Tema 2

BIODIVERSITATE. TIPURI DE BIODIVERSITATE

Biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor care constituie

viaţa pe pământ. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii cu consecinţe
profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale sunt
schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită sistemelor de producţie
agricolă intensivă, construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării excesive a pădurilor, oceanelor,
râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi - tot mai mult - datorită
schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un obiectiv pentru a stopa pierderea
biodiversităţii până în 2010. Studiile recente ale AEM arată că, fără eforturi politice suplimentare
semnificative, este puţin probabil ca obiectivul să fie atins.

Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi

imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi securitatea,
toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esenţială pentru „serviciile
ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natura: reglarea climei, apa şi aerul, fertilitatea
solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente. Aceasta este esenţială pentru
menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii şi a pescuitului şi stă la baza multor procese
industriale şi a producţiei de medicamente noi.

În Europa, activitatea umană a format biodiversitatea încă de pe vremea răspândirii

agriculturii şi a creşterii animalelor, de acum peste 5 000 de ani. Revoluţiile agricole şi industriale
au determinat schimbări dramatice şi accelerate în utilizarea terenurilor, intensificarea agriculturii,
urbanizare şi abandonarea terenurilor. În schimb, acestea au dus la prăbuşirea multor practici (de
exemplu, metodele agricole tradiţionale) care ajutau la menţinerea peisajelor bogate în
biodiversitate.

Consumul ridicat pe cap de locuitor în Europa şi producerea de deşeuri înseamnă că

impactul nostru asupra ecosistemelor se extinde cu mult dincolo de continentul nostru. Stilurile de
viaţă europene se bazează puternic pe importul de resurse şi bunuri din toată lumea, deseori
încurajând exploatarea nedurabilă a resurselor naturale. Toate acestea duc la pierderea
biodiversităţii care, la rândul ei, dăunează resurselor capitale naturale pe care se bazează
dezvoltarea economică şi socială.

Nu poate exista un scop mai incurajator decât intrarea în era restaurării, reconturând
minunata biodiversitate a vieţii care încă ne înconjoară.

Edward O. Wilson, „Diversitatea vieţii”, 1992

Pierderea diversităţii este legată în mod inextricabil de degradarea serviciilor ecosistemului

care susţine viaţa pe pământ. Evaluarea Ecosistemelor Mileniuluidin 2005 a evaluat 24 de servicii
ale ecosistemului la nivel mondial şi s-a dovedit că 15 dintre acestea au fost degradate, afectând
pescuitul, producţia de material lemnos, alimentarea cu apă, tratarea şi detoxifierea deşeurilor,
purificarea apei, protecţia faţă de pericolele naturale şi reglarea calităţii aerului. Raportul privind
starea mediului şi perspectiva 2005 al AEMşi cea de-a patra evaluare la nivel paneuropean a
acesteia arată că UE nu face niciun progres vizibil către obiectivul din 2010 de stopare a pierderii
biodiversităţii.

Definiţia biodiversităţii

÷ Takacs, D. 1996. The Idea of Biodiversity: Philosophies of Paradise. The Johns Hopkins
University Press: Baltimore, MD. 393pp. - "întreaga varietate a vieţii pe Pământ"; ÷ Mai specific,
biodiversitatea este studiul proceselor care creează şi menţin variabilitate; este "preocupată" de
varietatea indivizilor în cadrul populaţiilor, de diversitatea speciilor în cadrul comunităţilor şi de
aria rolului ecologic în ecosisteme;

÷ Referă: o Diversitatea genetică; o Diversitatea speciilor; o Diversitatea mediilor sau

habitatelor; Componentele biodiversităţii (clasificare ierarhică)

÷ Numărul de tipuri funcţionale de organisme (exemplu: animale carnivore, plante ce

fixează azotul) sau ecosisteme (păduri de conifere, prerii, tundre)
 ÷ Numărul de organisme/genotipuri funcţional echivalente în cadrul fiecărui tip funcţional
(exemplu: numărul de specii de ciuperci de putregai al lemnului). Aceste organisme îndeplinesc
acelaşi rol în cadrul unui ecosistem (exemplu: elanul şi caribu sunt ambele erbivore mari în
ecosistemele boreale; midiile şi tunicierii sunt ambele filtre marine hrănitoare fixa(n)te; La baza
acestei clasificări stă că mecanismele care dirijează diversitatea tipurilor funcţionale este diferită
de diversitatea care dirijează diversitatea între organismele funcţional echivalente (exemplu:
competiţia joacă un rol important în determinarea diversităţii în cadrul organismelor funcţional
echivalente, dar are un rol minor în a influenţa diversitatea funcţională în cadrul unui ecosistem).
Mulţi alţi factori influenţează diversitatea unui (eco)sistem în afara competiţiei; aceştia includ
schimbările produse de evoluţie, geologie, variabilitatea mediului (climatic), perturbaţii şi
fluctuaţiile întâmplătoare în populaţie. S-au dezvoltat căi pentru a caracteriza diversitatea speciilor
într-un areal:

÷ Diversitatea în interiorul habitatului - diversitatea alfa: referă un grup de organisme care

interacţionează şi concurează pentru aceleaşi resurse situându-se în acelaşi mediu; este măsurată
ca număr de specii (absolut, relativ la suprafaţă, etc) în interiorul arealului dat; 1

÷ Diversitatea între habitate - diversitatea beta: se referă la răspunsul de organisme la

eterogenitatea spaţială; diversitate beta mare implică similaritate scăzută la compoziţia speciilor în
diferite habitate; acesta este, de obicei exprimată în termeni de indice de similaritate între
comunităţi (sau rata de schimbare în specii) între diferite habitate în aceeaşi zonă geografică
(adesea exprimată ca un fel de gradient);

÷ Diversitatea geografică - diversitatea gama

Importanţa biodiversităţii

÷ Mulţi cercetători implicaţi în domeniu se rezumă la evaluarea obiectivă a proceselor

ecologice; ÷ Alte abordări aduc în actualitate aspectele morale, filozofice şi politice ale
biodiversităţii; ÷ Argumente pentru protejarea biodiversităţii: o Biodiversitatea are o valoare
intrinsecă care se cere protejată indiferent de valoarea sa pentru om (de ex. cu privire la
valorificarea sa ca sursă de hrană); acest argument susţine cauza conservării tuturor speciilor,
indiferent dacă ele sunt sau nu ecologic echivalente; o Biodiversitatea realizează un număr de
servicii ecologice pentru umanitate care au valoare economică, estetică, şi recreativă; acest
argument susţine cauza conservării speciilor neechivalente ecologic atâta timp cât speciile
echivalente sunt redundante în ceea ce priveşte serviciile oferite;

÷ Valoarea intrinsecă: o Argumentul pentru conservarea biodiversităţii subliniază adesea

necesitatea de a 4 o Etica mediului - extensia drepturilor la specii şi forme de relief;

÷ Valoarea antropocentrică: o În timp ce argumentele intrinseci pentru protecţia

biodiversităţii sunt imperative, aici se regăsesc în ultimă instanţă argumentele de beneficii umane
cele mai atrăgătoare: ca oameni, suntem inextricabil şi în întregime dependenţi de această
diversitate de lucruri vii pentru supravieţuire; o Beneficii economice:

÷ Bunuri - ceva ce poate fi extras şi vândut;

÷ Servicii - purificarea aerului şi apei, regularea climei, generarea umidităţii şi oxigenului

(exemplu: o multitudine de organisme este contribuie la crearea şi menţinerea fertilităţii solurilor
prin cicluri complexe şi interacţiuni; un gram de sol fertil agricol poate conţine 2.5 milioane
bacterii, 400 de mii de ciuperci, 50 de mii de alge şi 30 de mii de protozoare);

÷ Estetică şi recreare - peisajele naturale sălbatice sunt estetic plăcute şi oferă oportunităţi
pentru a scăpa de peisaje dominate de om; acestea oferă, de asemenea, oportunităţi pentru activităţi
recreative, cum ar fi drumeţii, canotaj şi fotografia de natură;

÷ Viitor potenţial - servicii ecosistemice importante şi utilizarea plantelor şi animalelor la

acestea sunt încă necunoscute şi aşteaptă să fie descoperire; totuşi, acestea nu pot fi descoperite, şi
omenirea să beneficieze, în cazul în care dispar înainte de a fi descoperite; ameninţarea la adresa
biodiversităţii poate fi comparată cu arderea cărţii (obliterarea de cunoştinţe foşti şi viitoare);
Procese şi modele ale biodiversităţii Factori:

÷ Şansa - proceselor aleatoare de naştere, deces şi migrare; de exemplu o şopârlă ar putea

(impredictibil) ajunge pe o insulă la distanţă, pentru că buşteanul s-a întâmplat să plutească în
direcţia cea bună;

÷ Istoria - corelaţia în timp ca funcţie de reproducere; cu alte cuvinte, în cazul în care o

specie a fost abundentă în trecutul apropiat, sunt şanse că va fi astăzi abundentă; de asemenea,
ultimii descendenţi au tendinţa de a "ţine aproape" de părinţi, prin urmare, avem tendinţa de a găsi
organisme în "buzunar" (adică în proximităţile părinţilor), mai degrabă decât uniform distribuite
în spaţiu;

÷ Necesitatea - legile creşterii, competiţiei şi interacţiunii; diferite specii înfloresc în

diferite condiţii; numărul de specii care pot coexista va depinde de cât de complex este mediul şi
cât de puternic concurează unele cu altele; şi, desigur, numărul de specii de erbivore, prădători şi
paraziţi va depinde de numărul de plante, prădători şi gazde; În scopul de a înţelege procesele care
conduc biodiversitatea, trebuie cunoscut că există o diversitate în spaţiu şi o diversitate în timp. Pe
termen lung, numărul total de specii care aparţin la un anumit grup vor fi guvernate de procesele
de speciaţie şi dispariţie; imigraţia poate fi o sursă de noi specii pentru o anumită zonă. Speciaţia:
÷ Specie ≈def specie poate fi definit ca un grup de indivizi care se pot încrucişa unul cu altul, dar
nu cu membri ai altor grupuri; noi specii de organisme apar, prin urmare, atunci când ele devin
incompatibile sexual cu alte grupuri; unele organisme sunt dificil de definit ca o specie folosind
această definiţie; de exemplu cele care se autofertilizează sau sunt asexuate; ÷ Speciaţia este,
pentru toate scopurile practice, un factor istoric; speciaţia celor mai multe dintre organismele care
există acum a avut loc mult timp în urmă; 5

÷ Schimbările recente în componenţa comunităţilor de plante şi animale apar pe scală

ecologică, mai degrabă decât pe scală de timp geologic ca urmare a proceselor, cum sunt imigraţia,
concurenţa şi prădarea; diversitatea globală a unei anumite regiuni depinde de capacitatea sa de a
susţine viaţa - mărimea şi productivitatea sa - şi de varietăţile de habitate pe care le include; ÷
speciaţia poate apărea treptat prin speciaţie geografică (alopatrică), speciaţie competitivă
(simpatrică) sau brusc, prin intermediul unor mecanisme, cum ar fi poliploidia (şi ea simpatrică);

÷ Speciaţia geografică: o O barieră restricţionează fluxul de gene între populaţii, astfel încât
acestea evoluează separat şi în cele din urmă să devină specii diferite; bariera se poate rupe şi
izolatele pot interacţiona din nou, dar nu se mai pot încrucişa (Rosenzweig, 1995); dinamica de
speciaţiei depinde de două procese: ƒ rata la care zonele geografice izolate sunt formate •
circumstanţe geografice (exemplu: arhipelaguri, munţi); • arealul geografic (al unui organism):
mărimea acestuia influenţează invers proporţional şansa de izolare prin bariere; ƒ rata la care
aceste tulpini evoluează în specii separate • divergenţă sexuală: izolatele pot evolua la
comportament de împerechere diferit (exemplu: înflorire în diferite perioade ale anului); •
divergenţă ecologică: selecţia naturală face ca diferite izolate să evolueze diferit diferit, deoarece
nu există două locuri sunt exact la fel; o Speciaţia este mult mai probabil să apară în populaţii mari
decât în populaţiile mici, deoarece acestea conţin mai multă variaţie; această variaţie nu poate fi
selectată în mod eficient, cu toate acestea, în cazul în care populaţia are posibilitatea unei
încrucişări complete (oricare cu oricare); situaţia cel mai probabil pentru divergenţă să apară, prin
urmare, este atunci când un grup relativ mic şi nereprezentativ (un "propagul") este desprins sau
izolat, dintr-un grup mare ("mamă") - populaţia. Evoluţia de cinteze lui Darwin pe Insulele
Galapagos este un exemplu dramatic de speciaţie geografică. Se crede că cele 13 de specii de
cinteze lui Darwin, care se găsesc pe Insule descind dintr-o pereche ancestrală de cinteze sud-
americane care a aterizat acolo accidental peste 100 de mii de ani în urmă. Această pereche găsit-
o zonă liberă de animale de pradă şi, probabil, s-au adaptat la diferite nişe neocupate. De exemplu,
un filon populaţional a evoluat o lungă perioadă facilitându-şi abilitatea de a produce găuri către
insecte din cactus, şi care de-a lungul timpului a evoluat în cinteza ciocănitoare. Alte cinteze şi-au
dezvoltat ciocuri mai groase pentru a mânca seminţe mari de cactus "pere fileu", şi a devenit
cinteza de câmp de mari dimensiuni; ciocuri mai mici, groase au fost ideale pentru a manca seminţe
mici, în timp alte obiceiuri au adaptat la prădarea insectelor. Treptat, o serie de astfel de variaţii a
dus la emergenţa a 13 specii diferite de la 1; cu toate acestea, această clasificare de "specie" este
nepotrivită, că unele sunt considerate a fi capabile de a se încrucişa.

Speciaţia competitivă: o speciaţia competitivă se produce atunci când o parte dintr-o

populaţie exploatează o nouă nişă ecologică sau o oportunitate (alimente, atribut istoric de viaţă,
habitat, etc), care a fost anterior neexploatat şi devine suficient de diferită ca să fie considerată o
specie nouă; acesta este modul cel mai controversat de speciaţie (Rosenzweig, 1995); o locul unde
trăieşte o populaţie poate conţine două (sau mai multe), tipuri diferite de resurse, de exemplu, două
specii de plante alimentare; Unii indivizi pot folosi o plantă mai eficient, şi alţii altă plantă; aceşti
"specialişti" sunt susceptibili de a avea mai mult succes decât indivizii care nu sunt la fel de
eficienţi în folosirea unei anumite plante; specialiştii care încrucişează între ei vor fi deosebit de
eficienţi, pentru că descendenţii lor sunt susceptibili de a moşteni specializarea lor; evoluţia
preferinţelor împerechere adecvate poate duce apoi la apariţia a două grupuri separate, care în timp
devin atât de puternic izolate ca acestea să devină specii diferite; o problema cu această explicaţie
este că împerechere aleatoare între fenotipuri diferite şi recombinarea genetică rupe orice
combinaţii adaptive de gene mai repede decât pot fi ele selectate; prin urmare, ca speciaţia
simpatrică să opereze, o forţă puternică trebuie să împiedice recombinarea; cu alte cuvinte, ceva
ar trebui să împiedice un individ adaptat la mediul A de împerecherea cu un individ adaptat la un
mediu situat între A şi B chiar dacă indivizii sunt din aceeaşi specie şi în aceeaşi locaţie
(Rosenzweig, 1995);

Dovezi puternice pentru efectele competitive a fost prezentată într-o lucrare în 1969 de
Guy Bush, care a studiat muştele de fructe de genul Rhagoletis; anterior sosirii europene în
America de Nord, R. pomonella s-a hrănit exclusiv cu păducel şi R. indifferens nativ cu cireşul de
pin; fiecare dintre aceste specii au format acum o nouă specie, una adaptată la mere domestice şi
a doua la cireşe; ambele aceste fructe au fost introduse de europeni şi ambele flori au perioade uşor
diferite de omologii lor materni; prin urmare, aceste rase au devenit adaptate la fructele domesticite
şi au un ciclu reproductiv diferit de cele hrănite cu fructe native; această diferenţă temporală a dus
la crearea de rase din aceeaşi specie în aceeaşi locaţie, care sunt izolate reproductiv - unul dintre
principalele criterii care definesc specii diferite (Bush, 1969);

÷ Poliploidia: o Cele mai multe organisme familiare au două seturi de cromozomi,

moştenind câte un set de la fiecare parinte (organisme diploide); indivizi poliploizi au mai mult de
două seturi; acestea apar prin iregularităţi citologice în timpul diviziunii celulare sau prin fuziunea
de gameţi anormali; Odată formaţi, ei sunt adesea sexual izolaţi de populaţie mamă a lor; de
exemplu, un individ tetraploid (cu patru seturi de cromozomi) formează gameţi diploizi; când
aceştia se combină cu gameţi haploizi produşi de indivizi normali, dau naştere la descendenţi
triploizi (3 seturi de cromozomi), care sunt sterili; acesta este motivul pentru poliploidia poate duce
la apariţia instantanee sau abruptă a speciaţiei;

÷ Ce tip de speciaţii sunt cele mai frecvente: o Serii poliploide de specii înrudite sunt uşor
de identificat şi pot fi comune, în special în rândul plantelor; mai general, cel mai probabil speciaţia
necesită izolare, urmată de divergenţă: exemple bune de speciaţie simpatrică sunt greu de găsit
(Rosenzweig, 1995);

Procese "neutre" care regulează diversitatea speciilor Procesele "neutre" sunt cele care apar
independent de orice diferenţe între specii, ca şi cum speciile ar fi genetic identice. Astfel vor
afecta diversitatea indiferent de caracteristicile ecologice ale unei regiuni. Exemplu: este cădere
continuă de seminţe şi spori pe sol, şi care specii se întâmplă să aterizeze într-un loc potrivit pentru
creştere este în mare măsură o chestiune de şansă. ÷ Imigraţia este o sursă continuă de nouă
diversitate pentru o regiune (în care se realizează imigraţia); o cât de importantă este (imigraţia)
depinde de echilibrul între numărul de propagule care vin din exterior, precum şi numărul celor
produse de indivizii rezidenţi; dacă zona este mare (câţiva kilometri pătraţi), efectul dominant al
propagulelor va fi dat de indivizii rezidenţi, dar în zone mici (câţiva metri pătraţi), efectul
imigraţiei poate fi observat ca fiind semnificativ; astfel, creşte importanţa imigraţiei când scade
dimensiunea zonei.

Unele organisme sunt dispersate mult mai larg decât altele; exemplu: spori

Eficacitatea imigrării în furnizarea de noi recruţi pentru o suprafaţă este dramatică după un
dezastru natural care distruge toate formele de viaţă; de exemplu, după devastarea cauzată de o
erupţie vulcanică, plantele şi animale revin repede, în primul rând datorită grupurilor cu distanţă
mare de dispersare eficientă, şi mai târziu datorită acelora care se dispersează mai lent, dar sunt
concurenţi mai buni odată ce sosesc (Rosenzweig, 1995);

Extincţia. Stingerea unei specii sau populaţii are loc pentru unul din motivele: ca urmare a
unor accidente (fluctuaţii de mediu) sau din cauza interacţiunilor populaţiei. o accidente:
evenimentele care declanşează extincţii pentru nici un motiv previzibil - vulcani, creşterea
nivelului mării, o furtună de gheaţă, orice circumstanţă de mediu care devastează o nişă ecologică;
o interacţiunile populaţiei, care nu sunt procese neutre: prădarea şi competiţia pot duce la o rată de
creştere negativă şi în cele din urmă, la dispariţie; cu toate acestea, în mod direct prădarea şi
concurenţa provoacă rareori extincţii; ele pot provoca scăderea foarte mult a densităţii populaţiei
şi apoi un accident aleatoriu poate conduce populaţii vulnerabile la dispariţie; o probabilitatea ca
fluctuaţiile mediului sau populaţiei să determine o extincţie depinde de abundent şi cât de mare
este magnitudinea fluctuaţiei; o abundenţa: dacă şansa de a muri a unui individ dat într-un interval
de timp este p atunci şansa ca toţi indivizii dintr-o populaţie de dimensiune N să moară în acelaşi
interval de timp este pN; în cazul în care populaţia este mare, probabilitatea ca acest lucru să se
întâmple este foarte mic; exemplu: dacă p = 0.5 într-un anumit an, atunci probabilitatea ca toţi
indivizii unei populaţii de N = 1000 să moară în acelaşi timp este atât de mică (0.51000 ~ 10-301)
că este puţin improbabil să apară şi într-un miliard de ani; dacă, pe de altă parte, N = 10 (0.510 ~
10-3), este posibil - de fapt probabil - ca populaţia să dispară într-o mie de ani (1000·10-3 = 1 =
100%), o perioadă relativ scurtă, şi sigur mult mai scurtă decât timpul necesar pentru producerea
unei noi specii; concluzie: populaţiile mici sunt cu un risc ridicat de dispariţie întâmplătoare; o
magnitudinea: perturbaţii care ucid toţi indivizii dintr-o anumită zonă se întâmplă mereu;
perturbaţii mai mici şi mai localizate sunt mai frecvente decât perturbaţiile mari şi larg răspândite;
exemplu: căderea copacilor este mai frecventă decât incendiile forestiere, alunecările de teren sunt
mai frecvente decât cutremurele; o specie care este limitată la câteva locaţii mici este cu un risc
mai mare de a fi stinsă de o perturbaţie de mediu decât una care este prezentă în mai multe locaţii
distribuite pe o suprafaţă mare (Rosenzweig, 1995);

Productivitatea. Fireşte, nu se găsesc întotdeauna acelaşi număr de specii în zone de aceeaşi

dimensiune, deoarece unele zone susţin mult mai mulţi indivizi decât altele; exemplu: există mai
multe specii într-un hectar de pădure tropicală decât există într-un hectar de tundră; capacitatea
unei zone pentru a susţine creşterea se numeşte productivitate (a zonei); productivitatea primară
brută este definită ca energia solară, care este capturată şi convertită la compuşi de carbon într-un
ecosistem. În general, zone mai productive susţin mai multe specii, dar modelul este de obicei mult
mai complicat de atât; în multe sisteme, relaţia dintre productivitate primară şi diversitate a fost
dovedită a fi unimodală (sau formă de ceafă): diversitatea este cea mai mare la nivelurile
intermediare de productivitate; un astfel de model apare la scări regionale în multe biomase şi
pentru mai multe grupe de animale şi plante, incluzând rozătoare de deşert, mamifere tropicale,
comunităţi de vieţuitoare de la fundul mării, plancton de apă dulce, ferigi montane şi briofite; mulţi
ecologişti cred că productivitatea are o mare influenţă asupra diversităţii, cu toate acestea,
mecanismul prin care aceasta afectează diversitatea este încă insuficient înţeles, deşi Rosenzweig
(1995) rezumă cele mai comune ipoteze pentru a explica mecanismul în capitolul 12 al cărţii sale
(Rosenzweig, 1995, p.40;. Huston, 1996, p. 29).

TIPURI DE BIODIVERSITATE

Noţiunea de biodiversitate este complexă şi cuprinde mai multe trepte. Prima se referă la
ansamblul vieţuitoarelor ce populează Pâmântul şi care formează biosfera. Aceasta cuprinde
organismele unicelulare procariote, plantele şi animalele, toate clasificate în specii, genuri, familii,
clase, încrengături şi regnuri. Ecosistemele sunt sistemele dinamice ale biosferei, care cuprind un
anumit areal geografic. Prin biodiversitate se înţelege totalitatea genotipurilor, speciilor şi
ecosistemelor ce apar într-un areal. Dar biodiversitatea are un înţeles şi mai larg, ea cuprinzând
următoarele categorii:

Diversitatea genetică
 • Diversitatea speciilor (specifică)
• Diversitatea ecosistemelor
• Diversitatea peisagistică
• Diversitatea culturală umană

Diversitatea genetică

Se referă la “materialul genetic conţinut de toate formele de viaţă, cuprinzând informaţiile

ce determină caracteristicile speciilor şi indivizilor şi care constituie diversitatea vieţii vii”. Ea
reprezintă suma fondurilor genetice ale populaţiilor care compun respective specie. Variabilitatea
genetică este determinată de recombinarea genetică şi de mutaţii. 2.2. Diversitatea speciilor
Înseamnă numărul de specii distincte de vieţuitoare ce populează un anumit areal, de la unul foarte
restrâns (1 mp) până la întreaga planetă. Repartizarea speciilor pe Terra este foarte variată
determinând o biodiversitate specifică la nivelul diverselor zone ale Globului. Numărul actual de
specii este estimat la 1,7-1,8 milioane (dintre care 56% insecte) însă din acest număr 40% dintre
specii se întâlnesc într-un singur habitat şi foarte multe specii sunt reprezentate de un singur
individ. Biodiversitatea scade de la Ecuator spre Poli şi dela zone cu altitudine scăzută la zone cu
altitudine ridicată. Circa 90% din specii trăiesc ăn regiunile calde, cuprinse între cele 2 Tropice.
Arealul speciilor este redus la Ecuator şi creşte la Poli.

Biodiversitatea specifică este studiată pe parcursul a două etape: de teren care constă în
efectuarea releveurilor la nivelul zonei studiate şi de laborator care constă în analizarea florei din
punct de vedere al bioformelor, geoelementelor şi indicilor autoecologici. 2.3. Diversitatea
ecosistemelor Reprezintă bogăţia de ecosisteme existente pe glob, de exemplu: există un ecosistem
al păşunilor, al pădurilor de foioase, a celor de răşinoase, ecosistemele marine, etc. Pentru un
anumit areal, diversitatea ecosistemelor înseamnă numărul de ecosisteme pe care le cuprinde. Cu
cât este mai mare numărul de ecosisteme a arealului considerat, cu atât este mai mare
biodiversitatea. Ecosistemul cuprinde atât comunitatea biologică cât şi biotopul împreună cu
relaţiile inter şi intraspecifice ce se stabilesc între acestea. Stabilitatea ecosistemelor este mare
atunci când există un număr mare de specii şi când acestea sunt în echilibru. Conform principiilor
lui Thieneman, numărul de indivizi dintr-un ecosistem este invers proporţional cu numărul de
specii. Biodiversitatea ecosistemelor se determină prin calcularea unor indici cantitativi ai
speciilor, cum sunt frecvenţa şi abundenţa. Abundenţa se referă la numărul de indivizi dintr-o
anumită specie raportat la suprafaţa de probă. Frecvenţa se referă la dispersia şi gradul de
omogenitate al indivizilor unei anumite specii la unitatea de suprafaţă.

Într-un ecosistem vom avea următorele nivele trofice:

• producători primari(plante, alge, bacterii), care produc materie organică pe baza unor
substanţe minerale.

• consumatori primari(animale erbivore), care se hrănesc cu biomasa vegetală.

• consumatori secundari(animale carnivore şi insectivore).

• consumatori superiori, terţiari şi cuaternari de ordin superior.

• descompunătorii - sunt microorganisme care descompun materia organică moartă.

exemplu de lanţ trofic: frunză⇒omidă⇒ciocănitoare⇒uliu⇒descompunători Există 4 tipuri de
ecosisteme:

• acvatice

• subterane

• terestre

• antropizate

Biodiversitatea peisagistică

Este o noţiune intrată recent în uz şi ea apare în “Strategia PanEuropeană a diversităţii

biologice şi peisagere”, adoptată de Consiliul de Miniştri a UE în 1995. În noua accepţiune, prin
peisaj se înţeleg relaţiile existente în cursul unei perioade date între un individ sau o societate şi
un teritoriu definit din punct de vedere topografic şi a cărui aspect rezultă din acţiunea, în decursul
timpului, a factorilor naturali şi umani sau o combinare a acestora. Peisajul reprezintă un ansamblu
de ecosisteme existente in anumite biotopuri, determinate geomorfologic şi climatic. Peisajul este
un mozaic de ecosisteme naturale şi ecosisteme antropice.

Diversitatea culturală umană

Este considerată tot un component al biodiversităţii căci, în măsura în care diversitatea

genetică sau a speciilor permite vieţuitoarelor să supravieţuiască în medii diverse, tot aşa şi factorii
de cultură umană (nomadismul, transhumanţa, agricultura tradiţională) reprezintă un sistem de
convieţuire cu un mediu dat. Aspectele culturale umane, mai ales cele tradiţionale, reflectând cea
mai bună integrare a omului în datele naturale.

FACTORUL ANTROPIC - COMPONENTĂ A BIODIVERSITĂŢII ŞI FACTOR

NEGATIV

De la apariţia sa omul a influenţat mediul şi implicit ecosistemele în scopul îndeplinirii

necesităţilor sale. O dată cu creşterea populaţiei, multe ecosisteme naturale s-au transformat în
ecosisteme ale aşezărilor umane,cu următoarele consecinţe: -distrugerea sau afectarea
biocenozelor naturale -modificarea calităţii aerului,apei şi solului prin diferite deşeuri menajere,
agricole(gunoaie, detergenţi, pesticide, reziduuri industriale) Eroziunea biodiversităţii reprezintă
procesul de pierdere sau de distrugere a diversitaţii bilogice, prin diferite forme, a plantelor şi
animalelor, care, extizându-se şi intensificându-se, duce la extincţia speciilor. Istoria omenirii
consemnează mai multe exemple de extincţie a speciilor, unul dintre aceste fiind cazul dispariţiei
dinozaurilor, în urma căderii unei ploi de meteoriţi gigantici în Mexic,care a consemnat sfârşitul
acestora. Omul este în acelaşi timp un factor de eroziune a biodiversităţii,dar si un apărător al ei,
prin măsurile ce este obligat să le ia pentru propia supravieţuire. Înainte omul era considerat doar
un factor de distrugere a biodiversităţii. Dacă se judecă biodiversitatea din perspectiva dinamiciiei,
oamenii trebuie să fie capabili să menţină integritatea. Această dublă putere a omului, de
distrugător şi de apărător al biodiversităţii, subliniază responsabilitatea lui în conservarea naturii.
Principiul unei gestionări durabile a biodiversităţii decurge din acest parteneriat între om şi natură.
După Wilson(2000) factorul uman reprezintă principala cauza a extincţie a speciilor. Acestea ar fi
următoarele:

• distrugerea habitatelor naturale

• întroducerea speciilor străine în ecosisteme

• poluarea mediului

• încălzirea planetară

La aceste cauze mai pot fi adaugate: păşunatul extensiv (suprapăşunatul), braconajul

speciilor sălbatice,aglomerarea zonelor urbane, pierderea speciilor sălbatice şi a cultivarelor
primitive. Degradarea biodiversităţii datorită factorilor naturali constituie o realitate. Cele mai mari
distrugeri ale biodiversităţii nu le face natura deşi ele sunt forte mari,ci activitatea omului. Este un
paradox faptul că omul,care ocupă cea mai înalta poziţie pe scara evoluţiei, dotat cu însuşiri
superioare,cu inteligenţă, memorie, judecată, limbaj,cu care poate percepe urmările degradării
mediului, nu se opreşte din acţiunile sale distructive. Factorii care acţionează pentru deteriorarea
mediului nu acţionează izolat, în timp şi în spaţiu, ci de cele mai multe ori agresiunea se petrece
simultan asupra diferitelor componente ale biodiversităţii. Diminuarea de ordin antropic:

a) creşterea populaţiei şi a consumării resurselor – în fiecare decadă viitoare populaţia va

creşte cu câte un miliard de oameni. Creşterea populaţiei va face să fie depăşită capacitatea de
suport de către Pământ a acestui sistem care va fi condamnat la diminuare şi dispariţie. Ca atare,
va trebui găsită o strategie care să facă faţă creşterii populaţiei fără să pericliteze capacitatea de
suport a planetei.

b) îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul alimentar –

ameninţă diversitatea genetică şi a speciilor ce stau la baza agriculturii, zootehniei şi pisciculturii.

c) evaluarea greşită a mediului şi a resurselor sale – duce la disfuncţionalităţi grave, mai

ales în timpul procesului de modificare a habitatelor. Astfel, transformarea unei zone umede în
teren agricol este ineficientă economic şi biologic, exemplul cel mai concludent oferindu-l Delta
Dunării. Aici, cele 60.000 ha transformate din stufăriş în teren agricol în incinta Pardina a dus la
distrugerea unui habitat foarte bogat şi la transformarea lui într-o zonă în curs de aridizare,
deoarece agricultura a dat rezultate tot mai proaste.

d) inechitatea în distribuţia beneficiilor din protejarea şi utilizarea resurselor naturale –

determină o scădere a interesului pentru creşterea resurselor, pe de-o parte din partea celor care au
contingenţă directă cu ele, locuitorii de la ţară, care au în mână producţia directă, dar beneficiază
prea puţin de pe urma ei, pe de altă parte din partea investitorilor de la oraş, care nu cunosc situaţiile
reale de pe teren, dar investesc pentru a trage foloase mari, indiferent de ce lasă în urmă.

e) deficienţe în cunoaşterea ştiinţifică şi economică – duc la o greşită percepţie a

importanţei biodiversităţii. Ignoranţa a dus la distrugerea unor culturi umane ce posedau o
înţelegere tradiţională a naturii, la dispariţia unor habitate de mare diversitate şi bogăţie şi la
dispariţia a numeroase specii.
 f) Lipsa unui sistem instituţional şi legislativ bazat pe dezvoltarea durabilă - a dus la
distrugerea habitatelor şi a scăderii biodiversităţii. În numeroase ţări conceptul de dezvoltare
durabilă nu a fost înţeles ca un nivel superior de integrare intersectorială al dezvoltării economice
în limitele capacităţii de suport al teritoriului luat în considerare, fapt care a dus la planificări şi
exploatări greşite. Biodiversitatea este în curs de transformare datorită intervenţiei omului. El face
să dispară într-un ritm rapid specii şi gene şi este artizanul uneia dintre cele mai mari extincţii
biologice pe care a cunoscut-o globul în istoria sa geologică. El transformă ecosistemele, în general
sărăcindu-le prin perturbarea biotopurilor (a reliefului, climei, hidrografiei) şi dezechilibrarea
biocenozelor, dar şi prin modificarea funcţiei lor. Ştim în acelaşi timp importanţa pe care o are
biodiversitatea pentru glob în ansamblu (relief, peisaj, echilibru geochimic), pentru om (factor de
sănătate şi sursă de medicamente) şi pentru sistemul său socio-economic (ca resursă). Sărăcirea
biosferei în gene, specii şi ecosisteme poate deveni lipsa de hrană şi supraindustrializarea prin cele
două componente majore, sărăcirea resurselor şi creşterea poluării.

IMPORTANŢA BIODIVERSITĂŢII

Este considerabilă pentru ansamblul vieţii pe glob şi în special pentru om. Aceasta are rol
important ca hrană pentru om, ca bază pentru diverse industrii şi are o valoare estetică şi
pedagogică.

Hrana – este luată de om din componentele vegetale şi animale, sălbatice şi domestice ale
biosferei. Din lumea minerală omul ia doar sarea ca atare, căci o mare parte a componentelor
chimice ce intră în alimentaţie au la bază tot produse biologice. Sănătatea omului – depinde în mod
substanţial de produsele biodiversităţii. Odinioară toate medicamentele proveneau din plante şi
animale.

Dintre medicamentele clasice se cunosc de mult chinina, camforul, efedrina, papaverina,

etc. După 1940 au fost descoperite şi valorificate ciupercile, ce au dat marele grup de 3000 tipuri
de antibiotice, apoi tranchilizante, cardiotonice, corticosteroizii extraşi direct din plante sălbatice
sau preparaţi din molecule vegetale.

Industria şi comerţul – se bazează, de asemenea, în bună măsură pe produsele biologice.

Industria alimentară, industria lemnului, diverse fibre, guma, esenţe de parfumuri şi numeroşi
coloranţi. Acţiunea asupra litosferei – de către biosferă este considerabilă.
 Toate trei regnurile (microbii, plantele, animalele) generează solul, apără solul de
eroziune. Vegetaţia stabileşte echilibrele biochimice (fotosinteza), are calitatea de a absorbi
poluanţii şi de a menţine microclimatul, creează peisajul. Rolul estetic şi educativ – al
biodiversităţii devine tot mai pregnant într-o societate suprasaturată de artificialul civilizaţiei
moderne. Turismul a devenit a doua industrie economică pe glob, el fiind strâns legat de peisaj şi
de elementele biosferei.

Deoarece biodiversitatea este strâns legată de nevoile umanităţii, ea trebuie considerată un

element al securităţii naţionale.

NECESITATEA CONSERVĂRII BIODIVERSITĂŢII

Scopul conservării biodiversităţii este acela de a îi asigura supravieţuirea şi menţinera

capacităţii bilogice de a produce bunuri, servicii, valori pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Conservarea biodiversităţii înseamnă eliminarea poluanţilor,menţinerea ecosistemelor,a
capacitaţii lor de funcţionare,a stabilităţii şi a rezistenţei lor la dereglări,a productivităţii şi
adaptabilitaţii lor. Conservarea biodiversităţii prezintă nu numai o importanţă deosebită, dar şi
serioase dificultăţi în realizarea ei, generate de complexitatea aspectelor care caracterizează însăşi
biodiversitatea, fiind în discuţie numeroasele structuri care o alcătuiesc, fiecare cu particularităţile
ei biologice, fiziologice şi compartamentele,de cerinţele specifice de conservare,de necesitatea
unor masuri speciale de organizare şi management,a unor investiţii specifice de infrastructură. Şi
toate acestea,datorită faptului că între vieţuitoarele ce trebuie conservate există mari diferenţe în
ceea ce priveşte cerinţele de mediu. Orice pierdere a biodiversităţii duce la diminuarea capacităţii
sale de a produce bunuri, servicii şi valori.