UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

ECOLOGIE
-referat-

PROF. UNIV. DR. MIRCEA DUTU-BUZURA

Student: Stoica Andreea

An I, 2020 – 2021

1
 CUPRINS:

1. Introducere

2. Raportul om (societate) – natura

3. Concepția și viziunea creștinismului asupra mediului

4. Dezvoltarea durabilă

5. Concluzii

6. Bibliografie

2
 Impactul problemelor mediului asupra cunoașterii umane

1. Introducere
În general, o criză ecologică are loc atunci când habitatul unei specii sau a
unei populații se modifică în măsura în care pune în pericol continuitatea speciei și
supraviețuirea ei. În special, criza ecologică poate fi starea critică a mediului ambiant dintr-o
regiune, o țară, o macroregiune sau chiar din întreaga lume (criză ecologică globală), generată de
utilizarea irațională a resurselor naturale, de poluarea aerului și a apei, de creșterea volumului
de deșeuri și reziduuri industriale.

Criza ecologică, manifestată virulent la mijlocul anilor ’60, şi consecinţa sa imediată,

posibilitatea declanşării unei catastrofe autodistrugătoare, au pus, pentru prima dată în istorie,
sub semnul întrebării disponibilităţile omului de a exploata şi utiliza natura, “limitele” în care
creşterea economică poate fi concepută şi desfăşurarea astfel încât să nu degradeze în mod
esenţial şi ireversibil mediul natural, de care civilizaţia depinde din ce în ce mai mult.

Deteriorarea condiţiilor de mediu este rezultatul acţiunilor conştiente sau inconştiente a

omului asupra mediului ambiant. Prin accidentele sau activităţile umane necontrolate s-au
declanşat o multitudine de fenomene cu efect negativ asupra mediului care au dus la apariţia a
numeroase dezechilibre ecologice, punând în mare pericol uneori anumite forme de viaţă.
În prezent lupta omului de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător, - bunul
comun cel mai de preţ al omenirii, a căpătat noi dimensiuni. Problema mediului este dezbătută

3
tot mai mult pe diverse planuri şi la diferite niveluri, formând obiectul a numeroase dezbateri
ştiinţifice,religioase şi politice naţionale şi internaţionale.
Chiar daca problemele ecologice impun intr-adevar masuri politice si economice
urgente din partea statelor, sunt tot mai multe voci care subliniaza ca la o solutionare profunda si
deplina a acestora nu se poate ajunge decat printr-o schimbare radicala a mentalitatii si a modului
nostru de viata, pentru ca problemele ecologice au in fond cauze spirituale - legate de felul in
care omul percepe si concepe natura, de felul in care se apropie si se foloseste de ea -, si prin
urmare se impun solutii spirituale.

2. Raportul om (societate) - natura

Cultura şi civilizaţia sunt domeniile create de om, care în diversitatea formelor lor
exprimă modul uman de existenţă. Spre deosebire de celelalte vieţuitoare care pe parcursul
existenţeise adaptează la mediul natural, omul reuşeşte să-şi creeze propria lume pe care
individul o valorifică pe parcursul vieţii. Etimologic cultura, noţiune de provenienţă latină,
desemnează procesul de valorificare a mediului natural de existenţă.

Cultura poate fi înțeleasă ca sisteme prin care oamenii interpretează lumea din jurul
lor. Aceste semnificații și interpretări sunt cele mai diverse în legăturile lor cu lumea naturală, cu
cele mai evidente legături întâlnite adesea în comunitățile tradiționale dependente de resurse. În
timp ce multe comunități tradiționale nu par să facă diferența între natură și cultură, multe
societăți moderne le percep ca entități separate sau chiar opuse. EO Wilson, totuși, a spus că toți
oamenii, indiferent de cultura lor, au o legătură înnăscută cu natura bazată pe istoriile noastre
comune ca vânători-culegători și agricultori (ipoteza biofiliei). Având în vedere provocările
viitoare ale schimbărilor climatice și ale petrolului de vârf, este de conceput ca cei cu mijloace de
trai industrializate să fie nevoite să treacă în tranziții substanțiale în viitorul apropiat.

Modalități de trai și practici

Ca un set de practici, culturile modelează biodiversitatea prin selecția plantelor și
animalelor și prin refacerea peisajelor întregi. Astfel de peisaje au fost descrise ca natură
antropogenă, deoarece compoziția lor este o reflectare a culturii locale și un produs al istoriei
umane. Dovezi arheologice și etnografice în creștere ne spun că multe habitate despre care se

4
credea anterior că sunt curate sunt de fapt o proprietate emergentă a practicilor de trai
dependente de resurse. De exemplu, unele peisaje nord-americane au fost susținute prin regimuri
periodice de ardere și pășunat. Aceste peisaje reprezintă profiluri ecologice modelate de practici
culturale localizate. Acest lucru a fost acum recunoscut odată cu denumirea epocii noastre ca
antropocen.
Acest lucru a dus, printre altele, la o divizare a atitudinilor față de conceptul de sălbăticie. Unele
societăți sălbatice sunt susținători pasionați ai valorilor sale (adesea fără o idee clară a rolului
societăților tradiționale în modelarea ecologiei), în timp ce pentru societățile tradiționale
termenul provoacă adesea furie din cauza implicației că societățile tradiționale nu au jucat niciun
rol în modelarea peisajele lor ancestrale.

Cunoștințe despre natură

Dacă diverse practici culturale și viziuni asupra lumii sunt centrale în gestionarea
diversității biologice, atunci legătura cheie dintre natură și cultură este cunoașterea. Modul în
care oamenii cunosc lumea guvernează comportamentele, înțelegerile și valorile care modelează
interacțiunile umane cu natura. Cunoașterea naturii, numită în mod tradițional, indigenă, locală
sau ecologică, este acumulată în cadrul unei societăți și transferată prin moduri culturale de
transmitere, cum ar fi povești și narațiuni. Înțelegerea culturală a mediului nu dă naștere doar la
practici de gestionare durabilă, ci și la cunoașterea cerințelor speciilor, dinamicii ecosistemelor,
recoltării durabile și interacțiunilor ecologice. Aceste cunoștințe înrădăcinate cultural pot permite
oamenilor să trăiască pe termen lung în limitele mediului lor.
Norme și instituții
Cunoașterea ecologică dă naștere, de asemenea, la norme și reglementări încorporate
social. Acestea guvernează interacțiunile și comportamentele umane față de mediul natural și au
evoluat adesea pentru a susține atât oamenii, cât și natura. Ele iau adesea forma unor reguli de
proprietate comună care guvernează utilizarea resurselor de la păduri la pescuit. Aceste reguli
definesc drepturile de acces și comportamentele adecvate și mențin productivitatea și diversitatea
sistemelor socio-ecologice - ceea ce este în cele din urmă în interesul comunității.
În ultimii ani s-a produs o schimbare de neegalat atât către peisaj, cât și către monoculturi
umane, iar multe dintre motive sunt comune. Unele presiuni au apărut din economiile capitaliste
care accentuează creșterea economică neîngrădită. Rezultatul este o schimbare a tiparelor de

5
consum, chiar și în societățile tradiționale care interacționează cu economia capitalistă,
globalizarea sistemelor alimentare și comodificarea resurselor naturale. Aceste presiuni sunt cel
mai dăunătoare atunci când conduc la perioade rapide și neprevăzute de schimbări socio-
economice, care pun în pericol atât rezistența culturală, cât și rezistența ecosistemelor. Este, de
asemenea, probabil să aibă rezultate distructive asupra sănătății, în special pentru tineri dacă
petrec mai puțin timp în natură. Timpul petrecut direct în natură îmbunătățește sănătatea
psihologică și bunăstarea, precum și creșterea nivelurilor de activitate fizică. Dar deconectarea
duce la sentimente de biofobie și frică de exterior, percepându-l ca fiind un mediu sălbatic și
necunoscut. Această dispariție a experienței pare să producă o nouă generație pierdută care este
deconectată de orice loc în special și incapabilă să simtă relații înnăscute cu natura.
Nevoia pentru politici eficiente în protecția biodiversității a fost înțeleasă de mult. Dar
importanța protecției culturale abia se conturează. Deoarece există mulți factori comuni între
diversitatea biologică și cea culturală, politicile ar trebui acum să vizeze ambele într-o nouă
abordare pentru conservare. La nivel local, eforturile ar putea include proiecte locale de
recuperare, scheme de revitalizare, scheme de educație adecvate din punct de vedere cultural și
revitalizare lingvistică. Alte abordări includ renașterea sistemelor de sănătate adecvate din punct
de vedere cultural, protecția și comercializarea atentă a sistemelor alimentare tradiționale și
ecologizarea afacerilor.
Mișcările la scară mai mare includ comerțul echitabil și recunoașterea drepturilor
funciare, astfel încât să poată fi realizate relațiile integrale dintre natură și cultură. Investițiile în
conservarea comunitară și diseminarea puterii către inițiativele și instituțiile populare pot
consolida mecanismele care favorizează sustenabilitatea socială și de mediu.
Pentru a conserva în mod eficient diversitatea globală, eforturile politice trebuie să fie
orientate la nivel internațional, vizate geografic, pe mai multe niveluri și incluzive. Politicile care
subliniază abilitarea politică, autoguvernarea și controlul teritorial la nivel de bază au potențialul
de a oferi o platformă solidă de pe care comunitățile pot juca un rol central în conservarea
biodiversității, păstrându-și în același timp propriile caracteristici culturale și conexiunea la
pământ.
Gradul în care diversitatea ecosistemelor lumii, de care depindem noi, ca oameni, este
legată de diversitatea culturilor sale, abia începe să fie înțeleasă. În mod ironic, tocmai când
ajungem să înțelegem această legătură, multe culturi se îndepărtează spre dispariție. 

6
3. Concepția și viziunea creștinismului asupra mediului
În 1967, istoricul Lynn White a scris un adevărat rechizitoriu la adresa viziunii creștine a
Occidentului, pe care o considera responsabilă de criza mediului, într-un articol intitulat
„Rădăcinile istorice ale crizei noastre ecologice”. Potrivit istoricului, creștinismul a măturat
ideea de sacralitate a naturii pe care o nutreau păgânii, așezând în loc imaginea omului creat
după chipul lui Dumnezeu, care „stăpânește” peste creaturile pământului. Prin urmare,
creștinismul a introdus dualitatea dintre om și natură și a impus monopolul omului asupra
mediului, ultimele bariere faţă de exploatarea naturii prăbușindu-se astfel fără
zgomot, susţinea White.

Teologul și filosoful american Francisc Schaeffer s-a numărat printre primii apologeţi
creștini care au contestat acuzaţia conform căreia teologia creștină susţine exploatarea
mediului, argumentând că stăpânirea despre care vorbește cartea Genezei implică gestionarea
elementelor naturii luând în calcul faptul că acestea au valoare în sine și nu trebuie deteriorate.
De altfel, un alt pasaj al Genezei clarifică sensul „stăpânirii” primite asupra pământului de primii
oameni: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o
păzească” (Geneza 2:15), subliniind ideea de ocrotire și nu de dominaţie.

În ultimii ani, ideea că trebuie să administrăm în mod înţelept lumea creată a fost supusă unui tir
de critici chiar în interiorul comunităţii creștine, arată o analiză semnată de cercetătorul Calvin
DeWitt, de la Universitatea din Wisconsin Madison, și de profesorul de filosofie Ronald Nash,
care a predat la Reformed Theological Seminary.

Prima provocare puternică venită din interior a fost lansată de evanghelicul James Watt, secretar
de interne al SUA în timpul peședintelui Reagan, care a susţinut ideea că pământul slujește doar
ca „o staţie temporară pe drumul spre viaţa veșnică”, dar și ca depozit de resurse exploatabile în
acest scurt periplu pământesc. Poziţia lui Watt părea să valideze viziunea lui White, conform
căreia viziunea creștină reprezintă pilonul crizei ecologice, iar apologeţii creștini au combătut
această filosofie a exploatării, evidenţiind că Biblia ransmite un alt mesaj: pământul aparţine

7
Creatorului său, și nu oamenilor, iar scopul creaţiei nu se mărginește la satisfacerea nevoilor
umane.

Viziunea gnostică, potrivit căreia materia este rea, dar și suspectarea creștinilor preocupaţi de
mediu de contaminare cu filosofia panteistă sau New Age au reprezentat alte motive de a
exonera creștinimul de orice datorie faţă de mediul înconjurător, arată DeWitt și Nash.

O ultimă categorie care se dezangajează faţă de datoria de a ocroti planeta este cea a creștinilor
prinși în dezbateri nesfârșite cu privire la veridicitatea crizei mediului – întrucât nu sunt siguri că
dovezile care indică apropierea de colapsul planetei sunt dincolo de orice îndoială, aceștia rămân
cantonaţi într-o așteptare fără speranţă de acţiune.

Această poziţie nu este una biblică, argumentează autorii, pentru că administrarea responsabilă a
creaţiei rămâne un imperativ, indiferent de starea acesteia, nereprezentând o opţiune, nici o
soluţie de criză, „ci un mod de viaţă”. De fapt, Biblia abundă în sfaturi legate de îngrijirea
mediului, încă de la primele ei pagini, și conţine chiar și un mesaj de final pentru cei care
deteriorează creaţia, deconstruind astfel încercările de a minimaliza importanţa acestui subiect.

Liniile directoare ale mesajului biblic

Noul și Vechiul Testament relevă o doctrină a vieţii, scrie profesorul de teologie Joann

Davidson, inventariind o serie de dovezi biblice despre grija divinităţii faţă de fiecare element al
lumii create.

În primele capitole din Geneza, Dumnezeu califică drept „foarte bune” lucrurile create.
Animalele au primit, la fel ca omul, „suflare de viaţă” și o dietă vegetariană, iar ulterior, căderea
în păcat a afectat întreaga creaţie.

În vremea lui Noe, Dumnezeu a dat instrucţiuni pentru a salva animale într-o arcă, ferindu-le de
o catastrofă globală, iar textul biblic menţionează că Dumnezeu și-a amintit, după ce ploaia a

8
încetat, „de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie” (Geneza 8:1)
și chiar a inclus în legământul său, dincolo de oameni, „orice făptură vie”(Geneza 9:8-10).

Davidson subliniază că animalele sunt pomenite în instrucţiunile date copiilor lui Israel la
intrarea în Canaan (de exemplu, măgarul căzut sub greutatea poverii trebuia ajutat, chiar dacă era
proprietatea unui dușman), dar și pământul sau pomii – de pildă, exista interdicţia de a tăia, într-o
campanie militară, pomii din jurul cetăţii asediate. De asemenea, atât pământul, cât și animalele
sunt incluse în instrucţiunile legate de sabatul săptămânal sau de anul sabatic.

În promisiunile de restaurare a creaţiei, într-o lume din care păcatul va fi eradicat, este inclusă
și lumea animală, conform mesajului transmis profetului Osea.

Iar Noul Testament nu face decât să continue această „teologie a vieţii”, prezentând imaginea
unui Dumnezeu căruia nu-i rămâne indiferentă niciuna dintre fiinţele create de El: „Nu se vând
oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu”  (Luca
12:6). De altfel, în ultimele secvenţe ale cărţii Apocalipsa, în judecata dreaptă și finală a
divinităţii este cuprinsă și pedepsirea celor care „prăpădesc pământul”.

Studiile care arată o preocupare mai scăzută a creștinilor faţă de mediu îi trezesc un gust
amar lui Steve Dunbar, biolog marin la Universitatea Loma Linda, care mărturisește că această
situaţie îi amintește de apatia israeliţilor, descrisă foarte viu în cartea profetului Ieremia: „Mulţi
păstori Mi-au distrus via şi Mi-au călcat ogorul în picioare; Mi-au prefăcut ogorul Meu cel
plăcut într-un deşert pustiit. Au făcut din el un pustiu; pustiit, el se jeleşte înaintea Mea. Toată
ţara a fost devastată, căci nimănui nu-i pasă” (Ieremia 12:10, 11, NTLR). Aceasta este o
declaraţie surprinzătoare despre poporul ales, în care nu se găsește nimeni căruia să îi pese de
distrugerea mediului, punctează Dunbar, care preia textul biblic pentru a-l folosi ca o cutie de
rezonanţă pentru propria noastre indiferenţă. „Auzim strigătul oceanelor Lui care au de-a face cu
poluarea noastră, a creaturilor Sale prinse în capcana deșeurilor noastre? (…) Auzim strigătul
semenilor noștri atunci când nu mai pot trăi în habitatele pe care El le-a creat pentru ei?”, se
întreabă Dunbar, subliniind că, în cazul în care urechea noastră prinde vaietele unei creaţii
abuzate, „întrebarea mai mare este: «Există cineva căruia să-i pese?»”.

9
Escatologia nu e o scuză pentru ignorarea problemelor de mediu

În unele cazuri, doctrina escatologică este folosită de creștini pentru a se sustrage oricărui
efort de protejare a mediului, dat fiind că destinul planetei li se pare a fi deja pecetluit.

Credinţa că pământul va fi distrus și recreat la venirea lui Isus îi determină pe mulţi

creștini să trateze grija faţă de mediu ca pe un bagaj pe care îl poţi expedia liniștit pe bancheta
din spate, scrie Rahel Wells, profesor la Universitatea Andrews. Totuși, o doctrină corectă nu
trebuie să modeleze comportamente greșite, susţine Wells, apreciind că „escatologia oferă o
motivaţie solidă pentru ecologie”. Remarcând faptul că „pasajele escatologice includ o imagine a
pământului restaurat și întinerit”, Wells conchide că un crez escatologic presupune mai degrabă
îngrijirea mediului decât opoziţia faţă de administrarea lui cumpătată.

„Escatologia și ecologismul nu sunt, până la urmă, idei contradictorii, ci complementare.

Grija faţă de planeta noastră nu este deconectată de misiunea creștină de a răspândi vestea cea
bună a salvării”, punctează și Silvia Schimpf-Torreblanca, profesor la Antillean Adventist
University.

Ben Holdsworth, profesor la Union College din Lincoln, Nebraska, a scris despre intersecţia
celor „cinci E”: escatologie, eclesiologie, evanghelizare, economie și mediu (environement).
Escatologia vorbește despre o accentuare a distrugerii naturii pe măsură ce evenimentele
Apocalipsei se apropie, iar eclesiologia ar trebui să se concentreze pe impactul acestei realităţi
asupra membrilor bisericii. Un mediu deteriorat va afecta economia societăţii, însă această criză
trebuie privită de biserică nu doar ca împlinire escatologică, ci drept oportunitate de „a duce
speranţa într-o lume cufundată în criză crescândă”.

De fapt, în loc de a privi cu reticenţă eforturile care se fac pentru salvarea mediului,
creștinii ar trebui să fie primii preocupaţi de această criză, tocmai datorită crezului lor
esctologic, afirmă Bob White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge, remarcând că,

10
din perspectivă biblică, pământul seamănă mai puţin cu Titanicul și mai mult cu nava Queen
Mary, având în vedere că „va fi reconstruit și mai glorios”.

Motive suplimentare pentru a conserva darurile primite

Nu este misiunea creștinilor aceea de a soluţiona disputele privind încălzirea

globală, notează Joann Davidson, subliniind că, deși preocuparea faţă de criza mediului este de
dată recentă în societatea noastră, scriitorii biblici și-au exprimat recunoștinţa faţă de creaţie, dar
și îngrijorarea faţă de modul în care ne raportăm la ea, cu mult mai devreme. În consecinţă, crede
Davidson, motivele biblice în favoarea protejării mediului nu doar că sunt  mai vechi, dar merg
mai în profunzime decât actuala etică a mediului.

Creștinii trebuie să protejeze planeta care le-a fost dată ca locuinţă pentru că lumea
materială este importantă pentru Dumnezeu și El este implicat în susţinerea ei, explică Bob
White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge. Pe de altă parte, aceasta este porunca
specifică dată de divinitate în zorii istoriei umanităţii, iar administrarea chibzuită a resurselor
planetei este parte din închinarea creștină, subliniază profesorul.

Natura este cartea din paginile căreia încă irumpe iubirea și forţa Creatorului, așa că
administrând-o judicios, ne consolidăm legătura cu divinitatea și predăm acest privilegiu și
generaţiei următoare, punctează profesorul de biologie William Hayes.

Există însă și alte motive pentru a gestiona cu prudenţă mediul și resursele sale. De exemplu,
cele de ordin economic. Resursele planetei sunt finite, iar un consum nesustenabil afectează în
cele din urmă mediul, producând daune deloc neglijabile din punct de vedere financiar. Doar în
2018, cele mai severe 10 dezastre naturale au produs pagube de cel puţin 84,8 miliarde de dolari,
potrivit unui studiu al organizaţiei Christian Aid, care a arătat că „schimbările climatice au un
impact devastator asupra vieţilor şi modului de existenţă al multor oameni chiar în acest
moment”, după cum a declarat Kat Kramer, conducătoarea departamentului pentru climă al
organizaţiei.

11
Grija pentru mediu ar trebui să fie generată și de motive legate de sănătate și de justiţie socială,
punctează Hayes. Un mediu sănătos susţine sănătatea umană prin ecosistemele sale, dar un
mediu deteriorat generează boală, tensiuni și inegalitate. În general, cei mai săraci locuitori ai
planetei plătesc un cost injust pentru a susţine confortul și risipa din statele dezvoltate, iar
creștinii ar trebui să fie cei mai vocali în susţinerea drepturilor celor defavorizaţi de exploatarea
mediului, nu doar în cazul fiinţelor umane, ci și a altor forme de viaţă, concluzionează Hayes.

Nu preţuim îndeajuns natura pentru că nu am fost niciodată nevoiţi să trăim lipsiţi de frumuseţea
și abundenţa ei. O lume lipsită de biodiversitate, „din inox, oţel și ciment, despuiată de orice
plantă și animal, orice copac sau coastă de deal”, ar însemna nu doar „o lume cu greu locuibilă,
din punct de vedere biologic”, ci una „în care cu greu am vrea să trăim”, notează jurnalistul
Thomas Friedman. Ar fi, de fapt, o lume în care am realiza pe deplin semnificaţia cuvintelor
entomologului Edward Wilson, care observa că distrugerea ecosistemelor pentru profit e similară
cu arderea tablourilor din Luvru pentru a găti cina. Numai că, în acest caz, tablourile au o valoare
imposibil de cuantificat, pentru că Acela care le-a semnat a făcut ca viaţa să curgă prin fiecare
por, nuanţă și relief. Iar atunci când Celui infinit îi pasă chiar și de o vrabie care cade la pământ,
omul, creatura a cărui viaţă l-a costat cel mai mult pe Creator, nu se cade să orbecăie prin pâcla
indiferenţei.

4. Dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de
dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între
aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural.

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul „Viitorul nostru comun”, cunoscut și
sub numele de Raportul Brundtland: „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi”.

12
Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea
deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om - mediu, fie că e vorba de
mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa
exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în primul rând
prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în
complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și
preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.

5. Concluzii

Termenul de ecodezvoltare (economistul francez Pezzey a identificat peste 60 de definiţii

ale termenului), ori de „dezvoltare durabilă“ cunoaşte abordări foarte diverse. Dincolo de
accepţiunea strict economică se manifestă o multitudine de semnificaţii. Astfel, „econcetriştii“,
partizani ai protecţiei naturii ca un scop în sine, se opun „antropocentriştilor“, care se interesează
de mediu numai din punctul de vedere al utilităţii sale pentru om.

Printre aceştia din urmă, putem distinge „liberalii“ (precum Solow, Tietenberg ş.a.)
convinşi de liberul joc al mecanismelor de piaţă, amendate corespunzător pe termen lung al
mediului; la rândul lor, „reformiştii“ (Pearce, Bishop, Turner etc.) insistă asupra miopiei pieţei
faţă de complexitatea mecanismelor de regularizare ale biosferei şi sugerează o intervenţie
publică crescută.
În sfârşit, „radicalii“ (Lele, Brown ş.a.) reclamă o reevaluare radicală a opţiunilor actuale
în materie de dezvoltare şi consum.

13
6. BIBLIOGRAFIE
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Criz%C4%83_ecologic%C4%83

- https://www.resurgence.org/magazine/article2629-nature-and-culture.html

- https://semneletimpului.ro/mediu/de-ce-sa-le-pese-crestinilor-de-mediul-inconjurator.html

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_durabil%C4%83

- Suport curs Ecologie, PROF. UNIV. DR. MIRCEA DUTU-BUZURA

- Dr. Ing. Maniu Maria - Ecologie şi protecţia mediului, Universitatea Bioterra Bucureşti, 2004

14