Capitolul I.

Fenomene climatice de risc

I.1 Generalități
Până în prezent, nici pe plan mondial şi nici în România, nu există o
terminologie unanim acceptată în ceea ce priveşte definirea fenomenelor
naturale extreme. La sfârşitul anilor ‘80, când problematica fenomenelor de risc
s-a impus cu putere în lumea ştiinţifică şi nu numai, terminologia utilizată
pornea, în principiu, de la definiţiile existente în diferite dicţionare de largă
recunoaştere internaţională (Larousse etc.).
Dintre termenii utilizaţi, literatura de specialitate anglo-saxonă prefera
termenul de “hazarde naturale”, iar cea franceză utiliza mai ales noţiunile de
“dezastre” şi “catastrofe”.
În anul 1992, pentru o mai corectă şi uniformă interpretare şi utilizare a
termenilor specifici, a fost elaborat şi publicat un dicţionar al IDNDR. Conform
acestui dicţionar, cei mai utilizaţi termeni erau definiţi astfel:
Hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau probabilitatea de
apariţie într-o regiune şi într-o perioadă dată a unui fenomen natural cu potenţial
distructiv (pagube materiale, daune aduse mediului înconjurător, victime
umane)”.
Riscul este definit ca “numărul posibil de pierderi umane, persoane
rănite, pagube materiale de orice fel, produse în timpul unei perioade de
referinţă şi într-o regiune dată, în cazul existenţei unui fenomen natural
particular”.
Dezastrul natural reprezintă “o gravă întrerupere a funcţionării unei
societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea
respectivă nu le poate depăşi cu resurse proprii”.
Vulnerabilitatea înseamnă “gradul de pierderi (0-100%), rezultate din
potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube materiale”, gradul
de vulnerabilitate depinzând de nivelul de dezvoltare socio-economică al zonei
în cauză.
 Pe lângă definiţiile de mai sus, există multe abordări care urmăresc să
completeze şi să îmbunătăţească semnificaţia termenilor menţionaţi.
Abordând problema hazardelor naturale din România, Bălteanu (1992)
subliniază că aceste fenomene sunt rezultatul acţiunilor extreme ale unor factori
endogeni sau exogeni, în urma cărora rezultă pierderi umane, distrugeri de
structuri realizate şi utilizate de om şi o serioasă perturbare a activităţilor
economice.
Riscul a fost caracterizat prin existenţa a trei forme potenţiale : riscul
specific, elementele supuse riscului şi riscul total.
Riscul specific reprezintă “gradul de pierderi aşteptat, datorat unui
fenomen natural particular” .
Elementele supuse riscului , reprezintă “populaţia, clădirile şi
construcţiile de inginerie civilă, activităţile economice, serviciile publice,
unităţile, infrastructura, supuse riscului dintr-o arie dată”.
Riscul total este definit prin numărul aşteptat de vieţi pierdute, persoane
rănite şi pagube asupra proprietăţilor sau întreruperea activităţii economice, din
cauza unui fenomen natural.
Fenomenul climatic de risc defineşte un fenomen cu un grad mare de
periculozitate, care este oricând posibil să se producă, deci este aşteptat, chiar
dacă nu se poate şti cu exactitate când şi unde se va produce, cu ce intensitate şi
cu ce consecinţe. Din această cauză, nu se poate anticipa nici cât de mare va fi
riscul celui care a suportat fenomenul respectiv.
Termenul de fenomen climatic catastrofal se poate utiliza numai după ce
fenomenul respectiv s-a consumat şi s-au constatat urmările sale dezastruoase.
Noţiunea de extremă climatică (deseori echivalată cu record climatic) se
poate folosi când fenomenul în cauză se situează la limitele extreme de variaţie
ale unui parametru climatic, considerate pentru o perioadă îndelungată de timp,
cu condiţia ca fenomenul să fi avut consecinţe grave asupra mediului şi societăţii
omeneşti.
 Având în vedere faptul că fenomenele atmosferice periculoase se pot
întâlni oriunde pe Glob, precum şi caracterul transzonal (din punct de vedere al
dinamicii atmosferei) al multora dintre ele, este evidentă şi necesitatea unei
apropieri rezonabile în ceea ce priveşte terminologia utilizată în diferite ţări
pentru definirea şi studierea acestor fenomene. În acest sens, dicţionarul IDNDR
reprezintă, la ora actuală cel puţin, principalul document care trebuie să stea la
baza terminologiei specifice problematicii fenomenelor climatice de risc.

I.2. Clasificarea fenomenelor climatice de risc

Criteriile de clasificare a fenomenelor geografice de risc pot fi împărţite
în două mari categorii: unele care sunt comune mai multor tipuri de fenomene
de risc, respectiv cele specifice doar fenomenelor climatice. De aceea, înainte de
abordarea problemei clasificării fenomenelor climatice de risc, considerăm
necesară o scurtă trecere în revistă a clasificării fenomenelor de risc, în general.
Această clasificare nu se poate realiza decât apelându-se la criterii multiple, care
să poată acoperi cât mai mult din marea diversitate a problemei.
Un prim criteriu care trebuie amintit este cel genetic. Spre exemplu,
Dauphine (citat de Sorocovschi, 2002), menţionează patru grupe genetice de
fenomene de risc (în original, catastrofe): fizice, tehnice, biologice şi social-
economice. Prin dezvoltarea clasificării, autorul citat a ajuns la 32 de tipuri şi 45
de variante.
Pentru caracterizarea acestora au fost folosite mai multe categorii de
descriptori:
 descriptori spaţio-temporali, care se referă la localizare (precisă, difuză,
aleatorie), la modul de evoluţie în timp (ciclică, complexă, aleatorie), la
durata de manifestare (scurtă, medie, lungă), la extinderea spaţială (locală,
regională-zonală, mondială), la modul de declanşare (lent, brusc) şi la
gradul de reversibilitate (puternic, slab);
 descriptori de vulnerabilitate şi impact, care cuprind următoarele aspecte:
 gradul de vulnerabilitate (slab, puternic), evoluţia vulnerabilităţii (în
creştere, în scădere), impactul asupra omului (slab, moderat, puternic),
impactul socio-cultural (slab, moderat, puternic), impactul economic
(slab, mijlociu, puternic) şi gradul de control individual asupra
fenomenelor (slab, puternic);
 descriptori de percepere, care se referă la gradul de percepere a
fenomenelor de risc (slab, moderat, puternic) şi la evaluarea fenomenelor,
inclusiv a consecinţelor acestora (supraevaluare, subevaluare);
 descriptori de previziune şi prevenire, ambii putând fi cotaţi cu trei
variante - existenţă, existenţă parţială sau inexistenţă.
Conform aceluiaşi criteriu genetic, alţi autori separă riscuri naturale,
antropice (umane) şi ecologice (Bogdan, Niculescu, 1999, Benedek, 2002).
Fenomenele de risc de origine naturală le includ pe cele geologice
(cutremure, vulcanism, tsunami) şi geografice (climatice, hidrologice,
geomorfologice).
Riscurile antropice pot fi tehnologice (progresul tehnic, poluarea,
radioactivitatea artificială), sociale (sărăcia, şomajul, foametea, insuficienţa
resurselor de apă dulce), medicale (boli infecţioase, boli virale, boli cronice şi
degenerative, boli vectoriale), demografice (creşterea populaţiei urbane,
emigrările) şi politice (dispute poziţionale, teritoriale şi funcţionale).
Riscurile ecologice se referă la extinderea deşertificării şi la modificări în
repartiţia şi biodiversitatea speciilor .
Fenomenele naturale de risc au mai fost clasificate, în afara originii lor,
şi după alte criterii: frecvenţă, mod de manifestare, pagube produse, grad de
vulnerabiliate a teritoriului faţă de fenomenele respective.
Ierarhizarea fenomenelor este stabilită în funcţie de caracteristicile şi
impactul fiecărui tip de hazard, pentru aceasta folosindu-se indici numerici, cu
valori cuprinse între 1 şi 5. Cu cât un fenomen a fost considerat a fi mai
periculos, respectiv cu un impact mai mare, cu atât cifra atribuită lui a fost mai
mică, astfel încât cele mai “agresive” hazarde naturale au fost cotate cu 1, iar
cele mai puţin grave cu valoarea 5.
Aplicând toate aceste criterii diferitelor hazarde naturale, primele 10
locuri (din totalul celor 31 de fenomene prezentate) sunt ocupate, în ordinea
descrescătoare a gravităţii, de: secete, cicloni tropicali, inundaţii la scară
regională, cutremure, erupţii vulcanice, furtuni extratropicale, tsunami, incendii
naturale, curgeri de soluri şi creşterea nivelului Oceanului Planetar.
În ţara noastră, abordări în acest sens au fost realizate, spre exemplu, de
Ciulache şi Ionac (1995), Bogdan şi Niculescu (1999), Moldovan (1999 b).
Principalele criterii care se pot utiliza pentru clasificarea fenomenelor
climatice de risc.
1. Criteriul vitezei de declanşare şi de evoluţie a fenomenelor, care poate fi:
rapidă sau bruscă (tornadele, descărcările electrice, vijeliile, grindina, aversele
foarte intense, avalanşele de zăpadă etc.); intermediară (bruma, chiciura, poleiul,
ceaţa persistentă, viscolul etc.); lentă sau progresivă (secetele).
2. Criteriul mărimii arealului afectat de fenomenele climatice de risc distinge:
fenomene la scară locală (averse puternice, vijelii, avalanşe de zăpadă etc.), la
scară regională (precipitaţii abundente, secete, cicloni tropicali etc.) şi la. scară
mondială (încălzirea globală actuală).
Combinând ultimele două criterii menţionate, Bogdan şi Niculescu
(1999) au stabilit următoarele categorii de riscuri climatice:
- fenomene cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi extindere zonală ~
ciclonii tropicali, musonii; fenomene cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă
şi cu extindere regională - tornadele, ciclonii extratropicali, precipitaţiile
abundente urmate de inundaţii, descărcările electrice, valurile de frig şi de
căldură, vânturile violente, viscolele şi înzăpezirile, vânturile locale
intense; fenomene cu declanşare rapidă, cu evoluţie progresivă
(succesiune de fenomene) şi cu extindere regională - ciclonii
mediteraneeni cu evoluţie retrogradă; fenomene cu declanşare rapidă,
 evoluţie rapidă şi cu extindere locală - aversele intense de precipitaţii,
furtunile însoţite de descărcări electrice şi de căderi de grindină etc.;
- fenomene cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi extindere zonală - secetele
permanente din zonele tropicale, ceţurile persistente etc.;
- fenomene cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi cu extindere regională sau
locală - inversiunile de temperatură, fenomenele de iarnă, ceţurile de
radiaţie şi de evaporaţie, fenomenele de uscăciune, secetele episodice.
Criteriul elementului meteorologic sau climatic principal care generează
riscul conduce la următoarea clasificare:
1. Fenomene climatice de risc generate de perturbaţiile majore ale presiunii
atmosferice. În această categorie pot fi încadraţi ciclonii tropicali, ciclonii
extratropicali, anticiclonii oceanici subtropicali, anticiclonii continentali
(inclusiv cei mobili) de la latitudini medii şi superioare. Toate aceste perturbaţii
atmosferice generează o gamă foarte largă de fenomene, putându-se spune că, în
principiu, orice manifestare meteorologică şi climatică de risc are ca punct de
plecare caracteristicile şi evoluţia câmpului presiunii. În funcţie de repartiţia
presiunii se dezvoltă circulaţia generală a atmosferei, activitatea ciclonică şi cea
anticiclonică, apar fronturile atmosferice şi fenomenele meteorologice asociate
lor, inclusiv cele care intră în categoria fenomenelor periculoase. Spre exemplu,
regimului baric de tip ciclonic (presiune scăzută) îi sunt caracteristice furtuni,
precipitaţii abundente, vânt foarte intens, descărcări electrice, căderi de grindină
etc., iar situaţiile anticiclonale (presiune ridicată) pot genera secete, valuri de
căldură sau de frig, inversiuni de temperatură, ceţuri persistente etc. Pe de altă
parte, repartiţia inegală a presiunii este determinată de diferenţierile existente în
repartiţia temperaturii aerului, astfel încât nu putem decât să remarcăm
permanenta interdependenţă dintre elementele meteorologice care definesc
starea atmosferei şi fenomenele specifice acesteia.
2. Fenomene atmosferice periculoase asociate, în principal, unui vânt foarte
intens, cum sunt tornadele, vijeliile, furtunile de zăpadă, furtunile de praf şi de
nisip, vânturile catabatice calde (de tipul Foehnului) şi reci (de tipul Borei).
3. Fenomene atmosferice periculoase corelate cu umezeala aerului, reprezentate
de precipitaţii abundente, perioade de uscăciune şi secetă, forme de condensare a
vaporilor de apă la suprafaţa terestră (brumă, chiciură, polei) sau în troposfera
inferioară (ceaţa).
4. Fenomene atmosferice periculoase asociate valorilor temperaturii aerului,
cum sunt valurile de căldură (uneori urmate de incendii naturale, de topiri bruşte
ale stratului de zăpadă, de avalanşe de zăpadă), valurile de frig (care pot fi
concomitente sau pot urma unor viscole) şi, într-un context mai larg, încălzirea
globală, cu toate consecinţele ei.
Din cele de mai sus rezultă că, de cele mai multe ori, fenomenele
climatice de risc prezintă manifestări complexe, datorate concomitentei sau
succesiunii foarte rapide a unor procese asociate mai multor parametri
meteorologici.
Plecând de la această constatare, se poate stabili încă un criteriu de
clasificare a fenomenelor atmosferice periculoase, cel al numărului de elemente
meteorologice sau climatice care generează starea de risc.
În acest sens, se pot deosebi:
- fenomene de risc asociate, în esenţă, unui singur element meteorologic
sau climatic, cum ar fi valurile de căldură sau valurile de frig (cauzate de
temperatura aerului), excesul sau deficitul de precipitaţii (asociate
precipitaţiilor) etc.;
- fenomene de risc caracterizate prin manifestări concomitente ale mai
multor elemente meteorologice, cum sunt ciclonii tropicali şi cei
extratropicali (vânt foarte intens, precipitaţii abundente, grindină etc.).
Criteriul zonei climatice în care apar şi se manifestă fenomenele
climatice de risc este cel mai geografic dintre criterii, dar nu şi cel mai uşor de
analizat şi de exemplificat. Spunem aceasta deoarece aceleaşi fenomene
climatice de risc se pot genera în mai multe zone climatice (perioadele
secetoase, excesul de precipitaţii, căderile de grindină etc.) sau, o dată apărute,
ele pot avea o evoluţie transzonală, îngreunând atribuirea fenomenului respectiv
uneia sau alteia dintre zonele climatice pe care le afectează (de exemplu, ciclonii
tropicali, formaţi la latitudini subecuatoriale şi care pot să-şi încheie existenţa la
latitudini temperate).
Conform acestui criteriu, Bogdan (1994), respectiv Bogdan şi Niculescu
(1999), disting:
- Fenomene climatice de risc din zona intertropicală: ciclonii tropicali,
fenomenele asociate circulaţiei musonice (în special excesul de precipitaţii),
secetele permanente etc.;
- Fenomene climatice de risc din zonele subtropicale: secetele, ciclonii
mediteraneeni (violenţi), tornadele, valurile de frig, perioadele caniculare,
căderile abundente de zăpadă şi viscolele etc.;
- Fenomene climatice de risc din zonele temperate: furtunile asociate ciclonilor
extratropicali, secetele episodice, valurile de căldură, valurile de frig, îngheţurile
timpurii de toamnă şi târzii de primăvara, viscolele, avalanşele de zăpadă,
ceţurile persistente, depunerile solide etc.;
- Fenomene climatice de risc din zona subarctică locuită: valurile de căldură,
avalanşele de zăpadă şi de blocuri de gheaţă, ninsorile abundente, furtunile de
zăpadă etc.
Din clasificarea de mai sus trebuie reţinut faptul că intensitatea
fenomenelor atmosferice periculoase variază de la o zonă climatică la alta.
Intensitatea scade dinspre Ecuator spre pol pentru fenomenele specifice
sezonului cald, respectiv dinspre pol spre Ecuator pentru fenomenele
caracteristice sezonului rece (Bogdan, Niculescu, 1999).
Fenomenele sunt cu atât mai intense cu cât ele se produc mai în afara
sezonului caracteristic de apariţie. De asemenea, este de reţinut faptul că în zona
temperată se constată cea mai mare varietate de fenomene atmosferice
periculoase, întrucât aceste latitudini reprezintă arealul de întâlnire a unor mase
de aer cu proprietăţi fizice net diferite (aer tropical, aer polar sau al latitudinilor
medii, aer arctic, respectiv antarctic).
Evoluţia temporală a fenomenelor atmosferice periculoase în zonele
temperate are, în general, un caracter neperiodic, fapt care le face mai greu de
prevăzut şi de combătut.
Criteriul sezonului în care se produc fenomenele climatice de risc este
strâns legat de criteriul zonei climatice de apariţie.
În climatul temperat, cu patru anotimpuri, se pot separa: fenomene
climatice de risc specifice sezonului rece (inversiuni de temperatură, valuri de
frig, îngheţ, brumă, polei, strat gros de zăpadă, viscol, avalanşe de zăpadă);
fenomene caracteristice anotimpului cald (valuri de căldură, suhoveiuri, furtuni
însoţite de precipitaţii abundente, de descărcări electrice şi de căderi de
grindină); fenomene întâlnite în anotimpurile de tranziţie (ceţuri, valuri de
căldură, valuri de frig - cu care sunt asociate îngheţurile timpurii de toamnă şi
târzii de primăvară -, ninsori sau viscole timpurii de toamnă şi târzii de
primăvară, perioade excedentare sau deficitare pluviometric); fenomene posibile
în tot cursul anului (perioadele de uscăciune şi de secetă, perioadele excedentare
pluviometric, vântul tare).
În climatul subecuatorial (musonic), cu două anotimpuri, în sezonul cald
şi umed este posibil să apară precipitaţii abundente, cicloni tropicali, iar în
sezonul cald şi uscat secete persistente. În climatul subarctic, în sezonul rece se
pot produce valuri de căldură care determină topirea zăpezii, furtuni puternice de
zăpadă, iar în timpul scurtei veri pot să apară valuri de frig, avalanşe de zăpadă
etc.
 Capitolul II . Viscolul
II.1 Prezentare generală

Viscolul reprezintă fenomenul de spulberare a zăpezii deasupra

suprafeţei pământului şi troienirea ei datorită unor vânturi puternice şi
turbulente.
Acest fenomen de risc presupune pe de o parte, prezenţa unui câmp de
presiune atmosferică ridicată, iar pe de altă parte, reprezintă un fenomen foarte
caracteristic pentru areale destul de extinse de pe Glob, unele dintre ele foarte
bine populate şi cu un ridicat nivel de dezvoltare a economiei.
La latitudinile temperate, viscolul este caracteristic iernii, dar el poate să
apară şi în anotimpurile de tranziţie, spre sfârşitul toamnei sau la începutul
primăverii.
În condiţii de viscol, vizibilitatea scade simţitor, zăpada este puternic
răscolită şi foarte greu se poate aprecia dacă este vorba numai de o simplă
spulberare a zăpezii deja căzută, sau de spulberarea concomitentă, atât a zăpezii
pe sol, cît şi acelei care cade în timpul viscolului.
În raport cu complexitatea fenomenului, se pot deosebi mai multe tipuri
de viscole: viscol general, viscol cu ninsoare, viscol cu transport de zăpadă la
sol, viscol cu zăpadă în altitudine.
- Viscolul general reprezintă fenomenul cel mai complex care include toate
elementele: ninsoare, vânt tare, spulberarea şi transportul zăpezii atât la
sol cât şi în altitudine: uneori nu se poate distinge dacă are loc ninsoarea
sau este spulberată numai zăpada de pe sol.
- Viscolul cu ninsoare reprezintă fenomenul în timpul căruia sunt asociate
ninsoarea cu viteza mare a vântului.
- Viscolul cu transport de zăpadă la sol reprezintă fenomenul în care vântul
bate tare, spulberînd zăpada de pe sol, fără să ningă în timpul lui.
- Viscolul cu transport de zăpadă în altitudine reprezintă fenomenul în care
 vântul este atât de puternic încât zăpada este spulberată la altitudini mari.

II.1.1 Cauzele producerii viscolului

Producerea viscolelor este favorizată de contactul unor mase de aer rece,
cu presiune ridicată, cu aerul mai cald şi umed provenit din ciclonii
mediteraneeni. Barajul orografic al Carpaţilor are un rol important în orientarea
vânturilor ale căror viteze depăşesc 10 – 15 m/s, în cazul viscolelor puternice.
Cele mai multe viscole se produc, de regulă, în luna ianuarie, dar
intervalul posibil de producere durează din luna decembrie şi până la începutul
lunii martie.
La producerea acestui hidrometeor de risc stau două elemente mai
importante: viteza vântului şi cantitatea de zăpadă căzută.
Ca fenomen climatic de risc, viscolul se poate produce în plin sezon de
iarnă, dar şi foarte timpuriu toamna sau foarte târziu primăvara, când efectele lui
sunt asociate cu îngheţul, iar pagubele produse culturilor pot fi şi mai mari.
Trebuie precizat că nu orice viscol poate fi considerat un fenomen
climatic de risc, deoarece viteza vântului şi cantitatea de zăpadă căzută în timpul
lui sau spulberată variază foarte mult atât în timp, cât şi în spaţiu.
Viscolele devin hazarde naturale atunci când prin efectele datorate
vânturilor puternice, spulberării zăpezii şi acumulării acesteia sub formă de
troiene produc pagube materiale importante şi pierderi de vieţi omeneşti.
Viscolul intră în categoria riscurilor climatice, în primul rând, datorită
vitezei vântului (viteze de peste 11 m/s – viscole puternice, sau de peste 15 m/s
– viscole violente), dar şi datorită căderilor abundente de zăpadă, care pot forma
strat de zăpadă de 25-50 cm grosime, sau troiene de 1-2 m înălţime sau mai
mari, perturbând activităţile economice.
Vântul din timpul viscolului acţionează prin forţa mecanică rupând
conductorii aerieni, crengile arborilor sau distrugând o serie de obiecte.
Aşadar, viscolul, ca fenomen climatic de risc, trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii:
– vânturi cu viteze mari şi ninsori abundente în sezonul de iarnă;
– viscole foarte timpurii (toamna) şi respectiv foarte târzii (primăvara), în
extrasezon.
În raport de viteza vântului viscolele se grupează în 3 categorii:
1. Viscole violente, cu viteza vântului >17 m/s;
2. Viscole puternice, cu viteza vântului de 11-17 m/s;
3. Viscole moderate, cu viteza vântului de 6-10 m/s.

II.1.1 Aspecte de risc

În cele mai frecvente situaţii viscolele sunt însoţite de ninsori abundente
care reduc foarte mult vizibilitatea. Calitatea de risc climatic este atribuită
viscolului , în primul rînd datorită vitezei vântului; el se caracterizează prin
vânturi tari cu viteze de peste 11 m/s (viscole puternice), sau de peste 15 m/s
(viscole violente) şi apoi datorită căderilor abundente de zăpadă, care pot forma
strat de zăpadă de 25 – 50 cm grosime, sau troiene de 1- 2 m înălţime sau mai
mari, provocînd numeroase pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Teritoriile din zonele temperate subpolare şi polare sunt expuse, în
fiecare iarnă, viscolelor puternice care produc perturbări majore ale activităţilor
umane.
Cele mai violente viscole sunt prezente în SUA, Canada, Siberia.
Viscole puternice se înregistrează şi în Europa, unde produc pagube
însemnate datorită densităţii mari a populaţiei şi existenţei a numeroase
obiective economice.
Factorii de risc asociaţi viscolului sunt multipli. În primul rând, este
vorba despre vântul puternic, care determină troienirea zăpezii (respectiv
acumularea acesteia în dreptul unor obstacole), dar având şi efecte mecanice
importante.
În al doilea rând, trebuie menţionată scăderea semnificativă a
temperaturii aerului, care poate fi privită din două puncte de vedere: aerul foarte
rece care se instalează în condiţiile existenţei unui regim anticiclonic continental
de iarnă, la care trebuie adăugată răcirea suplimentară datorată vitezei mari a
vântului, fapt care conduce la definirea noţiunii de temperatură echivalentă. Cu
cât temperatura aerului este mai mică şi viteza vântului este mai mare, cu atât
temperatura echivalentă va fi mai scăzută.
În al treilea, dar nu în ultimul rând, trebuie amintite şi depunerile groase
de gheaţă, rezultate în urma îngheţării precipitaţiilor lichide suprarăcite sau a
fulgilor de zăpadă, la contactul acestora cu obiectele de la sol care au o
temperatură mult mai scăzută. Este vorba de un fel de polei, dar de dimensiuni
mult mai mari. În SUA şi în Canada, unde fenomenul (ice storm) are o frecvenţă
remarcabilă, se citează depuneri cu grosimi de 6 cm.

II.2 Viscolele în România

Viscolul reprezintă rezultatul interacţiunii dintre particularităţile
circulaţiei aerului deasupra continentului european şi caracteristicile suprafeţei
terestre a României.
Viscolul se formează în anumite situaţii sinoptice specifice pentru
România care rezultă din cuplajul a doi centri barici europeni, respectiv,
anticiclonul Est-European (fig. 2 I ), Azoric (fig.2 II ) sau Scandinav (fig.2 III)
cu o perturbaţie mediteraneană la contactul dintre ei creându-se gradienţi
termobarici foarte mari.
Astfel, în plan orizontal apar gradienţi barici de 40- 50 mb/km şi termici,
de 2-3°C/100 km şi chiar mai mult.
 Cele mai puternice viscole însă, sunt cele care iau naştere în condiţiile în
care peste Europa Centrală şi de Est acţionează un brâu anticiclonic.
Acest brâu este determinat de înaintarea unei dorsale a antciclonului , iar
deasupra Mării Mediterane persistă o activitate ciclogeneticăprodigioasă.
Brâul anticiclonic se formează între dorsala unui anticiclon Est European
care ajunge să se unească peste Europa Centrală cu o dorsală a Anticiclonului
Azoric.
Uneori, brâul anticiclonic, poate fi înlocuit de prezenţa mai multor antici-
cloni care acţionează individual ca Azoric, Scandinav sau Est European care se
prelungesc prin câte o dorsală peste teritoriul României şi care intră în cuplaj cu
ciclonii de deasupra Mării Mediterane, sau Mării Negre (fig.2 şi 3).
 Pe lângă cauzele sinoptice, un rol important în geneza viscolului revine
particularităţilor structurii suprafeţei active şi în mod deosebit prezenţei, masivi-
tăţii şi formei Carpaţilor Româneşti, aceştia hotărând în bună măsură nuanţările
climei României.
Ştiut fiind că viscolele se produc la întâlnirea brutală între două tipuri de
mase de aer cu caracteristici fizice diferite, care se confruntă brutal numai în
straturile inferioare ale troposferei (până la 600-800 m altitudine), rolul barajului
orografic apare şi mai evident.
Statistic vorbind cel mai mare număr mediu anual de zile cu viscol se
înregistrează în regiunile estice şi sudice ale teritoriului României.
Pretutindeni, în aceste regiuni, el este mai mare de două zile; în nord-estul
extrem al Moldovei în Podişul Central Moldovenesc depăşeşte patru, iar în
Bărăgan depăşeşte 5-6 zile ca medie anuală de producere.
Cel mai mic număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în
Podişul Transilvaniei, în Câmpia de Vest dar şi în sud-vestul Câmpiei Române,
unde coboară, ca durată, sub o zi.
Direcţia şi viteza vântului în timpul viscolului este definită după cum
urmează:
În Moldova de Nord predomină viscolele cu direcţia vântului dinspre
nord-vest, iar în Moldova de Sud, cele cu direcţie dinspre nord.
Bărăganul se caracterizează prin viscole de direcţie nordică ca şi Delta
Dunării sau litoralul, în timp ce Dobrogea de Sud are viscole de direcţie nord-
vestică.
În Muntenia, până aproape de Olt, predomină viscolele în care direcţia
vântului este de nord-est, iar în Oltenia din direcţie estică dar şi vestică şi numai
rareori nord-vestică.
În vestul ţării viscolele au vântul orientat dinspre nord, iar Transilvania,
dinspre nord-vest.
Cauza principală care produce intensificările de vânt în timpul viscolului
este apariţia unor gradienţi barici ridicaţi (diferenţe mari de presiune deci) între
formaţiunile anticiclonice situate la nord sau nord-est de România şi depresiu-
nile barice situate în sud-estul Europei, sau deasupra Mărilor Mediterană şi
Neagră.
Insistăm arătând că natura suprafeţei terestre, obstacolul reprezentat de
lanţul Carpaţilor în special, dictează şi orientarea generală a vânturilor inducând
un paralelism evident al acestora la linia reliefului major terestru mai ales în
regiunile de deal şi câmpie ale Moldovei şi Munteniei.
Viteza vânturilor, în timpul viscolelor, variază în medie, pentru teritoriul
României, între 11 şi 17 m/s, adică între 41 şi 60 km/h; în realitate ea depăşeşte
aceste limite convenţionale.
În funcţie de viteza vântului, viscolele se grupează convenţional în trei
categorii, şi anume: violente (cu viteze mai mari de 17 m/s), puternice (cu viteze
între 17 şi 11 m/s) şi moderate (cu viteze între 10 şi respectiv 6 m/s). Viscolele
violente se produc cu frecvenţa cea mai ridicată în sud-estul Moldovei şi în
Bărăgan.
Cantitatea de zăpadă căzută în timpul viscolelor se exprimă în litri pe
metru pătrat, atât pentru fiecare direcţie a vântului în parte, cât şi pentru fiecare
zi cu viscol, indiferent de direcţia vântului.
 Datele statistice arată că, în cea mai mare parte a României, cele mai
mari cantităţi de zăpadă cad în situaţiile în care vântul este orientat dinspre nord
şi nord-vest. Situaţia se schimbă doar în sudul extrem şi pe litoral, unde cele mai
mari cantităţi medii anuale de zăpadă cad în timpul viscolelor cu vânt orientat
dinspre est şi nord-est. De asemenea, cantităţile medii de precipitaţii căzute în
cursul unei zile cu viscol evidenţiază existenţa valorilor celor mai mari (peste 8
l/m2) în sud-estul Olteniei şi sud-vestul Munteniei, în nordul Dobrogei şi în
regiunea izvoarelor Mureşului şi Oltului. Acestea nu coincid însă cu regiunile în
care viscolele au frecvenţa maximă (fig.1).
Datele producerii viscolelor şi durata acestora. Prima zi cu viscol se
produce la date care variază sensibil de la o regiune la alta. Astfel, în Moldova,
cel mai timpuriu prim-viscol are loc în jurul datei de 27 octombrie (probabilita-
tea lui este de numai 2%), iar cel mai târziu prim-viscol corespunde lunii martie
(probabilitatea lui fiind de 2%).
În Dobrogea, datele respective sunt 13 noiembrie (2%) şi luna martie
(5%); în Muntenia 27 octombrie (2%) şi martie (2%); în Oltenia 14 noiembrie
(2%) şi prima jumătate a lunii martie (3%), iar în Banat şi Transilvania între 14
noiembrie şi 13 decembrie şi decadele a doua şi a treia ale lunii martie.
Data medie a primului viscol se încadrează între ultimele zile ale lunii
decembrie şi prima jumătate a lunii ianuarie pentru teritoriile din estul şi sudul
ţării şi se suprapune ultimei decade a lunii ianuarie pentru restul ţării.
Ultima zi cu viscol este 23 aprilie în Moldova (2%), 27 martie pe litoral,
între 23 martie şi 7 aprilie pe Dunăre, prima jumătate a lunii martie în Transilva-
nia, 23 martie în Banat.
Data medie a ultimului viscol corespunde primei jumătăţi a lunii
februarie.
Durata viscolelor exprimată în numărul de zile succesive şi nesuccesive
cu viscol se diferenţiază net în regiunile din afara şi din interiorul arcului
carpatic.
 Viscolele cu durata de o zi sunt caracteristice pentru întreaga ţară, dar
mai ales pentru Transilvania, nordul Olteniei şi regiunea dintre Turnu Măgurele
şi Giurgiu .
Viscolele cu durata de două zile succesive predomină în nordul
Moldovei, centrul Transilvaniei, sud-estul Moldovei şi nordul Dobrogei.
Viscolele cu durata de trei zile sunt caracteristice pentru sud-estul ţării şi
sud-vestul Olteniei şi pe alocuri Moldovei;
Cele cu durata de patru zile succesive se produc în sudul ţării şi în jumă-
tatea sudică a Moldovei.
În mod excepţional (3%) viscolele cu durată mai mare de patru zile
succesive se înregistrează în Bărăgan.
Durata viscolelor exprimată în număr de zile nesuccesive variază de la
sub trei zile pe an în vestul Olteniei şi în Subcarpaţi, până la peste nouă zile pe
an în Bărăgan.

II.3 Pagube produse de viscol

Efectele negative ale viscolului sunt numeroase. Pagubele cele mai mari
se datorează blocării, din cauza troienirilor, a activităţii din domeniul
transporturilor, în primul rând a celor rutiere şi feroviare, dar şi a celor aeriene.
Au de suferit şi transporturile navale, din cauza valurilor mari produse de
vântul foarte intens, sau datorită depunerilor de gheaţă, favorizate de
temperaturile foarte scăzute. Cele mai multe victime provin din rândul
participanţilor la traficul rutier: accidente cauzate de carosabilul foarte alunecos;
intoxicare cu gazele de eşapament rezultate în urma funcţionării pe loc a
motorului maşinii blocate de zăpadă, cu scop de încălzire a habitaclului; moarte
prin hipotermie.
Mari distrugeri provoacă şi depunerile de zăpadă sau de ploaie îngheţată
pe diferite obiecte, cum ar fi conductorii aerieni pentru energie electrică şi stâlpii
lor de susţinere, ramurile arborilor etc. În acest fel se poate ajunge uşor la
întreruperea alimentării cu energie electrică, fapt care, pentru regiunile foarte
dens populate, reprezintă un adevărat dezastru, mai ales pe timp de iarnă.
Blocarea circulaţiei înseamnă, totodată, şi imposibilitatea accesului la unităţi
economice, medicale, de învăţământ, turistice etc.
Temperaturile foarte scăzute favorizează îmbolnăviri ale aparatului
respirator şi cardio-vascular, ale ochilor (prin lovire directă cu particule de apă
în stare solidă sau din cauza albedoului foarte ridicat al zăpezii). De asemenea,
în condiţii de frig intens, creşte frecvenţa incendiilor din cauza funcţionării
necorespunzătoare a instalaţiilor de încălzit. Cele mai afectate de viscol şi de
frig sunt persoanele fără adăpost, marile oraşe unde aceste fenomene sunt
prezente înregistrând, aproape în fiecare iarnă, zeci sau chiar sute de victime din
aceste cauze.
Alte consecinţe negative datorate viscolului se referă la imposibilitatea
procurării hranei pentru oameni şi animale, la distrugerea construcţiilor,
dezrădăcinarea arborilor, spulberarea stratului de zăpadă cu rol termoizolator şi
de rezervă de apă de pe suprafeţele însămânţate de cu toamnă. De asemenea,
este de menţionat şi faptul că o eventuală topire bruscă a unor cantităţi mari de
zăpadă poate genera inundaţii catastrofale.
Repartiţia pe Glob a viscolului ca fenomen de risc are ca zonă tipică
regiunile continentale temperate locuite, la aceste latitudini viscolele având cele
mai însemnate efecte negative dintre toate fenomenele naturale care se produc în
sezonul rece.
Regiunile cele mai caracteristice sunt Europa Centrală şi de Est,
teritoriile situate în partea central-estică a Americii de Nord, ţinuturile din
Orientul îndepărtat (Rusia siberiana, China, Mongolia, Japonia). Arealele cele
mai expuse sunt cele relativ plane şi care nu se bucură de protecţia unui baraj
orografic.
Evident, viscole se produc şi în alte regiuni, inclusiv la latitudini şi la
altitudini mari, dar efectele lor sunt mai puţin importante sub aspectul
impactului asupra societăţii omeneşti, din cauza gradului foarte redus de
populare sau chiar a inexistenţei aşezărilor omeneşti. Totuşi, este de menţionat
faptul că viscolele cele mai intense şi mai frecvente se produc în Antarctica, ca
urmare a marii stabilităţi a Anticiclonului Antarctic şi a gradientul baric foarte
intens care se dezvoltă între acest anticiclon şi brâul minimelor subpolare
existent în jurul continentului alb.
În America de Nord fenomenul de viscol, denumit aici blizzard, este
foarte caracteristic. Se poate spune că partea de SE a Canadei şi de NE a SUA
reprezintă zona cea mai tipică de pe Glob pentru viscol ca fenomen de risc.
Factorii principali care favorizează apariţia frecventă şi intensitatea
deosebită a furtunilor de zăpadă în acest areal sunt următorii: larga deschidere a
teritoriului spre N, ceea ce permite advecţii de aer arctic, foarte rece; advecţiile
de aer maritim tropical, cald şi umed, dinspre S şi SE continentului (zona
Golfului Mexic, respectiv ciclogeneza de coastă estică); prezenţa în altitudine a
unor nuclee (cut-off) sau talveguri foarte reci, asociate extinderii ondulaţiilor
curenţilor fulger mult către sud, în spaţiul situat la E de Munţii Stâncoşi.
Istoria SUA şi a Canadei a marcat multe evenimente de tip blizzard. De
exemplu, în anul 1934 temperatura aerului a scăzut până la -28° C, iar cascada
Niagara a îngheţat aproape complet. În iarna 1976-1977, în zona Marilor Lacuri
troienele au atins înălţimi de 6-9 m, zăpada trebuind să fie transportată la
distanţe mari cu trenul, pentru a micşora pericolul producerii de inundaţii în
urma topirii acesteia.
În ianuarie 1996, conform calculelor făcute, s-au depus aproximativ 5
miliarde de tone de zăpadă, pe un teritoriu lung de circa 800 km, grosimea
medie a stratului de zăpadă atingând 75 de cm.
În primele două decade ale lunii ianuarie a anului 1998 s-a produs un
dezastru fără precedent în SE Canadei (zona Quebec), pagubele depăşind 4
miliarde de dolari canadieni. Fenomenul a fost prezent şi în NE SUA, unde
stratul de zăpada a atins 71 cm la New York şi 100 cm la Boston. Din cauza
distrugerilor provocate de depunerile de gheaţă (cu diametrul până la 60 mm) şi
de vântul puternic, circa 3.000.000 de persoane au fost private de energie
electrică, iar numărul accidentelor rutiere a fost impresionant. Practic, aceste
regiuni sunt afectate de blizzard în fiecare an, fenomenul extinzându-se uneori
mult către sud, până în statele situate în vecinătatea Golfului Mexic (de
exemplu, în februarie 2003).
În Asia, suprafeţele care pot fi afectate de viscol sunt foarte extinse. Ca
exemple mai aparte, menţionăm viscolul din Kashmir (NV Indiei), din august
1996, care a provocat moartea a 138 de pelerini care urcau spre un templu şi
care, fiind vară, erau îmbrăcaţi uşor. Evident, viscolul este ceva foarte obişnuit
în zona Munţilor Himalaya, statisticile arătând că, în medie, o persoană din patru
care au urcat pe vârfurile de peste 8.000 m şi-a pierdut viaţa din cauza
viscolului, a frigului sau a avalanşelor de zăpadă.
În Europa, viscolele cele mai frecvente se produc în N Peninsulei
Scandinavice, dar ele pot afecta orice parte a continentului, fiind foarte
caracteristice în Europa Răsăriteană şi în Europa Centrală.
În România, viscolul se poate produce în oricare regiune a ţării, dar
zonele cele mai afectate sunt cele extracarpatice, mai precis Moldova,
Dobrogea, centrul şi estul Câmpiei Române.
Perioada caracteristică de apariţie a viscolelor în ţara noastră este
cuprinsă între lunile noiembrie şi martie, ele putând să se producă, mai rar, şi în
octombrie sau aprilie. Ca exemplu, se poate menţiona intervalul 13-16 aprilie
1996, când, pe fondul scăderii temperaturii cu câteva grade sub limita de îngheţ,
s-au produs ninsori viscolite în special în Moldova, unde stratul de zăpadă a
atins grosimi cuprinse între 10 şi 64 cm.
Ultimii ani par a evidenţia o tendinţa de creştere a frecvenţei viscolelor
în lunile decembrie (1999, 2001) şi februarie (1999, 2001, 2003). De asemenea,
tot pentru ultima perioadă de timp poate fi menţionat viscolul din 20-23 ianuarie
1998, când, din cauza vitezei mari a vântului, s-a produs “întoarcerea” apelor
Dunării în zona de vărsare în Marea Neagră şi au avut loc inundaţii pe braţele
Sulina şi Sf. Gheorghe.
În cazul viscolelor care afectează Dobrogea, apar furtuni în zona de
litoral şi probleme în activitatea porturilor de la Marea Neagră, de pe Dunăre şi
de pe canalul Dunăre - Marea Neagră. Spre exemplu, cu ocazia viscolului din
20-21 noiembrie 1998, înălţimea valurilor în apropierea ţărmului a depăşit 6 m,
în condiţiile în care, în larg, forţa vântului a fost de gradul 7-8. Ca urmare, au
fost închise toate porturile, în timp ce o barjă s-a răsturnat pe braţul Chilia, ceea
ce a dus la blocarea circulaţiei timp de mai multe zile. În aceeaşi perioadă
sinoptică, în S Dobrogei s-au înregistrat 7 zile consecutive cu depunere de
chiciură, fapt care a provocat ruperi de fire, urmate de întreruperea alimentării
cu energie electrică şi a legăturilor telefonice clasice.
Frecvenţa medie anuală a zilelor cu viscol pe teritoriul României prezintă
diferenţieri: peste 6 zile în Bărăgan, 4 zile în Moldova, 2-3 zile în regiunile din S
şi SE, circa o zi în Banat, Crişana, Transilvania (fig. 26).
Vulnerabilitatea teritoriului ţării faţa de viscol a fost apreciată în funcţie
de doi parametri (Bogdan, Niculescu, 1999): numărul mediu anual de zile cu
viscol (N) şi grosimea maximă absolută a stratului de zăpadă (G). Teritoriile cu
vulnerabilitate mare (N între 4-9 zile, G între 120-175 cm) sunt cele din Podişul
Moldovei şi partea estică a Câmpiei Române (Bărăganul). Vulnerabilitatea este
mică (N între 1-2 zile, G între 60-120 cm) pentru Câmpia de Vest, Dealurile
Vestice, Câmpia Olteniei, Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici. În zonele de
munte, vulnerabilitatea este combinată, respectiv mică în depresiuni şi mare în
zonele de creastă, dar consecinţele negative sunt mai puţin grave, chiar şi decât
în zonele cu vulnerabilitate mică (Bogdan, Niculescu, 1999).
În istoria climatologiei româneşti, viscolul cel mai caracteristic este
considerat cel din februarie 1954, când s-au succedat, de fapt, patru intervale cu
viscol: 1-4, 7-9, 17-19 şi 22-24 februarie (id.ibid.). Tot în această perioadă s-a
înregistrat şi durata maximă a unui singur viscol, care a fost de 48 de ore
consecutive, în intervalul 3-4 februarie 1954 (Diaconescu, 1954, citat de Bogdan
şi Niculescu, 1999).
Viteza maximă a vântului în cazul viscolelor din februarie 1954 a fost de
126 km/h (35 m/s), înregistrată la Bucureşti-Băneasa, dar cea mai mare viteză a
vântului în contextul unui viscol a fost de aproape 200 km/h (55 m/s), valoare
calculată la staţia meteorologică Iaşi, în timpul viscolului din 4-7 ianuarie 1966
(Erhan, 1980, citată de Bogdan, Niculescu, 1999). În timpul viscolului din
februarie 1954, pe arterele rutiere şi feroviare din Bărăgan, Moldova şi
Dobrogea, în special pe cele dispuse perpendicular pe direcţia dominantă a
Crivăţului (NV şi N în Podişul Moldovei, N şi NE în Bărăgan, NE şi E la vest de
Argeş, N, NE şi NV în Dobrogea) circulaţia a fost întreruptă între 7 şi 10 zile
consecutive.
Este notabil faptul că, în ultimii ani, avertizările emise de către
INMHGA privind apariţia viscolului sunt mult îmbunătăţite, greutăţile care
intervin fiind, în mare măsură, de natură subiectivă, în primul rând din cauza
lipsei de fermitate a organelor abilitate să închidă temporar circulaţia, precum şi
datorită nerespectării de către participanţii la traficul rutier a restricţiilor care se
impun în astfel de situaţii.
În acelaşi timp, trebuie să se accepte faptul că perturbările cauzate de
viscol nu pot fi evitate, situaţiile din statele nord americane menţionate anterior
fiind edificatoare în acest sens.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din

România, Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti.
2. Chiotoroiu Brânduşa (1997), Variaţiile climei la sfârşitul mileniului
II, Editura Leda, Constanţa.
3. Ciulache S., Ionac Nicoleta (1995), Fenomene atmosferice de risc,
Colecţia „Scientia”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
4. Moldovan F. (2003), Fenomene climatice de risc, Editura Echinox,
Cluj-Napoca.
5. Bălteanu D., Şerban Mihaela (2005), Modificări globale ale
mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor, Editura CNI
Coresi, Bucureşti.
6. Farcaş I., Croitoru Adina-Eliza (2003), Poluarea atmosferei şi
schimbările climatice. Cauze, efecte şi măsuri de protecţie, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
7. Tanislav D., Costache Andra (2007), Geografia hazardelor naturale
şi antropice, Editura Transversal, Târgovişte.
 Argument
Mai mult sau mai puţin violente, hazardele climatice constituie o
categorie de hazarde în faţa cărora omul se supune adesea de manieră conştientă
(nu are altă alternativă). Ele includ o paletă largă de fenomene : ciclonii
tropicali, tornadele, furtunile, căderile de zăpadă şi viscolele, secetele prelungite,
valurile de frig şi de căldură, ploile torenţiale, orajele, grindina, îngheţurile ş.a.
care pot declanşa la rândul lor alte riscuri.
Una din marile probleme cu care se confruntă omenirea, deşi nu este cea
mai urgentă şi nici cea mai gravă, este problema evaluării riscurilor legate de
modificările climatice la scară planetară. Opinia dominantă, impusă mai ales de
cercetătorii americani, este cea a unei deteriorări climatice de ansamblu, altfel
spus a unei evoluţii care antrenează mai mult pierderi decât câştiguri.
Riscurile climatice cele mai importante constau, în mod logic, în
accentuarea structurilor climatice. Astfel, deşi în climatul temperat rece domină
asprimea şi lungimea iernii, uneori se produc ierni şi mai aspre decât de obicei.
Accentuarea trăsăturilor structurale climatice poate fi luată ca exemplu şi
în climatele tropicale sau musonice, dominate de alternanţa regulată a unui
anotimp ploios şi a altuia lipsit practic de precipitaţii.
Astăzi, omul dispune de mijloace de acţiune din ce în ce mai eficace
pentru a nu se lăsa surprins şi pentru a limita constrângerile şi riscurile legate de
climat, în ciuda greutăţii de anticipare a acestora, la toate nivelurile.
Limitarea temporală şi spaţială a pericolelor climatice, reduce într-o
anumită măsură gradul de incertitudine în prevederea lor. Vulnerabilitatea
oamenilor şi a bunurilor materiale poate fi evaluată doar în funcţie de localizarea
acestora.
Pornind de la aceste aspecte, în lucrarea de față am acordat o atenție
deosebită viscolului, având în vedere și faptul că pe teritorul țării noastre există
un număr semnificativ de zile cu viscol care se înregistrează cu precădere în
regiunile estice și sudice.