See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347998439

Geomorfologie - Relieful structural

Chapter · December 2020

CITATIONS READS

0 2,670

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
102 PUBLICATIONS   1,279 CITATIONS    67 PUBLICATIONS   251 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

natural and anthopic risk View project

Geomorphic effectiveness of floods View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 30 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

135
 136

CAPITOLUL 7

MORFOTECTONICA SI
MORFOSTRUCTURA

Elemente generale si terminologie.

Relieful tectonic: orogeneza si tectonica globală; formarea sistemelor
muntoase cutate, teoria geosinclinalelor; tipuri principale de munţi.
abrupturile tectonice; grabenurile si horsturile.
Relieful structural: tipologia marilor sisteme morfotectonice; scuturile si
platformele continentale; relief pe structuri orizontale; relief pe structuri
monoclinale (cueste, hogback-uri, platouri si podişuri structurale; văile în
raport cu structura; tipuri de asamblaje morfostructurale - munţi de tip:
jurasian, apalaşian, himalaian, andin etc. si domuri; pe structuri cutate
(reliefuri elementare conforme si de inversiune; văile în raport cu structurile
cutate).

Geograful atâta ştie, cât a văzut

Simion Mehedinţi (1941)

Geomorfologia tectonicã şi structuralã studiazã relieful impus de mişcările crustale şi structurile

geologice, respectiv, formele mari ale continentelor şi oceanelor, adică munţii, podişurile si câmpiile.
Pe suprafaţa Pământului se pot separa două tipuri principale de unităţi morfostructurale:
geosinclinalele şi platformele şi unul de tranziţie, depresiunile marginale (avantfosele). Din punct de
vedere morfologic, continentele sunt formate din: lanţuri de munţi, podişuri şi câmpii. Forma acestor
unităţi, evoluţia şi repartiţia lor este în strânsă legătură cu principalele perioade de mişcări tectonice,
care au afectat diferitele porţiuni ale scoarţei.

7.1. Morfogeneza şi morfostrutura regiunilor de orogen. Relieful tectonic.

7.1.1. Orogeneza şi tectonica globală

Una dintre cele mai dificile dar fascinante probleme ale geologiei a fost din toate timpurile
geneza lanţurilor muntoase. Dar, în ciuda faptului că asupra ei s-au concentrat eforturile mai multor
 137

generaţii de geologi, ea nu şi-a găsit în cadrul teoriilor geologiei clasice un răspuns satisfăcător, chiar şi
după ce Hall a introdus în 1859 noţiunea de geosinclinal (termen inventat însă mai târziu de Dana în
1873), legând de el naşterea munţilor.
Trecând peste ideile mai vechi, care nu mai au decât o valoare istorică, amintim că unele date
interesante despre formarea munţilor au fost precizate încă de pe la mijlocul secolului trecut când se
considera că încreţirea şi ridicarea unor zone muntoase se datoresc răcirii şi contracţiei Pământului.
Teoria aceasta a contracţiei a fost elaborată de Dana (1847), De Beaumont (1859), completată şi
dezvoltată ulterior şi de alţi geologi de prestigiu (Suess, 1909; Stille, 1925 ş.a.).
O mare importanţă geologică şi geomorfologică a prezentat teoria geosinclinalului emisă de Hall
(1859) şi amplificată de Dana (1873), Haug (1900), Stille (1925), Belousov (1948), Dewey (1970). De
altfel, această concepţie este valabilă şi astăzi, căutându-se a se pune de acord cu cele mai recente idei
ale tectonicii globale.
În accepţia actuală, geosinclinalele sunt unităţi structurale majore ale scoarţei terestre,
caracterizate printr-o mare mobilitate tectonică (mişcări negative şi pozitive cu viteze de ordinul mm –
cm/an şi amplitudini de mai mulţi km); printr-o grosime de mii de metri a formaţiunilor sedimentare, o
cutare puternică a stratelor, o largă dezvoltare a metamorfismului, a fenomenelor plutonice şi vulcanice
(magmatismului).
De fapt, mai corectă este numirea de regiuni geosinclinale deoarece ele sunt constituite dintr-o
succesiune de geosinclinale, care alternează cu geanticlinale.
În evoluţia desfăşurată pe parcursul mai multor perioade geologice a regiunilor geosinclinale,
adică în timpul unui ciclu (eră) geotectonic, se pot deosebi stadii de scufundare, cutare şi înălţare
(litogeneza, orogeneza şi epirogeneza, urmate de gliptogeneză) care ar putea fi grupate în două etape
principale: scufundarea şi ridicarea.
Etapa de scufundare condiţionată de manifestarea unor insense mişcări epirogenetice negative
(subsidenţe), are ca rezultat formarea unei vaste depresiuni alungite, ocupate de apele marine în
cuprinsul căreia au loc puternice procese de sedimentare (litogeneză care contribuie la formarea unor
stive de sedimente cu grosimi până la 20 – 30 km. La contactul cu zonele învecinate mai puţin labile,
ca şi în sectoarele axiale, apar numeroase linii de fractură ce favorizează ascensiunea topiturilor
magmatice. Cu timpul sedimentele ajunse la mare adâncime, în condiţiile unor presiuni puternice şi
temperaturi ridicate, tind să se dilate şi neputându-se extinde lateral din cauza zonelor mai rigide, de
platformă, se ridică într-un sistem de cute ce compartimentează fundul geosinclinalului. Iau naştere
astfel cordiliere care separă unele zone adânci, încă în scufundare, numite fose. După cum se vede,
cutarea şi ridicarea începe să se dezvolte încă în timpul lăsărilor generale, pentru ca ulterior să dea
naştere lanţurilor muntoase ce vor nega formele depresionare preexistente.
Etapa de ridicare (de orogeneză sau tectonică) este marcată de o dezvoltare a mişcărilor
structogenice (cutări, şaraj etc) a intruziunilor granitice cu aspect batolitic şi printr-o inversiune a
sensului general al mişcărilor tectonice. Scufundările sunt înlocuite de înălţări, unele cordiliere de tipul
anticlinoriilor ajung până la suprafaţă iar pe flacurilor lor, ca şi în curpinsul eugeosinclinalelor (zone
depresionare interne) şi al miogeosinclinalelor (depresiuni externe) flişul depus anterior este şi el cutat,
dând naştere internidelor şi externidelor din terminologia lui Kober, respectiv, dacidelor (unităţi
tectonice de vârstă cretacică) şi moldavidelor (unităţi ale flişului paleogen) din Carpaţii româneşti
(Dumitrescu et al., 1958).
Spre sfârşitul acestei etap are loc ridicarea în bloc a edificiilor muntoase, cunoscută şi sub
numele de macrooscilaţie sau a mişcărilor akroorogenice. Acum se formează şi unele depresiuni
interne (posttectonice) datorită scufundărilor compensatorii (de exemplu, Depresiunea Transilvaniei,
Depresiunea Petroşani, Depresiunea Braşov ş.a.); cu timpul, spre zona premontană apar avantfose
umplute cu serii terigene de mare grosime şi cu intercalaţii de depozite lagunare (molasa), iar în lungul
 138

liniilor de fractură se pot produce erupţii vulcanice de bazalte şi andezite, cum au fost cele din vestul
Carpaţilor Orientali.
În interiorul dezvoltării unui geosinclinal, etapa de sedimentare (a acumulărilor cantitative) este
mult mai îndelungată decât cea de a doua care reprezintă o transformare calitativă. Dintre toate etapele
şi stadiile amintite, cea a ridicărilor în bloc care corespunde cu formarea munţilor, interesează în mod
deosebit geomorfologia, ea fiind continuată de o complexă modelare externă (gliptogeneza).
Evoluţia geologică a Carpaţilor şi îndeosebi a Carpaţilor Orientali, oferă o imagine clară a
succesiunii stadiilor orogenezei alpine. Aici, axului cristalin mai vechi (Rodna, Maramureş, Munţii
Bistriţei) regenerat în timpul paroxismului austric, i s-au adăugat munţii flişului cretacic (Stânişoara-
Ceahlău, Ciuc), ai flişului paleogen (Obcinele Bucovinei-Stânişoara-Tarcău etc), apoi Subcarpaţii şi
munţii vulcanici, în Neogen.

7.1.2. Tipuri principale de munţi (orogene)

Relieful corespunzător fazei de akroorogeneză a geosinclinalelor se prezintă sub formă de

regiuni muntoase cu o mare varietate altitudinală, cu fragmentare şi energie accentuată, cu pante
puternice, cu numeroase şi pregnante aspecte determinate de influenţele tectonice, structurale şi
litologice, precum şi de acţiunea factorilor modelatori externi.

7.1.2.1. Clasificarea munţilor (orogenelor) în relaţie cu tipul plăcilor tectonice

Urmărind distribuţia pe glob a munţilor constatăm că ei jalonează în general marginile actualelor

plăci litosferice. Aceste margini sunt de trei feluri:

Fig. 7.1. Schema închiderii unui ocean până la coliziunea continent/continent şi formarea unei catene de orogen
cu structură în şariaje (megasutură): 1 – scoarţă oceanică; 2 – scoarţă continentală (Grasu, 1997).
 139

-margini unde are loc o divergenţă de plăci,

-margini unde are loc o convergenţă de plăci şi
-margini cu alunecare laterală între plăci.
Marginile divergente se găsesc în zonele de expansiune unde iau naştere dorsalele medio-
oceanice. Aceştia sunt tot munţi dar numai morfologic, fără a avea restul de caracteristici ale catenelor
muntoase. La marginile convergente au loc subducţii şi de ele sunt legate cele mai importante catene
muntoase. De altfel aici au loc numeroase evenimente, cum ar fi o intensă activitate vulcanică,
seismicitate ridicată, anomalii gravimetrice, termice etc. denotând instabilitatea tectonică proprie
lanţurilor de munţi. Marginile de culisare unde nu are loc nici adăugare, nici consum de material
prezintă şi ele structuri tectonice caracteristice (cutări, încălecări).
Adevăratele orogene aparţin marginilor de plăci în convergenţă datorate procesului de consum
prin subducţie; subducţia introduce nu numai regimul compresional, dar ea se va finaliza prin dispariţia
bazinului oceanic, coliziune şi cutarea strânsă a sedimentelor (fig. 7.1). Există două tipuri fundamentale
de orogene şi anume:
1) orogene formate prin subducţia liberă a unei plăci litosferice care poartă un ocean sub alta
care poartă fie un ocean, fie un continent. Exemplul ilustrativ pentru acest tip de orogen
este cel andin sau Cordiliera Anzilor, unde placa oceanică Nazca se subduce sub placa
continentală a Americii de Sud. Este cazul ilustrat schematic partea de sus a fig. 7.1.
2) orogene generate prin coliziune, când placa în subducţie are în urma ei un continent, deci o
margine pasivă, fără subducţie; oceanul se consumă şi continentele intră în coliziune,
generându-se un orogen. În locul zonei de subducţie rămâne sutura (megasutura), adică
orogenul cu resturi din vechiul fund oceanic (ofiolite). Exemple de acest tip de orogen sunt
Alpii, Carpaţii şi este ilustrat schematic în partea de jos a fig. 7.1, unde sunt specifice
structurile în pânze de şariaj.

7.1.2.2. Clasificarea munţilor după vârstă.

Pe suprafaţa Pământului, de-a lungul perioadelor geologice s-au dezvoltat numeroase cicluri
geotectonice ale căror sisteme muntoase - după ce şi-au consumat energia orogenică – au fost înlocuite
prin platforme (cratoni) şi peneplenizate sau reînglobate geosinclinalelor mai noi. Aşa au fost
orogenezele laurenţiană, algomiană şi asyntică (baikaliană) din Proterozoic, ale căror urme pot fi
recunoscute în cuprinsul principalelor scuturi continentale (baltic, podolic, canadian etc). Alte
geosinclinale şi-au încheiat evoluţia cu formarea lanţurilor munţilor caledonici, hercinici şi alpini.
Munţii caledonici, cum sunt cei din Europa de NV (Ţara Galilor, Scoţia, Pen. Scandinavă, Arh.
Spitzbergen) au luat naştere în Ordovician-Silurian. Ulterior, ei au fost nivelaţi şi apoi reînălţaţi în bloc;
de aceea, se prezintă ca nişte platouri înalte cu fragmentare moderată, mărginite de abrupturi puternice,
secţionate de văi glaciare şi fiorduri.
Munţii hercinici formaţi în Carbonifer şi Permian, fragmentaţi tectonic în prima parte a
orogenezei alpine, sunt încă bine reprezentaţi în toate continentele. De exemplu, în Europa ei au
aspectul unor ghirlande discontinue sau a unor munţi insulari puernic erodaţi, cu înălţimi reduse, cu
structură mixtă (cutată şi faliată). Dintre aceşti componenţi ai Mezo-Europei amintim masivele:
Cornwall, Armorican, Morav, Central Francez, Ardeno-Rhenan, Vosgi, Pădurea Neagră, Boem, Lyssa
Gora, Nord-Dobrogean. În aceeaşi categorie se încadrează şi partea sudică a Munţilor Urali (cea
nordică este caledonică), apoi Appalaşii, numeroase masive din Asia Centrală (altaice) ş.a.
Munţii proprii geosinclinalului alpin cum sunt Carpaţii şi celelalte regiuni de orogen din Europa,
Asia şi America înălţate în Mezozoic şi Terţiar au o alcătuire geologică şi o morfologie complexe.
Fiind mai tineri şi cu o evoluţie în plină desfăşurare, marcată de mai multe faze de paroxism tectonic,
 140

care au alternant cu perioade de dominare a factorilor externi, aceştia includ structuri variate – de la
cutele simple, până la întinse pânze de şariaj, numeroase falii ş.a. Ei străbat continente întregi
prezentând continuitate pe mari distanţe şi o dispoziţie în arcuri largi, cu schimbări accentuate de
direcţie. Catenele în fascicule paralele, uneori divergente, alteori convergente, alternează cu noduri
orografice şi depresiuni intramontane, aşa cum sunt cele din Carpaţii Orientali şi Meridionali ş.a.
În constituţia geologică a sistemului muntos alpin se remarcă larga răspândire a rocilor
sedimentare cutate şi a unor condiţii morfoclimatice variate, care au dus la diversificare, în timp şi
spaţiu, a aspectelor lor geomorfologice. Menţionăm apoi că înălţarea în mai multe etape, separate de
perioade tectonice mai liniştite, a favorizat dezvoltarea unor întinse suprafeţe de nivelare, precum şi o
evoluţie morfosculpturală diferenţiată (de la adaptări la structură în Subcarpaţii Moldovei, până la
inversiuni de relief în Ceahlău şi Hăghimaş etc).
Manifestările seismice şi fenomenele vulcanice completează trăsăturile morfostructurale
complexe ale munţilor sistemului alpin, demonstrând că ciclul lor geotectonic încă nu s-a încheiat
definitiv.
Morfologia actuală a orogenelor este destul de variată pentru că mişcările din diferite ere
geotectonice au antrenat, uneori, şi porţiuni ale zonelor cutate anterior. Aşa de exemplu, o parte a
geosinclinalelor hercinice a înglobat şi sectoare caledonice, iar în cuprinsul sistemului muntos alpin se
regăsesc şi elemente ale structogenului hercinic. În timpul orogenezei alpine, munţii hercinici rămaşi în
afara domeniilor geosinclinale au fost faliaţi, compartimentaţi sub formă de horsturi şi grabene. De
asemenea, sectoarele cristaline ale Carpaţilor şi ale altor munţi din acelaşi sistem, cutate şi nivelate cu
mult înaintea orogenezei alpine, au fost fragmentate, înălţate sau scufundate în timpul mişcărilor
austrice, laramice etc.
În afară de aceasta, cu cât structura iniţială a fost mai complexă, litologia mai variată, evoluţia
geomorfologică mai îndelungată, cu atât relieful este mai diversificat. Din acest punct de vedere, pe
fondul general tectono-structural al zonelor muntoase putem identifica numeroase tipuri şi forme de
relief generate de personalitatea şi interacţiunea factorilor interni şi externi.

7.1.3. Relieful tectonic.

Structurile tectonice cunoscute sub numele de falii şi cute reprezintă unele dintre cele mai
complexe probleme ale geologiei structurale. Acestea au fost dezbătute pe larg de Grasu (1997) şi nu
ne propunem să le reluăm. Geomorfologia este interesată nu de aspectele structurale şi stratigrafice ale
faliilor şi cutelor, ci de modul cum acestea se evidenţiază în relief. Geologii recunosc patru categorii
generale de falii bazate pe natura deplasărilor care au loc: normale, inverse, transcurente şi încălecate.
Asupra acestora ne propunem să insistăm, pentru că impun în relief diferite tipuri de abrupturi (fig.
7.2).
Faliile normale sunt cele mai obişnuit întâlnite din cele patru tipuri recunoscute. Mişcarea
relativă este mai mult verticală decât orizontală şi o componentă expansionară este prezentă astfel că
planurile opuse se mişcă separat, rezultând în extensiunea crustală. Planul suspendat al faliei sub care
planul de falie se extinde este relativ înclinat faţă de planul picior al faliei. Faliile normale de obicei se
produc pe arcuri regionale largi în areale ale stresului tectonic.
Faliile inverse sunt astfel denumite deoarece mişcarea planurilor opuse este inversă decât aceea
a faliilor normale. Ele sunt produse de compresiune regională şi planul suspendat.
Faliile transcurente presupun o decroşare orizontală a compartimentelor opuse. Planurile de
falie sunt verticale şi culisarea este paralelă la orientarea liniei de falie. Faliile transcurente sunt
localizate cel mai adesea de-a lungul marginilor plăcilor.
 141

Faliile de încălecare rezultă din compresiunea extremă a stratelor de roci produsă de coliziunea
plăcilor litosferice. Mişcarea relativă a compartimentelor opuse este similară cu aceea a faliilor inverse.
Planul de falie înclină spre interiorul pământului într-un unghi mic şi mişcarea este predominant
orizontală, unul din compartimente încalecă pe celălalt, adesea pe distanţe considerabile.

Fig. 7.2. Patru tipuri de falii şi expresia lor în relief (Strahler, Strahler,1992).

Abrupturile tectonice
sunt expresia morfologică a acestor structuri. Davis (1913) a fost unul din primii care a încercat
o clarificare a terminologiei aplicate la abrupturile tectonice în comparaţie cu alte tipuri de abrupturi.
Astfel, el defineşte abrupturi de falie ca fiind acele abrupturi impuse în relief prin deplasarea a două
compartimente pe un plan de ruptură şi abrupturi de linie de falie care sunt impuse în relief prin
eroziunea diferenţială de-a lungul unei linii de falie (în situaţia când prin deplasarea celor două
compartimente au ajuns în contact roci cu duritate diferită). Astfel, un abrupt poate fi, în parte, o
suprafaţă faliată şi, în parte, o suprafaţă de eroziune. Un asemenea abrupt este numit abrupt compus.
În cazul faliilor transcurente, expresia morfologică nu sunt atât abrupturile, cât mai ales forma în
plan a reţelei hidrografice. Exemplul cel mai cunoscut este falia San Andreas din Sudul Californiei,
care face legătura între placa Pacificului şi placa nord-americană. Râurile care traversează o asemenea
falie formează coturi în unghi drept.
Morfologia regiunilor faliate se caracterizează şi prin prezenţa unor blocuri înălţate, mărginite de
falii care se numesc horsturi şi a unor depresiuni delimitate de falii, numite grabene (fig. 7.3).
Grabenul
reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale căror abrupturi, dispuse
obişnuit în trepte, o mărginesc. Poartă şi numele de culoar tectonic, uluc tectonic sau rift. Fâşiile
scufundate din Africa orientală reprezintă aliniamentul de rift cel mai lung de pe uscat; pe unele din
porţiunile sale sunt instalate lacurile Tanganika, Malawi, Albert ş.a. În aceeaşi categorie intră grabenul
 142

Mării Moarte (cu nivelul la –395 m şi fundul până la –794 m), continuată cu depresiunea Iordanului
(pe care se află lacul Tiberiada a cărui fund atinge –254 m) şi prelungită în sud până în Sinai.

Fig. 7.2. Stadii în formarea unui

abrupt compus. A. Formarea unui abrupt
de falie. B. Distrugerea abruptului de
falie prin eroziune. C. Reîntinerirea prin
eroziune, înălţare tectonică cu
dezvoltarea unui abrupt de linie de falie
resecvent. D. Reînnoirea falierii cu
producerea unui abrupt compus, care la
partea superioară este de eroziune, iar la
partea inferioară este tectonic (cf.
Thornbury, 1969).

Horstul
reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie, unitare sau în
trepte. Ele se asociază adesea cu grabene deşi rămân specifice în relief prin dominarea lor cu precădere
în zonele masivelor hercinice. Aşa sunt de exemplu masivele hercinice europene, din care cităm Vosgii
şi Pădurea Neagră, între care se află grabenul Rinului. Pentru România se citează adesea horstul
dobrogean, care este mai mult un rest de orogen, tipice fiind horsturile din Carpaţii Occidentali:
Apuseni, Codru-Moma, Poiana Ruscăi, Almăj, precum şi grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş
ş.a.
 143

7.2. Morfogeneza şi morfostructura regiunilor de platformă (cratoni, cratogene).

Relieful structural.

Aceste regiuni reprezintă o mare categorie de unităţi structurale şi geomorfologice ale

Pământului. Ele s-au consolidat treptat, înglobând nucleele precambriene ale marilor scuturi
continentale (canadian, baltic, siberian, brazilian, african, australian) la care s-au adăugat treptat noi
domenii ale uscatului si ocupă si astăzi domenii mult mai întinse decât geosinclinalele. Regiunile de
platformă se caracterizează printr-o mare stabilitate tectonică si printr-o istorie geologică îndelungată,
dar mai puţin complicată decât a geosinclinalelor. Deşi sunt mai rigide si mai stabile, prezintă totuşi
unele mişcări epirogenetice cu viteze si amplitudini mici care condiţionează transgresiuni marine scurte
si rapide si regresiuni îndelungate, materializate în cuverturi sedimentare cu importante lacune
stratigrafice (ex. Platforma Moldovenească). Vulcanismul şi celelalte fenomene magmatice, ca şi
mişcările seismice sunt extrem de reduse. Din gama largă a manifestărilor tectonice, mai frecvente sunt
dislocaţiile rupturale de la nivelul fundamentului, foarte rar regenerate şi exprimate în structura
depozitelor de acoperiş. Specifice sunt bombările si depresiunile struturale largi cu diametre de sute de
kilometri, amplitudini de ordinul sutelor de metri, cu contururi ovale sau neregulate, denumite anteclize
si sineclize (de exemplu, anteclizele Voronej, Dobrogea de Sud; sinecliza Moscovei, Depresiunea
Bârladului).

Fig. 7.3. Graben şi horst.

Toate aceste trăsături sunt exprimate de structura geologică relativ simplă, constituită dintr-un
fundament cristalin vechi, nivelat şi o cuvertură nederanjată sau slab deformată, cu grosimi de sute de
metri. Acestea sunt, de fapt, platformele propriu-zise (bietajate), ca de exemplu, Platforma Est-
Europeană, sau Platforma Chineză. Reprezentative din acest punct de vedere sunt şi Platformele
Moldovenească ori Valahă, formate dintr-un soclu precambrian cutat, reprezentat prin şisturi cristaline
cu intruziuni granitice şi dintr-o cuvertură slab deranjată tectonic. Grosimea cuverturii poate varia de la
câteva sute de metri până la câteva mii de metri
 144

Fig. 7.4. Marile regiuni de scuturi şi platforme ale Pământului (Scott, 1992).

Sectoarele lipsite de cuverturi sedimentare, formate din roci precambriene la zi (Ex. Scutul
Baltic, Scutul Canadian, Podolic) se numesc scuturi (fig. 7.4). Ele corespund unor zone vechi, uşor
bombate, cu mare stabilitate tectonică. Contactul dintre un scut şi cuvertura unei platforme bietajate
este marcat de o denivelare numită glint, cum este cea care se întinde între Golful Finic şi Lacul
Ladoga, cu înălţimi de 25 – 60 m.

7.2.1. Relieful structurilor orizontale şi suborizontale.

Mobilitatea tectonică redusă a unor regiuni, cum sunt cele de platformă, este evidenţiată şi de o
structură geologică relativ simplă, formată din strate concordante orizontale. Structura orizontală când
are şi uşoare înclinări ce merg până la 1 – 2o se numeşte şi suborizontală. Poziţia stratelor de la partea
superioară a scoarţei se impune, adesea, în peisaj printr-o varietate de forme caracteristice cunoscute
sub numele de relief structural. Apariţia si dezvoltarea acestuia este legată direct de activitatea
factorilor externi care se desfăşoară în conformitate cu legea generală a eroziunii diferenţiale.
Implicaţiile morfologice ale structurii vor fi mai pregnante în cazul unor strate constituite din alternanţe
de roci cu duritate diferită şi mai puţin evidente în cazul formaţiunilor groase, relativ omogene sub
raport petrografic.
În evoluţia unor regiuni cu o structură orizontală sau cvasiorizontală eroziunea va îndepărta mai
uşor depozitele moi si va întârzia la nivelul stratelor dure, dând naştere unor platouri structurale.
Marginea acestor platouri este marcată de prezenţa unor cornişe a căror înălţime depinde de grosimea
stratelor dure care le-au generat.
Secţionarea ori distrugerea parţială a suprafeţei platformelor conduc la apariţia unor depresiuni
si înşeuări substructurale, la detaşarea suprafeţelor de tip mesas (mesetas) si a unor martori structurali
(fig. 7.5).
 145

Fig. 7.5. Forme de relief

în structuri orizontale
(Strahler, Strahler, 1992).

Butte

Văile sculptate în regiunile constituite din succesiuni de strate orizontale sunt simetrice, profilul
lor transversal reflectă diferenţierile petrografice. Se formează cornişe (la partea superioară), terase
structurale de tipul brânelor sau poliţelor (fig. 7.6) (atunci când sub capătul de strat apare o
surplombă); dacă râul taie roci dure, se formează chei sau canioane, defilee, iar dacă taie roci moi, se
formează deschideri largi, cu versanţi concavi.

Fig. 7.6. Suprafeţe şi trepte structurale

(Posea et al., 1976).

Pe marginile platformelor structurale, în stratele groase de roci moi apar pante înclinate puternic,
cunoscute sub numele de coaste. Când stratul moale este subţire, panta coastei devine tot mai puţin
înclinată, căpătând formă de glacis. Văile sunt totdeauna simetrice. Forma lor este foarte variată în
profil transversal, funcţie de tipul de roca în care este adâncită. Când talvegul este în rocă moale, valea
se lărgeşte mult, iar în strate dure se încătuşează, căpătând aspect de cheie.
În funcţie de unele condiţii regionale sau locale, anumite forme sau trăsături ale reliefului se pot
accentua până la a impune o amprentă de tip aparte. Acestea sunt date de climă, rocă şi altitudine. Se
disting următoarele tipuri de relief al structurilor orizontale: colorado, hamada, de platou, de podiş, de
platou bazaltic, de carst.
- tipul Colorado ale cărui componente principale sunt platouri de o netezime perfectă, în care s-
a sculptat un grandios canion de 1500 - 1800 m. Pe versanţii acestuia se dezvoltă numeroase trepte,
abrupturi, coloane şi alte forme pitoreşti, derivate din intercalaţiile de gresii, calcare, şisturi argiloase şi
alte roci cu grosimi variabile, repetate pe zeci şi sute de metri;
 146

- tipul hamada, reprezentativ pentru Sahara şi alte ţinuturi aride, caracterizat prin platouri supuse
unor intense procese de dezagregare şi eoliene, cu marginile abrupte, înconjurate de acumulări haotice
de blocuri;

Fig. 7.7. Forme de relief reziduale (butte) în ţinutul Utah, modelate în structuri suborizontale de roci grezoase
(din Virtual Geomorphology, Netscape).

- platourile structurale reprezintă unităţi ceva mai înalte decât câmpiile, cu o fragmentare
redusă, aşa cum sunt centrul bazinului parizian, Platforma Prebalcanică sau partea de sud a Dobrogei,
extinsă pe calcare sarmatice;
- podişurile structurale sunt ridicate la altitudini de peste 500 m, sunt fragmentate puternic şi
combinate adesea cu suprafeţe de eroziune (exemplu, Podişul Târnavelor);
- podişurile bazaltice s-au format peste scurgerile extinse de lave, care, răcindu-se greu, s-au
consolidat aproape orizontal (este cazul platoului Dekan din India);
- platourile calcaroase sunt dominate de o gamă de forme carstice, aşa cum se întâlneşte, spre
exemplu, în Podişul Mehedinţi.

7.2.2. Relieful structurilor monoclinale.

Are ca trăsătură definitorie o pronunţată asimetrie a formelor de relief ilustrată de platouri, culmi
si versanţi prelungi, atunci când suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu coaste
abrupte si denivelări accentuate când eroziunea se produce pe capătul stratelor. Factorii denudaţiei
acţionează selectiv, înlocuind treptat formele primare, de tipul unor câmpii monoclinale, printr-un
relief derivat, puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci dure şi moi. Suprafeţele exhumate cu
înclinare redusă, constituite de obicei din roci mai dure, corespund unor platforme structurale,
asemănătoare celor formate pe strate orizontale
În structurile monoclinale cu alternanţă de strate dure şi moi, formele specifice sunt: interfluviile
asimetrice sau cuestele, depresiunile subsecvente şi văile structurale; la acestea se adaugă şi unele
forme incipiente.
 147

Cuesta este un interfluviu asimetric a cărei pantă lină se grefează aproximativ pe un strat dur,
înclinând la fel cu el, iar versantul abrupt retează în cap un număr de cel puţin două strate (fig. 7.8 a).

Fig. 7.8 a. Cuestă. Fig. 7.8 b. Hogback.

Fig. 7.8.c. Hogback pe valea Putnei, Vrancea (foto L. Popescu)

La o cuestă deosebim două elemente: fruntea sau coasta şi spinarea sau reversul. La acestea se
adaugă linia ce uneşte cele două planuri numită creasta cuestei şi cornişa. Atât pe spinare, cât şi în
partea superioară a coastei pot apărea martori structurali.
Când fruntea este masivă şi se extinde unitar pe distanţe mari se numeşte frontul cuestei. Cele
mai tipice cueste se dezvoltă la înclinări de 4 – 100. Între 2 – 40 spinările de cuestă se apropie de
suprafeţele structurale suborizontale; între 4 – 200 sunt cueste propriu-zise; peste 250, înclinarea
spinării se apropie de cea a frunţii, forma devine simetrică şi se numeşte hogback (fig. 7.8 b, c).
Tipurile de cueste sunt diferenţiate în funcţie de o serie de criterii. Urmărind clasificarea lui
Posea et al. (1976), acestea pot fi:
- după modul de grupare, în funcţie de care se deosebesc cueste apropiate şi cueste distanţate.
Cauza acestor diferenţieri este înclinarea mică a stratelor (cueste distanţate) sau, dimpotrivă, o
înclinare tot mai mare (cueste apropiate). Cele distanţate lasă între ele depresiuni subsecvente, care pot
avea lărgimi de 5 – 40 km, iar cele apropiate pot ajunge la hogback-uri.
- după profilul transversal şi după dispunerea lor în raport cu o vale subsecventă principală,
cuestele sunt simple, în trepte sau dedublate. Cele în trepte se subdivid în duble, triple etc., alteori se
 148

foloseşte şi subdivizarea în: cuestă superioară, medie, inferioară (rar apar mai mult de trei trepte
principale).
-după conturul frontului, pot fi rectilinii, în arc şi festonate. La o structură uniform înclinată şi
fără deranjamente locale, şirurile de cueste se aliniază rectiliniu. Fronturile în arc rezultă din
“bombări” locale sau generale, impuse de mersul fundamentului peste care se dispune monoclinul. În
cazul unui bazin cu lăsări centrale, cuestele vor descrie arcuri cu front extern, iar când e vorba de
ridicarea unui masiv învăluit de monoclin apar arcuri concentrice cu front intern. Fronturile festonate
au drept cauză dezvoltarea văilor obsecvente.
-după continuitatea frontului există următoarele tipuri de cueste: continui, discontinui sau
izolate. Cele discontinui apar în structurile monoclinale deranjate puternic, când stratul dur suferă
efilări şi în cazul când văile retează monoclinul pe direcţie oblică, formând cueste oblice şi unghiulare.
Cuestele izolate sunt specifice structurilor cutate sau dislocate, unde monoclinul ocupă suprafeţe
restrânse.
- după altitudinea relativă a frunţii rezultă următoarea grupare: cueste mici (cu fruntea de zeci de
metri altitudine), medii (100 – 400 m) şi masive (peste 500 m). Ultimile au aspect de masive muntoase
(Jura Suabă). În cadrul lor sunt bine dezvoltate văile obsecvente.
Văile structurale sunt de trei tipuri (fig. 7.9):

Fig. 7.9. Evoluţia

reţelei hidrografice pe o
câmpie costieră pe
structuri monoclinale: A.
Stadiul primar: formarea
reţelei hidrografice
consecvente şi
subsecvente. B. Stadiul
evoluat: secţionarea
cuestelor, captări şi
formarea de văi resecvente
şi obsecvente (Chorley et
al., 1985).
 149

Văile consecvente (cataclinale) sunt cele care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale ale
câmpiilor emerse şi au o orientare conformă cu înclinarea stratelor. Ele se caracterizează prin simetria
versanţilor, au un profil longitudinal cu o pantă mai mică decât înclinarea stratelor. Ca vârstă sunt cele
mai vechi de pe o suprafaţă structurală monoclinală. Văile străbat strate de durităţi diferite şi în special
fronturi de cuestă. La trecerea peste front, valea capătă aspect de pâlnie structurală, care se îngustează
uneori până la forma de clisură sau cheie. Între două cueste valea se lărgeşte şi primeşte obişnuit
afluenţi subsecvenţi, formând o reţea perpendiculară.
Văile subsecvente sunt cele mai tipice pentru structura monoclinală, ele reprezentând oarecum
reversul negativ al cuestelor. Se extind la baza acestora, paralel cu frontul de cuestă, având un versant
abrupt şi unul lin.
Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor. Se caracterizează prin
simetrie, dar au un profil longitudinal cu multe praguri şi chiar cascade, rezultate din multiplele strate
dure pe care le retează. La trecerea peste o rocă moale valea se lărgeşte, iar în rocile tari se îngustează,
putând atinge chiar formă de clisură. Văile obsecvente sunt obişnuit scurte; ele izvorăsc de sub creasta
cuestei, pe care adesea o zimţează.
Văile resecvente (reconsecvente) urmăresc înclinarea stratelor geologice, dar s-au format recent,
ulterior celor subsecvente, pe suprafeţele conforme din spatele unor cueste. Sunt adaptate la structură,
dar se deosebesc de cele consecvente prin faptul că nu secţionează suprafaţa unei câmpii primare, ci o
suprafaţă derivată din relieful iniţial.
Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul dintre două şiruri de cueste devine
foarte larg şi capătă aspect de depresiune. Excavarea şi mai ales lărgirea depresiunii se face prin
procese de pantă, prin acţiunea văilor obsecvente care fac să reculeze frontul de cuestă şi, ceva mai
puţin, prin văile subsecvente care, o dată cu atingerea profilului de echilibru, se depărtează de fruntea
cuestei. Lăţimea depresiunilor poate atinge până la 20-40 km.
Ca evoluţie, acest tip de relief poate să înceapă fie de la o câmpie litorală, iniţială, înălţată
monoclinal (fig. 7.9), fie de la o suprafaţă de eroziune reînălţată şi constituită din monoclin. În primul
caz, evoluţia se declanşează printr-o reţea de văi cu caracter consecvent. Pe măsură ce regiunea se
înalţă, apare şi o a doua generaţie de văi, afluentă, de direcţie subsecventă. Acum se dezvoltă din plin
cuestele. Apoi văile se lărgesc, se transformă în depresiuni subsecvente, iar pe fruntea cuestelor încep
să se dezvolte văile obsecvente. Ele dau înşeuări de creastă, fac să reculeze frontul, desprind martori
structurali. Începe evoluţia descendentă, când relieful îşi pierde aspectul structural şi se transformă într-
o câmpie de eroziune cu martori. În cel de al doilea caz cuestele se detaşează dintr-o suprafaţă de
eroziune în urma unei reînălţări.
Se deosebesc mai multe tipuri regionale de relief cuestiform, şi anume:
- tipul loren, caracterizat prin mai multe fronturi arcuite, cu convexitatea spre exterior,
condiţionate de structura geologică de cuvetă, cu înclinări mici (1 – 30);
- tipul englez, dezvoltat mai ales în zona de la sud de Yorkshire, cu o succesiune regulată de
depresiuni subsecvente, cueste şi platouri;
- tipul suabo-francon (masiv), bine dezvoltat în Munţii Jura, cu linii de cuestă puternice, formate
pe seama unor strate groase de calcare jurasice şi gresii triasice.

7.2.3. Relieful structurilor ondulate (domuri şi cuvete)

În cadrul structurilor orizontale şi monoclinale se întâlnesc, din loc în loc, porţiuni uşor bombate,
denumite domuri (fig.7.10). Bombările pot fi circulare, alungite sau au un caracter de brahianticlinal.
Stratele din partea centrală sau nucleul, sunt aproape întotdeauna mai înclinate, respectiv mai cutate,
decât părţile laterale. Bazinul Transilvaniei este renumit în asemenea structuri. Ele nu dau forme
structurale decât în cazul unor diferenţieri de duritate a stratelor sau când bombarea structurii coincide
cu o bombare topografică.
 150

Modul specific de evoluţie structurală a acestei forme este prin “golirea” domului de către un
pârâu. Pe partea cea mai înălţată se va forma o excavaţie, respectiv, o inversiune de relief. De jur
împrejurul acesteia se degajează o cuestă circulară, întreruptă la ieşirea râului de o clisură. Asemenea
inversiuni de relief se numesc butoniere şi corespund unor bazine de recepţie ori unor lărgiri accentuate
ale văilor, încadrate de “porţi” la intrarea şi ieşirea lor, acolo unde râurile secţionează ramele mai
înalte. În interiorul butonierelor, râurile principale primesc afluenţi mici, obsecvenţi, ce-şi au obârşia în
cuprinsul cuestelor.

Fig. 7.10. Eroziunea stratelor din

vârful unei structuri sedimentare de tip
dom. (sus) stratele sunt parţial
îndepărtate, formând o creastă de
hogback-uri circulare; (jos) stratele
îndepărate din centrul domului a dezvelit
un miez de roci vulcanice mai vechi
(Strahler, Strahler, 1992).

Dezvoltarea butonierelor se face pe seama îndepărtării mai uşoare a rocilor friabile (“dezgolirea
domului”) şi punerea în evidenţă a stratelor mai dure. În acest fel, pe fundul depresiunilor pot apărea
cupole structurale exhumate, iar în faţa cuestelor ce se retrag treptat se aliniază martori de eroziune în
diferite stadii de evoluţie.
Formele de relief caracteristice structurilor ondulate şi îndeosebi butonierele pot fi circulare,
alungite, simple, complexe, faliate etc. Pentru exemplificare amintim partea centrală a Transilvaniei,
cunoscută prin domurile sale exprimate de butonierele complexe şi cuestele opuse de la Sărmăşel,
Şincai-Crăeşti, Deleni, Nadeş etc. În sud-vestul Franţei (Languedoc) se întâlnesc butoniere circulare,
iar în Normandia, deosebit de expresive sunt cele de tip alungit (Pays de Bray).
 151

7.2.4. Relieful structurilor discordante

Acest tip este compus din două stiluri structurale diferite, despărţite printr-un plan de
discordanţă (lacune stratigrafice).
În aceste situaţii se pot găsi stratele sedimentare ce acopăr vechi suprafeţe de eroziune sau peste
un relief relativ accidentat, precum şi pânzele de şariaj (fig. 7.11). Pentru ca această structură să creeze
reliefuri specifice sunt necesare două condiţii: prima, ca planul de discordanţă şi structura inferioară să
fie scoase la zi de către eroziune pe spaţii relativ mari, iar a doua, din punct de vedere litologic
structura de bază să fie mai dură.

Fig.7.11. Structuri discordante (Posea et al., 1976)

Condiţiile genetice pentru formarea unor astfel de structuri s-au realizat pe marginea masivelor
vechi, în special hercinice, dar şi în alte situaţii cum ar fi sâmburii cristalini ai lanţului carpatic,
formaţiuni eruptive sau chiar sedimentare mai dure (calcare, gresii cuarţitice), modelate într-un ciclu
avansat de eroziune.

Fig.7.12. Depresiuni de contact: asimetrică (stânga) şi simterică (dreapta) (Posea et al., 1976).

Formele de relief în cadrul acestor structuri sunt următoarele: depresiunile de contact,

peneplenele exhumate, văile epigenetice, văile antecedente.
Depresiunele de contact sunt cunoscute şi sub denumirea de depresiuni periferice, deorece se
dezvoltă pe marginile masivelor hercinice. Ele se formează la contactul marginal dintre stratele dure
 152

ale fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar (fig. 7.12). În profil transversal, depresiunile
sunt asimetrice, versantul lin fiind pe partea masivului, iar cel abrupt către bazinul sedimentar devenit
podiş. Există şi depresiuni simetrice, mai ales când contactul se face prin flexuri sau falii (fig. 7.12). Ca
exemple, sunt depresiunile de la contactul masivelor hercinice Ardeni, Pădurea Neagră, dar şi la
contactul ramei muntoase a Făgăraşului cu Podişul Transilvaniei (Depresiunile Făgăraşului, Sibiului).
Peneplenele exhumate reprezintă suprafeţele de eroziune mai vechi scoase la zi prin îndepărtarea
cuverturii de sedimentare. Exemplu, peneplena Casimcei constituită din şisturi verzi a fost exhumată –
cel puţin în parte - de sub formaţiunile jurasice a căror arie s-a restrâns treptat, până s-a ajuns la cele
câteva petice existente astăzi în lungul văii inferioare a Casimcei..

Fig. 7.13. A. Vale epigenetică

(Fairbridge, 1968).

Văile epigenetice (supraimpuse) sub forma lor tipică au aspect de chei. Este vorba de văi care,
într-o primă fază de evoluţie, s-au adaptat şi dezvoltat normal în pătura de roci moi de la suprafaţă
(fig.7.13 A). Prin adâncirea treptată însă ele descoperă discordaţele de la nivelul fundamentului dur în
care râurile sunt nevoite să se încătuşeze. Precizăm că în acest caz este vorba doar de activitatea
factorilor denudaţiei, fără intervenţia mişcărilor tectonice. De exemplu, valea Prutului la nord de
Stefăneşti, cheile Hăşdatelor şi Turului la NV de Turda.

Fig. 7.13. B.
Vale antecedentă
(Fairbridge, 1968).

Mişcări tectonice pozitive

Văile antecedente (fig. 7.13 B) se aseamănă cu văile epigenetice, dar evoluţia lor este în relaţie
cu mişcările tectonice pozitive. Aceste văi încep să se dezvolte normal, dar ulterior, anumite sectoare
 153

din lungul lor sunt afectate de mişcări epirogenetice sau orogenetice. În consecinţă, râurile sunt
obligate să-şi intensifice eroziunea, să se adâncească, contribuind la formarea unor chei, defilee care
contrastează cu tronsoanele neafectate de ridicările scoarţei. Este clar că o astfel de vale este mai veche
decât mişcările tectonice. Astfel de caracteristici prezintă majoritatea văilor transversale carpatice:
Oltul în sectoarele Tuşnad, Racoş, Turnu Roşu, Cozia; Buzăul superior, Mureşul între Deva şi Lipova.
Dacă în timpul adâncirii condiţionate de mişcările scoarţei, râurile secţionează şi unele discordanţe
stratigrafice, atunci valea este deopotrivă antecedentă şi epigenetică (ex. Cheile Bistriţei între
Giumalău şi Pietrosu).

7.2.5. Relieful structurilor cutate

Dacă relieful structurilor suborizontale şi monoclinale este specific bazinelor sedimentare cu

aspect de podiş, iar cel discordant zonelor de bordură, relieful structurilor cutate caracterizează mai
ales lanţurile muntoase şi submuntoase. Structura cutată este aceea în care stratele sunt dispuse ondulat.
O cută obişnuită se compune dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi una concavă numită
sinclinal. Linia ce uneşte punctele de altitudine maximă ale anticlinalului formează axa sa, iar opusul ei
este axa sinclinalului. Intre anticlinal şi sinclinal legătura se face prin flancurile cutei. De obicei, într-o
regiune nu există un singur tip de cute, dar există unul dominant. În funcţie de această preponderenţă
regională se delimitează trei tipuri: jurasian (cute largi şi uniforme), subalpin sau subcarpatic (cutele
sunt mai strânse, mai înalte şi adesea deranjate tectonic) şi tipul şariat.

Fig. 7.14. Culmi de anticlinal: A.

relieful unei părţi din Munţii Jura; B.
reconstituirea reliefului arătat la punctul
A; C. structură în zigzag în relieful
apalaşian (Chorley et al., 1985).
 154

Formele de relief se împart în:

Formele de concordanţă directă unde are loc o suprapunere a reliefului peste forma cutelor;
când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară apare o vale.Astfel se formează văile
de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri, clisurile.
-valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei
concave. În profil transversal, valea îmbracă formă simetrică sau asimetrică după tipul cutei. Văile de
sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de pe flancurile
anticlinalului; sunt un fel de văi consecvente, denumite în Jura ruz-uri.
-culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate în
principal pe o cută anticlinală (fig. 7.14). Forma culmei împrumută adesea pe cea a cutei, adică poate fi
simetrică, asimetrică, îngustă. Cutele flexurate, revărsate sau de tipul brazdelor dau creste cu aspect de
cuestă sau hogback (“crêt” în Jura).
Formele de concordanţă inversă se adaptează indirect structurii în sensul că în anticlinal se
poate scobi o vale, iar în sinclinal poate fi modelat un interfluviu. Aceste forme sunt: butoniera, valea
de anticlinal şi sinclinalul suspendat.

Fig. 7.15. Butonieră de anticlinal (Posea et al.,

1976).

Fig. 7.16. Relief conform cu structura cutată în Munţii Zagros, SV Iranului (Thornbury, 1969).
 155

-butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor (fig. 7.15). Torentul care atinge cu
izvoarele axa anticlinalului şi în special bombările acesteia, dezvoltă o eroziune pe sistemul “golirii
domurilor”, creându-şi un bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală, denumit în Jura “combe”.
-valea de anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens
transversal (clisură). Sub bolta dură a anticlinalului, eroziunea atacă stratul moale şi înaintează regresiv
pe ax; cu timpul se alungeşte, înglobează butonierele create de ruzuri şi devine o adevărată vale (fig.
7.17).
B
A

Fig. 7.17. A. Clisură şi văi de anticlinal; B. Vale dublă. (Posea et al., 1976).

Fig. 17.7. C. Sinclinalul suspendat

în Defileul Dunării (foto. M. Ielenicz).

-sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea, grefate
pe un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune. Foarte rar se întâmplă
ca sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale structurală. În acest caz, sinclinalul are şi forma de vale
suspendată şi reprezintă totodată o inversiune de relief .
-clisurile sunt porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal (fig. 7.17). In Jura se
numesc “cluse”. Ele pot lua naştere prin următoarele moduri: pe lăsări axiale ale anticlinalului, prin
supraimpunere, prin antecedenţă, prin captări.
 151

Fig. 7.18. Evoluţia reţelei de drenaj pe cute deschise, intacte.: A. Reţea hidrografică dominant consecventă; B.
formarea ruz-urilor; C.”spargerea “ anticlinalelor .
 151

Fig. 7.18. (continuare). D. Formarea reţelei de drenaj subsecvente, captări şi văi transversale cu chei
adânci; E. tip complex de reţea prin captări şi drenaj invers; apar inversiuni de relief; F.ajustarea completă a
reliefului la structură; morfologia dominată de vârfuri sinclinale şi văi anticlinale (von Engeln, 1948 cit. Chorley
et al., 1985).

151
 152

Tipurile de relief cutat sunt:

-Tipul jurasian specific pentru Jura de SE, dar şi în multe alte zone cum ar fi Munţii Zagros din
Iran, se caracterizează prin dominarea cutelor largi, printr-o amplitudine mică a cutelor, iar duritatea
rocilor este puţin diversificată. Se impun formele direct concordante cu structura: creste de anticlinal,
văi de sinclinal, butoniere de ruz; lipsesc sinclinalele suspendate. Reţeaua de văi se dispune în unghi
drept şi este cunoscută ca “hidrografie jurasiană”. Evoluţia ipotetică a unei reţele de văi şi forme de
relief este înfăţişată în fig. 7.18. Suprafaţa iniţială (fig. 7.18A) se caracterizează prin culmi anticlinale
şi văi sinclinale (în franceză: val). Văile consecvente longitudinale de-a lungul sinclinalelor traversează
culmile în punctele cele mai joase unde formează clisuri (în franceză: cluse) prin intermediul unor
afluenţi consecvenţi laterali (în franceză: ruz) ce drenează flancurile anticlinalelor.
Evoluţia eroziunii în văile consecvente laterale (fig. 7.18 B) duce la lărgirea breşelor pe culmile
anticlinalelor (fig. 7.18 C), scoţând la zi miezul anticlinalelor. În continuare, eroziunea pe culmile
anticlinalelor avansează, fiind expuse roci mai puţin dure, iar vechile flancuri ale anticlinalelor rămân
în relief sub formă de abrupturi cu faţă inversă (în franceză: crêtes) (fig. 7.18 D). Captarea fluvială
începe odată ce văile subsecvente se extind de-a lungul străpungerilor şi reţeaua transversală devine
principală. Evoluţia continuă a eroziunii prin intermediul râurilor subsecvente produce un tip complex
de captări şi reţea de ruzuri, conducând la o inversiune a reliefului cu culmi de sinclinal şi văi de
anticlinal (fig. 7.18E).
-Tipul subalpin şi subcarpatic se caracterizează prin cute mai strânse şi cu amplitudini mult mai
mari, multe accidente tectonice care merg de la cute asimetrice la flexuri, falii şi încălecări, zone cu
înălţări recente mai puternice spre munte, ceea ce le-a impus adesea o hidrografie transversală faţă de
cute. Formele de relief dominante sunt: clisurile (de cel mai multe ori supraimpuse sau antecedente),
sinclinale suspendate, văi de anticlinal, culmile de anticlinal care au formă de creastă (nu sunt rotunjite
ca în tipul jurasian) şi apar numai pe strate dure. Adâncimea fragmentării este mult mai mare decât în
tipul jurasian. În tipul subcarpatic se dezvoltă aliniamente de depresiuni axate, în mare, pe sinclinale
largi şi aliniamente deluroase de anticlinal. Subcarpaţii Buzăului reprezintă un exemplu tipic în acest
sens.

7.2.6. Relieful apalaşian

Denumirea îi vine de la Munţii Apalaşi, unde a fost studiat prima dată (Davis, 1889). Relieful
acestor munţi se caracterizează printr-un masiv vechi, retezat de o serie de peneplene înălţate treptat
până la 800 -1000 m, cu văi largi axate pe strate de roci moi şi culmi rotunjite, alungite paralel şi
urmând stratele de roci dure. Evoluţia post – triasică a acestui tip de relief este înfăţişată în seria de
blocdiagrame din fig. 7.19.
Reţeaua de văi are aspectul celei jurasiene. Unele râuri principale, retează însă barele de roci dure,
creând chei sau strâmtori şi lăsând în spate adevărate depresiuni. Structura ce impune acest relief este
de tip cutat, dar, faţă de cea jurasiană, se deosebeşte prin următoarele: cutele sunt foarte strânse şi de
amplitudini mari; rocile sunt de vârstă primară şi în general cristaline; stratele de roci foarte dure
alternează cu altele moi; toate cutele sunt retezate de o peneplenă, aşa că la zi nu apar sinclinale şi
anticlinale, ci benzi de diferite tipuri de roci dispuse paralel (fig. 7.20). Tipul apalaşian este un relief
structural, dar impunerea structurii se face prin intermediul petrografiei. Odată cu înălţarea, reţeaua
principală de văi se va imprima epigenetic şi antecedent. În masivele vechi, fiind restrânse ca suprafaţă,
se menţine de obicei un singur râu epigenetic şi anume acela care va fi în mai deplină concordanţă cu
panta neotectonică a peneplenei. Celelalte văi şi mai ales cele nou formate se vor adapta fie noilor
condiţii ale înălţării, fie mai ales structurii. Se dezvoltă în mod deosebit văile şi depresiunile axate pe
aliniamentele de roci moi. În Munţii Apalaşi ele urmează şisturile. Între ele benzile de roci dure
(cuarţite, granite) rămân sub formă de culmi netede (retezate de peneplenă), dar cu tipul se rotunjesc. În
acest proces de adâncire, văile structurale vor capta o parte din cele transversale, lăsând în locul lor văi
moarte, dar mai ales înşeuări înguste, tăiate în barele de roci dure.

152
 153

Fig. 7.19. Formarea reliefului apalaşian (Johnson, 1931, cit. Chorley et al., 1985).

153
 154

Rezumat

Pe suprafaţa Pământului se pot separa două tipuri principale de unităţi morfostructurale:

geosinclinalele şi platformele şi unul de tranziţie, depresiunile marginale (avantfosele). Din punct de
vedere morfologic, continentele sunt formate din: lanţuri de munţi, podişuri şi câmpii. Forma acestor
unităţi, evoluţia şi repartiţia lor este în strânsă legătură cu principalele perioade de mişcări tectonice,
care au afectat diferitele porţiuni ale scoarţei.
Relieful impus de mişcările crustale de tipul faliilor este reprezentat de abrupturile tectonice,
grabenele şi horsturile. Poziţia stratelor de la partea superioară a scorţei se impune în peisaj printr-o
varietate de forme caracteristice cunoscute sub numele de relief structural. În evoluţia unor regiuni cu
o structură orizontală sau cvasiorizontală se disting platourile structurale şi văile simetrice; structurile
monoclinale impun un relief caracterizat prin cueste şi văi structurale; structurile de tip domuri
dezvoltă inversiuni de relief de tipul butonierelor ; structurile discordante se caracterizează prin
peneplene exhumate, văi epigenetice şi văi antecedente ; pe structuri cutate se formează văi sinclinale
şi culmi anticlinale, butoniere şi văi de anticlinal, sinclinale suspendate. Relieful pe structuri cutate este
cunoscut sub numele de relief jurasian. Un tip special de relief structural este cel apalaşian.

Bibliografie selectivă

BACAUANU, V. (1989), Geomorfologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

BLOOM, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey.
BLAKEY, R. (2000), Triassic fluvial systems, Colorado Plateau, in Virtual Geomorphology, Nescape.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
FAIRBRIDGE, R.W. (ed), (1968), The Encylopedia of Geomorphology, Dowden, Hutchinson &
Ross, Inc.
GRASU, C. (1997), Geologie structurală, Editura Tehnică, Bucureşti.
OLLIER, C.D. (1981), Tectonics and Landforms, London, Longman.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M., Geomorfologie, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
STRAHLER, A.H., STRAHLER, A.N. (1992), Modern Physical Geography, New York, Wiley.
SUMMERFILED, M. (1988), Global tectonics and landform development, Progress in Physical
Geography, 12.
YATSU, E. (1966), Rock control in geomorphology, Sozosha, Tokyo.

154
View publication stats