Managementul ecologic

1. Noţiunea de ecologie şi protecţia mediului înconjurător

În cadrul acestei lecţii veţi avea ocazia să citiţi mai multe date despre noţiunea de ecologie şi despre importanţa protecţiei mediului înconjurător.
În trecut, încă de pe timpul populării Americii, şeful tribului indian Seattle a spus:

„Învăţaţi-vă copiii ceea ce noi îi învăţăm dintotdeauna pe ai noştri, şi anume că Pământul este tatăl nostru. Tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, ni se întâmplă nouă. Nu
Pământul ne aparţine, ci noi aparţinem Pământului."

Şeful tribului indian era foarte inteligent şi deja de atunci a putut să prevadă posibilele pericole ale dezvoltării rapide şi ale modului în care omul se comportă faţă de
natură. Prin apelul său, a încercat să trezească şi să stimuleze conştiinţa ecologică. În prezent, acesta nu este doar apelul unui singur om; întreaga populaţie
internaţională, oamenii de ştiinţă şi activiştii numeroaselor organizaţii ecologice non-guvernamentale din întreaga lume sunt din ce în ce mai multe şi avertizează
tot mai serios populaţia despre consecinţele folosirii iresponsabile şi iraţionale a bogăţiilor naturale. În lume predomină convingerea că protecţia şi îmbunătăţirea
mediului înconjurător este o obligaţie a întregii civilizaţii, iar educaţia ecologică este o parte componentă a culturii vieţii.

Ecologia este pe cale să devină un factor dominant al riscului de afaceri, deoarece criza ecologică este din ce în ce mai mare, iar aceasta are un caracter global.

Ecologia este ştiinţa mediului înconjurător, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Termenul de ecologie a fost utilizat pentru prima dată de biologul
german Ernst Haeckel în anul 1866, care a propus ca o disciplină a biologiei, adică a zoologiei, să se numească drept ecologie. Scopul acesteia era cercetarea relaţiei
între speciile de animale şi natura lor organică şi neorganică.

Numele ştiinţei provine din cuvintele greceşti oikos - „casă, gospodărie” şi logos - „ştiinţă, cercetare”. Din denumire, putem concluziona că ecologia este ştiinţa care
cercetează relaţia organismelor cu habitatul.

Deseori, acest termen se foloseşte ca sinonim pentru noţiunea de protecţie a mediului înconjurător, ceea ce nu este corect, deoarece protecţia mediului înconjurător
este doar unul dintre domeniile cu care se ocupă ecologia.

Iată câteva definiţii ale ecologiei:

1
Ecologia este disciplina ştiinţifică, care studiază clasificarea şi răspândirea organismelor vii şi a interacţiunii biologice între organisme şi mediul lor. Ecologia este o
ştiinţă multidisciplinară, legată de alte discipline ştiinţifice familiare, precum biologia, medicina, sociologia şi politica.

Plecând de la clasificarea fiinţelor vii la oameni, animale şi plante, ecologia se poate clasifica şi în mai multe grupuri, şi anume:

 ecologia plantelor;
 ecologia animalelor;
 ecologia oamenilor.

Pe lângă criteriile sus-menţionate, mai există şi următoarele ramuri ale ecologiei:

 ecologia socială;
 autoecologia;
 ecologia culturală;
 ecologia mediilor urbane;
 ecologia radiaţiei.

Principiile ecologice de bază sunt:

 circulaţia substanţelor;
 fluxul de energie.

Aceste principii sunt bazate pe relaţiile de nutriţie din ecosisteme, pe diversitatea biologică, organizarea ierarhică, pe ciclurile biogeochimice, precum şi pe
adaptabilitatea sistemelor biologice. Mediul de viaţă sau mediul de viaţă a omului reprezintă tot ceea ce ne înconjoară în ziua de astăzi şi tot ceea ce reprezintă
cadrul natural în care trăiesc toate fiinţele vii şi acţionează împreună prin influenţe reciproce.

 În opinia lui Ernst Haeckel, ecologia subînţelege întreaga ştiinţă a relaţiilor între organisme şi mediul extern care le înconjoară.

 Ecologia, ca obiect de studiu, reprezintă influenţa fiinţelor vii asupra mediului şi influenţa mediului asupra fiinţelor vii, adică include cercetarea plantelor şi
animalelor, a comunităţilor de plante şi animale şi cercetarea ecosistemului.

Prin urmare, obiectul de cercetare a ecologiei îl reprezintă fiinţele vii, mediul, relaţia şi influenţa lor reciprocă.

2
Mediul natural este o noţiune foarte similară, însă omul nu trebuie deloc să aibă influenţă asupra acestuia şi niciun fel de activităţi. Totuşi, cu o avansare
tehnologică tot mai mare şi cu o influenţă tot mai mare a omului asupra naturii, diferenţa între mediul natural şi mediul de viaţă a omului devine tot mai mare.

Prin activităţile sale, omul schimbă mediul natural şi deseori pune în pericol şi poluează mediul natural.

Unele dintre activităţile care au un impact enorm asupra mediului de viaţă sunt:
 exploatarea;
 industrializarea;
 defrişarea;
 emisia de gaze;
 crearea depozitelor de deşeuri;
 construcţia centralelor hidroelectrice și a rezervoarelor.

Rezultatul activităţilor umane este afectarea ecosistemului şi a schimbărilor climatice.

Mediul de viaţă este afectat de diferiţi factori, care provoacă perturbări ale mediului de viaţă, precum:

 industrializarea;
 explozia demografică;
 dezvoltarea economică necontrolată;
 urbanizarea lumii moderne.

Protecţia mediului de viaţă este o parte componentă a dezvoltării sociale şi de stat. Odată cu creşterea numărului de locuitori, creşte şi gradul de urbanizare, dar şi
utilizarea energiei; toate acestea influenţează negativ durabilitatea mediului.

Defrişarea conduce la reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă şi creşte degradarea solului.

Industrializarea contribuie la poluarea apei şi a aerului. Resursele de apă sunt din ce în ce mai poluate din cauza evacuării apelor uzate sau netratate din industrie,
canalizare, deşeuri şi pesticide de pe suprafeţele agricole. Conservarea mediului de viaţă nu este contra dezvoltării, însă aceasta include protecţia şi utilizarea
raţională a resurselor naturale. Una dintre cele mai mari provocări este cum să se realizeze creşterea rapidă a venitului naţional, fără epuizarea bogăţiilor naturale.

3
Pentru păstrarea echilibrului biologic, este necesară introducerea diferitor procedee şi măsuri care ar evita punerea în pericol a mediului de viaţă.

Cerinţele generale ale dezvoltării ecologice sunt:

 economisirea resurselor;
 răspunderea pentru daunele ecologice;
 regenerarea resurselor cheltuite;
 reciclarea.

2. Noţiunea de management ecologic

In cadrul acestei lecţii, abordăm noţiunea şi importanţa managementului ecologic, caracteristicile de bază a acestuia din perspectiva persoanelor individuale, precum
şi din perspectiva companiilor. De asemenea, vorbim şi despre modelul de management ecologic.

Managementul ecologic este o ştiinţă relativ tânără, apărută ca parte a ecologiei la sfârşitul secolului al XX-lea, aceasta având sarcina reducerii minime a influenţei
dezvoltării tehnologice şi economice asupra biosferei.

Managementul ecologic este ştiinţa de gestionare a mediului înconjurător. Managementul ecologic se referă la planificarea ecologică,
focalizându-se pe implementare, monitorizare, verificare şi control, precum şi pe confruntarea practică cu obiectivele conservării mediului de
viaţă.

Unele dintre definiţiile managementului ecologic sunt:

 Managementul ecologic este abordarea care depăşeşte managementul resurselor naturale, pentru a se baza şi pe mediul politic, social
şi natural. Se ocupă cu întrebările referitoare la valori şi distribuire, având un mecanism de reglementare natural şi o echitate între
generaţii.
 Managementul ecologic subînţelege o descriere generală a proceselor realizate de profesionişti sistemic orientaţi, care se ocupă cu
ştiinţele naturale, sociale sau cu diferite ramuri ale ingineriei, împiedicând astfel problemele mediului de viaţă pe care l-au schimbat şi
influenţat negativ oamenii, toate acestea având bază interdisciplinară cu un punct de observare cantitativ şi/sau futuristic.

4
Caracteristicile managementului ecologic sunt:
• managementul ecologic susţine dezvoltarea durabilă;
• managementul ecologic se ocupă cu lumea influenţată de om;
• managementul ecologic necesită o abordare multidisciplinară;
• managementul ecologic trebuie să integreze diferite atitudini despre dezvoltare;
• managementul ecologic solicită integrarea ştiinţei, a deciziilor politice, a planificării şi a responsabilităţii;
• managementul ecologic recunoaşte nevoile umane de bază;
• managementul ecologic are o scară temporară care include şi depăşirea termenelor de scurtă durată;
• aşa cum managementul ecologic recunoaşte ameninţări şi probleme, tot astfel trebuie asigurată şi depăşirea acestora;
• managementul ecologic stimulează gestionarea, nu exploatarea.

Managementul ecologic are posibilitatea de formare a eticii persoanelor individuale, a grupurilor, a companiilor sau a societăţii, cu scopul atingerii obiectivelor proprii
prin:

 Abordarea consultativă (educaţie, demonstrări (modele), mass-media, sfaturi etc.);

 Abordarea economică (impozitarea, creditele, împrumuturile, ajutoarele, reducerile, cotele sau acordurile comerciale etc.);
 Abordarea reglemetărilor (standarde, restricţii şi monitorizare, licenţe, determinarea zonelor etc.).

Managementul ecologic este o formă specifică de competenţe ale oamenilor din cadrul companiei de a lucra şi trăi conform naturii.

Managementul ecologic devine o parte inevitabilă a afacerilor fiecărei firme. Indicatorii care arată în ce mod influenţează compania mediul de viaţă, resursele
naturale, poluarea şi altele, influenţează şi destinul companiei respective, iar nerespectarea reglementărilor ecologice poate determina pierderea unui produs de pe
piaţă sau chiar falimentul companiei.

În viaţa economică contemporană, în special se evidenţiază impactul factorilor ecologici asupra riscului de afaceri, prin apariţia daunelor ecologice care pot provoca
daune materiale sau nemateriale semnificative afacerilor companiei.

Dezvoltarea durabilă, adică dezvoltarea fără un impact negativ asupra mediului de viaţă este motto-ul general al afacerilor în companiile moderne de astăzi. Acest
motto este inclus şi în cel mai nou standard ecologic, ISO 14001, şi se aplică în întreaga lume.

Responsabilitatea ecologică a fiecărei companii provine din faptul că activităţile economice sunt cele care pun în pericol şi au cel mai mare
impact asupra echilibrului ecologic în natură.

5
Iresponsabilitatea economică faţă de resursele naturale şi poluările urbane influenţează negativ imaginea companiei.

Numeroase incidente ecologice care apar în întreaga lume, în pofida tehnologiei avansate, avertizează drastic toţi participanţii la viața
economică că fiecare omisiune ecologică se plăteşte foarte scump.

Cea mai scumpă este, desigur, viaţa pusă în pericol şi agravarea sănătăţii omului (apa, aerul şi solul poluat, mâncarea modificată genetic etc.),
care provoacă frică şi nesiguranţă în mediul înconjurător.

În afară de elementele specificate ale managementului ecologic şi ale managementului dezvoltării durabile, subiecte importante într-o
companie sunt şi: gestionarea produsului, ambalajul şi împachetarea, depozitarea deşeurilor, protecţia solului, gestionarea materialelor
dăunătoare, gestionarea energiei şi controlul zgomotului.

În ţările dezvoltate, subiectelor care ţin de ecologie şi de dezvoltarea economică durabilă nu li se dedică doar cercetările teoretice, ci acestea se
rezolvă şi practic.

La nivelul unei companii, aceasta înseamnă:

 creşterea fondurilor alocate (creşterea costurilor) pentru eliminarea proceselor dăunătoare ale procesului tehnologic asupra naturii şi asupra resurselor
umane;
 reducerea posibilităţii de provocare a riscurilor ecologice şi operative prin creşterea responsabilităţii ecologice;
 adaptarea tuturor afacerilor companiei cerinţelor din standardele ecologice şi cerinţelor din sistemul managementului calităţii;
 creşterea investiţiilor ecologice;
 planificarea şi realizarea unui comportament ecologic şi economic raţional în ceea ce priveşte cheltuirea resurselor naturale;
 introducerea tehnologiilor pure, bazate pe conceptul de ecologizare a producţiei;
 creşterea responsabilităţii complexe a managementului în ceea ce priveşte atingerea parametrilor ecologici în viaţa companiei, prin respectarea tuturor
standardelor ecologice;
 formarea şi introducerea politicii ecologice în companie;
 un control realizat cu regularitate a performanţelor ecologice, precum şi informarea publicului etc.

6
Ţările înalt dezvoltate au legislaţii foarte stricte, prin care sancţionează responsabilitatea companiei pentru provocarea daunelor ecologice, inclusiv şi
responsabilitatea retroactivă pentru poluarea mediului înconjurător, unde fiecare participant la incidentul ecologic răspunde pentru întreaga daună apărută,
indiferent cât de mult sau de puţin a contribuit la aceasta.

În ţările aflate în tranziţie, încă nu se aplică standarde ecologice stricte în afacerile companiilor, însă dezvoltarea sistemului de management ecologic european
indică nevoia de îmbunătăţire a performanţelor ecologice. Aceasta se obţine prin introducerea sistemului european de management ecologic.

Încetul cu încetul, managementul ecologic devine o profesie şi un factor foarte important în afaceri.

Companiile văd în managementul ecologic o poziţie mai bună pe piaţă. Companiile concurente tind să organizeze cât mai bine managementul lor ecologic, fiindcă
ştiu că consumatorii aşteaptă o grijă mai atentă faţă de ecologie.

Modelul de management ecologic

Modelul sistemului de management ecologic (vezi imaginea 2.5) ilustrează cinci faze, care se repetă ciclic:

I. Prima fază include definirea politicii ecologice, care presupune şi obligaţiile managementului de îmbunătăţire a gestionării şi armonizării managementului
ecologic cu principiile ecologice;
II. A doua fază include planificarea programului pentru îmbunătăţirea performanţelor ecologice pe baza influenţei tuturor activităţilor şi a outputurilor asupra
mediului înconjurător;
III. A treia fază include aplicarea şi întreţinerea sistemului de management ecologic (cel mai des stabilit pe baza standardului ISO 14000) în urma
circumstanţelor normale sau extraordinare;
IV. A patra fază include monitorizarea şi controlul ecologic intern al realizării programului şi acţiuni corective stabilite conform politicii ecologice;
V. A cincea fază presupune revizuirea şi analiza rezultatelor managementului cu privire la stabilirea acestora cu cerinţele ecologice, precum şi definirea noilor
obiective.

7
 Imaginea 2.5 - Schiţa modelului de aplicare a managementului ecologic în companie

(Adaptat de la sursa „Enciclopedie – mediul de viaţă şi dezvoltarea durabilă”,

Institutul pentru Manuale şi Mijloace Educaţionale, Belgrad 2003, p. 421)

3. Dezvoltarea durabilă

În cadrul acestei lecţii, vom vorbi despre importanţa şi definirea dezvoltării durabile, precum şi despre Raportul Brundtland, despre recomandările din Rio de
Janeiro şi din Agenda 21; vom discuta şi despre Summitul de la Rio de Janeiro, despre principiile dezvoltării durabile, precum şi despre aplicarea dezvoltării durabile
la nivelul unei companii.

De ce dezvoltarea actuală nu este durabilă?

Până în zilele noastre, caracteristicile dezvoltării tehnice şi tehnologice sunt exploatarea intensivă şi epuizarea resurselor neregenerabile, degradarea ecologică a
mediului direct şi a mediului larg, punerea în pericol a comunităţii umane, a sănătăţii individuale şi colective a oamenilor, precum şi punerea în pericol a ipotezelor
geofizice ale vieţii.

8
Odată cu dezvoltarea tehnică şi tehnologică, în istoria umană apare şi un număr mare de crize (războaie, epidemii, catastrofe naturale etc.). Astăzi, omenirea se
confruntă cu crize de caracter global, care ameninţă supravieţuirea întregului ecosistem de pe planeta noastră.

În secolul al XXI-lea, crizele ecologice ocupă locul central, acestea având următoarele probleme:

 biosfera şi ecosistemul deteriorat;

 creşterea enormă a populaţiei care ameninţă să depăşească capacităţile naturale ale planetei (în sensul aprovizionării cu apă şi mâncare);
 cantităţi epuizate şi micşorate de resurse neregenerabile;
 poluarea şi degradarea tuturor mediilor de viaţă;
 schimbările climatice globale;
 daunele provocate sănătăţii umane şi punerea în pericol a vieţilor;
 cantităţi enorm de mari, nemăsurabile, de deşeuri.

Raportul Brundtland

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat în anul 1983 rezoluţia privind iniţiativa pentru formarea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (World
Commision on Environment and Development). În anul 1987, Comisia publică un raport stabilit de Gro Harlem Brundtland (preşedintele Norvegiei, care a prezidat
comisia), cu numele de „Viitorul nostru comun” (Our common future), cunoscut ca Raportul Brundtland. Acest raport a stimulat enorm discuţii cu privire la criteriile
şi condiţiile dezvoltării durabile, ca un nou concept al politicii economice şi ecologice.

Întrebările-cheie erau:

 În ce mod se pot asigura viitoarelor generaţii condiţii care să nu fie mai dezastruoase decât cele din zilele noastre?
 În ce mod se poate contribui la o situaţie mai bună a ţărilor în dezvoltare, chiar şi în pofida faptului că îngreunarea situaţiei ecologice generale necesită
introducerea unor noi standarde generale în economie?

Din raportul respectiv au fost extrase două definiţii, care sunt cele mai des citate definiţii ale dezvoltării durabile:

 Dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care satisface nevoile generaţiilor de astăzi, fără posibilităţi reduse ale viitoarelor generaţii de satisfacere a propriilor
nevoi”.
 A doua definiţie mai largă spune că dezvoltarea durabilă este „un tip de activitate umană, care îngrijeşte şi perpetuează împlinirea istorică a întregii
comunităţii a vieţii pe Pământ”.

9
Recomandările Conferinţei din Rio de Janeiro şi Agenda 21

Rolul esenţial al economiei în asigurarea condiţiilor dezvoltării durabile a fost unul dintre subiectele importante la conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare, organizată la Rio de Janeiro în anul 1992.

Această conferinţă a fost cea mai mare dintre toate conferinţele organizate de Naţiunile Unite, la care au participat aproximativ 10 000 de reprezentanţi oficiali din
peste 150 de ţări, inclusiv 116 lideri politici naţionali. În paralel, a fost organizată şi conferinţa dedicată organizaţiilor non-guvernamentale, care a atras şi mai mulţi
participanţi. Conferinţa a fost urmărită de peste 7 000 de jurnalişti. Rezultatul acesteia era semnarea şi adoptarea documentelor importante, printre care intră şi
Declaraţia cu privire la Mediu şi Dezvoltare - cunoscută ca Declaraţia de la Rio. Printre documentele importante, se numeră şi: Convenţia privind schimbările
climatice, Convenţia privind diversitatea biologică, Principiul de gestionare, protecţie şi dezvoltare durabilă a tuturor tipurilor de păduri, precum şi un plan de
acţionare a dezvoltării durabile pentru secolul XXI, numit Agenda 21. În Agendă, era publicat modul de aplicare a conceptului de dezvoltare durabilă, definit printr-
un întreg sistem de standarde şi reglementări care se recomandă să se respecte pentru a fi posibilă atingerea obiectivelor stabilite şi pentru aplicarea principiilor
pentru ca companiile să aibă un rol mai mare în protecţia mediului de viaţă şi în politica de dezvoltare.

Summitul de la Johannesburg

Pe întreg parcursul anului 1997, a fost realizat un studiu al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), specializat în finanţarea proiectelor de dezvoltare
în ţările nedezvoltate. Studiul indică faptul că creşterea economică în ţările în curs de dezvoltare necesită noi surse de energie şi că în cadrul dezvoltării noilor
capacităţi energetice o parte din fonduri trebuie orientate spre proiectele de exploatare a surselor de energie regenerabilă, ceea ce ar fi contribuit la reducerea
poluării mediului înconjutător.

Zece ani după Summitul de la Rio, din 26 august până pe 4 septembrie 2002, la Johannesburg a avut loc Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă, la care s-a
demonstrat că marile aşteptări prezentate la Conferinţa privind Mediul de la Rio de Janeiro nu sunt nici pe departe îndeplinite. Cauzele neîndeplinirii aşteptărilor
sunt lipsa de colaborare internaţională, un angajament insuficient din partea grupurilor de interes şi angajamente politice slabe. De aceea, Summitul de la
Johannesburg a stimulat dezvoltarea durabilă ca element central şi a oferit o nouă stimulare împotriva sărăciei şi a protecţiei mediului de viaţă. La Summit, a fost
condamnată legătura între sărăcie, mediul de viaţă şi folosirea resurselor naturale, iar guvernele ţărilor participante (inclusiv şi ţările din Balcani) au ajuns la un acord
şi au definit un spectru larg de obligaţii şi obiective concrete cu scopul acţionării mai eficiente în realizarea conceptului de dezvoltare durabilă.

Definiţiile dezvoltării durabile

10
Dezvoltarea durabilă subînţelege dezvoltarea care nu contribuie la deteriorarea şi epuizarea resurselor, care face posibilă şi admisibilă dezvoltarea, care este
condiţionată şi urmată de creşterea conştientizării despre nevoia de păstrare şi îmbunătăţire a mediului, care contribuie la o dezvoltare economică durabilă.

Dezvoltarea durabilă include dezvoltarea integrală, economică, tehnologică, socială şi culturală, armonizată în conformitate cu nevoile de protejare şi îmbunătăţire
a mediului de viaţă, care asigură generaţiilor de astăzi şi de mâine satisfacerea nevoilor şi o calitate de viaţă mai bună.

Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care asigură satisfacerea nevoilor actuale, fără să pună în pericol posibilităţile viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile
lor nevoi.1

Principiile dezvoltării durabile

Să vedem acum lista de principii ale dezvoltării durabile, formulate la Ecosummitul global din anul 1992, în Declaraţia de la Rio privind Mediul şi Dezvoltarea. Grija
pentru dezvoltarea durabilă trebuie să fie în centrul de interes al tuturor oamenilor.

Ţările, deşi au drepturi suverane de folosire a resurselor naturale, trebuie să devină foarte responsabile pentru controlul activităţilor lor şi să evite posibilele daune
ale naturii şi cetăţenilor altor ţări.

Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit prin grija faţă de drepturile generaţiilor de azi şi de mâine, care vor fi capabile să-şi satisfacă toate nevoile ecologice şi cele
de dezvoltare.

Pentru a obţine dezvoltarea durabilă, protecţia ecologică trebuie să devină parte integrală a procesului de dezvoltare.

Toate ţările şi naţiunile trebuie să colaboreze la sarcina importantă de combatere a sărăciei, deoarece aceasta este condiţia necesară pentru dezvoltarea durabilă.
Deşi acţiunile internaţionale, în ceea ce priveşte protecţia ecologică şi dezvoltarea, trebuie să aibă în vedere interesele şi nevoile tuturor ţărilor, o atenţie specială
trebuie dedicată ţărilor aflate în curs de dezvoltare, în special celor mai puţin dezvoltate, care sunt cele mai vulnerabile când vine vorba de ecologie.

Pentru a obţine dezvoltarea durabilă şi o calitate mai bună de viaţă a tuturor oamenilor, ţările trebuie să restricţioneze şi să elimine modelele de producţie şi de
consum nedurabile şi să promoveze o politică demografică adecvată. Ţările trebuie să colaboreze reciproc în ceea ce priveşte capacităţile locale şi interne pentru
dezvoltarea durabilă, realizând schimbul de informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, inclusiv şi noile tehnologii şi invenţii.

Problemele ecologice se rezolvă cel mai bine prin participarea masivă a cetăţenilor la toate nivelurile relevante de decizie, ceea ce implică şi dreptul la toate
informaţiile cu privire la protecţia naturii şi a sănătăţii omului. Prin stabilirea legislaţiilor şi reglementărilor ecologice eficiente, trebuie să se asigure şi un management
calitativ al ecologiei, precum şi aplicarea standardelor ecologice adecvate.

11
Măsurile internaţionale care se referă la problemele ecologice transfrontaliere şi globale trebuie să fie, pe cât posibil, mai mult orientate spre consensul
internaţional.

Ţările trebuie să dezvolte dreptul ecologic naţional, care îi va sancţiona pe toţi cei care poluează mediul şi care va asigura o compensaţie victimelor poluării şi ale
altor daune ecologice.

Ţările trebuie să colaboreze mai eficient pentru a încuraja şi împiedica realocarea şi transferul tehnologiilor şi activităţilor poluatoare în alte ţări, care pot provoca
degradări ecologice grave sau pune în pericol sănătatea oamenilor.

Având drept scop protecţia mediului, principiul de precauţie şi prudenţă trebuie să fie cel mai larg aplicat în toate activităţile. Acolo unde există pericolul de
apariţie a daunelor serioase şi nerecuperabile, lipsa de certitudine ştiinţifică nu trebuie folosită ca un motiv pentru amânarea aplicării costurilor adecvate pentru
împiedicarea degradării ecologice.

Guvernele ţărilor trebuie să folosească şi instrumente economice în ceea ce priveşte analiza costurilor ecologice, având în vedere şi abordarea că poluatorul
plăteşte costurile de eliminare a poluării, oricând acesta nu este în conflict cu interesul public sau cu principiile comerţului şi investiţiilor internaţionale. Evaluarea
influenţei asupra mediului trebuie folosită la maxim oricând există evaluări ale rezultatelor negative ale anumitor activităţi economice sau investiţionale asupra
mediului natural.

Ţările trebuie imediat să anunţe ţările vecine în caz că apar catastrofe naturale sau alte forme de situaţii de urgenţă, care pot provoca daune ecologice serioase şi
ţărilor vecine.

Tinerii au un rol vital în managementul ecologic şi în dezvoltare. Creativitatea, idealurile şi curajul tinerilor contribuie la mobilizarea pentru parteneriatul global,
pentru a obţine o dezvoltare durabilă şi pentru a asigura un viitor mai bun pentru toţi.

Populaţiile indigene şi comunităţile lor, precum şi alte comunităţi locale au un rol vital în managementul ecologic şi în dezvoltare, având în vedere cunoştinţele lor
locale şi practica şi experienţa tradiţională.

Războaiele includ activităţi distructive pentru dezvoltarea durabilă, aşadar obligaţia tuturor ţărilor este ca, în cazul în care apar conflicte de război, să respecte
dreptul internaţional şi să protejeze mediul lor.

Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt reciproc legate şi inseparabile. Toate litigiile ecologice între ţări trebuie soluţionate prin acorduri de pace.
Aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă la nivelul unei companii

Dezvoltarea durabilă se bazează pe anumite principii, care pentru nevoia de aplicare la nivelul companiei se pot defini ca:

12
  precauţie;
 prevederea riscului;
 împiedicarea cauzelor;
 noua valorificare a mediului de viaţă;
 schimbarea modului de comportament, schimbarea modului de consum.

Din punct de vedere a managementului companiei, dezvoltarea durabilă:

 asigură creşterea/dezvoltarea economică continuă;

 ţine un anume echilibru între dezvoltarea socială şi economică a companiei cu capacităţi ecologice şi spaţiale pentru o anumită zonă;

 este social acceptabilă, și anume contribuie la o integrare mai intensă a companiei în comunitate;

 este politic acceptabilă, adică decizia luată trebuie să fie obiectul acordului cu instituţii oficiale şi forumuri.

Dezvoltarea durabilă se obţine prin luarea şi aplicarea deciziilor, prin care se asigură armonizarea intereselor de protecţie a mediului înconjurător şi a intereselor
dezvoltării economice.

Dezvoltarea durabilă se realizează prin 4 faze, şi anume:

 capitalul obţinut de oameni (maşini);

 resursele umane (cunoştinţe şi competenţe);
 capitalul natural (resursele naturale);
 capitalul social (instituţiile de stat).

Există şase indicatori ai dezvoltării durabile, care se consideră necesari pentru realizarea conceptului de dezvoltare durabilă, atât pentru generaţiile de astăzi, cât şi
pentru cele de mâine. Indicatorii sunt:

 creşterea venitului personal real pe cap de locuitor;

 îmbunătăţirea sănătăţii şi alimentaţiei;
 invenţiile în educaţie;
 accesul liber la resurse;
 distribuirea corectă a veniturilor personale;

13
  libertate fundamentală mai mare.

4. Sistemul managementului ecologic

În cadrul acestei lecţii, vom vorbi despre sistemul managementului ecologic, despre ceea ce cuprinde, despre elementele-cheie, despre factorii care determină
companiile să introducă EMS, precum şi despre principiile de bază a sistemului de management ecologic.

Sistemul managementului ecologic (EMS) se referă la gestionarea programelor de protecţie a mediului în cadrul unei organizaţii într-un mod atotcuprinzător,
sistematic, planificat şi documentat. Aceasta include structura de organizare, planificare şi resurse pentru dezvoltarea, implementarea şi conducerea politicii pentru
protecţia mediului.

Sistemele managementului ecologic sunt create prin sinteza de standarde naţionale sau internaţionale şi datorită indicaţiilor de politică ecologică, iar ca atare
reprezintă instrumentele gestionării ecologice cu un grad înalt de formalizare şi unificare.

Cu o astfel de abordare se asigură o aplicare a tuturor procedurilor formale prin care se realizează condiţii pentru crearea sistematică şi documentată a sistemului
de management ecologic în companii.

Sistemul managementului ecologic (EMS):

 se foloseşte ca şi instrument pentru îmbunătăţirea performanţelor de protecţie a mediului înconjurător;

 asigură un mod sistematic de gestionare a operaţiunilor organizaţiei pentru protecţia mediului înconjurător;
 reprezintă o imagine de ansamblu a influenţelor indirecte şi de lungă durată a produselor, serviciilor şi proceselor asupra mediului de viaţă;
 impune anumite reguli şi respectarea acestora în organizaţii pentru soluţionarea problemelor care ţin de mediul înconjurător, alocând resurse, determinând
responsabilităţi şi evaluarea permanentă a practicii, procedurilor şi a proceselor;
 este orientat spre îmbunătăţirea constantă a sistemului.

EMS include toate domeniile de gestionare a companiei, aşadar acesta trebuie integrat în toate activităţile companiei.

EMS respectă ciclul de gestionare Plan-Do-Check-Act, definit ca „Planifică - Realizează - Verifică - Acţionează”. În faza planificării, compania trebuie să analizeze
starea iniţială şi propriile performanţe în ceea ce priveşte domeniul mediului de viaţă, inclusiv influenţele asupra acestuia, dar şi să definească politici, sarcini şi
obiective. Procesul include, de asemenea, şi verificarea sistemului şi acţionează asupra sistemului. Modelul este continuu, deoarece procesul EMS este un proces de
îmbunătăţire constantă în care, în cadrul companiei, sistemul se revizuieşte şi analizează constant. Pe baza această, se aplică programul de informarre şi de pregătire
a personalului şi se întemeiază operaţii de afaceri, incluzând documentarea şi canale de comunicare. Controlul performanţelor, monitorizarea şi mecanismele de
revizuire se proiectează pentru asigurarea îmbunătăţirii constante a performanţelor ecologice şi a obţinerii măsurilor, adică a principiilor menţionate de dezvoltare

14
durabilă.

Acesta este un model pe care îl pot folosi numeroase organizaţii - de la cele care construiesc obiecte de producţie până la industria de servicii şi agenţii ale Guvernului.

Costurile şi avantajele sistemului de management ecologic

Costuri potenţiale
Interne
 Timpul personalului (managerilor);
 Timpul celorlalţi anagajaţi.
(Notă: Costurile interne ale muncii reprezintă cea mai
mare parte a mijloacelor cheltuite pentru EMS în
majoritatea organizaţiilor mai mari.)
Externe
 Ajutor potenţial pentru consultanţă;
 Instruire externă a personalului.
Avantaje potenţiale
 Performanţe îmbunătăţite ale mediului
înconjurător;
 Armonizare îmbunătăţită;
 Împiedicarea poluării;
 Conservarea resurselor;
 Cumpărători/pieţe noi;
 Eficienţă mai mare/reducerea costurilor;
 Morală mai mare la angajaţi;
 O imagine îmbunătăţită a publicului, în
special a organismelor de reglementare, a
creditorilor, investitorilor etc.
 Conştiinţa anagajaţilor cu privire la
întrebările care ţin de responsabilitatea
pentru protecţia mediului de viaţă.

Tabelul 4.1 - Costuri şi avantaje EMS

Elementele-cheie ale sistemului de management ecologic sunt:

 Declaraţia de confidenţialitate - declaraţia organizaţiei despre contribuirea la protecţia mediului înconjurător;

 Identificarea influenţelor importante asupra mediul înconjurător - factorii ecologici ai produselor, activităţilor şi serviciilor şi influenţa lor asupra mediului
înconjurător;
 Scopul şi obiectivele dezvoltării - obiectivele protecţiei mediului înconjurător;
 Implementarea – planurile pentru atingerea obiectivelor;
 Instruirea – instruire care va asigura că angajaţii sunt conştienţi şi capabili să îndeplinească responsabilităţile lor faţă de mediul înconjurător.

Compania poate acţiona contra problemelor ecologice în următoarele moduri:

 Fără acţionare - nu există nicio analiză a activităţilor din punct de vedere a influenţei asupra mediului înconjurător;
 Prin management reactiv - se aşteaptă să se întâmple ceva şi abia apoi se rezolvă problema;

15
  Prin management proactiv - companiile monitorizează influenţa activităţilor lor asupra mediului înconjurător şi au definit un plan anterior de acţiune, în
caz că apar probleme.

Trebuie definite clar responsabilităţile, deoarece se poate întâmpla ca nimeni să nu ştie ce activităţi trebuie întreprinse într-un anume moment, în special în situaţii
extraordinare. Se întâmplă ca angajaţii să considere că aceasta nu este responsabilitatea lor şi că altcineva va fi responsabil pentru măsurile luate. Succesul sistemului
de management ecologic depinde de asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor la toate nivelurile şi funcţiile din cadrul companiei.

Reprezentare grafică 4.1 - Rezultatele aplicării EMS-ului în turism la nivelul UE (Llobera & Rebassa, 2001)

Ceea ce determină companiile să introducă sistemul de management ecologic sunt:

 Legislaţiile şi aplicarea lor;

 Presiunea din partea părţilor interesate (stakeholderii);

16
  Conştiinţa, imaginea şi reputaţia;
 Concurenţa;
 Finanţele.

Cele cinci principii de bază a modelului sistemului de management ecologic sunt:

 Obligaţiile şi politica ecologică;

 Planificarea;
 Introducerea;
 Măsurarea şi evaluarea;
 Reanalizarea şi îmbunătăţirea.

Obligaţiile şi politica ecologică

Pentru aplicarea reuşită a managementului ecologic în cadrul organizaţiei, acesta trebuie să-şi asume obligaţia de îmbunătăţire a conducerii ecologice în toate
activităţile, produsele şi serviciile sale, încă de la începutul aplicării. Pentru definirea politicii ecologice a companiei, trebuie determinată poziţia actuală a companiei
în raport cu mediul înconjurător.

Politica ecologică defineşte înţelegerea generală a direcţiei de acţionare a companiei, când vine vorba de protecţia mediului de viaţă. Politica ecologică se referă la
definirea nivelului total de responsabilitate ecologică şi la definirea performanţelor ecologice.

Planificarea

Pentru punerea în aplicare a politicii ecologice, compania trebuie să identifice aspectele ecologice şi să evalueze impactul acestora, precum şi criteriile interne pentru
realizarea performanţelor ecologice satisfăcătoare.

Aspectul ecologic se referă la activităţi, produse sau servicii care pot fi dăunătoare sau care pot avea o influenţă pozitivă asupra mediului înconjurător. Influenţa
ecologică se referă la schimbarea mediului înconjurător, care este rezultatul aspectului ecologic dat.

Performanţa ecologică este un rezultat măsurabil al sistemului de management ecologic, obţinut prin controlul aspectelor ecologice pe care îl realizează o
organizaţie oarecare, bazându-se pe politica ecologică a sa, precum şi pe obiectivele generale şi speciale.Prin atingerea obiectivelor stabilite, compania realizează
politica sa definită anterior.

Obiectivele generale pot fi:

17
  reducerea cantităţii deşeurilor şi reducerea folosirii resurselor;
 controlul influenţei ecologice care provine din materiile prime.

Obiectivele speciale pot fi:

 creşterea procentajului de materiale reciclate;

 reducerea cantităţii de materii, în special a celor poluatoare.

Punerea în aplicare

Pentru realizarea eficientă a sistemului de management ecologic, organizaţia trebuie să dezvolte capabilităţi, capacităţi şi mecanisme auxiliare pentru nevoile de
aplicare a politicii ecologice.

Asigurarea capabilităţilor şi capacităţilor se obţine prin:

 Resurse - de personal, fizice, financiare;

 Armonizarea şi integrarea sistemului de management ecologic cu restul elementelor de management;
 Atribuirea şi asumarea responsabilităţilor;
 Conştientizarea ecologică şi motivaţională;
 Dobândirea cunoştinţelor, competenţelor şi a profesionalismului.

Mecanismele auxiliare sunt:

 Comunicarea şi raportarea;

 Documentaţia sistemului de management ecologic;

 Controlul operaţiilor;
 Pregătirea pentru reacţie în caz de pericol.

Măsurarea şi evaluarea

La măsurare şi evaluare, trebuie incluse următoarele elemente:

18
  Măsurarea şi monitorizarea (performanţa constantă);
 Măsurile corective şi preventive;
 Înregistrările în sistemul de management ecologic şi gestionarea informaţiilor;
 Verificarea sistemului de management ecologic.

Reanalizarea şi îmbunătăţirea

Reanalizarea trebuie să includă:

 Reanalizarea obiectivelor generale şi speciale ale performanţei ecologice;

 Analizele verificării sistemului de management ecologic;
 Evaluarea eficienţei sistemului de management ecologic;
 Evaluarea beneficiilor politicii ecologice.

Există un şir de instrumente ale managementului ecologic, dintre care enumerăm:

 instrumentele organizaţionale şi legale – toate măsurile legale prin care se influenţează comportamentul poluatorilor;
 instrumentele administrative – administrarea ecologică emite permise ecologice, determină standarde ecologice etc.;
 instrumentele economice – pleacă de la principiul „poluatorul plăteşte", aşadar există taxe de poluare, subvenţii, sisteme de depozite şi restituiri şi sistemul
de schimb al permiselor;
 instrumentele voluntare – prin mecanismul voluntar, se încheie convenţii şi acorduri.

5. Standardele privind managementul ecologic

În cadrul acestei lecţii, vom vorbi despre standardele managementului ecologic, despre Standardul britanic BS 7750, apoi despre standardele ISO 14000, precum şi
despre EMAS (Eco Management and Audit Scheme).

Dezvoltarea durabilă, ca o etapă posibilă spre obiectivul principal al supravieţuirii globale, necesită aplicarea unor noi performanţe ecologice în toate activităţile
economice. De aceea, în obţinerea unei astfel de dezvoltări, economia are rolul-cheie. Specificaţiile acestui rol şi definirea sarcinilor concrete se pot găsi în Ordinul
de Afaceri cu privire la dezvoltarea durabilă, adoptat la a Doua Conferinţă a Industriei Mondiale cu privire la Managementul Ecologic, organizată în anul 1991.
Majoritatea cerinţelor scrise în ordinul respectiv sunt deja incluse în sistemele de management ecologic existente, precum BS 7750, EVRO EMAS şi standardele din
seria ISO 14000.

19
Standardul este măsura, şablonul, un mod de comparare în ceea ce priveşte evaluarea succesului de realizare şi valorificare a calităţii unei anumite părţi sau a
comportamentului dorit care reprezintă o anumită normă.

Standardizarea reprezintă unificarea operaţiilor al căror produs final trebuie să satisfacă anumite calităţi, adică norme. Prin semnarea standardului determinat, se
asigură posibilitatea de comparaţie pe orice bază, respectiv conform obiectivităţii. Norma asigură clasificarea fiecărui element individual (obiect, proces şi altele),
iar prin aceasta asigură şi obiectivitate în evaluare în raport cu grupul de referinţă.

Standardul britanic BS 7750

În martie 1992, în Marea Britanie s-a adoptat standardul BS 7750 cu numele de „Specificaţie pentru sisteme de management privind mediul înconjurător”
(Specification for Environmental Management Systems). Scopul adoptării acestui standard a fost ca fiecărei companii să i se ofere posibilitatea de completare a
sistemului său de management cu un alt sistem verificat social şi public acceptat de managementul ecologic, care trece prin formulări clare ale politicii ecologice şi
prin obiectivele companiei şi care, prin aplicarea procedeelor de organizare verificate şi standardizate, face posibilă o realizare eficientă a obiectivelor respective.

În prefaţa acestui document, se specifică faptul că BS 7750 are principii generale ale sistemului de management, precum şi standardul de calitate ISO 9000 şi că
sistemul implementat se poate folosi deja ca o bază pentru îmbunătăţirea sistemului de management ecologic conform standardului BS 7750. Desigur, orice
nelămuriri sunt clarificate prin apariţia standardului 7750 şi prin crearea unei serii speciale de standarde ecologice internaţionale, concret ISO 14000.

ISO 14000

Standard Status Adoptat Nume Descriere

ISO 14001 IS –Standard 2004 Sistemele managementului de Specifică cerinţe pentru EMS, pe
internaţional protecţie a mediului înconjurător baza cărora organizaţiile se pot
- Specificaţia cerinţelor cu autodeclara sau certifica/înregistra
instrucţiuni de aplicare de către o altă parte terţă - de un
organ de certificare/înregistrare.

20
 ISO IS – Standard 2009 Sistemele managementului de Specifică cerinţe pentru EMS, pe
14001/ internaţional protecţie a mediului înconjurător baza cărora organizaţiile se pot
Cor.1:2009 - Specificaţia cerinţelor cu autodeclara sau certifica/înregistra
instrucţiuni de aplicare de o altă parte terţă - de un organ
de certificare/înregistrare.
ISO 14004 IS – Standard 2004 Sistemele de management de Indicaţii pentru principii, sisteme şi
internaţional protecţie a mediului înconjurător tehnici de suport ca instrucţiuni
– suplimentare, necesare
Indicaţii generale cu privire la organizaţiilor pentru proiectarea,
principii, sisteme şi suport tehnic dezvoltarea şi întreţinerea EMS-
ului.
ISO 14005 IS – Standard 2010 Sistemele de management de Standardul oferă indicaţii cu privire
internaţional protecţie a mediului înconjurător la faza de aplicare a EMS-ului şi
- Indicaţii cu privire la faza de facilitează adoptarea acestuia în
aplicare a sistemului de cadrul companiilor mici sau medii.
management de protecţie a
mediului înconjurător, inclusiv Include şi evaluarea performanţei
evaluarea performanţei pentru protecţia mediului
înconjurător.
ISO 14006 IS - Standard 2011 Sistemele de management de Standardul oferă indicaţii cu privire
internaţional protecţie a mediului înconjurător la încorporarea designului ecologic.
- Indicaţii pentru încorporarea
designului ecologic
ISO/TR IS – Standard 1998 Materiale informative de Informaţii care trebuie să ajute
14061 internaţional referinţă pentru ajutor în organizaţiile în domeniul
(TR-Raport organizaţiile forestiere în silviculturii în folosirea standardelor
tehnic - folosirea standardelor ISO ISO 14001 şi ISO
Technical 14001 şi ISO 14004 14004.
Report)
Tabelul 1 - O serie de standarde ISO 14000, adoptate de Comitetul Tehnic TC 207 /SC11

ISO 14000 se referă la un grup de standarde şi indicaţii voluntare, care poate să ajute organizaţiile în rezolvarea problemelor de protecţie a mediului înconjurător. În
acest grup de standarde, intră standardele pentru sistemele de management ecologic, standardele pentru protecţia mediului înconjurător şi EMS auditing,
standardele voluntare de etichetare ecologică, standardele de valorificare şi evaluare a ciclului de viaţă.

În septembrie 1996, Organizaţia Internaţională de Standardizare a publicat prima ediţie de standarde ISO 14001, standardele Sistemului de Management Ecologic.
Acestea sunt standarde voluntare, care indică cerinţele specifice pentru EMS. ISO 14001 este un standard de specificaţii, pe baza cărora organizaţia se poate certifica
sau înregistra. ISO 14001 se ia în considerare ca document de înfiinţare a întregii serii de standarde. A doua ediţie, ISO 14001, a fost publicată în anul 2004, prin
actualizarea standardului existent.

21
În cadrul Comitetului de Adoptare a Standardelor Ecologice, seria 14000, sunt active 6 subcomitete, şi anume pentru sistemul de management ecologic, pentru
verificări ecologice, pentru etichetare ecologică, evaluarea performanţei ecologice, evaluarea ciclului de viaţă, pentru definire şi expresiile terminologice.

În urma pregătirii standardelor, subcomitetele sunt organizate în grupuri de lucru, formate din experţi în anumite domenii.

Cadrul seriei ISO 14000 este format din următoarele grupuri de standarde:

 sistemele managementului ecologic (ISO 14001-14004);

 verificarea ecologică (ISO 14010-015);
 etichetarea ecologică (ISO 14020-025);
 evaluarea performanţei ecologice (ISO 14032-32);
 evaluarea ciclului de viaţă (ISO 14040-49).

Standardele seriei ISO 14000 conţin standarde referitoare la aspectele ecologice ale organizaţiei şi la standardul referitor la produs. Grupurile de standarde care
privesc sistemele de management ecologic (14001-14004) şi grupurile de evaluare a performanţei ecologice (14031-32) se referă la companie, adică la introducere,
activităţi şi la reanalizarea sistemului pentru managementul mediului înconjurător, respectiv la evaluarea performanţei ecologice a unei companii concrete.

Imaginea 5.3 - Structura standardului ISO 14000

EMAS (Eco-Management and Audit Scheme)

22
În acelaşi timp cu dezvoltarea standardului ISO 14000, Uniunea Europeană și-a experimat dorinţa să dezvolte o schemă unică de gestionare şi evaluare a conservării
mediului de viaţă pentru nevoile membrelor sale. Această schemă este cunoscută ca EMAS/EMAR (Eco-Management and Audit Scheme/Regulation). Conform
acestor criterii, în Marea Britanie s-au înregistrat multe organizaţii, care au dezvoltat cu succes sistemele lor de management ecologic. Marea Britanie este lider şi
în aplicarea standardului ISO 14001.

Eco-Management and Audit Scheme (EMAS) este instrumentul pentru gestionarea companiei şi pentru restul organizaţiilor cu scopul evaluării, raportării şi
îmbunătăţirii performanţelor pentru protecţia mediului înconjurător. Schema este la dispoziţie tuturor organizaţiilor încă din anul 1995, însă la început era limitată
la companii în anumite sectoare industriale ca sistem obligatoriu de verificare ecologică. Din cauza marii rezistenţe a industriei, aplicarea obligatorie este
transformată într-una voluntară, iar acest lucru era valabil şi pentru întreaga industrie.

Din anul 2001, EMAS este deschis pentru toate domeniile de operare, inclusiv serviciile publice şi private. EMAS este reglementat prin regulamentul 761/2001 de
Parlamentul European şi de Comisia Europeană şi, ca atare, este obligatoriu să se aplice în toate statele membre. Obligaţiile implică anumite cerinţe care trebuie
îndeplinite de statele membre pentru asigurarea tuturor precondiţiilor necesare pentru înregistrarea organizaţiilor, în timp ce organizaţiile se alătură EMAS-ului
voluntar.

În anul 2009, regulamentul EMAS a fost revizuit şi schimbat a doua oară. Regulamentul (CE) 1221/2009 al Parlamentului European din 25 noiembrie 2009 pentru
participarea voluntară a organizaţiilor la EMAS a fost publicat pe 22 decembrie 2009 şi a început să se aplice în data de 11 ianuarie 2010.

Obiectivele concrete ale EMAS-ului pot fi definite ca:

 îmbunătăţirea performanţei în mediul înconjurător din partea companiei în care este aplicat sistemul;
 evaluarea sistematică, obiectivă şi periodică a performanţei sistemelor;
 asigurarea informaţiilor cu privire la mediul de viaţă şi la dialogul deschis cu publicul şi cu alte grupuri de interes;
 includerea activă şi participarea angajaţilor din companii la implementarea şi realizarea sistemului de management ecologic.

Este important de specificat faptul că EMAS conţine toate cerinţele standardului ISO 14001, precum şi câteva cerinţe suplimentare. Deşi este voluntar, statele
membre ale UE sunt obligate să aplice regulamentul 761/2001 în totalitate, respectiv să asigure o infrastructură pentru aplicarea EMAS-ului.

Infrastructura care trebuie asigurată conţine:

 numirea organului competent pentru EMAS;

 stabilirea sistemului de acreditare pentru EMAS;

 reguli de acreditare ale verificatorului EMAS.

23
Cele mai importante similitudini între EMAS şi standardul ISO 14001 sunt:

 voluntariatul;
 aplicabilitatea în toate tipurile de organizaţii, indiferent de activitate şi dimensiune.

Cele mai importante diferenţe între EMAS şi standardul ISO 14001 sunt:

 EMAS este un sistem recunoscut şi cunoscut la nivelul UE, iar ISO 14001 este recunoscut la nivel mondial;
 ISO 14001 este un standard, iar EMAS este un regulament UE.

În afară de organismele acreditate, auditori externi şi organizaţii, EMAS include şi toate organismele competente şi autorizate (cel mai des, Inspecţia pentru Protecţia
Mediului Înconjurător).

EMAS defineşte clar responsabilităţile şi obligaţiile statului şi pune accentul pe participarea publicului.

EMAS are cerinţe suplimentare mai severe în ceea ce priveşte armonizarea cu reglementările legale, îmbunătăţirea performanţei de protecţie a mediului
înconjurător, includerea angajaţilor, comunicarea cu părţile interesate etc.

Declaraţia de protecţie a mediului înconjurător este un element obligatoriu şi unul dintre elementele-cheie ale EMAS-ului, cu cerinţe speciale în privinţa conţinutului
declaraţiei şi a validării externe necesare. Declaraţia este disponibilă publicului larg şi ca un element obligatoriu conţine indicatori concreţi cu privire la performanţa
de protecţie a mediului înconjurător.

24