Alunecările de teren

Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………….…4
Capitolul 1. Alunecări de teren......................................................................................5
1.1 Definiţia alunecărilor de teren........................................................................5
1.2 Scurt istoric al studierii alunecărilor de teren...................................................6
1.3 Cauzele alunecărilor de teren………………………………………………………7
1.3.1 Cauze natural…………………………………………………………..…7
1.3.2 Cauze antropice................................................................................8
1.4 Stadiul de evoluţie şi morfologia alunecărilor de teren......................................9
1.5Elementele morfometrice..............................................................................11
1.6 Relaţia cauză-efect......................................................................................12
1.7 Evoluţia procesului de alunecare de teren......................................................13
1.8 Viteza alunecării de teren.. ..........................................................................15
Capitolul 2. Clasificări şi tipuri de alunecări de teren.....................................................16
2.1 După adâncimea suprafeţei de alunecare........................................................17
2.1.1 Tipuri de formaţiuni antrenate în mişcare.........................................17
2.1.2 Clasificare pentru condiţiile din România.........................................18
2.2 După poziţia de alunecare faţă de structura geologică......................................19
2.3 După viteza de alunecare.............................................................................20
2.4 După direcţia de evoluţie a alunecării pe versant.............................................20
2.5 După caracterul mişcării................................................................................21
2.6 După morfologie(forma corpului de alunecare)..............................................21
2.6.1 Tipuri elementare...........................................................................21
2.6.2 Tipuri de alunecări complexe...........................................................23
2.7 După stabilitate...........................................................................................23
2.8 După vârsta mişcării....................................................................................24
2.9 După stadiul dezvoltării...............................................................................24
2.10 Concluzii priviind clasificarea alunecărilor de teren......................................24
Capitolul 3. Tipuri de alunecări de teren în Podişul Transilvaniei.....................................25

2
 3.1 Glimeele....................................................................................................25
3.2 Formele de relief create şi raportul cu dinamica versantului.............................26
3.2.1 Linia de desprindere........................................................................26
3.2.2 Glimeele........................................................................................26
3.2.3 Microdepresiunile longitudinale.......................................................27
3.2.4 Microdepresiunile transversale.........................................................27
3.2.5 Glacisul de alunecare......................................................................27
Capitolul 4. Pagube produse de alunecările de teren şi metode de apărare.........................29
4.1 Pagube produse de alunecările de teren..........................................................29
4.2 Metode de apărare împotriva alunecărilor de teren..........................................31
Concluzii……………………………………………………………………………..………34
Bibliografie…………………………………………………………………………………..35

3
 Introducere

Alunecările de teren sunt fenomene geodinamice de modificare a reliefului, cu caracter

în general lent și periodic, prin care se restabilește echilibrul natural al versanților și taluzelor.
Alunecările de teren, privite prin prisma obiectului supus procesului de alunecare, se
referă atât la versanți cât și la taluze. Versanții și taluzele, aflându-se sub acțiunea simultană
sau succesivă a mai multor cauze care tind să modifice echilibrul de forțe existente în masiv,
cedează în cele din urmă, formându-se o alunecare de teren, care creează, pentru o anumită
perioadă, o nouă stare de echilibru a versantului sau taluzului respectiv.
Clasificarea acestor alunecări se realizează destul de greu, fapt datorat prezenţei în
numar mare al factorilor de determină acest fenomen.
În acest proiect se va prezenta caracteristicile alunecărilor de teren, factorii care
infulenţează acest fenomen,clasificarea acestora, dar şi metodele de apărare împotriva acestor
fenomene geomorfice.

4
 Cap 1. Alunecări de teren
1.1 Definiţia alunecărilor de teren

Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de ndeplasare,mişcarea porpriu-

zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanţi,cât şi forma de relief rezltată.În sens restrâns ,
strict, al noţiunii , alunecările de teren sunt procese gravitaţionale , în general, rapide (pot fi
însă şi letale) de modelare a terenurilor în pantă, la care masele sunt sau materialele care se
deplasează sunt separate printr-un plan sau sistem de plane de alunecare de partea stabilită,
neantrentă în mişcare.
Alunecările de teren fac parte din categoria proceselor de versant care schimbă
geomorfologia majoră a versantului.Aceste modificări sunt:
 De amploare care nu depăşeşte potenşialul de modificare al versantului.Materialele se
deplasează pe versant dintr-un loc in altul, schimbându-i morfografia. Noua calitate a
sistemului nu contribuie la dezichilibraremajore. În plus, raporturile cu reţeaua de râuri
sunt indirecte, nu ajung în albia râurilor decât prin intermediul altor procese.
Dereglându-se echilibrul şi ordinea materialelor, ele pot fi însă uşor reluate de
eroziunea hidrică de pe versanţi şi transportate în albii.
 De intensitate şi dimensiuni ce translatează praguri care conduc la dezechilibre şi la
modificări majore ale morfologiei versantului. În acest caz, alunecările de teren intră în
categoria hazardelor naturale, alături de inundaţii cutremure, etc., producând daune
activităţilor social-economice.
Noţiunea de alunecare de teren este definită de :
 Procese fizico-mecanice premergătoare alunecării(
 Proces de alunecare propriu-zisă
 Durata acestuia
 Forma de relief

5
 1.2 Scurt istoric al studierii
alunecărilor de teren

Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse încă
din antichitate.
Descrierea ştiinţifică a procesului,rolul şi locul său în dinamica versanţilor au stat în
atenţia teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordându-li-se în secolul al XX-lea.
Date fiind varietatea mare a modului de manifestare a alunecărilor, precum şi varietatea
formelor rezultate, unele dintre primele preocupări au fost găsirea unor elemente comune de
generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de grupare care să permită
clasificarea lor. Majoritatea cursurilor sau tratatelor de geomorfologie generală, dar mai ales
cele de geomorfologia versanţilor prezintă după o anumită schemă problematica alunecărilor
de teren,problematică ce poate fii grupată în două mari secţiuni:
 Cauze
 Forme
Cercetarea cantitativă s-a impus însă datorită necesitaţilor practicii, în special în ţari cu
asemenea procese catastrofale. Astfel, în Suedia, construcţiile pentru căi ferate, şosele, canale
îngreunate de alunecări de teren şi taluze au dus la înfiinţarea Comisiei Geotehnice Speciale
în anul 1914, ale cărei studii au pus bazele menacnicii terenurilor.
Studii remarcabile asupra relaţiilor cu substratul geologic, a efectelor asupra
construcţiilor civile, asupra clasificării alunecărilor sunt realizate de către geomorgologi sau
inginerii din Italia. Trebuie spus că una dintre primele clasificări morfologice utilizate şi
astazi se datoreză lui Almagia prin monografia “Studi geografici Sulle frame in Italia” (1907-
1910). Ulterior, aceste studii s-au adâncit, având în principal un scop aplicativ prin cercetări
interdisciplinare şi inginereşti.
În România există o bogată literatură asupra alunecărilor cu studii teoretice sau
regionale din sfera geografilor şi a inginerilor(V. Sudeanu, 1998). Aproape în toate studiile de
geomorfologie regională se realizează o prezentare a alunecărilor după schema menţionată.
Dacă în prima jumătate a acestui secol,studiile asupra alunecărilor de teren erau destul de

6
sporadice, ele se diversifică cantitativ, dar şi calitativ începând cu anii 1950. Din prima
perioadă menţionăm lucrările elaborate de geologi (Macovei, Botez, 1923; Macarovici,
1942,etc), precum şi remarcabila lucrare a lui Mihăilescu (1939) asupra alunecărilor de teren
şi clasificarea acestora.
Cei care studiază în principal forma şi care cartează arealele cu alunecări sunt
geografii, dar şi în acest caz nu există o metodologie unanim aceptată şi nici o inventariere a
acestora pe întreg teritoriul României.

1.3 Cauzele alunecărilor de teren

1.3.1 Cauze natural

 Relieful
Relieful-(panta versantului;stadiul evoluţiei acestuia) este o cauză potenţiala foarte
importantă, deplasearea materialelor pe versant fiind determinată de valoarea unghiului de
pantă, în strânsă corelaţie cu alţi factori, în special antropici (defrişări,construcţii etc)
 Rocile
Rocile,prin natura şi modul de stratificare al acestora; Modificarea proprietaţiilor
fizico-mecanice ale rocilor în timp geologic sau chiar într-un timp mai scurt , prin
alterare,conduce la modfificarea stării de stabilitate.
Rocile poroase,bogate în coloizi şi care au în interiorul lor o serie de crăpături, ce
favorizează pătrunderea apei, sunt cele mai favorabile alunecărilor. Din această categorie fac
parte argilele si marnele. Alternanţa acestor roci cu altele determină, de asemenea, un
potenşial ridicat pentru alunecări.
 Cutremurele
Cutremurele de magnitudine mare pot declanşa alunecări sau prăbuşiri de dimensiuni
apreciabile. Cele de magnitudine mică, dar cu frecvenţă mare conduc la reproducerea stării de
rezistenţă a versanţilor prin apariţia fisurilor de diferite dimensiuni.
 Gravitaţia

7
 Gravitaţia , care are un rol dinamizator al fenomenului şi care este o forţă de atracţie
reciprocă a corpurilor , dependentă de masa acestora;
 Precipitaţiile
Precipitaţiile prin caracterul lor torenţial, după perioade de uscăciune conduc la
declanşarea unor alunecări de teren.Apa este cel mai important destabilizator.

1.3.2 Cauze antropice

 Despăduririle
Despăduririle-fără a fi considerate o cauză absoluta, ci numai în reşaţie cu alte cauze;
Supraîncărcarea pantelor
Supraîncărcarea pantelor, datorată în principiu activităţilor umane; dintre acestea cea mai
mare însemnatate o au: depozitarea pe pante a sterilului provenit din expoatările
miniere,formarea umpluturilor necesare construirii căilor de comunicaţie sau amplasării
insuficiente studiată a unor obiective de construcţie economice,hidrotehnice sau de trasare a
versanţilor(Anexa 1).
 Excavarea bazei versanţilor
Excavarea bazei versanţilor; Activitatea umana poate contribui la subminarea stabilitaţii
puantelor prin exploatările din cariere , construirea căilor de comunicaţii, a barjelor sau a
altor construcţii care presupun excavarea şi deplasarea unor cantităţi însemnate de
material(Anexa2).
 Trepidaţiile
Treăidaţiile-Cutremurele,unele explozii puternice sau traficul pot declanşa,la râmdul
lor,deplasări de teren.

8
 1.4 Stadiul de evoluţie şi morfologia
alunecărilor de teren

1.Obişnuit, în tratatele de geomorfologie se prezintă elemente clare, bine definite, care

se observă în teren în primul stadiu de evoluţie a alunecării de teren.
În cazul unor pocese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin(Anexa 3):
 Râpa de desprindere
 Corpul alunecării
 Fruntea alunecării
 Suprafaţa de alunecare
Râpa sau nişa de desprindere a alunecării se afla în partea de la obârşia arealului
alunecat, sitată în amonte pe versant. Micromorfologia râpei depinde de dinamica sa
ulterioară, comporându-se ca microversanţi cu altitudini şi pante variate. La alunecările
profunde, râpa poate atinge zeci de metri. Formarea râpei se realizează atât deodată, pe toata
lungimea, cât şi punctual, mişcarea popagându-se pe suprafeţe din ce în ce mai mari, în plus,
ea precede doar parţial deplasarea masei de teren,cele două elemente producându-se aproape
concomitent. În funcţie de crăpăturile preexistente, de caracteristicile rocii şi de evoluţia
ulterioară, râpa poate avea formă rectilinie,semicirculară compusă etc (Anexa 4).
Corpul alunecării,suprafaţa de teren alunecată cu micromorfologie foarte variată,
prezintă în general elemente morfologice haotic dispuse. După elementele predominante de
micromorfologie se definesc şi tipurile de alunecări:
 În trepte
 În brazde
 Movile
 Glimee
Între ondulările longitudinale se dispun microdenivelări negative cu exces de umiditate,uneori
cu bălţi sau mici lacuri, datorită stratului de rocă impermeabilă din patul alunecării
Fruntea alunecării este partea terminală situată în aval pe versant, la diferite altitudini
relative.

9
 Piciorul alunecării “reprezintă intersecţia, din alav, dintre suprafaţa de alunecare şi
suprafaţa morfologică iniţială, neafectată de alunecare ”(Florea, 1979).
Suprafaţa de alunecare sau patul alunecării se observă în secţiune longitudinală, fiind
de dimensiuni aproximativ egale cu ale corpului alunecării. În lungul ei se produce deplasarea
masei de teren, fiind în general bine delimitată. Sunt sitaţii când patul de alunecare este dat de
un pachet de roci de diferite grosimi, cu caracteristici fizico-mecanice ce favorizează
deplasarea materialelor. În concluzie , ca şi râpa de desprindere, suprafaţa de alunecare
trebuie analizată de la caz la caz, în condiţiile concrete ale terenului. În unele studii, în
suprafaţa de alunecare este inclusă şi râpa de desprindere, ca o parte la zi, neacoperită de
masa alunecată.
2. La alunecările fixate, pe versanţii în studio de echilibru dynamic, elementele ce
defines o alunecare de teren sunt greu de indentificat.
Râpa de desprindere îşi diminuează panta, iar uneori este fixată prin vegetaţie
arborescentă.
Corpul alunecării, prin reluarea în alte procese de versant, are şi micromorfologie
modificată,vegetaţia şi solul rămânând principalii indicatori ai unui areal afectat de alunecări.
3. La alunecăriile reactive, asociate cu juxtapunerea alunecăriilor moi peste cele vechi,
este şi mai dificişă catarea generaţiilor de alunecări şi, implicit, delimitarea elementelor
alunecării primare.

10
 1.5 Elementele morfometrice

Datele morfometrice ale unei alunecări de teren relevă nu numai dimensiunea, ci de

multe ori ele dau indicaţii asupra cauzelor, asupra studiului evoluţiei,asupra dezvoltării
alunecării(Anexa 5).
În continuare vor fii prezentate principalele elemente, semnificative în acest sens şi
care pot fi măsurate sau calculate relativ uşor.
 Grosimea masei alunecării se măsoara perpendicular pe versant, fiind grosimea
(înălţimea) acumulatului de alunecare. Pentru grosimea alunecării, Cruden (1989) face
distincţia între sitaşia trenului înainte şi după alunecare, deosebind:
 Grosimea calculată între suprafaţa versantului şi suprafaţa de alunecare înainte
de proces(Di).
 Grosimea corpului alunecării dupa deplasarea terenului, după proces(Da)
 Lungimea maximă, totala, a alunecării L este distanţa măsurată între răpa de
deprindere şi fruntea alunecării. În calculele de detaliu se mai întâlnesc:
 Lungimea între cornoşă şi picior Lr;
 Lungimea între cap şi frunte Ld;
 Lăţimea alunecării reprezintă distanţa măsurată perpendicular pe lungime, cuprinsă
între cele două margini. Există lăţime maximă,minimă şi medie,cea medie rezultând
din media şăţimilor măsurate. Se iau însă în analize şi laţimea din râpă sau cornişa de
desprindere (Wr), precum şi cea maximă a corpului alunecării(Wd).
 Volumul alunecării rezultă din aplicarea diferitelor formule de calcul. Pe baza
parametrilor de mai sus se poate scrie una dintre cele mai simple formule:
V=(1/6π)Ld*Dd*Wf
La aceşti parametrii de bază se adaugă alte valori morfologice, în funcţie de scopul
cercetării, cum sunt:
 Suprafaţa
 Perimetrul
 Înalţimea râpei

11
 1.6 Relaţia cauză-efect

Alunecările de teren sunt procese geodinamice, de deplasare lentă sau rapidă a unei
părţi din versant şi care au loc în tendinţa restabilirii echilibrului natural al versantului.
Totalitatea fenomenelor ce au loc înaintea traslării pragului de alunecare şi care
reprezintă elementele cauzale ale sistemului de alunecare obişnuit se împart în:
-potenţiale -potenţiale-pregătitoare -naturale
-pregătitoare -declanşatoare -antropice
-declanşatoare
Trebuie spus însă că între factorii pregătitori şi cei declanşatori nu există o delimitare
decât de intensitate a acţiunii, primii se constituie în factori de declanşare în momentul
acumulărilor cantitative. Precipitaţiile atomsferice, prin acţiunea îndelungată, se înscriu în
categoria factorilor pregătitori. Caracterul torenţial, după perioadele de uscăciune, pot
declanşa alunecări de mari proporţii.
Dintre factorii determinanşi, declanşatori,cei mai activi sunt cei legaţi de acţiunea apei
sub diverse forme.
Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea lor îndelungită, se înscriu în categoria
factorilor pregătitori.
Eroziunea apelor curgătoare exercitată asupra bazei versantului duce, de asemenea, la
milcarea forţelor de rezistenţă prin sublinierea puncetlor de sprijin ale taluzelor.
Cutremurele de mică magnitudine, dar cu frecvenţă mare conduc la reducerea stării de
rezistenţă prin apariţia fisurilor de diferite dimensiuni. Cele de magnitudine mare pot
declanşa alunecări,prăbuşiri de dimensiuni apreciabile. Seismul din 4 martie 1977 cu
magnitudinea de 7,2 şi epicentrul în Vrancea a reactivat alunecări vechi, dar a şi declanşat
importante alunecări noi de teren de amploare deosebită la Albeşti, Slon, Zăbala, Dumitreşti.
Materialele alunecate au barat cursurile unor râuri. De exemplu, pe Zăbaşa,în amonte de
localitatea Nerejus-a format un lac(temporar) de 2 km lungime şi 4 m adâncime.
Există o relaţie directă între apariţia şi evoluţia alunecărilor de teren(Anexa 6).
Alunecările datorate eroziunii bazei versanţilor se propagă de jos în sus, de la baza
versanţilor spre partea superioară, fiind combinate de multe ori cu procesele de prăbuşire.
12
 Acţiunea apelor subterane generează cele mai frecvente alunecări de teren. Acestea se
manifestă prin:
 Presiunea apei din pori
 Presiunea de filtrare a apei subterane
 Sufoyiunea
 Modificarea proprietăţilor fizico-chimice
 Reducerea mineralizaţiei apei din pori
 Ridicarea nivelului apei subterane
Alunecările de teren sunt pregătite, dar pot fi declanşate de diferiteactivitaţi ale
omului, grupate în categoria cauzelor antropice, cum sunt:
 Despăduririle
 Diferite construcţii
 Excavarea bazei versanţilor
 Trepidaţiile

1.7 Evoluţia procesului de alunecare de teren

Procesul de alunecare de teren include trei faze:

 Faza pregătitoare,alunecare lentă, incipientă;
 Alunecarea propriu-zisă
 Stabilizarea naturală
Durata şi viteza de desfăşurare a procesului de alunecare, în cazul fiecărei faze, sunt
diferite (Anexa 7).
În faza lentă, apariţia procesului de alunecare este rezultatul reducerii coeficientului de
siguranţă de la o valoare supraunitară la mărimea critică,respectiv ŋ = 1, când se declamşează
alunecarea propriu-zisă. Au loc modificări progresive chiar în versanţi consideraţi stabili,
datorită unor cauze interne sau externe. Viteza de alunecare din faza lentă este un criteriu de
apreciere a evoluţiei viitoare a procesului de alunecare fiind în funcţie cauzele care produc
alunecarea, precum şi de intensitatea acestora. În faza lentă, viteza creşte progresiv.

13
 Alunecarea lentă reprezintă procesul incipient de deplasare a materialelor, când începe
să se formeze suprafaţa de alunecare.
Alunecarea lentă este dată de segmentulOa, iar mărimea deplasării prin alunecare de
OD1, realizată la timpul t1,
Alunecarea propriu-zisă se desfăşoară într-un timp mult mai scurt, respectiv t 2-t1,
deplasarea fiind foarte mare D1-D2, în raport cu deplasarea din faza lentă.
Evoluţia în timp este reprezentată de curba ab.
Faza postprag este dată de curba bc. În faza de stabilizare a alunecării se pot produce
unele reactivări ale alunecării.
Unele alunecări se declanşează brusc, astfel încât raporturile dintre cele trei faze ale
procesului se modifică.
În teren se observă elemente ce semnalează iminenţa unei alunecări:crăpături,
neregularităţi ale terenului, izvoare, zgomote, etc.
Declanşarea alunecării poate avea loc în diferite poziţii de pe versanţi:
 în partea superioară
 spre baza versantului
 urmată de desprindrea materialului şi din amonte

1.8 Viteza alunecării de teren

14
 Viteza de alunecare propriu-zisă variază în limite foarte mari de la câţiva milimetri pe
an la metri pe secundă. De exemplu, după unele publicaţii din SUA se admit: V>0,3 m/s
pentru alunecări rapide; V<1,5 m/an, alunecări foarte lente.
Deupă Terazaghi, alunecările obişnuite au viteze mai mici de 0,3 m/h. L. Muller(1964)
apreciează că viteza de alunecare variază între 0,8 şi 20 m/s. După viteza medie se admit în
general, trei mari categorii:
 lente
 repezi
 bruşte
Pe profilul unui versant, viteza de alunecare variază, de asemenea, de la un punct la
altul. În faza alunecării propriu-zise, viteza de deplasare este relativ uniformă în partea
superioară a versantului şi se reduce cu adâncimea spre baza acestuia, datorită comportării
bazei masei alunecătoare.
Pe profilul unui versant, viteza de alunecare variază,de asemenea, de la un punct la
altul. În faza alunecării propriu-zise, viteza de deplasare este relativ uniformă în partea
superioară a versantului şi se reduce cu adâncimea spre baza acestuia, datorita comportării
bazei masei alunecătoare
Alunecările tip prabuşire au viteze de pornire şi de oprire relativ egale.
În secţiunea transversală se constată că viteza de alunecare este neuniformă, cu valor
maxime în partea centrală şi minime pe margini.
Observaţiile efectuate în areale cu alunecări asupra variaşiilor diurne ale alunecărilor
de teren arată o sporire a mişcării în timpul zilei şi o dimunare a acesteia în timpul nopţii

Cap 2. Clasificări şi tipuri de alunecări de teren

15
 Inginerul francez Al.Collin face o primă clasificare a alunecărilor de teren în anul
1846. Ulterior, preocupările s-au diversificat şi adîncit, fiind impuse de practică. La sfârşitul
anilor 1960 se foloseau deja circa 100 de clasificări. Această mare varietate a tipizărilor se
datorează condiţiilor extrem de diversificate în care se produc, surprinse în diferite regiuni ale
Globului.
Cunoaşterea incompletă a mecanismului aluncărilor de teren, precum şi varietatea
cauzelor şi formelor rezultate, combinarea diferitelor criterii în funcţie de scopul propus fac
ca stabilirea unor criterii unanime de clasificare să constituie încă undeziderat. Cele mai
multe clasificări au ca scop sistematizarea alunecărilor cartate în anumite unităţi teritoriale, de
aceea au o importanţă locală,dificil de aplicat la alte regiuni. Totuşi, sistematizarea acestor
rezultate este deosebit de importantă, ea constituind material faptic pentru generalizările pe
spaţii extinse.
Clasificarea alunecărilor de teren trebuie să permită stabilirea potenţialului lor de
evoluţie, pe de o parte, precum şi elaborarea măsurilor de stabilizare, pe de altă parte. De
aceea criteriile de clasificare folosite mai des în practică, ce conduc la găsirea soluţiilor de
stabilizare, sunt cele mai utilizate şi mai eficiente.

2.1 După adâncimea suprafeţei de alunecare şi

caracteristicile materialelor deplasate.

16
 Stabilirea adâncimii suprafeţei de alunecare este elementul esenţial în găsirea soluţiilor
optime pentru stabilizarea terenurilor afectate de asemenea procese. Atunci când suprafaţa de
alunecare este şa adîncimi foarte mari, stabilizarea ridică probleme de proiectare, precum şi
de execuţie şi chiar financiare. De aceea, se iau în considerare alunecările cu suprafaţa de
alunecare situată la câţiva zeci de metri.
După acest criteriu, Collin (1846) separă:
 alunecări de suprafaţă
 alunecări adânci
Savarenski (1937) precizează adâncimea în metri, astfel:
 alunecări de suprafaţă: < 1m;
 alunecări de mică adâncime: 1-5 m;
 alunecări adânci: 5-20 m;
 alunecări foarte adânci: > 20m.

2.1.1 Tipuri de formaţiuni antrenate în mişcare

 Alunecări în pătura de sol. Au aspectul unor ondulări sau mici brayde formate prin
ruperea păturii înierbate, datorită umezirii puternice sau dezgheţului păturii superioare
a solului ce se deplasează lent pe un substrat fie îngheţat, fie cu alte caracteristici
fizico-chimice. În condiţiile climatice de la noi din ţară prezintă frecvenţă mare
primăvara şi toamna.
Solifluxurile sunt alunecările superficiale, produse în pătura de sol, intrate în
literatura de specialitate ca procese ce desemnează fie numai procese tipice pentru
periglaciar,fie toate procesele de deplasare a materialelor pe versanţi în care apa are un
rol hotărâtor sau chiar pentru alunecări în general.
 Alunecările în formaţiunile superficiale, în pătura de alterări pot afecta parţial sau
total profilul depozitului, reluând în deplasare şi deluvii vechi de alunecare. Sunt
destul de răspândite. Ocupă areale iniţial reduse,dar ulterior extinse din ce în ce mai

17
 mult,pe pante medii din regiuni colineare. Alunecările în pătura de alterări prezintă o
râpă de desprindere de circa 1-3 m, corpul fiind secvenţiat de brazde de alunecare, iar
fruntea nu este delimitată prin abrupturi.Alunecările în deluviile vechi au morfologii şi
morfometrii diferite.
 Alunecările ce afectează roca în loc sunt foarte diferite ca formă şi se produc fie numai
în strate argiloase situate la suprafaţă,fie în complexe de strate care intersectează strate
marno-argiloase, De aceea se deosebesc:
 Alunecările de mai mică adâncime,care au în general formă de limbă,corpul
alunecării având aspectul unei curgei sau de trepte,datorate încălecărilor din
amonte. Local se mai numesc şi iuţi
 Alunecările masive de teren caracterizează complexe de strate deplasate.

2.1.2 Clasificare pentru condiţiile din România

Alunecări de depozite superficiale (luturi de pantă,deluviu), datorate în special

agenţilor de suprafaţă
 Curgeri lente de deluviu sau grohotiş
 Alunecări lamelare
 Curgeri de pământ
 Curgeri torenţiale,lichefieri de nisipuri

Alunecări în roci peltice necnsolidate sau parţial consolidate (argile, marne,

argilite, şisturi peltice) ce se produc:
 Pe suprafeţe cilindrice, când rezistenţa la tăiere este depăşită;
 Pe suprafeţe preexistente sau vechi planuri de separaţie;
 Prin refularea stratelor moi dedesubt;
Alunecări de roci stâncoase:
 Alunecări pe suprafeţe preexistente (de strat, de şistuozitate,planuri de contact sau
dislocare);

18
  Deformaţii lente de lungă durată ale versanţilor de munte;
 Prăbuşiri de roci;

Tipuri speciale de alunecări

 Solifluxiune;
 Alunecări în argile senzitive;
 Alunecări subacvatice

2.2 După poziţia de alunecare faţă de structura geologică

Clasificarea pe baza acestui criteriu, a fost elaborată tot de Savarenski în anul 1937.
Raportate la structura geologică,alunecările de teren sunt:
 Alunecări consecvente;
 Alunecări insecvente;
 Alunecări asecvente.
Alunecările consecvente sunt conforme cu stratificaţia(Anexa 8a). Sunt incluse şi
alunecările de deluvii pe roca de bază. Când deluviul are doar 2-3 m, are loc o alunecare
lamelară. În cazul alunecărilor în roci, acestea se formează pe suprafeţe de stratificaţie, pe
falii sau linii tectonice, deci pe suprafeţe de separaţie care favorizează deplasarea. Forma
suprafeţei de alunecare este în general în funcţie de forma suprafeţei de stratificaţie şi forma
reliefului de la contactul deluviului cu roca în loc.
Alunecările insecvente se formează în structuri geologice având căderea stratelor spre
versant sau în formaşiuni orizontale(Anexa 8b). Suprafaţa de alunecare interceptează stratele
sub diferite unghiuri. Când se produc pe versanţi abrupţi, se îmbină cu procesul de surpare.
Alunecările asecvente se formează în depozite nestratificate atât în roci moi,cât şi în
roci stâncoase(Anexa 8c). În cazul rocilor dure, alunecarea este favorizată de fisuraţie. Forma
suprafeţei de alunecare este cilindrică-circulară, deci curbilinie şi este condiţiobată de
porprietăţile fizico-mecanice ale rocii. Se observă mai uşor în partea superioară a versantului
şi mai dificil în cea inferioară.

19
 2.3 După viteza de alunecare

Sharpe şi Eckel prezintă următoarele tipuri de alunecări:

 Extrem de rapide: V > 3 m/s;
 Foarte rapide: V = 3 m/s - 0.3 m/min;
 Moderate: V = 1.5 m/lună – 1.5 m/lună;
 Lentă: V = 1.5m/lună – 1.5 m/an;
 Foarte lentă: V =1.5 m/an - 0.06 m/an;
Curgerile plastic sunt deplasări de teren extreme de lente. Nu au suprafaţa de alunecare
clară. Deplasarea se realizează ca deformare plastică într-o masă cu grosimi mari.

2.4 După direcţia de evoluţie a alunecării pe versant

Stabilirea alunecărilor după modul de propagare a deplasării are o deosebită

importanţă practică, mai ales pentru măsurile de combatere a eventualelor reactivări.
 Alunecările delapsive (regresive) încep la baza versantului şi evoluează pe versant
într-o direcţie opusă celei de deplasare a acumulatului de alunecare. Au caracter
regresiv şi se datorează în special eroziunii bazei vresantului.
 Alunecările detrusive (progresive sau de împingere) se formează în partea superioară
a versantului, evoluează în direcţia de deplasare a acumulatului, spre baza versantului.
Au caracter progresiv.
Uneori suprafaţa de alunecare se găseşte sub nivelul topografic al bazei versantului
ducând la ridicarea fundului văii prin depozite deluvio-coluviale. Cele mai multe alunecări
rămân însă suspendate pe versanţi, sub forma deluviilor de alunecare.

2.5 După caracterul mişcării

20
 Alunecări rotaţionale se formează în depozite omogene, alcătuite în special din argile
sau şisturi relativ uniforme. Suprafaţa de alunecare poate fi circulară, caz în care masa
alunecată nu este deformată, sau necirculară, când masa alunecată este parţial deformată. Au
o lungime limitată şi se produc pe pante mai abrupte.
Alunecările de translaţie se dezvoltă pe suprafeţe de stratificaţie sau pe o altă
suprafaţă preexistentă. Sunt de obicei lungi şi au loc pe pante line.

2.6 După morfologie(forma corpului de alunecare)

Alunecările sunt prezentate după aspectul pe care îl au la suprafaţă, realizat în urma

procesului prorpiu-zis al deplasării, în special de către geomorfologi. Cu unele mici
diferenţieri de la autor la autor, după morfologie alunecările de teren se încadrează în
următoarele mari tipuri:

2.6.1 Tipuri elementare

 Alunecările în brazde ( superficiale) se produc numai în pătura de sol, la sub 1 m

adâncime. Morfologia este de brazde mici, ânguste, înierbate, care constituie
materialul deplasat. Între brazde apar suprafeţe denudate. Se deosebesc de „cărările de
oi” prin caracterul haotic (Anexa 9). Favorizează apariţia unor alunecări mai profunde
prin infiltraţia apei prin arealele fără vegetaţie. În condiţiile de îngheţ-dezgheţ, la
altitudini sau latitudini superioare se dezvoltă solifluxiunile. Producându-se numai în
pătura de sol, nu se datorează caracteristicilor rocii din substrat.
 Alunecările lenticulare (lupe de alunecare) se produc în roci impermeabile de felul
argilelor. Deplasarea antrenează atât solul, cât şi roca în loc până la circa 1-5 m, pe
pante relativ reduse. Prezintă elemente clasice ale unei alunecări. Cornişa sau râpa de
desprindere, corpul este dat de valuri scurte, lenticulare, etajate haotic. Deplasarea este
lentă şi în mai multe etape, având deci vârste diferite în acelaşi areal.

21
 Alunecările în monticuli, movile sau glimee sunt alunecări profunde , cunoscute în
diferite regiuni ale ţării sub denumiri locale, după forma caracteristică a unui element:
movilă, ţiglaie, colină, montic, gâlmă, glimee etc. Caracteristice sunt pentru Podişul
Transilvaniei, unde au şi fost studiate în detaliu.Termenul de glimee a fost introdus în
literatura de specialitate, la cel de-al XXI-lea Congres Internaţional de Geografie de
către Morariu şi Gârbacea. La majoritatea arealelor cu glimee se conservă elementele
caracteristice alunecărilor: râpa de desprindere, corpul, fruntea, etc. prin evoluţia
ulterioară a versanţilor, în unele areale lipsesc sau sunt foarte estompate unele
elemente, în special cornişa, astfel încât glimeele se extind până spre interfluviu.
 Alunecări în trepte (Anexa10) sunt alunecări cu suprafaţă de alunecare la adâncimi
mari ( 5-30 m), ce se desfăşoară pe lungimi considerabilesub formă de trepte, pe pante
relativ mari. Se pot confunda cu terasele râurilor, datorită formei caracteristice.
Cornişa este bine pusă în evidenţă, masa alunecată deplasându-se pe p suprafaţă bine
înmuiată, fără sa-şi deranjeze structura internă. Materialele deplasate pot avea durităţi
diferite. Fiind alunecări profunde, de cele mai multe ori vechi, mai ales în partea
superioară, spre cornişa de desprindere.
 Alunecările curgătoare se produc în formaţiuni argilos-marnoase prin înmuiere
puternică, facând trecerea spre curgerile noroioase. Sunt bine puse în evidenţă cornişa,
corpul şi fruntea alunecării. Corpul alunecprii se detaşează printr-un şanţ longitudinal
pe ambele laturi şi prezintă numeroase crăpături, şanţuri transversale, cu denivelări de
1-2 m.
 Alunecările-surpări (Anexa 11) se produc datorită eroziunii bazei versantului, când
are loc o rupere şi căderea verticală a stratelor, însoţite de o împingere ce favorizează
alunecarea pe un plan puternic umectat. Se extind în susul versantului. Microrelief cu
trepte şi crăpături transversale. Sunt provocate şi de deblocarea sau taluzarea
terenurilor. În această categorie intră şi alunecările sufozionale cu frecvenţă în
depozite loessoide.
2.6.2 Tipuri de alunecări complexe

22
  Versanţii de alunecare se caracterizează prin suprafeţă mare afectată de un singur tip
de alunecări sau de mai multe tipuri. De asemenea, aceşti versanţi prezintă stadii
diferite de evoluţie, o etajare a alunecărilor, de cele mai multe ori asemenea versanţi
sunt modelaţi de un complex de procese actuale, fiind greu de diferenţiat rolul
fiecăruia în dinamica versantului. În arealele cu glimee însă este evident rolul acestor
alunecări ce se desfăşoară pe sute de hectare în crearea glaciusului de alunecare sau
chiar a unor alte forme cum sunt înşeuările sau interfluviile de alunecare.
 Alunecările de vale sunt alunecări complexe ce cuprind ambii versanţi, inclusiv
obârşia râului. Formează un organism ce se deplasează în lingul văii. La precipitaţii
pot căpăta aspectul curgerii de noroi.

2.7 După stabilitate

Determinarea stadiului dinamicii alunecării de teren se raportează de obicei la prezent,

la momentul cartării pentru că multe alunecări pot fi reactivate. De aceea se trece şi anul pe
hărţi, pe fotografii sau alte materiale grafice şi cartografice. După acest criteriu se deosebesc:
 Alunecări active, nestabilizate
 Alunecări inactive, stabilizate, fixate

2.8 După vârsta mişcării

23
 Raportate la momentul,tipul, cand s-a produs deplasarea, alunecările, existente în
prezent ca formă de relief, sunt:
 Alunecări actuale, contemporane, care sunt în general active
 Alunecări vechi, numite şi fosile

2.9 După stadiul dezvoltării

Acest criteriu poate fii combinat cu criteriile ce vizează stabilitatea şi vârsta.

Alunecările de teren pot fi:
 Incipite
 Avansate
 Fixate

2.10 Concluzii priviind clasificarea

alunecărilor de teren

Fiecare clasificare se bazează pe un singur criteriu şi reprezintă, de fapt, o anumită

proprietate a alunecării. De aceea, în stabilirea caracteristicilor alunecărilor de teren trebuie
avute în vedere toate criteriile de clasificare. Definirea tipului simplu de alunecare este greu
de realizat, aşa cum s-a observat şi în prezentările pe criterii.

Cap. 3 Tipuri de alunecări de teren în Podişul Transilvaniei.

24
 Cercetările întreprinse în Podişul Transilvaniei permit stabilirea următoarelor tipuri de
alunecări:
 Alunecările masive de teren (glimee), care sunt stabilizate, adânci sau foarte adânci.
Au frecvenţă maximă în Câmpia Transilvaniei şi dimensiuni mari în Dealurile
Hârtibaciului;
 Alunecări sub formă de trepte, acre au fost descrise în Dealurile Târnavei Mici,
Dealurile Hârtibaciului, Depresiunile Apold-Sibiu. Au formă de mici trepte sau terase;
 Alunecările sub formă de limbă, care au o frecvenţă mare şi contribuie la modelarea
actuală a versanţilor;
 Alunecările sub formă de ondulări, care se prezintă sub formă de valuri mici cu lacuri
între ele, sunt superficiale atingând 3-5 m;
 Curgeri noroioase, care se produc în condiţiile existenţei rocilor impermeabile;
 Alunecări superficiale, ocupă suprafeţe întinse mai ales în partea centrală a Podişului
Transilvaniei şi afectează pătura înierbată în urma unor ploi îndelungate.

3.1 Glimeele

Definirea glimeelor, ca tip specific de alunecări de teren, este încă neelucidată, cu toate
cercetările întreprinse până în prezent. În linii generale, se acceptă că glimeele sunt alunecări
masive de teren,care afectează atât regolitul, cît şi substratul geologic pe grosimi mari şi se
caracterizează prin morfologie specifică, suprafaţă mare, geneză, dinamică şi evoluţii
partculare, timp de declanşare şi evoluţie îndelungate şi diferite de la un areal la altu(Anexa
12).
În Podişul Transilvaniei, relieful de glimee constituie un element caracteristic al
peisajului, în particular pentru partea sa sudică atât prin frecvenţă, cît mai ales prin suprafaţa
mare pe care o afectează.
Factorul esenţial pentru geneza şi dinamica alunecărilor masive este cel geologic:
litologia depozitelor de suprafaţă, structura depozitelor argiloase, alternanţa stratelor cu
particularităţi fizico-mecanice diferite în stare umedă şi structura geologică.

25
 În ceea ce priveşte raportarea la structura geologică, există o concordanţă între arealele
afectate de alunecări şi structurile de domuri şi de abticlinale, în funcţie de care se deosebesc
alunecări consecvente şi alunecări insecvente, cu morfologie uşor diferenţiată. Existând o
singură suprafaţă de alunecare, morfologia alunecărilor consecvente prezintă o ordonare
relativ clasică a şirurilor de alunecare, păstrând chiar suprafeţe din relieful iniţial. Alunecările
insecvente, cu mai multe planuri de alunecare, au o morfologie mai complexă, definirea
şirurilor de alunecare fiind mai dificilă. Există areale în care cele două tiăuri de alunecări sunt
limitrofe. Deosebirile sunt vizibile în teritoriu şi se datorează dispunerii faţă de reţeaua
hidrografică.

3.2 Formele de relief create şi

raportul cu dinamica versantului

3.2.1 Linia de desprindere a alunecărilor afectează în cele mai multe cazuri

cumpenele de apă de ordinul 4, ceea ce arată o dinamică accentuată a acestor bazone, precum
şi o vârstă mare a glimeelor. Înălţimea rîpei de desprindere poate atinge 50-70 m, iar
lungimea acesteia, câţiva kilometrii.

3.2.2 Glimeele sunt forme de relief pozitive, cu altitudini ce variază de la câţiva metri
pănă la zeci de metri şi sunt cele mai caracteristice repere ale unei regiuni afectate de un astfel
de tip de alunecări profunde. Forma şi dimensiunile lor scad de la partea superioară spre cea
inferioară a versantului, fiind în raport direct cu vârsta şi studiul de evoluţie, cele mai recente
şi mai mari găsindu-se lângă râpa de desprindere. Spre baza versantului,dimensiunile se reduc
datorită modelării naturale şi antropice, indicele de rotunjire apropiindu-se de valoarea 1.

Faze de evoluţie Lungime (m) Lăţime (m) Înălţime (m) Indice rotunjire
III 450 200 30-35 2,25
II 250 200 15-20 1,20
I 100 100 5-10 1,00

26
Astfel, forma actuală a unei glimee este rezultatul modificării în timpul deplasării maselor pe
versant şi al modelării sale ulterioare. Este o dinamică atât a versantului, cât şi a fiecărui
glimee în parte, masa alunecată fiind fragmentată în timpul mişcării pe versant, dar şi ulterior
prin organisme torenţiale. Versanţii unei glimee sunt în general instabili, afectaţi de prăbuşiri-
alunecări, alunecări superficiale, eroziune în supărafaţă. Dinamica individuală explică
diferenţierile altiduninale din cadrul aceleiaşi grupe genetice de glimee. De asemenea,
versanţii unei glimee, prin caracterul abrupt spre râpa de desprindere şi mai lin în direcţia
deplasării, îi conferă o anumită asemetrie în profil transversal.
Şirurile de glimee se pot reconstitui în mare majoritate a arealelor cu alunecări de acest
tip. Îm Podişul Hârtibaciului numărul lor variază între 5 şi 8. Astfel, la Movile s-au identificat
8 şiruri, la Cornăţel 5, la Saschiy 7, la Haşag 6, la Saeş 7.

3.2.3 Microdepresiunile longitudinale se găsesc îmtre şirurile de glimee, au formă

alungită şi sunt bine puse în eviodenţă între glimeele cele mai recente din partea superioară a
versantului. Fundul acestor microdepresiuni prezintă un pronunţat caracter hidric, dat de
excesul de umiditate, bălţi, suportate de un substrat impermeabil ce constituie suprafaţa de
alunecare.

3.2.4 Microdepresiunile transversale, situate între movilele dispuse pe un şir, sunt

mai puţin înmlăştinate şi cu exces de umiditate redus, datorită fie drenării de către o reţea
hidrografică torenţială, fie situării substratului impermeabil la adâncimi mai mari.

3.2.5 Glacisul de alunecare este dat de o pantă lină, rela uniformă, ce înclină de pe
interfluviu până spreunca râului de laza versantului. Există glacisuri care suportă
aliniamentele de şiruri de movile, dar şi glacisurid de alunecare cu movile foarte teşite sau
aplatisate complet prin dinamică şi evoluţie naturală au antropică. Cele din ultimul tip se
reconstituie în teren rin mozaicul solurilor şi vegetaţiei, prin alternanţa peticelor excesiv
umede cu cele asecate. Evoluţia acestor tpuri de versani duce la distrugerea interfluviului

27
primarşi la unirea glacisurilor de peversanţii opuşi, evoluţie ce conduce formarea unui profil
de echilibru dinamic al versantului.
Din interfluviul primar rămân în relief martori de eroziune, separaţi prin înşeuri de
alunecare. Interfluviul primar este înlocuit de un intrfluviu secundar,numit interfluviu de
alunecare, acre mai poate păstra martori de alunecare.

Cap 4 Pagube produse de alunecările de teren

28
 şi metode de apărare.

4.1 Pagube produse de alunecările de teren

Deplasările de teren sunt definite ca mişcări descendente, direct pe linia de pantă,sau

laterale, ale maselor de roci care formează versanţii dealurilor sau munţilor, sub acţinea
gravitaţiei. Cu toate că aceste procese, considerate individual, nu sunt atât de spectaculoase şi
nici nu produc distrugeri la fel de mari ca alte fenomene naturale, datorită faptului că au o
mare rasăândire pe suprafaţa Pamântului, valoarea totală a pierderilor suferite de socitetatea
omenească este probabil comparabil cu cea produsă de cutremure sau erupţii vulcanice.
Alunecările de teren sunt procese geomorfologice foarte importante provocând pagube
atât terenurilor agricole cât şi aşezărilor umane. Caracterul dezastruos al acestor fenomene
este determinat de cantitatea de materiale scurse pe versanţi,viteza de deplasare şi consistenţa
rocilor.
Impactul alunecărilor de teren asupra societaţii trebuie analizat prin urmarile directe,
ce vizează în general declanşarea şi evoluţia fenomenului şi prin urmările indirecte,legate de
formele de relief create,formele de utilizare în agricultură etc(Anexa 13). Recunoaşterea
arealelor afectate de alunecările de teren se face, în primul rând, dupa forma neregulată pe
care o are profilul versantului şi dupa asociaţiile vegetale care indică condiţiile ecologice
variate.
Cele mai multe alunecări de teren se produc în zonele poluate aflate în zonele
montane. Cel mai mult au de suferit locuinţele construite la poalele munţilor sau în pante. Pe
lângă victimele omeneşti, distrug aşezări, obiective industriale, degradează solurile şi
terenurile cultivate, afectează vegetaţia forestieră, drumurile, căile ferate, tunelurile şi barjele,
conducte subterane, blocări de văi creând lacuri artificiale instabile care pot oricând
ceda,prăbusiri de faleze pe ţărmul marilor, colmatarea lacurilor de acumulare, distrugerea
exploatărilor miniere,avarierea sau distrugerea unor poduri etc.

29
 Reţeaua de linii electrice şi de comunicaţii are de suferit în cazul în care stâlpii de
susşinere au fost avariaţi,la fel reţeaua de conducte de transport gaze, petrol sau apă potabilă
şi industrială.
În anul 1881, 11 septembrie, în localitatea Elm din Elveţia s+a produs o gravă
alunecare de teren, când o masa imensă de blocuri cu fragmente mai mici de rocă, arbori şi
alte materiale s-au prăvălit pe versant. În mai puşin de două minute s-au deplasat cantitaţi
imense de material,acoperind o suprafaţă de aproape 90 ha. Prabuşirea s-a produs într-o
exploatare de ardezie(gresie argiloasă sau argilă cu granule fine, care se poate desface uşor în
foi subţiri, utilizate la acoperirea caselor, ca dale pentru pardoseli etc) şi a fost precedată de
apariţia unei crăpături, la circa 360 metri deasupra carierei. Bilanţui prăbuşirii de la Elm a
fost deosebit de tragic: au fost distruse 83 de clădiri, înregistrându-se 150 de morţi şi 200 de
răniţi.
Un alt caz de alunecare de teren cu urmări foarte grave a fost în Anglia la Aberfan în
1966. Aflată în ţinutul Welsh, renumit prin zăcămintele sale de cărbuni,localitatea Aberfan a
devenit în anul 1966 scena unei catstrofe de mart proporţii. Sterilul provenit din exploatare
cărbunilor din aceasta zonă mineră, alcătuit din fragmente de şisturi şi argilă, a fost depozitat
pe panta lină a muntelui Merthyr, la înălţimi cuprinse între 60 şi 200 m deasupra localităţii
Aberfan. Materialul deplasat, de alunecarea de la 21 octombrie 1966, circa 2 milioane tone a
acoperit complet 20 de case şi a facut 144 de victime, Majoritatea, respectiv 116 copii şi 4
profesori au fost cuprinşi într-o şcoala aflată în drumul masei alunecate,
În ţara noastră deplasările de teren au o largă răspândire. Mari suprafeţe de teren din
Subcarpaţi, din Podişul Moldovenesc, Podişul Transilvaniei,precum şi din alte zone sunt
supuse alunecărilor,
Alunecări de mare amploare , în ţara noastră, s-au produs la Malul cu Flori în iunie
1979 şi Vârfuri în februarie 1980, ambele în judeţul Dâmboviţa. În fiecare situaţie, a avut loc
reactivarea unor alunecări mai vechi. Alunecarea de la Vârfuri a afecatat centrul civic al
localităţii, distrugând 110 case şi avariind grav alte 21. Au fost degradate 22,5 ha de teren şi
anumite sectoare de drumuri.( Anexa 14)

30
 4.2 Metode de apărare împotriva alunecărilor de teren

Alunecările de teren sunt ,în general, fenomene aproape totdeauna previzibile , prin
unele semne precursoare cum ar fi apariţia crăpaturilor în partea superioară a versanţilor sau
înclinareaarborilor.Condiţia principală pentru stabilirea unor eventuale prognoze este legata
de efectuarea cercetărilor de amănunt asupra naturii rocilor,carcateristicilor mecanice ale
terenurilor, factzorii care contribuie la stabilitatea versanţiilor ,condtiţiile climatice,studiul
apelor superficiale şi subterane,gradul de despădurire etc. Cunoscându-se toate acestea se pot
intocmi modele de calcul privitoare la verificarea stabilitaţii versanţiilor sau la restabilirea
echilubrului lor, după producerea unei alunecări.
Prevenirea alunecărilor de teren este posibilă dacă sunt sesizate şi interpretate la timp
primele semne caracteristice declanşării acestor fenomene.Studiile pentru prevenirea
alunecărilor de terenşi combaterea urmărilor lor negative vizeaza:
 Recunoaşterea arealelor afectate de alunecări,constă în: observarea microreliefului
specific , a gradului de înclinare a versantului , a aspectului mozaicat al solurilor ,
prezenţa unor copaci înclinaţi în toate direcţiile etc;
Multe deplasări sunt precedate de mişcări lente care , în timp , îşi măresc viteza pana
ce se realizează deplasarea. Aceste mişcări sunt puse în evidenţă prin urmărirea comportării
unor reperi , plantaţi pe pantă la suprafaţa terenului sau prin lansarea periodică a unui
clinometru(instrumen cu ajutorul căruia se măsoară înclinările) într-o gaură de foraj. Variaţia
înclinării oferă informaţii asupra deplasării pantei.
 Stabilirea tipurilor , respectiv clşasificarea alunecărilor , care se face pe bazamai
multor criterii:structura geologică a versantului, morfologia caracteristică ,modul de
afectare a versantului , timpul de producere etc.
 Stabilirea stadiului de evoluţie conduce la diferenţierea unor alunecări active
(caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe vresanţi este în
curs de desfăsurare),alunecările semistabilizate (caracterizate printr-un potenţial
evident de reactivare) şi alunecările stabilizate (alunecări vechi , care nu prezintă
condiţii pentru reluarea mişcării);

31
  Stabilirea cauzelor şi a mecanismelor deplasării în diferite tipuri de roci.Alături de
cauzele naturale,activităţile umane pot contribui la declanşarea de alunecări cu efecte
dezastruoase,prin utilizarea necorespunzatoare a terenurilor şi efectuarea unor lucrări
şi construcţii care nu ţin cont de gradul de stabilitate a versanţilor.
 Cunoaşterea modului de intervenţie şi a lucrărilor tehnice de stabilizare a terenurilor.
Principalele metode de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren:
 Împiedicarea pătrunderii,în zona periculoasă , a apelor, prin infiltrare măresc rezerva
apelor subterane şi favorizează formarea patului de alunecare.
 Împadurirea cu specii de arbori rapid crescătoare(salcâm,salcie,plop) ce vor contribui
în timp la stabilizarea alunecării;
 Amenajarea de benzi înierbate;
 Construirea unor ziduri de sprijin , a unor întărituri de beton (Anexa 15);
 Traseele drumurilor şi amplasarea unor obiective economice trebuie facută în aşa fel
încât să se evite excavarea părţii superioare a unei alunecări potenţiale;
 Valorificarea terenurilor din regiunile aflate în pericol-are în vedere atât terenurile cu
folosinţă arabile, cât şi pe cele destinate plantaţiilor vitipomicole sau acoperite cu
păşuni;
 Amenajarea complexă a suprafeţei alunecate – este soluţia cea mai costisitoare. În baza
unui proiect, întocmit de o unitate specializată , se execută lucrări de
drenare(interceptare şi eliminare a excesului de umiditate) din suprafaţa alunecată.Se
execută apoi, cu ajutorul buldozerelor, nivelarea întregii suprafeţe alunecate,pentru
dispersarea eventualelor scurgeri şi a continuării exploatării acestora cu folosinţe
agricole.
Cercerările efectuate pentru studiul deplasărilor de teren au condus la formularea
următoarelor conclutii:
 Cele mai multe alunecări de teren pot fi preîntampinate dacă sunt făcute la timp
investigaţiile necesare;

32
 Cheltuielile cerute de aplicarea măsurilor de preîntampinare a alunecărilor sunt mai
mici decât cele necesare corectării acestora,cu excepţia alunecărilor mai mici care pot
fi ţinute suv control prin procedee obişnuite;
 Se va evita amplasarea unor obiective industriale sau a altor construcţii acolo unde
asigurarea stabilitaţii alunecărilor necesită cheltuieli care depaşesc costul investiţiei;
 Daca o pantă iniţial stabilă va fi afectată de alunecări, condiţiile de instabilitate se vor
perpetua,favorizând apariţia altor deplasări.

33
 Concluzii

Aşa cum am arătat în acest proiect alunecările de teren sunt unele din cele mai
periculoase fenomene geomorfologice, însă în anumite condiţii pot fi o adevărata “perioada”
de renaştere al cadrelor natural.
Clasificarea acestor fenomene este destul de dificilă, iar cand aceasta se produce,
pentru a putea clasifica cât mai bine o alunecare de teren trebuiesc analizaţi foarte atenţi toţi
factorii care determina producerea acestui fenomen.
Alunecările de teren se pot forma atât din cauza factorilor naturali, dar mai ales din
cauza factorilor antropici. Cu o mai mare atenţie din partea oamenilor, împreună cu o bază
solidă de cunoştinţe despre mediul înconjurător, putem evita producerea acestor fenomene
dure, câteodata chiar devastatoare.

34
 Bibliografie

Mohan Gh., Ardelean A. - „ Ecologia şi protecţia mediului”, editura Scaiul, Bucureşti,

1993
Grecu F., Palmentola G.- „Geomorfologie dinamică”, editura TEHNICĂ, Bucureşti,
2003
Grigore M.- „Alunecarile de teren si unele elemente specifice ale acestora pe
teritoriul Romaniei”, editura Universitară, Bucureşti, 2000
ro.wikipedia.org

35