezintă anomalii gravimetrice şi magnetice puternice.
Platforme continentale. Acestea sunt areale cu relief de joasă altitudine, sunt localizate de regulă
în partea centrală a continentelor, sunt compuse din roci metamorfozate vechi, iar la partea superioară
prezintă o cuvertură sedimentară a cărei grosime poate ajunge până la 3000 m (de exemplu, Platforma
Rusă). Atunci când cuvertura sedimentară lipseşte, platformele se numesc scuturi. Ele sunt tectonic
stabile, prezintă anomalii gravimetrice pozitive (de exemplu, nordul Canadei).

5.2.2. Structura internă a Pământului

Datorită mişcării de rotaţie şi forţei de gravitaţie, materia din interiorul Pământului s-a ordonat
pe verticală dând naştere unei structuri zonar-concentrice. Aceasta a fost stabilită pe baza informaţiilor
culese din analiza meteoritelor, din viteza diferită de propagare a undelor seismice şi, mai ales, a
devierii bruşte a direcţiei lor în porţiunile de schimbare a densităţii mediului.
In etapa actuală, a dezvoltării teoriei expansiunii fundului oceanic şi a tectonicii globale, se
consideră că structura geologică a Pământului este formată din litosferă, astenosferă, manta inferioară
şi nucleu (fig. 5.14).
Nucleul terestru este delimitat la exterior de discontinuitatea Wichert-Gutenberg (2900 km) şi
este format dintr-o zonă externă, în stare lichidă şi un sâmbure central solid, separate de
discontinuitatea secundară Lehman (5100 - 5200 km).
Mantaua (mezosfera) este cuprinsă între 400 şi 2900 km şi se presupune că este formată dintr-o
 107

materie solidă şi rigidă, cu o densitate în jur de 5. Este vorba probabil de oxizi metalici şi amestecuri de
silicaţi ultrabazici de fier, nichel şi crom.
Astenosfera reprezintă o zonă caracterizată printr-o viteză redusă de propagare a undelor
seismice, ceea ce indică un mediu format dintr-un amestec de materii topite şi solide, antrenaţi în
mişcare de unii curenţi de convecţie termică cu viteze de câţiva cm/an. Aceasta se găseşte la adâncimi
de 80 şi 400 km şi asimilează o serie de plăci crustale ajunse aici datorită procesului de subducţie.
Litosfera, geosfera solidă externă care interesează cel mai mult din punct de vedere geologic şi
geomorfologic, are o grosime variabilă, între 8 şi 80 km (uneori chiar până la 150 km) şi poate fi
subdivizată de suprafaţa Mohorovicici în două: litosfera superioară (crusta) şi litosfera inferioară,
denumită de unii specialişti manta superioară, deoarece aici se află roci ultrabazice în stare cvasi-
solidă.

Fig.5.14. Structura internă a Pământului

Crusta este alcătuită din trei pături principale: sedimentară, granitică şi bazaltică. Cuvertura
sedimentară lipseşte pe suprafaţa scuturilor arhaice, ajungând însă la câteva sute sau câteva mii de
metri pe platfome, la 10 - 20 km în zonele de orogen tânăr şi mai ales în regiunile de avant-fosă.
Pătura granitică (numită adesea şi sial sau soclul cristalin al continentelor) are grosimi variabile:
lipseşte sau este foarte subţire pe fundul oceanelor, atinge 10 - 15 km în cuprinsul platformelor şi 30 -
40 km sub munţii tineri unde formează veritabile “rădăcini ale munţilor”. Pătura bazaltică situată sub
cea granitică şi separată de aceasta prin discontinuitatea seismică Conrad, are densitatea de 2,8-3 g/cmc
şi o compoziţie intermediară între învelişul granitic şi domeniul subcrustal simatic. De aceea mai este
numită şi Sialma. Grosimea este în jur de 17 km sub continente şi de 8 - 10 km în partea centrală a
bazinelor oceanice.
Dacă ţinem seama de natura şi distribuţia în suprafaţă a învelişurilor crustale, atunci putem
 108

deosebi: scoarţa de tip oceanic (bazaltic) ce ocupă cam 55 - 60 % din suprafaţa Pământului, şi scoarţa
de tip continental (granitic) prezentă pe 40 - 45% din suprafaţa terestră.

5.2.3. Formarea continentelor şi oceanelor

Iniţial, scoarţa sialică îmbrăca întreaga suprafaţă a Terrei, deasupra căreia exista un înveliş
continuu de apă, cu o grosime de aproximativ 2700 m (Panthalassa). Ulterior crusta s-a fragmentat, iar
în sectoarele unde sialul a dispărut s-au format bazine cu scoarţa bazaltică în care s-a acumulat apa,
dând naştere oceanelor.
Până acum 20 - 30 de ani, cea mai răspândită explicaţie a distribuţiei uscatului şi apei oceanelor
a fost translaţia continentelor.

5.2.3.1. Ipoteza translaţiei continentelor

Este atribuită lui A. Wegener (1912), dar unele idei în acest sens au existat încă din secolul
trecut. Wegener a plecat de la existenţa unui continent unic (Pangea) care, datorită forţei centrifuge şi
puterii de atracţie a Lunii şi Soarelui, s-a fragmentat în mai multe blocuri. Acestea mai uşoare,
constituite din Sial, au “alunecat” pe Sima în sens invers faţă de mişcarea de rotaţie (s-au deplasat spre
vest), fiind supuse concomitent şi unei deplasări dinspre poli spre Ecuator.
In viziunea sa, translaţia necontenită a continentelor este exprimată de distribuţia actuală a
uscatului şi apelor oceanice. Ea a contribuit, de asemenea, la formarea lanţurilor muntoase şi a altor
caracteristici majore ale suprafeţei Pământului. Scindarea ar fi început în jurasic, accentuându-se în
perioadele următoare prin alunecarea divergentă a blocurilor de uscat. Americile s-au îndepărtat de
Europa şi Africa, lăsând în urmă Oceanul Atlantic, iar în lungul ţărmurilor lor vestice impactul cu
fundamentul pacific a generat puternicul lanţ andin. In estul Africii, fragmentarea a început prin
separarea Madagascarului şi a Indiei - aceasta din urmă deplasându-se spre nord, a strivit depozitele de
mică adâncime ale Mării Tethys, generând sistemul muntos himalaian. Australia şi Noua Zeelandă s-au
mişcat mai întâi spre est şi apoi spre nord, lăsând în urmă Antarctica ş.a.m.d.
Dovezile aduse în favoarea driftului continental erau atât de natură geologică, paleontologică,
morfologică, cât şi biogeografică, paleoclimatică şi chiar geodezică - deşi acestea din urmă mai puţin
convingătoare. Astfel:
 Aspectul general al ţărmurilor Africii şi Europei, precum şi a celor două Americi ne duce la
ideea detaşării lor dintr-un bloc unic.
 Mai toate uscaturile au terminaţii răsucite în sensul invers al translaţiei continentelor, ca
urmare a întârzierii mişcării, căci, cu cât o masă de uscat este mai masivă, cu atât şi
deplasarea sa este mai intensă. De aceea, Ţara de Foc, Florida, Ţara lui Graham - care din
punct de vedere structural reprezintă o continuare a Anzilor - au capetele îndreptate spre est,
iar extremităţile Noii Zeelande, ale insulelor japoneze ş.a. sunt orientate spre vest.
 Dovezile geologice aveau în vedere asemănările structurale ale unor teritorii din estul şi
vestul Oceanului Atlantic. De exemplu, continuarea structurilor caledonice ale Scandinaviei
în Terra Nova şi Canada; asemănarea platoului gnaisic, necutat, african, cu cel brazilian etc.
De altfel, se făcea apel şi la alte similitudini dintre Africa de Sud şi Madagascar, dintre India
şi Australia etc.
 Deosebit de convingătoare erau argumentele bazate pe asemănarea resturilor de faună fosilă
(îndeosebi până în triasic, pentru că apoi să apară şi deosebiri), fapt care demonstrează
provenienţa continentelor actuale dintr-un bloc unic - Pangea. In această privinţă,
menţionăm că s-a descoperit în Antarctica scheletul unei reptile mici (Lystrosaurus)
 109

cunoscută şi în formaţiunile geologice vechi din sudul Africii.

 Ca o continuare directă a aspectelor paleotologice sunt şi cele floristice şi faunistice actuale
care, de asemenea, pledează pentru existenţa Gondwanei şi a Laurasiei.
 Demne de reţinut sunt şi dovezile paleoclimatice, precum: existenţa tilitelor permiene în
partea sudică a Americii, Africii, Australiei şi Indiei, care demonstrează că toate acestea erau
grupate în jurul polului sudic acoperit de o calotă glaciară unică. La fel, repartiţia actuală a
depozitelor cu floră carboniferă îşi are originea într-o regiune intertropicală comună din
Pangea.

Fig. 5.15. Deriva continentelor după Wegener. Zona punctată: mări epicontinentale (după Wegener, 1929, cit.
Bleahu, 1983).

Noutatea, îndrăzneala şi originalitatea teoriei derivei continentelor a declaşat criticii vehemente

încă din primii ani de la apariţia sa - accentuate, poate şi de faptul că Wegener nici nu era geolog.
 110

Intre obiecţiile cele mai importante au fost şi cele de ordin mecanic. Forţele invocate erau mult
mai modeste pentru a produce translaţia continentelor şi pentru a determina formarea lanţurilor
muntoase de tipul celui andin. Se vorbeşte apoi de deplasarea maselor de uscat dinspre poli către
Ecuator. Acestea, ar fi trebuit să genereze nişte fracturi latitudinale şi nu longitudinale, ca cea care stă
la originea Oceanului Atlantic.
Dacă “alunecarea” pe sima a unei mase continentale este avantajată de altitudinea sa medie,
atunci Asia ar trebui să aibă o derivă mai accentuată decât America de Nord, fapt care nu este
recunoscut nici de Wegener.
La acestea s-au adăugat şi alte contraargumente, mai mult sau mai puţin convingătoare dar, din
păcate, autorul nu a mai putut răspunde adversarilor săi. In anul 1930, în timpul unei expediţii în care
căuta noi dovezi în favoarea driftului continental şi-a găsit moartea eroică, de martir al ştiinţei, în
gheţurile veşnice ale Groenlandei.
Reactualizarea, în ultimile decenii, a ideilor privind deriva continentelor se datoreşte celor mai
recente rezultate din domeniul geofizicii şi, mai ales, al paleomagnetismului (unele roci conţin
elemente care conservă orientarea câmpului magnetic din perioadele în care s-au format, chiar dacă
ulterior poziţia geografică a regiunii respective s-a schimbat). Toate determinările magnetismului
remanent (fosil) al rocilor de diferite vârste au confirmat mişcările de translaţie intuite de Wegener
care, la timpul său, nu a avut la îndemână nici mijloacele tehnice de astăzi, nici bogăţia ideilor şi
datelor ştiinţifice actuale.

5.2.3.2. Tectonica globală.

Cea mai modernă teorie care explică structura scoarţei terestre, evoluţia paleogeografică
îndepărtată şi megarelieful suprafeţei Pământului este cea a tectonicii plăcilor sau a tectonicii globale.
La baza sa stau cercetările oceanografice, geologice şi geofizice din ultimile decenii care au ajuns la
concluzii şi descoperiri ce au revoluţionat gândirea oamenilor de ştiinţă preocupaţi de studiul
geosferelor solide ale planetei noastre. Acestea oferă o imagine inedită a dezvoltării, în timp şi spaţiu, a
suprafeţei terestre. Rezultatele remarcabile obţinute se datoresc muncii unor mari colective de
cercetători care au lucrat în cadrul Proiectului “Mantaua superioară şi influenţa ei asupra scoarţei
terestre” (1963 -1971), FAMOUS (1971 - 1974), Proiectul geodinamic (1971 - 1980) ş.a.
Beneficiind de metode şi mijloace de investigaţie ştiinţifică dintre cele mai perfecţionate,
geologii şi geofizicienii au grupat, au ordonat şi interpretat un material imens, elaborând şi dezvoltând
o versiune modernă a teoriei derivei continentale. Este vorba, de fapt, de un ansamblu de concepţii, cu
următoarele componente: teoria expansiunii fundurilor oceanice, anunţată în 1962, care explică
apariţia, constituţia şi evoluţia scoarţei bazaltice; teoria plăcilor litosferice, elaborată în 1968, care ne
oferă argumente asupra relaţiilor dintre scoarţa continentală şi oceanică, precum şi despre raporturile
lor cu mantaua de dedesubt şi teoria derivei continentelor, imaginată de Wegener (1912), care explică
originea, dinamica şi configuraţia uscatului.
Acestea, împreună cu alte concepte integrante tectonicii globale, ne oferă răspunsuri mai precise
şi mai unitare decât ipotezele anterioare cu privire la caracteristicile geofizice ale globului pământesc:
magnetismul intrusiv şi extrusiv (vulcanismul), seismicitatea, metamorfismul, diastrofismul cu întreaga
gamă de structuri şi forme pe care le regăsim în toate zonele muntoase; formarea substanţelor minerale
utile etc.
Implicaţiile geografice ale acestei teorii în întregul său sunt foarte numeroase dacă ne gândim la
înfăţişarea reliefului, la configuraţia uscatului şi a bazinelor oceanice, la transgresiunile şi regresiunile
care stau la baza paleografiei, la aspectele climei şi hidrografiei, la evoluţia lumii vegetale şi animale,
la resursele subsolice şi respectivele economice ale omenirii etc.
 111

Actualitatea şi caracterul concret al teoriei tectonicii globale au impus-o deja în rândul

specialiştilor multor geoştiinţe, deşi mai există unele probleme care n-au fost încă suficient clarificate.
Fără a intra în amănunte cu privire la istoricul problemelor precizăm că anii 1966 - 1972
constituie etapa de tinereţe a acestei teorii. Dietz (1961) şi Hess (1962) emit ipoteza că procesele de
convecţie termică din interiorul Pământului pot să producă expansiunea fundului oceanic. Aceasta este
confirmată ulterior de Vine şi Matthews (1963) prin explicarea fâşiilor de magnetizare directă şi
inversă, precum şi de Wilson (1965) care se ocupă de faliile transformate.
Contribuţii de esenţă la cunoaşterea cinematicii plăcilor au adus apoi Bullard (1964) care arată
că deriva trebuie gândită pe o sferă, precum şi Mckenzie şi Parker (1967) cărora le aparţine şi termenul
de “placă”. Un an mai târziu (1968) apar trei lucrări fundamentale aproape independente, dar care
conduc la aceleaşi concluzii. Ele aparţin lui Morgan care delimitează cca 20 de blocuri crustale, arătând
că plăcile înglobează şi continente şi oceane; Le Pichon (1968) care demonstrează necesitatea studiului
plăcilor la scară planetară, folosind calcule de geometrie pe o sferă şi un model cu şase plăci mari;
Isaks, Oliver şi Sykes care definesc plăcile, mai precis arată legătura dintre marginea acestora şi seisme
şi introduc termenul de tectonică globală. In 1974, Burk, Bird, Dewy completează cunoştinţele cu date
despre joncţiunile triple şi punctele fierbinţi, cercetările continuând activ şi în prezent.

Fig. 5.16. Mozaicul actual de plăci litosferice. Limitele sunt determinate de zone de
expansiune, de zone de subducţie, de lanţuri orogene (foste zone de subducţie) şi de falii
transformante. Plăci mari: 1, eurasiatică; 2, australo-indiană; 3, pacifică; 4, antarctică; 5, Nazca; 6,
nord-americană; 7, sud-americană; 8, africană; Plăci mici: 9, central-americană; 10, Cocos; 11,
Gorda; 12, Fiji; 13, Solomon; 14, Bismark; 15, filipineză; Plăci sudate prin coliziuni intercontinentale:
17, indiană; 18, iraniană; 19, arabă; 20, anatoliană; 21, levantină; 22, ioniană; 23, adriatică; Placă în
devenire: 24, est-africană (cit. din Bleahu, 1983).

In linii generale, teoria tectonicii în plăci s-a constituit în jurul câtorva principii simple:
 Suprafaţa globului este compusă din plăci litosferice rigide, groase de cca 100 km, ce plutesc
 112

pe stratul subiacent mai vâscos - astenosfera. Cele mai importante plăci sunt: eurasiatică,
africană, australiană, indiană, pacifică, nord-americană, sud-americană, antarctică, Nazca -
din sud-estul Oceanului Pacific. De dimensiuni mai mici sunt plăcile: central-americană (a
Caraibelor), Cocos, la nord de Nazca; Gorda, în nord-estul Pacificului; Fiji, Solomon,
Bismark şi filipineză, în vestul Oaceanului Pacific. Alte plăci sunt sudate prin coliziuni
intercontinentale (indiană, iraniană, arabă, anatoliană, levantină, ioniană, adriatică) şi
acestea, la rândul lor, pot conţine mai multe sub-plăci microplăci etc.

 Plăcile se nasc în lungul dorsalelor de pe fundul oceanelor, ca urmare a proceselor

magmatice, corelate cu circuitele largi ale curenţilor subcrustali, de convecţie. Aceste zone
de expansiune reprezintă, de fapt, nişte lanţuri muntoase de mari proporţii, cu o lungime
totală de cca 80 000 km, lăţimi între 1000 şi 4000 km şi înălţimi ce pot depăşi 2000 m. In
riftul axial al majorităţii dorsalelor medio-oceanice (care are aspectul unui şanţ enorm cu
lungimi de mii de kilometri, adâncimi de 1500 - 2000 m şi lărgimi de 20 - 50 km) se ridică
magma din astenosferă şi se consolidează pe pereţii laterali. Repetarea necontenită a acestor
procese şi deplasarea laterală a marginilor riftului, datorită curenţilor subcrustali divergenţi,
contribuie la înnoirea continuă a crustei bazaltice şi la expansiunea fundului oceanic.
Mişcarea aceasta de îndepărtare de zona de acreţie este relativ rapidă, atingând 2 cm/an, de
fiecare parte, în Oceanul Atlantic şi 5 - 6 cm/an în Oceanul Pacific, iar în cazul plăcii Nazca,
din sud-estul Pacificului, deplasarea este de 8 - 9 cm/an şi subducţia de 10 - 11 cm/an. Intre
cele mai cunoscute zone de expansiune se numără cea medio-atlantică, dorsala din Oceanul
Arctic, dorsala dintre Antarctica şi Africa, continuată cu cea din Oceanul Indian (Dorsala
Carlsberg), dorsalele din estul şi sudul Oceanului Pacific - lipsite de rifturi - secţionate de
numeroase falii transformate.

Fig. 5.17. Dinamica fundurilor oceanice. Litosfera creată în zonele de expansiune este consumată în cele de
compresie (cit. după Bleahu, 1983).
 113

 Regenerarea continuă a plăcilor bazaltice şi migrarea lor laterală, fără să se deformeze, nu

contribuie la creşterea în aceeaşi măsură a circumferinţei globului, deoarece concomitent,
are loc şi un proces compensatoriu de distrugere (consum) a lor în zonele de subducţie
(sucţiune). Acest proces de aglutinare se produce la periferia bazinelor oceanice, în cuprinsul
foselor şi a gropilor abisale unde scoarţa bazaltică coboară în adâncime pe planuri Benioff
cu înclinare de 45 - 60, până la cca 700 km, reintegrându-se astenosferei. De aceste planuri
Benioff sunt legate focarele seismice, numeroasele erupţii vulcanice şi multe alte fenomene
adiacente. Prin urmare, crusta de pe fundul oceanelor are o viaţă limitată în care, sub forma
unui “covor rulant”, parcurge drumul dintre dorsale şi fosele marginale. Vârsta sa este cu
atât mai nouă cu cât ne apropiem de zonele de acreţie şi tot mai veche spre zonele de
subducţie. Sondajele şi studiile de specialitate - inclusiv analizele concrete de carote - au
demonstrat că în bazinele oceanice nu există depozite mai vechi decât jurasicul (cca 200 mil.
ani). Scoarţa bazaltică formată anterior a dispărut în adâncul zonelor de subducţie. De aceea,
vârsta absolută a oceanelor nu se poate încă dovedi cu precizie. Pentru reconstituiri
paleogeografice se face apel tot la ipoteze şi argumente ca cele ale lui Wegener. Plăcile
tectonice care înglobează atât continente, cât şi oceane sau părţi ale acestora, cu întregul lor
ansamblu morfologic sunt tranşant delimitate prin dorsale, zone de subducţie sau prin falii
mai noi, numite transformante.

Fig. 5.18. Mişcarea relativă a plăcilor ilustrând rolul posibil al litosferei, astenosferei şi mezosferei; relaţiile cu
zonele de expansiune, subducţie şi de falie transformantă (cit. după Summerfield, 1992).

 Continentele şi celelalte fragmente de scoarţă sialică, mai uşoare, se deplasează deci o dată
cu plăcile din care fac parte. In regiunile de impact dintre plăcile de diferite ordine,
materialul continental rămâne la suprafaţă, este cutat şi se înalţă sub forma unor importante
lanţuri muntoase. Aşa este cazul plăcii americane - predominant sialică - cu deplasare spre
vest, care, în lungul liniei de impact cu placa bazaltică pacifică a generat cunoscutele
cordiliere muntoase cu direcţia meridiană. Alteori se pot întâlni două plăci continentale
formându-se, de asemenea, lanţuri muntoase puternice, aşa cum este cel alpino-carpato-
himalaian apărut în urma coliziunii blocurilor de la nord şi de la sud care au cutat şi înălţat
zona ocupată, în paleozoic şi prima parte a mezozoicului, de Marea Tethys. Unele fenomene
deosebit de interesante se petrec în zonele marginale ale continentelor, unde se formează
ghirlande întregi de insule cu convexitatea spre gropile abisale şi care închid cunoscutele
bazine retro-arc. De altfel, plăcile continentale sunt mai puţin rigide ca cele oceanice. Ele se
 114

pot deforma, fractura şi dezmembra. In această privinţă este citat frecvent exemplul regiunii
Afar din estul Africii, cu perpectivele favorabile dezmembrării uscatului. Această situaţie
este explicată şi prin oprirea deplasării laterale a continentului, încă acum 30 mil. ani, când
au reînceput şi fenomenele vulcanice. Blocul african masiv este înconjurat din trei părţi de
zone de expansiune, fără nici o zonă de subducţie. De aceea în adâncurile scoarţei sale s-au
format numeroase puncte fierbinţi care preced fragmentarea. Din totalul de 122 pete fierbinţi
(hot-spots-uri) cunoscute pe Terra (53 pe fundul oceanelor şi 69 pe continente), Africa
deţine 25, iar pe cel mai important dintre ele a apărut deja un sistem de fracturi in “Y”
(marile grabene) cu caractere tipice de tensiune. Se pare că şi Gondwana, înainte de
dezmembrare era un continent staţionar, cu vulcanism activ şi că, după ce s-a rupt în mai
multe plăci pe toate fragmentele rezultate vulcanismul a încetat.
 Pentru dezvoltarea teoriei tectonicii globale de mare importanţă au fost şi precizările care
arată că mişcările relative ale plăcilor sunt supuse legilor geometriei calotelor sferice. Pe
lângă studiile şi cercetările de mare amploare, făcute în diferite regiuni ale uscatului şi
domeniului oceanic, aspectele logice şi geometrice, criteriile de evaluare cantitativă şi
calculele matematice de mare precizie au permis întocmirea de modele şi aprofundarea
cunoştinţelor în condiţii de laborator. Pe această bază s-a reuşit să se stabilească chiar şi
perpectiva evoluţiei plăcilor. Astfel, se consideră că în următoarele 50 milioane de ani,
Oceanul Atlantic şi cel Indian îşi vor mări suprafeţele datorită funcţionării dorsalelor
mediane şi lipsei unor zone de subducţie. Oceanul Pacific se va reduce deoarece are o
dorsală activă, asimetrică, în S-SE şi două zone de subducţie foarte extinse (sub continentul
american şi în tot lungul marginilor insulare ale Asiei). Translaţia plăcii africane şi a
microplăcilor turcă şi egeică va duce la micşorarea suprafeţei Mării Mediteraneene, iar prin
activitatea riftului din Marea Roşie placa arabă va fi împinsă spre E-NE şi se va lipi de placa
asiatică prin dispariţia Golfului Piersic. America de Nord se va separa de America de Sud
prin extinderea spre vest a fosei Porto Rico care se va uni cu fosa Americii Centrale.
California se va separa de America de Nord şi va fi împinsă spre fosa din faţa arcului insular
al Aleutinelor. In Africa se va accentua funcţionarea marelui rift, care va fi invadat de ape
oceanice. Istmul Suez va dispărea. In Europa, Golful Gasconiei va înainta pe la nord de
Munţii Pirinei, încât Peninsula Iberică va fi legată de Franţa doar printr-un istm îngust.

Construirea munţilor prin coliziune are loc când arcurile şi continentele sunt prezente pe ambele
margini ale zonei de subducţie, aşa cum a fost cazul în orogenezele ce au implicat Alpii, Himalaia şi
Uralii centrali. În această circumstanţă structurile complicate se înalţă, ofiolitele şi rocile gabronice ce
formează litosfera oceanică pot fi aduse la suprafaţă şi intruse pe scară largă de-a lungul unei zone de
sutură între două mase de uscat.
S-a dovedit astfel că teoria plăcilor tectonice este capabilă de a explica trăsăturile majore ale
continentelor şi oceanelor de ordinul I şi multe lanţuri de munţi de ordinul II şi structuri faliate şi cutate
de ordinul III, dar şi unele structuri de ordinul III-IV, cum ar fi alinierea marilor fluvii ale lumii de-a
lungul unor linii de fractură a scoarţei (de exemplu, Gangele, Misssissippi, Niger şi Rin).

La finalul acestui capitol ne-am gândit să anexăm un citat din Lester King prin care autorul
doreşte să aducă un omagiu neobişnuit celor ce au contribuit la una dintre cele mai tulburătoare
descoperiri ştiinţifice: tectonica plăcilor.
 115

CREDOUL GEOTECTONIC

de Lester King (1983)

“Eu cred în atotputernicia tectonicii plăcilor, unificatoarea ştiinţelor Pământului şi explicării

tuturor gândurilor în geologie şi geofizică, cred în Xavier le Pichon, cel ce a dezvăluit mişcarea
relativă dedusă din rata expansiunii din jurul tuturor dorsalelor; Ipoteza Ipotezelor, Teoria Teoriei,
Adevărul Adevărului, dedus şi nu presupus; Continentele sunt într-o singură unitate cu Oceanele, din
care s-au desprins şi migrat toate plăcile, care atunci când se ciocnesc cu o altă placă sunt subduse,
coborând pe zonele Benioff şi sunt resorbite în Astenosferă şi sunt făcute Manta; şi cauzează focare de
cutremure sub Arcurile Insulare; Ele se înmoaie şi pot curge; şi potrivit lui Vine şi Matthews, din nou
se dezvoltă Dorsale de Magmă; şi se ridică în Dorsală şi dă anomalii magnetice simetrice; şi fundul
oceanului se va extinde din nou şi la întâlnirea cu continentele va forma atât munţi, cât şi fracturi, şi a
cărei evoluţie nu va avea sfârşit,
Si cred în Deriva Continentelor, Supraveghetorul evoluţiei Vieţii, Care purcede din Tectonica
Plăcilor şi Expansiunea Fundului Oceanic este venerat şi glorificat; drept Care a fost astfel denumit
de Wegener; Şi cred într-un singur model al Vulcanismului şi Cutremurelor; Şi recunosc o singură
Cauză a deformărili rocilor; Şi aştept răbdător să vină o nouă subducţie a Plăcilor şi să erupă din nou
Dorsale. Amin”

Bibliografie selectivă

BLEAHU, M. (1983), Tectonica globală – volumul I, Ed. şt. şi enciclopedică, Bucureşti.

BLEAHU, M. (1989), Tectonica globală – volumul I, Ed. şt. şi enciclopedică, Bucureşti.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
GRASU, C. (1997), Geologie structurală, Editura tehnică, Bucureşti.
HOWARD, A. (2000), Modelling Landform Evolution on Mars, in Virtual Geomorphology,
Netscape.
KING, L.C. (1967), Morphology of Earth, Edingburg, Ollier & Boyd.
SCOTT, R.C. (1993), Physical Geography, West Publishing Co., New York.
SHORT, N.M., BLAIR, R.W. (editori) (1986), Geomorphology from Space, NASA SP-486,
Washington.
STRAHLER, A.H., STRAHLER, A.N. (1992), Modern Physical Geography, Wiley and Sons, New
York.
SUMMERFIELD, M. (1992), Global Geomorphology, Longman.
WALKER, H.J., GRABAU, W.E. (editori)(1993), The Evolution of Geomorphology, Wiley and Sons,
Chichester.
WEINBERG, S. (1977), Primele trei minute ale Universului, Ed. politică, Bucureşti.
WILLIAMS, S.H. (2000), The Wind of Mars: Aeolian Activity and Landforms, in Virtual
Geomorphology, Netscape.
YATSU, E. (1966), Rock Control in Geomorphology, Sozosha, Tokyo.

View publication stats