Îndrumător: Elev:

Calificare profesională:
Tehnician ecolog şi Protecţia Calităţii Mediului
- 2011 -

1
2
 Cuprins

Argument………………….…………….…………………………………….. 4
1.Noţiuni generale…...……………….…………………..………………….. 5
1.1 Introducere…………………………………………………..…….. 5
1.2 Definiţie şi semnificaţie................................................................ 6
2. Clasificarea alunecărilor de teren........................................................... 7
3. Stadiul de evoluţie şi morfologia alunecărilor de teren......................... 8
4. Factorii care generează mişcările de alunecare.................................. 10
5. Cauzele alunecărilor de teren................................................................ 12
6. Pagubele provocate de alunecările de teren şi combaterea lor......... 13
6.1 Pagube....................................................................................... 13
6.2 Prevenirea alunecărilor de teren................................................ 14
6.3 Combaterea alunecărilor de teren.............................................. 15
7. Impactul asupra populaţiei..................................................................... 15
Bibliografie................................................................................................. 17

3
 Argument

Am ales această temă pentru a cunoaşte riscurile unor alunecări de teren,

cauzele producerii lor şi modul de combatere. Unii oameni nu au nici o idee despre
aceste alunecări, aşa că am vrut să le prezint câteva informaţii asupra acestui lucru.
De ani de zile oamenii de ştiinţă, dar şi simpli cetăţeni au fost fascinaţi de
tornade, uragane, fulgere, valuri uriaşe sau alunecări de teren. Din nefericire
schimbările climatologice din ultimi ani au dus la înmulţirea şi intensificarea acestor
fenomene, motiv pentru care am decis să ilustrez în paginile atestatului meu
caracteristicile alunecărilor de teren, dar şi cum a influenţat omul amplificarea lor.
Fascinantele imagini surprinse de cei care le urmăresc şi studiază de ani de zile,
mi-au permis realizarea unui atestat captivant, plin de informaţii noi care vor purta
cititorii într-o lume puţin cunoscută.

4
 CAP I. NOŢIUNI GENERALE

1.1. Introducere

Scoarţa pământului sau litosfera, adică învelişul de piatră al globului pământesc,

n-a avut întotdeauna aspectul de astăzi, după cum nici aspectul său actual nu va
rămâne veşnic, ci se va modifica fără-ncetare.
Modificările litosferei privesc atât structura sa internă cât şi forma sa exterioară,
relieful. Unele modificări, mai ales acelea care se referă la structura internă a scoarţei
terestre, se produc încet şi imperceptibil pentru om, iar durata lor se măsoară cu sutele
de mii sau chiar cu milioane de ani.
Structura internă a scoarţei, adică modul geometric cum sunt dispuse în spaţiu
rocile care o alcătuiesc, poartă în ştiinţă numele de tectonică. Din această cauză, forţele
mecanice care iau parte la formarea structurii scoarţei, adică acelea care determină
tectonica sa, poartă numele de forţe tectonice. Ele îşi au originea în interiorul globului.
Modificările care privesc relieful se produc mai mult sau mai puţin repede şi nu
numai că sunt uşor de observat, dar prin caracterul lor dinamic şi uneori violent,
provoacă adesea pagube însemnate. Uneori, anumiţi agenţi naturali provoacă
degradarea terenurilor şi le fac improprii lucrărilor de construcţii de mari proporţii sau
chiar culturilor de orice fel.
Cea mai însemnată modificare a reliefului este determinată de deplasările de
teren care se produc la suprafaţa scoarţei pământului. Prin deplasări de teren înţelegem
mişcarea unor mase, adică a unor porţiuni mai mici sau mai mari de teren, dintr-un loc
în altul, în general de la un nivel mai ridicat la altul mai coborât, pentru a se obţine un
echilibru mai stabil al materialelor constitutive.
Deplasările de teren sunt puse în mişcare de forţa dinamică a gravitaţiei, iar
acţiunea acesteia este înlesnită de mai mulţi factori ce vor fi arătaţi mai jos. Problema
deplasărilor de teren preocupă din ce în ce mai mult pe oamenii de ştiinţă, ingineri
constructori, silvici, ca şi pe vrednicii agricultori, viticultori, pomicultori. Ea preocupă de
asemenea şi pe cititorul dornic de a se instrui, pentru a înţelege fenomenele naturale
din jurul său.

5
 1.2. Definiţie şi semnificaţie

Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de deplasare, mişcarea

propriu-zisă a rocilor sau depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de relief rezultată. În
sens restrâns, strict al noţiunii, alunecările de teren sunt procese gravitaţionale, în
general, rapide (pot fi însă şi lente) de modelare a terenurilor în pantă, la care masele
sau materialele care se deplasează sunt separate printr-un plan sau sisteme de plane
de alunecare de partea stabilă, neantrenată în mişcare. În limbajul popular din România
există termeni prin care se încearcă o separare a procesului de forma de relief rezultată
– glimee, ţiglăi, iuţi, fărâmituri -, aceştia din urmă precizând şi caracteristicile
morfografice de ansamblu a corpului alunecării de teren.
Alunecările de teren fac parte din categoria proceselor de versant care schimbă
geomorfometria majoră a versantului. Aceste modificări pot fi:
- de amploare ce nu depăşeşte potenţialul de modificare al versantului;
materialele se deplasează pe versant dintr-un loc în altul, schimbându-i morfografia;
noua calitate a sistemului nu contribuie la dezechilibre majore. În plus, raporturile cu
reţeaua de râuri sunt indirecte, nu ajung în albia râurilor decât prin intermediul altor
procese; dereglându-se echilibrul şi ordinea materialelor, ele pot fi însă uşor reluate de
eroziunea hidrică de pe versanţi şi transportate în albii;
- de intensitate şi dimensiune ce translează praguri ce conduc la dezechilibre şi
la modificări majore ale morfologiei versantului. În acest caz, alunecările de teren intră
în categoria hazardelor naturale, alături de inundaţii, cutremure etc., producând daune
activităţilor social-economice.
Alunecările de teren sunt procese de versant extrem de complexe, relativ puţin
studiate ca astfel de sisteme, procese care reclamă cercetări interdisciplinare de mare
specializare. Atât pe plan mondial cât şi în România există o amplă literatură de
specialitate ce vizează în general două mari domenii: geomorfologia şi ingineria. Dacă
geomorfologii (geografii sau geologii) pun accent pe forma de relief, incluzându-se în
mod necesar şi fenomenele cauzale, precum şi cele evolutive, inginerii studiază
alunecările de teren în legătură directă cu efectele procesului asupra diferitelor activităţi
umane (construcţii, utilizarea terenurilor etc.) şi, în consecinţă, alegerea măsurilor
optime de combatere. Alături de cele două mari domenii, se impun cercetări pedologice,
silvice, precum şi măsurători şi analize în teren, în laborator, utilizarea GIS. Studiul

6
alunecărilor de teren are o deosebită importanţă pentru dinamica versanţilor atât sub
aspect ştiinţific fundamental, cât mai ales sub aspect practic-aplicativ.
Noţiunea de alunecare de teren este definită de: procese fizico-mecanice
premergătoare alunecării (procesele cauzale anteprag geomorfologic), procesul de
alunecare propriu-zis şi durata acestuia, forma de relief.
Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele
produse încă din antichitate.
Descrierea ştiinţifică a procesului, rolul şi locul său în dinamica versanţilor au stat
în atenţia teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordându-li-se în secolul XX.
Date fiind varietatea formelor rezultate, unele dintre primele preocupări au fost găsirea
unor elemente comune de generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de
grupare care să permită clasificarea lor. Majoritatea cursurilor sau tratatelor de
geomorfologie generală, dar mai ales cele de geomorfologia versanţilor prezintă după o
anumită schemă problematica alunecărilor de teren, problematică ce poate fi grupată în
două mari secţiuni – cauze şi forme, inclusiv clasificări după morfologie.

CAP II.
CLASIFICAREA ALUNECĂRILOR DE TEREN

Trebuie să precizăm faptul că o clasificare generală a alunecărilor de teren este

atât de dificilă, încât până în prezent nu s-a realizat o astfel de clasificare, unanim
recunoscută. Greutatea stabilirii unei clasificări constă în faptul că nu există criterii unice
de urmat, ci criterii numeroase şi variate. Din această cauză s-au întocmit mai multe
clasificări, corespunzând fiecare criteriilor respective şi regimurilor care au fost create.
A. Heim, geolog elveţian a întocmit în 1882 prima clasificare a alunecărilor de
teren. Ea se referă la condiţiile de geomorfologie din Alpi şi în prezent are numai un
interes istoric.
Pantanelli luând drept criteriu de clasificare timpul şi durata de manifestare,
stabileşte încă din 1897 trei categorii de pornituri de teren:
a) Pornituri momentane, în care intră porniturile ce se produc o singură dată,
adică nu se repetă.
b) Pornituri periodice, acelea care se repetă la intervale lungi, mai mult sau mai
puţin egale.

7
 c) Pornituri continue, acelea care rămân în mişcare vreme îndelungată. Orice
precipitaţie mai abundentă, sau dezgheţ o pune în mişcare.
Bay şi Tella luând în calcul adâncimea şi caracterul geologic al terenului,
stabilesc şi ei trei categorii:
a) Pornituri superficiale care afectează numai partea din teren constituită din
material dezagregat.
b) Pornituri profunde (adânci) sau de masă, acelea care afectează rocile din
substrat.
c) Pornituri provenite prin eroziunea de la piciorul pantei.
Zaruba Q. şi Mencl V. recomandă ca la întocmirea unei clasificări să se ţină
seama de următoarele criterii practice:
a) Să fie posibilă încadrarea unei alunecări într-o anumită categorie pe baza
semnelor caracteristice: structură geologică, proces de descompunere şi conţinut în
apă.
b) Să fie posibilă, pe baza clasificării, indicarea metodelor de cercetare, cel puţin
în linii mari.
c) Să fie posibilă stabilirea măsurilor de combatere a alunecărilor, pentru fiecare
grupă.

CAP III. STADIUL DE EVOLUŢIE

ŞI MORFOLOGIA ALUNECĂRILOR DE TEREN

Obişnuit, în tratatele de geomorfologie se prezintă elementele clare, bine definite,

care se observă în teren în primul stadiu de evoluţie a alunecărilor de teren.
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin: râpa de
desprindere, corpul alunecării, fruntea alunecării şi suprafaţa de alunecare.
Râpa sau nişa de desprindere a alunecării se află în partea de la obârşia
arealului alunecat, situată în amonte pe versant; micromorfologia râpei depinde de
dinamica sa ulterioară, comportându-se ca microversanţi cu altitudini şi pante variate; la
alunecările profunde, râpa poate atinge zeci de metri; formarea râpei se realizează atât
deodată, pe toată lungimea, cât şi punctual, mişcarea propagându-se pe suprafeţe din
ce în ce mai mari, în plus, ea precede doar parţial deplasarea masei de teren, cele două
elemente producându-se aproape concomitent. În funcţie de crăpăturile preexistente,

8
de caracteristicile rocii şi de evoluţia ulterioară, râpa poate avea formă rectilinie,
semicirculară, compusă etc.
Corpul alunecării, suprafaţa de teren alunecată cu micromorfologia foarte variată,
prezintă în general elemente morfometrice haotic dispuse; după elementele
predominante de micromorfologie se definesc şi tipuri de alunecări – în trepte, în
brazde, movile, glimei etc.; între ondulările longitudinale se dispun microdenivelări
negative cu exces de umiditate, uneori cu bălţi sau mici lacuri, datorită stratului de rocă
impermeabilă din patul alunecării.
Fruntea alunecării (frontul) este partea terminală situată în aval pe versant, la
diferite altitudini relative. Piciorul alunecării, reprezintă intersecţia, din aval, dintre
suprafaţa de alunecare şi suprafaţa morfologică iniţială, neafectată de alunecare.
Suprafaţa de alunecare sau patul alunecării se observă în secţiunea
longitudinală, fiind de dimensiuni aproximativ egale cu ale corpului alunecării; în lungul
ei se produce deplasarea masei de teren, fiind în general bine delimitată. Sunt situaţii
când patul de alunecare este dat de un pachet de roci de diferite grosimi, cu
caracteristici fizico-mecanice ce favorizează deplasarea materialelor. În concluzie, ca şi
râpa de desprindere, suprafaţa de alunecare trebuie analizată de la caz la caz, în
condiţiile concrete ale terenului. În unele studii, în suprafaţa de alunecare este inclusă şi
râpa de desprindere, ca o parte la zi, neacoperită de masa alunecată.

La alunecările fixate, pe versanţii în stadiu de echilibru dinamic, elementele ce

definesc o alunecare de teren sunt greu de identificat. Râpa de desprindere îşi
diminuează panta, uneori este fixată prin vegetaţie arborescentă. Corpul alunecării, prin
reluarea în alte procese de versant, are o micromorfologie modificată, vegetaţia şi solul
rămânând principalii indicatori ai unui areal afectat de alunecări.

9
 La alunecările reactivate, asociate cu juxtapunere alunecărilor noi peste cele
vechi, este şi mai dificilă cartarea generaţiilor de alunecări şi, inciplit, delimitarea
elementelor alunecării primare.

CAP IV.
FACTORII CARE GENEREAZĂ MIŞCĂRILE DE ALUNECARE

Cunoaşterea cauzelor susceptibilităţii la alunecare a unei zone şi a factorilor care

declanşează mişcarea masei de roci sunt de o extremă importamţă, deoarece numai un
diagnostic corect poate sta la baza unui proiect de măsuri eficiente pentru consolidare.
Varietatea tipurilor de alunecări reflectă diversitatea factorilor care le generează.
Principalii factori sunt:
1. Schimbarea pantei taluzului. Aceasta se poate datora unei cauze naturale sau
artificiale, cum ar fi subminarea bazei taluzului de către eroziunea torenţială sau de
către o excavaţie. În mod excepţional modificarea pantei taluzului poate fi produsă prin
procese tectonice, de ridicare sau coborâre. Creşterea pantei taluzului provoacă
schimbarea efortului în masa de roci, echilibrul este apoi deranjat de către creşterea
efortului de tăiere, materialul din taluz se slăbeşte şi facilitează pătrunderea apei.
2. Încărcarea taluzului cu material de rembleiere, umplutură şi depozite de haldă.
În cazul rocilor argiloase, supraîncărcarea poate conduce la creşterea efortului de tăiere
şi a presiunii apei din pori, elemente care produc slăbirea rezistenţei. Cu cât este mai
rapidă încărcarea, cu atât este mai periculoasă.
3. Şocurile şi vibraţiile. Cutremurele de pământ, exploziile şi vibraţiile de mare
amploare produc în terenuri oscilaţii de diferite frecvenţe şi respectiv o variaţie a
efortului, care poate să strice starea de echilibru a taluzului. În loessuri şi nisipuri
afânate, şocurile pot să provoace distrugerea legăturilor intergranulare şi, în consecinţă,
reducerea coeziunii sau a unghiului de frecare. În nisipurile fine saturate şi în argilele
sensibile, şocurile pot să aibe drept rezultat deplasarea sau rotirea granulelor, mergând
până la lichefierea bruscă a materialelor.
4. Schimbările de umiditate:
a) Efectul precipitaţiilor: ploaia şi apa provenind din topirea zăpezilor pătrund în
fisuri provocând presiune hidrostatică; creşterea presiunii apei din porii rocilor duce la

10
schimbarea consistenţei, care la rândul ei provoacă descreşterea coeziunii şi a
unghiului de frecare interioară.
b) Variaţiile bruşte ale nivelului apei (de exemplu în lungul malurilor lacurilor) pot
să determine o deplasare a granulelor, în special în nisipurile fine sau prăfoase. O
creştere bruscă a presiunii apei din pori poate să provoace lichefierea bruscă a
pământului.
5. Efectele apei subterane:
a) Apa subterană exercită presiuni asupra particulelor, ceea ce duce la slăbirea
stabilităţii taluzului.
b) Apa subterană poate să spele cimentul solubil slăbind legăturile
intergranulare; în consecinţă, coeziunea descreşte, la fel şi unghiul de frecare
interioară.
c) Apa care circulă prin teren afuiază (spală) particulele de nisip fin şi de praf din
taluz; cavităţile subterane astfel formate slăbesc stabilitatea.
d) Apa subterană cu nivel liber prinsă între două strate impermeabile acţionează
asupra stratului impermeabil superior prin subpresiune.
6. Efectele îngheţului. Prin îngheţ, apa din rocile fisurate îşi măreşte volumul,
contribuind la lărgirea fisurilor existente şi în formarea unora noi, ceea ce are ca rezultat
reducerea coeziunii. În rocile argiloase şi argiloase-nisipoase se formează lamele de
gheaţă, care, prin topire, măresc umiditatea spre suprafaţa stratului.
7. Alterarea rocilor. Alterarea mecanică şi chimică slăbeşte treptat coeziunea
rocilor. Sunt indicaţii că în unele alunecări, reacţiile chimice (hidratarea, schimb de ioni
în argile) cauzate de către ape cu scurgere liberă sunt un alt factor deteriorant. Astfel,
de exemplu, zonele constituite din argile sau gresii glauconitice sunt susceptibile de
alunecare.
8.Schimbările în vegetaţia care acoperă taluzele. Rădăcinile copacilor menţin
stabilitatea taluzelor prin efecte mecanice şi contribuie la uscarea taluzelor prin
absorbirea unei părţi din umiditatea solului. Despădurirea taluzelor strică regimul
umidităţii la suprafaţa stratelor.

11
 CAP V.
CAUZELE ALUNECĂRILOR DE TEREN

Alunecările de teren sunt procese geodinamice, de deplasare lentă sau rapidă a

unei părţi din versant şi care au loc în tendinţa restabilirii echilibrului natural al
versantului.
Totalitatea fenomenelor ce au loc înaintea translării pragului de alunecare şi care
reprezintă elementele cauzale ale sistemului alunecare, obişnuit se împart în:
- potenţiale, sau: - naturale,
- pregătitoare, - antropice.
- declanşatoare.
Trebuie spus însă că între factorii pregătitori şi cei declanşatori nu există o
delimitare decât de intensitate a acţiunii, primii se constituie în factori de declanşare în
momentul acumulării cantitative. Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea îndelungată se
înscriu în categoria factorilor pregătitori. Caracterul torenţial, după perioadele de
uscăciune poate declanşa alunecări de mari proporţii.
Modificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor în timp geologic sau chiar în
timp mai scurt, prin alterare, conduce la modificarea stării de stabilitate. Dintre aceste
proprietăţi, coeziunea, greutatea volumetrică şi unghiul de frecare internă prezintă
importanţă deosebită.
Presiunea apei din pori depinde de nivelul apei subterane şi de situaţia rocilor la
excavare. Sub acţiunea apei din pori se reduce rezistenţa la forfecare a rocilor şi implicit
cresc forţele de alunecare. Reducerea rezistenţei la forfecare se datorează creşterii
umidităţii în jurul suprafeţei de alunecare. Pe suprafaţa de alunecare se formează o
pastă argiloasă cu rol de lubrifiant. Grosimea orizontului înmuiat variază între 0,5 şi 1cm
la unele argile pliocene şi între 1,5 şi 2cm la alte argile. Valorile mici ale h a determină
valori reduse şi pentru presiunea apei din pori şi invers. De exemplu, presiunea apei în
pori poate atinge 1 daN/cmp la înălţime a echipotenţialei de 10cm.
Unghiul de frecare internă depinde de conţinutul în fracţiunea argiloasă a rocilor
moi (d < 2µ). El este în raport invers, în sensul că unghiul de frecare internă se reduce
pe măsura creşterii conţinutului în fracţiune argiloasă. De exemplu, pentru o creştere de
la 20 la 80%, unghiul intern poate să scadă de la 30 la 10º.

12
 Î n c o n c l u z i e ,

serie de crăpături, ce favorizează pătrunderea apei, sunt cele mai favorabile

alunecărilor. Din această categorie fac parte argilele şi marnele. Alternanţa acestor roci
cu altele determină, de asemenea, un potenţial ridicat pentru alunecări.
Relieful, prin declivitatea sa, este o cauză potenţială foarte importantă,
deplasarea materialelor pe versant fiind determinată de valoarea unghiului de pantă, în
strânsă corelare cu alţi factori, în special antropici (greutatea construcţiilor, excavarea
bazei versantului, defrişări).
Dintre factorii determinanţi, declanşatori, cei mai activi sunt cei legaţi de acţiunea
apei sub diverse forme. Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea lor îndelungată, se
înscriu în categoria factorilor pregătitori. Caracterul torenţial, după perioade de
uscăciune, conduce la declanşarea unor alunecări de teren.

13
 CAP VI.
PAGUBELE PROVOCATE DE ALUNECĂRILE DE TEREN ŞI
COMBATEREA LOR

6.1. Pagube

Alunecările de teren produc întotdeauna pagube. Atunci când masele deplasate

sunt de dimensiuni mici, pagubele sunt limitate, ele constând numai în degradarea
terenurilor, pe care le fac improprii culturilor. Cu cât însă suprafaţa afectată de
deplasările de teren este mai mare, cu atât pagubele sunt mai mari.
În regiunile pomicole şi viticole deplasările de teren ocupă adesea suprafeţe
întinse, mai ales dacă nu se iau în timp măsuri de stăvilire a propagării lor. Suprafeţe
imense de terenuri agricole sunt distruse în orice ţară de pe glob.
În S.U.A. s-a calculat că anual sunt distruse suprafeţe de mai multe mii de
hectare.
În Rusia regiunea care suferă mai mult de pe urma deplasărilor de teren este cea
de pe lângă Volga, între Moscova şi Stalingrad.
La noi în ţară, alunecările de teren au îndepărtat solul de pe o suprafaţă de cca
900.000 ha pe întinderea cărora s-a ajuns la roca de bază. În acest mod, în zona
dealurilor subcarpatice din Valea Argeş şi până în Râmnicu Sărat suprafeţe întregi de
liveză, vii, păduri, păşuni sunt distruse de deplasările de teren.
Când deplasările de teren se produc în apropierea căilor de comunicaţie, de
mare trafic sau a aşezărilor omeneşti, pagubele produse pot deveni adevărate dezastre.
Dacă ţinem seama că deplasările ocupă pe suprafaţa pământului întinderi foarte
mari şi că propagarea lor continuă, ne dăm seama că pagubele produse sunt enorm de
mari. Din această cauză autorul sovietic V. A. Obrucev consideră că pagubele produse
de deplasările de teren trebuie considerate adevărate „catastrofe naturale”.

6.2. Prevenirea alunecărilor de teren

14
 Prevenirea alunecărilor de teren constă în înlăturarea cauzelor principale ce
pregătesc alunecarea.
Am arătat că apa constituie factorul principal al pregătirii şi producerii
alunecărilor. Ea este cu deosebire periculoasă, mai ales atunci când se găseşte în
exces şi când dă naştere la mlaştini. În consecinţă, prima măsură pentru prevenirea
alunecărilor de teren constă în îndepărtarea apei, adică în desecarea terenurilor,
operaţie ce poate fi făcută prin următoarele procedee:
a) Desecarea prin lucrări de netezire a versanţilor. Pentru ca apele de precipitaţii
să nu se poată infiltra în cantitate mare, prima lucrare ce se impune este aceea de a-i
asigura o scurgere cât mai rapidă, care se realizează îndepărtând orice obstacol din
calea lor.
b) Desecarea prin vegetaţie. S-a observat că pe terenurile despădurite mai ales
când nu sunt expuse la soare, sau prin tăierea rasă a pădurilor, apar mlaştini, deoarece
apa care mai înainte era îndepărtată de vegetaţie, acum rămâne în sol, acumulându-se
în exces. Desecarea terenurilor se face prin acţiunea inversă, a împăduririi.
c) Desecarea prin lucrări de construcţii. În cazurile când excesul de apă este
prea mare şi desecarea trebuie făcută repede, evacuarea apei nu mai poate fi realizată
de plantaţii şi se impune executarea unor construcţii, care să permită scurgerea rapidă
a apelor. Aceste construcţii dau rezultate numai în cazul când versanţii au o oarecare
pantă, pe care scurgerea se face în mod natural. Lucrările cele mai indicate în acest
scop sunt rigolele şi drenurile.
d) Desecarea mixtă. Desecarea mixtă este aceea în care evacuarea apei se face
atât prin rigole şi drenuri, cât şi prin vegetaţie. Rigolele şi drenurile au avantajul că îşi
exercită funcţia imediat şi funcţionează în cele mai bune condiţii, în primii ani când
vegetaţia nu este încă bine dezvoltată. Pe măsură ce drenurile se înfundă şi
functionează mai defectuos, rolul lor este compensat de transpiraţia vegetaţiei, care
între timp s-a dezvoltat suficient.

6.3. Combaterea alunecărilor de teren

15
 În cazul când alunecările au fost declanşate şi se găsesc în mişcare va trebui să
se acţioneze în două moduri.
În primul rând se va acţiona repede, executându-se lucrări pentru fixarea
maselor deplasate.
Cea mai indicată lucrare constă în plantarea unor arbori, care să aibă două
însuşiri: întâi să aibă o creştere rapidă şi rădăcini adânci, care să poată străbate
suprafaţa de alunecare şi să pătrundă într-un timp cât mai scurt în rocile de bază,
nederanjate şi al doilea, să aibă o transpiraţie intensă, adică un consum mare de apă.
În al doilea rând când panta terenului este prea mare, alunecările de teren
adânci se pot opri desecând versanţii printr-un sistem de şiruri de puţuri, situate la mai
multe nivele, legate între ele prin galerii drenante sau conducte de beton.

CAP VII.
IMPACTUL ASUPRA POPULAŢIEI

Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizat atât prin urmările
directe, ce vizează în general declanşarea şi evoluţia, cât şi prin urmările indirecte,
legate de formele de relief create, forme a căror utilizare în agricultură este diminuată
datorită degradării terenurilor, riscul manifestându-se în timp îndelungat. Recunoaşterea
arealelor afectate de alunecări se face în primul rând după forma neregulată pe care o
are profilul versantului şi după asociaţiile vegetale care indică condiţii ecologice variate.
Dintre tipurile de alunecări, cele de adâncime pot atinge dimensiuni şi viteze
apreciabile cu urmări imediat dezastruoase când se produc în arealele locuite.
Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor de teren sunt argilele
senzitive care favorizează deplasarea chiar la pante foarte reduse. Aceste argile se
găsesc în regiunile acoperite cu gheţari în Cuaternar. Astfel se explică dezastrele
frecvente produse în ţările nordice datorită alunecărilor de teren.
Alunecările masive de tip glimee sunt în general fixate, stabilizate, cu excepţia
unor movile şi a râpei de desprindere care sunt modelate şi în prezent prin alunecări. În
general, sunt despădurite, linia de desprindere găsindu-se în vecinătatea limitei
pădurilor şi sunt folosite pentru păşunat, viticultură, culturi de cereale şi pomi fructiferi.
Aşezările din arealele cu alunecări masive de teren prezintă o reţea stradală

16
neorganizată, casele fiind dispuse printre valurile de alunecare. Tipice sunt unele
aşezări din Podişul Târnavelor. Aşezările situate în partea inferioară a versantului, pe
glacisul de alunecare punctat cu movile foarte aplatizate, prezintă o structură regulată.
Expunerea mare la risc se observă în crăpăturile produse în zidurile locuinţelor sau altor
tipuri de construcţii, chiar fortificate.

17
 Bibliografie

1. Florov M. A. – Stabilitatea maselor de pământ şi a construcţiilor – Moscova, trad. în

limba română, 1949.
2. Gherman J. – Îndrumări în practica geologică – Vol. I şi II, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1954.
3. Nifantov A. P. – Alunecările de teren şi construcţiile inginereşti de pe malul sudic al
Crimeei GOSIZDAT, 1940.
4. Neagu Gh. – Eroziunea solului, prevenirea şi combaterea ei – Editura Agro-silvică,
Bucureşti, 1956.
5. Q. Zaruba, V. Mencl – Alunecările de teren şi stabilizarea lor – Editura Tehnică,
Bucureşti, 1969.
6. Vasile Dragoş – Deplasările de teren – Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
7. Vîlsan G. – Procese elementare în modelarea scoarţei terestre – Biblioteca
informativă a Soc. R. De Geografie Nr. 2, Bucureşti, 1945.
8. www.wikipedia.org

18