ISBN: 978-606-502-080-1

© Editura „Independenţa Economică”

Piteşti, Calea Bascovului nr. 2A
Tel./Fax: 0248/21.64.27

Editură acreditată de către C.N.C.S.I.S.

Niciun fragment nu poate fi reprodus

fără permisiunea scrisă a Editurii.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SCURTU, ION
Ecologie şi legislaţia mediului : curs aplicativ / prof. univ. dr. Ion
Scurtu, asist. univ. dr. Nicoleta Cârjilă. - Piteşti : Independenţa Economică
Bibliogr.
ISBN 978-606-502-080-1

I. Cârjilă, Nicoleta

574
349.6(498)
 CUPRINS

Modulul A. Ecologia ştiinţa ecosistemelor .......................................... 5

Lecţia 1. Noţiunile de bază ale Ecologiei ca ştiinţă .......................... 6
Lecţia 2. Ecosistemul, unitatea funcţională fundamentală
a biosferei ......................................................................... 35

Modulul B. Interdependenţe economico ecologice ............................. 56

Lecţia 3. Relaţia biunivocă mediu – economie. Dezvoltarea
economică în raport cu mediul ........................................ 57
Lecţia 4. Poluarea, fenomen negativ contemporan
cu implicaţii ecologice, economice şi sociale .................. 67

Modulul C. Prevenirea şi combaterea poluării factorilor

de mediu ......................................................................... 121
Lecţia 5. Legislaţia mediului, indicatorii calităţii mediului
si monitoringul mediului................................................ 122
Lecţia 6. Protecţia mediului în România. Armonizarea
legislaţiei de mediu din România cu cea
din Uniunea Europeană.................................................. 150

Bibliografie ..................................................................................... 166

2
3
MODULUL A

ECOLOGIA ŞTIINŢA ECOSISTEMELOR

Introducere
Străduinţele oamenilor pentru ocrotirea, ameliorarea şi menţinerea
mediilor de viaţă de pe Pământ, se sprijină în mare parte pe legităţi proprii
ecologiei generale.
Fenomenele crizei mediilor de viaţă contribuie la promovarea
ecologiei pe primul plan al interesului general, deoarece ele ridică probleme
noi de care depinde însăşi existenţa omenirii. Printre aceste probleme se
numără necesitatea sporirii şi optimizării productivităţii primare realizată prin
activităţi agricole, reducerea degradării mediului pentru păstrarea sănătăţii
oamenilor şi al asigurării viitorului biologic al vieţuitoarelor, asigurarea păcii
pe glob. Aplicarea în practică a unor programe de protecţia mediului nu se
poate face fără cunoaşterea principalelor noţiuni de ecologie şi fără
înţelegerea cauzelor degradării mediului, pentru a găsi soluţiile necesare.
Acest lucru se impune cu atât mai mult astăzi când poluarea, încălzirea
globală şi fenomenele meteorologice extreme pun în pericol multe din
ecosistemele planetei.
Trebuie spus, de asemenea, că în prezentul manual destinat, mai ales,
pregătirii economice, accentul este pus mai puţin pe latura biologică a
problemelor şi mai mult pe aspectele de degradare a mediului prin poluare,
supraexploatarea resurselor sau utilizarea neraţională a acestora. Vom
insista, de asemenea, pe programele de protecţie a mediului, inclusiv pe
acţiunile de realizare a unei legislaţii de mediu coerente, în acord cu
legislaţia europeană.

Obiective:
• Definirea şi înţelegerea conceptului de ecologie
• Stabilirea legăturii dintre ecologie şi ştiinţele economice
• Înţelegerea abordării sistemice a raportului om-mediu
• Influenţa factorilor de mediu asupra organismului uman
• Înţelegerea conceptelor de mediu, mediu natural, mediu înconjurător
• Identificarea şi înţelegerea principiilor şi obiectivelor integrării europene
• Cunoaşterea componentelor de bază ale mediului
• Definirea conceptului de ecosistem
• Cunoaşterea componentelor ecosistemului şi a relaţiilor dintre ele
• Înţelegerea conceptului de lanţ trofic

4
 Lecţia 1
NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE ECOLOGIEI
CA ŞTIINŢĂ
1.1. Obiectul de studiu al ecologiei
Conform definiţiei larg acceptate în prezent, ecologia este ştiinţa
care studiază vieţuitoarele Terrei (microorganisme, plante, animale,
oameni) la niveluri diferite de integrare şi organizare (individ,
populaţie, biocenoză) în dependenţa obligatorie, reciprocă şi
permanentă cu mediul înconjurător.
Denumirea de „ecologie” a fost introdusă de omul de ştiinţă Ernst
Haeckel (1866), prin îmbinarea cuvintelor din limba greacă (oikos – casă,
gospodărie şi logos – ştiinţă).
Ecologia înseamnă din punct de vedere etimologic studiul organismelor vii
acasă la ele sau în mediul lor de viaţă şi poate fi definită ca ştiinţa care se
ocupă cu studiul diferitelor asociaţii de vieţuitoare (specii, populaţii,
biocenoze) în strânsă relaţie funcţională cu mediul lor de viaţă.
Importanţa legilor care stabilesc interacţiunile organismelor vii cu
mediul înconjurător se datorează faptului că pe astfel de legi se întemeiază
producţia biologică, supravieţuirea, dezvoltarea, variaţiile cantitative şi
posibilităţile de adaptare la condiţiile de existenţă ale indivizilor,
populaţiilor şi biocenozelor.
Este bine de ştiut de la început că prin biocenoză se înţelege
totalitatea vieţuitoarelor care îşi împart un anumit mediu de viaţă (habitat,
biotop) şi între care se stabilesc numeroase conexiuni. Trebuie spus, de
asemenea, că în prezentul manual destinat, mai ales, pregătirii economice,
accentul este pus mai puţin pe latura biologică a problemelor şi mai mult pe
aspectele de degradare a mediului prin poluare, supraexploatarea resurselor
sau utilizarea neraţională a acestora. Vom insista, de asemenea, pe
programele de protecţie a mediului, inclusiv pe acţiunile de realizare a unei
legislaţii de mediu coerente, în acord cu legislaţia europeană.
Din punct de vedere istoric, ecologia a evoluat foarte rapid de la
fondarea ca ştiinţă şi până astăzi. Primele date scrise cu privire la mediile de
viaţă corespund textelor antice din Egipt, Mesopotamia, China, India, Grecia,
Imperiul Roman, din timpul expansiunilor militare şi a epocilor de înflorire
economică.
Descoperirile geografice din Evul Mediu au permis îmbogăţirea
cunoştinţelor ecologice prin intermediul ştiinţelor ajutătoare, cum sunt:
botanica, zoologia, fizica, geografia.

5
 Ca ramură distinctă a biologiei, ecologia s-a conturat spre sfârşitul
sec. al XIX-lea când Darwin a adus o contribuţie fundamentală în urma
descoperirii legilor evoluţiei, sprijinite pe numeroase observaţii ecologice.
Secolul XX cuprinde etapa progreselor ecologice, Schellford şi
Elton fiind consideraţi părinţii ecologiei moderne. Tot în acest secol
biologul Ludwig von Bertalanffy ,prin dezvoltarea teoriei sistemelor,
aduce un concept nou în gândire pentru înţelegerea organizării lumii vii, iar
matematicianul Norbert Wiener, părintele ciberneticii, a făcut ca să fie
depăşit modul îngust şi superficial de înţelegere mecanicistă a fenomenelor
biologice rămas din secolul anterior.
În România, personalitatea care s-a detaşat cel mai mult, alături de
alţi oameni de ştiinţă, a fost Ion Ionescu de la Brad, fondatorul
învăţământului agronomic, cel care a înţeles şi explicat rolul factorilor de
mediu în viaţa plantelor.
Cercetări deosebit de valoroase în domeniul ecologiei au fost făcute şi
de Grigore Antipa, Emil Racoviţă, I. Cantacuzino, Victor Babeş şi alţii.

1.2. Caracterul interdisciplinar şi integrator al ecologiei

Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară, o disciplină sintetică prin
caracterul său de ştiinţă integrativă şi dinamică. Trebuie subliniat că
interdependenţa om-mediu se referă nu numai la mediul natural ci şi la cel
artificial, unde se includ pe lângă factori naturali (biologici, fizico-chimici
etc.) şi factori economici, culturali, psihosociali; de aceea ecologia, astăzi,
este revendicată şi de economişti, geografi, urbanişti, tehnologi, sociologi.
De altfel, multe discipline biologice au caracter interdisciplinar şi
sintetic, ca de exemplu sistematica sau fiziologia care apelează la cunoştinţe
ale biochimiei, chimiei, fizicii, citologiei, histologiei, geneticii, anatomiei,
embriologiei etc. Cu atât mai mult, ecologiei, care integrează numeroase
ştiinţe biologice i se poate atribui pe deplin caracterul integrator.
Ecologia cuprinde în domeniul său de studiu nu numai populaţiile, ci
întreaga ierarhie de sisteme biologice supraindividuale, deci şi biocenozele şi
biosfera, în felul acesta delimitând un domeniu propriu şi specific de
cercetare. Ecologia generală prezintă noţiunile de bază şi principiile universal
valabile pentru toate nivelurile lor de integrare, oricare habitat şi întreaga
biosferă. La rândul lor, alte ramuri ale ecologiei, ca de exemplu ecologia
plantelor sau ecologia animală studiază fiecare categorie de organisme
stabilind nivelurile lor de integrare atât în habitate cât şi în biosferă.
Diviziunea acestei ştiinţe poate cuprinde ramuri foarte diverse precum:
ecologia bacteriilor, ecologia algelor, ecologia leguminoaselor, ecologia
păsărilor, ecologia mamiferelor etc.

6
 Ecologia umană studiază societatea umană din punct de vedere
ecologic, dezvoltându-se prin îmbinarea rezultatelor obţinute în aproape
toate domeniile de cercetare.
Sunt studiate aspectele modificărilor produse de activitatea oamenilor
asupra mediului, preocupările biologilor, sociologilor şi medicilor fiind
concentrate îndeosebi asupra ecologiei aşezărilor umane. În etapa actuală se
constată tot mai multe deficienţe datorate modului de planificare a folosirii
energiei, hranei şi spaţiului, în raport cu ocrotirea valorilor umane şi ale
naturii în general.

1.3. Ecologia şi ştiinţele economice

Pe lângă hrană, apă şi aer, mediul natural furnizează direct sau
indirect, toate materiile prime şi energia necesare firmelor şi industriei
pentru activitatea de producţie şi servicii. Acestea sunt fie:
- finite şi neregenerabile (combustibili fosili şi minereurile metalifere);
- teoretic regenerabile, dar prin modul de gospodărire defectuos, nu se
înlocuiesc decât parţial (cazul multor păduri);
- regenerabile (energia eoliană şi solară).
În prezent, costurile de mediu nu sunt incluse în preţurile acestor materii
prime, aşa încât societatea industrializată se poate hrăni din profiturile rezultate
din activitatea sa industrială, „împingând” costurile spre generaţiile viitoare sau
spre ţările mai puţin dezvoltate. Aceste costuri pot fi atât de ridicate, încât
omenirea să nu fie capabilă să le acopere în viitorul apropiat.
Deja, în multe locuri, oamenii plătesc cu sănătatea şi calitatea vieţii
lor, preţul profiturilor de care se bucură alţii.
Fie şi numai pentru aceste considerente de ordin general, este foarte
clar că economia nu mai poate fi abordată separat de biologie şi invers.
În acest cadru, a apărut ca o necesitate – bioeconomia – un domeniu al
abordării legăturilor dintre ecosferă şi societatea umană.
Bioeconomia se constituie tot mai mult ca o ştiinţă de sine stătătoare
având două preocupări de bază: prevenirea degradării mediului ambiant şi a
vieţii (care este şi cea mai ieftină soluţie) şi cea de a doua latură, de
elaborarea soluţiilor de reconstrucţie ecologică a mediului degradat -care
este infinit mai scumpă şi care de multe ori devine insurmontabilă.
Mulţi economişti şi-au îndreptat atenţia spre bioeconomie, în
România domeniile abordate fiind:
- ingineria şi protecţia mediului;
- ecotehnica agricolă;
- economia mediului;
- ecodezvoltarea;
- studii de impact etc.

7
 Ecologia globală este o ştiinţă interdisciplinară care înglobează nu
numai mediul de viaţă al omului, ci şi domenii extrabiologice – pe baza
faptului că fizicul, chimicul şi biologicul reprezintă un tot unitar.

1.4. Necesitatea abordării sistemice a raportului om-mediu

Spre deosebire de alte fiinţe vii, omul are cea mai mare autonomie
faţă de mediu, deoarece are posibilitatea de a-şi construi un cadru de viaţă
adecvat necesităţilor sale, iar habitatele umane diferă mult de cele naturale.
Habitatele umane au particularitatea că pot include în componenţa lor o
serie de elemente artificiale şi psihosociale care pot influenţa substanţial
viaţa comunităţilor. Introducerea acestor componente trebuie să ţină seama
de factorii naturali, deoarece în caz contrar se pot produce dezechilibre ale
ecosistemelor naturale cu consecinţe grave pentru existenţa omului.
Omul are relaţii fundamentale şi permanente atât cu natura cât şi cu
ceilalţi indivizi ai speciei umane (figura 1).
Figura 1 Interdependenţa om-mediu

Natura

Oameni Oameni

Atât omul cât şi celelalte vieţuitoare sunt produse ale mediului prin
toate legăturile şi manifestările lor biologice, deoarece materia care asigură
apariţia, constituirea şi dezvoltarea organismelor, precum şi energia
necesară întreţinerii vieţii, provin din natură.
Organismul uman este un sistem deschis, echilibrul dintre organism şi
mediu fiind în permanentă oscilaţie, schimbul de materie şi energie cu
mediul înconjurător asigurând conservarea vieţii şi sănătăţii omului.
Elementele fundamentale de care are nevoie omul ca să trăiască (aerul,
apa, alimentele etc.) sunt preluate din mediul nostru de viaţă.
Între om şi mediu se realizează raporturi de independenţă relativă, mai
mult decât la alte specii, deoarece omul îşi poate asigura unele condiţii de
mediu după propria dorinţă.
Tendinţa omului de a-şi crea propriul mediu s-a conturat de la primele
începuturi ale transformării naturii, accentuându-se odată cu revoluţia
tehnico-ştiinţifică. Omul foloseşte în primul rând elementele materiale şi

8
energia aflate în mediul apropiat, iar atunci când unele elemente necesare
lipsesc sau sunt în cantităţi mici, ele sunt aduse din alte locuri, mediul
natural fiind astfel modificat.
Sistemul biologic este un sistem care nu se află într-un echilibru
perfect, fiind un sistem deschis supus celor două legi: Legea conservării
materiei şi legea entropiei.
Stabilirea unor raporturi noi între mediul de viaţă şi organism, diferite
de cele naturale, trebuie să se facă numai în măsura în care nu se alterează
sistemele cele mai convenabile pentru autoconservare, atât cea individuală
cât şi cea a speciei.
Organismul uman realizează o unitate cu mediul înconjurător prin trei
categorii de schimburi:
- schimburi de substanţe cu rol plastic;
- schimburi energetice;
- schimburi de informaţii şi stimuli care ajută la autoreglarea
raportului organism-mediu.
Organismul uman este un sistem organizat în care se găsesc
componenţi ai materiei din Univers şi din mediul înconjurător, compoziţia
corpului fiind aproape identică de la un individ la altul şi de la un moment la
altul, cu toate că în fiecare clipă organismul primeşte şi cedează substanţă şi
energie mediului, încât se poate considera că el este mereu altul.

1.5. Factorii de mediu care influenţează organismul uman

Pentru a-şi conserva sistemul său biologic, omul trebuie să-şi asigure
raporturi cantitative şi calitative echilibrate cu factorii de mediu care pot
îmbrăca forme foarte variate.
Principalii factori fizici sunt:
- spaţiul;
- timpul;
- radiaţiile şi alte fenomene ondulatorii.
Factorii chimici sunt:
- substanţele chimice din mediu, preluate pentru procesele biochimice
din organism, apa, oxigenul din aer şi alimentele;
- substanţele chimice pentru producerea de bunuri indispensabile existenţei
omului: unelte, adăpost, îmbrăcăminte, energie, bunuri culturale etc.
Majoritatea celor peste 100 elemente chimice cunoscute pot ajunge în
organism, aproape 60 fiind identificate şi la om, dar dintre acestea doar 20
au rol biologic bine cunoscut.
Elementele biogene se pot grupa în mai multe categorii:
- macroelemente biogene primordiale: H, O, C, N;

9
 - macroelemente utilizate în cantităţi moderate: Na, Cl, Ca, Mg, S, Fe, K;
- microelemente: Cu, Co, Mo, Zn, I, F, Se, Mn, Cr;
- alte elemente ce se găsesc constant sau frecvent în organism: Al, Ag, As,
Ba, Bo, Bi, Cd, Hg, Li, Ni, Pb, Sb, Si, Sn, cu rol mai puţin cunoscut.
Caracterul de sistem al organismului uman este dat de raportul
cantitativ ce există între numeroasele elemente minerale şi alte substanţe
chimice şi de capacitatea dinamică, adaptativă a organismului.
Toate substanţele care compun organismul sunt preluate din mediu,
încă din perioada fetală şi apoi direct prin tubul digestiv, aparatul respirator
şi chiar prin piele şi mucoase.
În tot acest schimb neîncetat, în funcţie de ereditatea proprie,
organismul îşi păstrează homeostazia, cu atât mai bine cu cât fiinţele sunt
mai evoluate pe scara vieţii.
Fără un aport suficient şi la timp al tuturor componentelor organismului şi
a surselor de energie, concomitent cu toate elementele informative necesare,
viaţa nu poate fi menţinută. De aici şi preocupările tot mai susţinute de studiere
a rolului fiecărui factor în creşterea, dezvoltarea şi menţinerea echilibrului
uman concomitent cu cele de păstrare a echilibrului mediului înconjurător.
Factorii biologici. Microorganismele, ca şi macroorganismele,
constituie o parte importantă a mediului de viaţă al omului, condiţionându-i
existenţa, datorită acţiunii lor directe şi indirecte asupra populaţiei umane.
Rolul agenţilor biologici este foarte important prin masa materială pe
care o modifică, constituind o parte însemnată din sistemul mondial al
ciclurilor materiei, în interdependenţă cu factorii fizico-chimici.
Oxigenul, azotul, apa, dioxidul de carbon, calităţile solului, hrana, ca şi
anumite caracteristici climatice depind sau se află în interdependenţă cu agenţii
biologici (plante şi animale), iar acestea acţionează în lanţuri şi combinaţii
existente în ecosisteme, de la scara biotopurilor limitate până la scara biosferei.
Microorganismele sunt acele vieţuitoare din mediu care participă la
transformarea şi menţinerea dinamicii ciclurilor materiei, îndeosebi în apă şi sol.
Ele se află în factorii de mediu în număr proporţional cu suportul
material de dezvoltare şi cu condiţiile de supravieţuire. Cele mai cunoscute
sunt virusurile, bacteriile şi fungii (ciupercile).
Virusurile au dimensiuni mici de ordinul mμ (milimicroni) şi o
structură organică simplă. Ele trăiesc şi se dezvoltă bine numai în celulele
vii, dar pot supravieţui şi în mediul abiotic (virusurile enterice etc.).Se
apreciază că pe planetă există cca. 30.000 specii de virusuri, din care au fost
clasificate doar 3.500.
Bacteriile sunt microorganisme monocelulare cu dimensiuni mai mari ca
ale virusurilor (1-10 μ) cu structură şi funcţii complexe şi cu posibilităţi de

10
adaptare mari. Bacteriile au o variabilitate extraordinară, unele fiind autotrofe,
altele heterotrofe. Există bacterii saprofite şi parazite, aerobe sau anaerobe etc.
Numărul bacteriilor şi varietatea speciilor sunt dependente de
resursele de viaţă şi de condiţiile de dezvoltare, între om şi acestea
stabilindu-se o serie de raporturi, care pot fi în defavoarea omului atunci
când nu sunt respectate anumite reguli. Se pot astfel produce îmbolnăviri
grave şi chiar epidemii ce pot afecta segmente importante de populaţie.
Bacteriile, pe lângă bolile microbiene, joacă un rol important în asanarea
mediului, descompunând poluanţii din compoziţia reziduurilor solide şi a apelor uzate.
Folosirea bacteriilor în producţia industrială, în producţia de alimente,
băuturi, furaje etc., a devenit o practică aproape curentă. Este bine de ştiut
deasemenea că în organismul uman trăiesc multe specii de bacterii (flora
bacteriană) cu rol pozitiv important în sistemul digestiv.Se estimează că pe
glob trăiesc, în diferite medii, peste 500.000 de specii de bacterii, dar numai
aproximativ 4500 sunt studiate şi clasificate.
Ciupercile sunt plante criptogame (fără flori) care nu au organe vegetative
şi clorofilă (heterotrofe sau parazite), trăind pe seama substanţelor organice
preluate de la alte vieţuitoare, inclusiv de la om. Acestea au rol important în
descompunerea reziduurilor din lemn, hârtie şi chiar a maselor plastice, dar au şi
acţiune nocivă prin bolile care le pot produce atât la plante, animale cât şi la om
sau prin alterarea fructelor sau a altor alimente. O anumită grupă de ciuperci
(macromicete) pot fi folosite în hrana omului, în timp ce altele, din aceeaşi grpă
pot fi extrem de toxice. Numărul de specii de ciuperci clasificate trece de 70.000,
dintr-un total apreciat la 100.000.
Protozoarele, viermii, alte animale nevertebrate inferioare au rol
important în ecosisteme, contribuind la transformarea materiei, dar sunt şi unele
specii care sunt extrem de dăunătoare pentru om. Acestea folosesc trepte de
dezvoltare intermediare pe diverse substraturi ca solul, apa, animalele, după
care parazitează organismul uman, provocând numeroase boli, uneori letale. Se
cunosc cca 25.000 specii de viermi laţi, 15.000 specii de viermi cilindrici şi
32.000 specii de protozoare, dar numărul lor este cu mult mai mare.
Animalele, prin numărul mare de specii (peste un milion) influenţează
direct sau indirect viaţa omului, fie ca sursă de hrană, fie ca animale de
muncă sau de companie. În acelaşi timp, ele pot fi purtătoare de bacterii şi
virusuri patogene, care le sunt comune atât lor cât şi omului, manifestările
lor biologice fiind în funcţie de numărul, felul de viaţă, apropierea de om
etc.Cea mai numeroasă grupă din regnul animal este cea a insectelor care
numără peste 870.000 specii clasificate, urmată de peşti (19.000), păsări
(9.600), reptile (7.500), mamifere (4.500), etc.

11
 Plantele au rol covârşitor în existenţa şi dezvoltarea speciei umane pe
Pământ, deoarece constituie o parte din hrana de bază, reprezentată prin
cereale, fructe, legume, plante oleaginoase etc.
Prin fotosinteza desfăşurată, plantele constituie izvorul materiei
organice, al surselor de energie şi al oxigenului, reprezentând sursa de hrană
nu numai pentru om, dar şi pentru întregul regn animal.
Plantele au un rol important în asigurarea ciclurilor materiei unor
elemente esenţiale vieţii: oxigenul, apa, dioxidul de carbon. Numărul
speciilorde plante este estimat la cca 350.000, 280.000 de specii( din care
240.000 plante cu flori) fiind déjà clasificate până în prezent.
De asemenea, fitoplanctonul marin are un rol covârşitor în fixarea
CO2 şi producerea oxigenului, contribuind la echilibrul sistemului planetar
al biosferei, de aceea protejarea apelor mărilor şi oceanelor a devenit o
problemă nu numai universal acceptată, dar care în acelaşi timp a devenit o
preocupare de prim ordin la scară mondială.

1.6. Conceptul de mediu, mediu natural, mediu înconjurător

(ambiant)
Legea nr. 265/2006 - Legea Protecţiei Mediului - defineşte mediul „ca
ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice,
toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv
unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot
influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Revoluţia ştiinţifică şi în mod deosebit explorările spaţiale din
ultimele decenii, au stabilit cu certitudine că singura planetă a sistemului
nostru solar, în care se întrunesc condiţii de mediu compatibile cu viaţa, este
Terra. Aici se întâlneşte un mediu unic, în care factorii fizico-chimici şi
energetici asigură geneza şi dezvoltarea vieţii cu uriaşa ei diversitate,aşa
cum am încercat să sugerăm în subcapitolul anterior. Toate categoriile de
vieţuitoare s-au adaptat continuu de-a lungul milioanelor de ani la condiţiile
de mediu existente la un moment dat. Există viaţă pe pământ, în straturile
solului, în peşterile cele mai adânci, în aer,în apele continentale, în mări şi
oceane până la adâncimi incredibil de mari; practic întreaga planetă este
populată cu forme de viaţă adaptate mediului în care s-au format şi
evoluat.Însăşi poziţia Pământului faţă de soare (a treia planetă) a favorizat
procesele şi fenomenele fizice, chimice şi biologice care au contribuit la
constituirea atmosferei şi ulterior a biosferei, ca şi dezvoltarea ulterioară a
formelor de viaţă până la actualul stadiu.

12
 După apariţia omului, evoluţia acestuia a fost determinată de modul în
care a reuşit, pentru a supravieţui, să-şi apropie factorii de mediu, fie pentru
a-şi procura hrana, fie pentru a se adăposti sau a se apăra.
Mediul, în sens larg, poate fi asimilat cu acele forme de materie şi
energie situate în imediata vecinătate a sistemelor biologice vii. Organismele vii
şi mediul de viaţă al acestora sunt sisteme funcţionale unitare, legătura
inseparabilă a acestora exprimându-se genetic, prin formele biotice existente,
iar fiziologic prin schimburile de substanţe dintre ele şi mediu. Din definiţia
mediului se poate vedea că el cuprinde forme de energie şi materie situate în
imediata vecinătate a organismelor, deci care le înconjoară. Rezultă că termenul
de „mediu înconjurător” se suprapune peste cel de „mediu”, şi este mai puţin
indicat pentru folosire. Chiar dacă el se mai foloseşte, inclusiv în manualul
prezent, este bine ca pe viitor utilizarea lui să fie cât mai redusă.
Mediul natural, ca parte a mediului înconjurător, este reprezentat de
factorii naturali aflaţi într-un echilibru relativ, cu rol important în crearea
condiţiilor de viaţă pentru regnul vegetal, animale şi oameni.
Organismele trebuie să-şi adapteze funcţiile şi structurile în fiecare
moment de-a lungul întregii lor existenţe la realităţile în schimbare şi înnoire
ale mediului, astfel obţinându-se conservarea lor ca fiinţe, populaţii şi specii.
Unele organisme au o capacitate mai mare de adaptare la schimbările
condiţiilor de mediu şi pot supravieţui, în timp ce altele nu se pot adapta
uşor, incompatibilitatea mergând până la moartea lor. Acest lucru este tot
mai des întâlnit în zilele noastre când numeroase specii au dispărut sau sunt
pe cale de dispariţie, din cauza schimbării bruşte a condiţiilor de mediu, cel
mai adesea datorate poluării. Adaptarea la mediu este atât de importantă
pentru existenţa organismelor, încât ea reprezintă o trăsătură esenţială a
vieţii.
La nivelul ecosistemelor, biotopul reprezintă mediul, adică totalitatea factorilor
externi care susţin existenţa biocenozei (totalitatea vieţuitoarelor sistemului).
Cu toate că mediul în care trăieşte o anumită comunitate de vieţuitoare
este complex şi relativ uniform, există tendinţa de clasificare a mediului
după unele caracteristici importante.Astfel, sunt cunoscute diferite tipuri de
mediu (figura 2):
- mediu geochimic;
- mediu edafic (tipul de sol şi caracteristicile sale);
- mediu hidrologic;
- mediu orografic (referitor la relief);
- mediu climatic;
- mediu biocenotic (formele de viaţă cu care organismul vine în contact);
- mediu biochimic;
- mediu geofizic;
13
 - mediu cosmic.
Există posibilitatea să identificăm ca tipuri de mediu atât mediul
terestru cât şi mediul acvatic, fiecare din acestea având mai multe subtipuri.
Legea Protecţiei Mediului (Legea nr. 265/2006 care legiferează Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005) precizează că habitatul este „locul sau
tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în mod natural”.
Adaptarea la mediu poate să cuprindă populaţii mari, specia întreagă
sau chiar mai multe categorii taxonomice, în funcţie de extinderea
modificărilor mediului asupra unui habitat care cuprinde biocenoze
complexe. Adaptarea se face prin procese ce au loc la diferite niveluri, de la
molecule la particule subcelulare, celule, ţesuturi, organe, până la întregul
organism. Organismul uman se află în interrelaţie cu mediul, indiferent dacă
legăturile sunt directe sau indirecte, simple sau combinate, intermitente sau
continue, în funcţie de specificul fiecărei componente a mediului.
Mediul este constituit din factori ca aerul, apa, alimentele, locuinţa, solul
etc., elemente neînsufleţite sau vii, naturale sau artificiale, cu proprietăţile lor
fizice: temperatură, umiditate, radiaţii etc., cu compoziţie şi proprietăţi chimice.
În acest mediu, fiecare organism, inclusiv cel uman trebuie să-şi armonizeze
existenţa cu diferiţi factori de mediu, păstrându-şi în acelaşi timp integritatea
fizico-chimică şi independenţa individuală. El trebuie să se modeleze faţă de
caracteristicile mediului, conservându-şi totodată structura, compoziţia şi
funcţiile.
Aşa cum este cunoscut, ecosistemul este unitatea funcţională
fundamentală a biosferei alcătuită din organisme şi condiţiile lor de viaţă.
Bazându-se pe criterii funcţionale, majoritatea specialiştilor stabilesc
următoarele tipuri de ecosisteme:
- ecosisteme echilibrate;
- ecosisteme neechilibrate;
- ecosisteme degradate;
-ecosisteme artificiale etc.
Faţă de temerile şi semnalările referitoare la riscurile genetice ale
mediului modificat artificial, îndeosebi cele privitoare la riscul poluării chimice,
opiniile sunt împărţite - între cei care consideră periculoasă evoluţia actuală a
tehnicii pentru viitorul genetic al omenirii - şi cei care cred că, la om, nu se
poate produce o influenţă genetică negativă într-o perioadă scurtă.

14
Figura 2 Principalele tipuri de mediu

SOARE

MEDIU HIDROLOGIC

MEDIU COSMIC
MEDIU GEOFIZIC

LUNA

To MEDIU CLIMATIC

Având în vedere influenţa oricăror schimbări majore ale mediului

asupra vieţuitoarelor, este necesar ca înaintea oricăror lucrări de anvergură să
se încerce o prevedere a acestor influenţe. Este sigur că multe dezastre care au
avut loc de-a lungul timpului ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat o
preocupare ecologică consecventă.
Una din realizările cele mai semnificative ale luptei pentru un mediu social-
ecologic acceptabil, este că necesitatea de a trăi într-un mediu ambiant adecvat
începe să fie considerată drept unul din drepturile inalienabile ale omului, alături
de dreptul la libertate, educaţie şi asistenţă medicală. În plus noţiunea de mediu
adecvat implică nu numai condiţiile favorabile menţinerii sănătăţii fizice, dar şi a
unor calităţi estetice şi afective ale cadrului natural înconjurător.
Cercetarea ştiinţifică a făcut un pas înainte prin abordarea complexelor
de factori care în mod concomitent pot pătrunde în organism şi exercita
efecte nocive asupra acestuia. De la studierea unei singure noxe (CO, NO2
sau SO2 de pildă) s-a trecut la studiul efectului combinat al acestora, efect

15
care poate lua aspect de sinergism, potenţare sau antagonism. Tot mai
frecvent se abordează efectele cumulate ale unor nocivităţi fizice, biologice
etc., concomitent cu efectele noxelor chimice, aşa cum de fapt se petrec
lucrurile în realitate.
În acelaşi timp, există o opinie potrivit căreia multe efecte nefavorabile
ale modificărilor mediului asupra vieţuitoarelor nu pot fi depistate acum, dar
ele se acumulează şi se vor vedea în timp, ceea ce face şi mai necesare
măsurile de preîntâmpinare a degradării mediului.

1.7. Componentele de bază ale mediului

UNESCO defineşte biosfera ca „stratul exterior al globului pământesc
unde a luat naştere viaţa şi unde se găseşte, actualmente multitudinea de
organisme vii diferite, care populează straturile inferioare ale atmosferei,
litosferei emerse şi hidrosferei”. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor
biotice cu cele abiotice ale pământului. Graţie acţiunii plantelor, biosfera
pune în rezervă şi redistribuie pe glob energia provenită din spaţiul cosmic.
Ecologul austriac Eduard Suess (1831-1914) în urma studiilor
efectuate în munţii Alpi, foloseşte pentru prima dată termenul de biosferă.
Alţi ecologi consideră că marele botanist Lamark (1744-1820) a
introdus acest termen, care a devenit universal recunoscut.
Dicţionarul de biologie (T. Crăciun, 1989) defineşte biosfera ca „acea
parte a globului pământesc, sol şi subsol, atmosferă şi hidrosferă care
conţine organisme vii, plante şi animale, inclusiv cea mai performantă
sinteză a universului – omul”.
Principalele componente ale mediului rămân deci acelea cu care viaţa are
cea mai mare tangenţă: solul, ca mijloc de susţinere şi de hrană a plantelor,
aerul atmosferic, apa din mări, oceane, râuri şi lacuri, dar şi apa freatică. Fiecare
din aceste componente este indispensabilă pentru complexitatea vieţii pe Terra,
iar degradarea lor pune în pericol însăşi existenţa omului.
Dispunerea terestră a atmosferei arată că stratul ce reprezintă
importanţă fundamentală pentru procesele fizice şi biochimice se află extins
de la sol până la circa 12 km altitudine (troposfera).
Existenţa vieţuitoarelor în multitudinea lor de forme se poate detecta până şi în
adâncurile mărilor şi oceanelor, ca să nu mai vorbim de vârfurile semeţe ale munţilor.
Formaţiunile carstice reprezentate de gropile abisale pot ajunge la o
adâncime de circa 10.000 m faţă de nivelul mării, iar formaţiunile muntoase
pot depăşi 8.000 m cum este muntele Everest (figura 3).

16
Figura 3.Schema dispunerii biosferei
100
Km
STRAT DE OZON
STRATOSFERA
TROPOPAUZA
10
MT. EVEREST
CIRUS
MT. BLANC
TROPOSFERA

MT. NEVIS
5 ALTOCUMULUS

CUMULUS

2 STRATUS
1

-0
-1 m - 50oC 0oC + 50oC
-10
animale de peşteră
-100
Bacterii de petrol
-10.000
Acest înveliş este un complex unitar ecologic al pământului fără de
care viaţa nu ar fi posibilă, sursele regenerabile fiind furnizate de înseşi
vieţuitoarele ce sunt parte componentă a biosferei (de exemplu plantele).
După unii cercetători, frontiera superioară a biosferei se situează la
8-10 mii metri, unde insectele zburătoare se mai întâlnesc în mod întâmplător,
ca şi granulele de polen sau sporii de ciuperci purtaţi de norii Cirrus.
Limita inferioară poate ajunge până la 10-11 mii metri în subsol, fiind bine
cunoscut faptul că în straturile petroliere se găsesc bacterii anaerobe.
Temperaturile optime de dezvoltare a vieţii pe pământ se situează între
20-40oC, limită în care se încadrează majoritatea biocenozelor. Numărul
speciilor se reduce odată cu creşterea temperaturii; la 80-90oC dispar algele,
17
rămânând numai bacteriile care pot fi întâlnite în unele ape termale chiar la
90oC (Yellowstone, SUA). Existenţa vieţii se reduce şi odată cu scăderea
temperaturii, la –50oC întâlnindu-se biocenoze alcătuite doar din ciuperci şi
bacterii. Adaptarea şi specializarea unor specii a mers până acolo încât unele
bacterii există şi se dezvoltă în medii cu concentraţii foarte ridicate de H2S,
CO2, H2, Na2CO3, NaCl etc.
Pe această bază s-au dezvoltat industrii care folosesc bacterii
specializate, cu ajutorul cărora sunt scoase elemente chimice valoroase din
compuşii chimici din litosferă: sulfobacterii, ferobacterii etc.
În sistemul vieţii organice, are loc o reciclare a materiei şi energiei, cu
regenerarea unor elemente sau substanţe, menţinându-se astfel un echilibru,
deşi, ele aparent se consumă continuu.
Aceste fenomene de reciclare asigură şi existenţa vieţuitoarelor, ele
însele fiind trecătoare şi perisabile ca indivizi, dar perene ca specii.
Cunoaşterea ciclurilor materiei şi favorizarea regenerării sale stau la
baza echilibrelor ecosistemelor, care depind în mod direct sau indirect de
ciclurile materiei din univers.
Ciclurile cele mai importante pentru om sunt cele referitoare la
elementele biogene ca: apa, oxigenul, carbonul, azotul, dioxidul de carbon,
sulful, fosforul etc.

1.7.1. Hidrosfera
Apa este prezentă în întreaga biosferă, în mediile acvatice, în aer, în
sol şi în orice fiinţă vie, având rol esenţial în menţinerea vieţii.
Apa este o componentă de bază a materiei organice vii, unde poate
ajunge la 80-90% din compoziţia chimică. Ea permite solubilizarea
substanţelor nutritive din sol, care astfel pot fi folosite de către plante. Apa
are un rol deosebit în formarea şi evoluţia solurilor, care sunt substratul
principal de existenţă a vieţii pe pământ. Excesul sau deficitul de apă din
anumite zone poate produce adevărate catastrofe ecologice, punând în
pericol existenţa ecosistemelor aşa cum s-a întâmplat în decursul erelor
istorice ale pământului.
Geneza şi circuitul apei
Apa se găseşte în cea mai mare cantitate în mări şi oceane provenind
din cristalizarea magmei de granit din precambrian.
Descoperirile recente au pus în evidenţă că diferitele magme (mase
minerale fluide şi incandescente din interiorul pământului) conţin un anumit
procent de apă, ca în magmele de granit, unde poate ajunge până la 1‰.
Cantitatea de apă existentă în ansamblul biosferei a rămas aproximativ
constantă după cristalizarea magmei şi răcirea scoarţei terestre.

18
 În zilele noastre se constată noi adaosuri puţin importante, rezultate
din sursele termale constituind aşa numitele ape juvenile, adică ape ce ajung
la suprafaţa pământului pentru prima dată. Aceste ape provin din
condensarea vaporilor de apă eliberaţi din magmă.
Toate apele care există în prezent la suprafaţa Terrei au aceeaşi
origine, mările şi oceanele reprezentând rezervoarele lor principale.
Pe de altă parte, locul ocupat de om în acest circuit nu mai este neglijabil,
contrar a ceea ce a fost timp îndelungat. Existenţa acestuia şi dezvoltarea marilor
comunităţi sunt strâns legate de prezenţa apei, marile civilizaţii fiind formate de-a
lungul coastelor marine, a fluviilor sau lacurilor. Circuitul apei în natură poate fi
rezumat astfel: apa care ajunge la suprafaţa pământului sub formă de precipitaţii
provine în special din evapotranspiraţia de la nivelul biocenozei vegetale şi din
evaporarea ce se petrece la nivelul mărilor şi oceanelor. Odată ajunsă pe pământ,
apa suferă o serie de transformări, ea este în parte evaporată, fie direct, fie
indirect, prin intermediul florei şi faunei. O altă parte este absorbită de sol, unde
alimentează pânza freatică. Prin izvoarele de suprafaţă sau prin topirea zăpezii,
gheţurilor, sau prin scurgeri de pe versanţi, apa este preluată de cursurile de apă
care ajung în mări şi oceane, de unde ciclul se reia. În procesul de formare a
solurilor, apa are un rol deosebit în dezagregarea, alterarea şi formarea diferiţilor
componenţi minerali şi organici, la repartizarea acestora pe adâncime, la definirea
principalelor proprietăţi ale solurilor. Alcătuirea şi însuşirile solurilor depind în
mare măsură de regimul hidric.
Apa este una dintre cele mai importante componente ale solului, de
care depinde creşterea plantelor şi prin urmare refacerea biocenozei
vegetale, inclusiv producţia agricolă.
Solul constituie rezervorul care aprovizionează plantele cu apă şi cu
substanţele nutritive necesare. Prezenţa în sol a apei în cantităţi prea mari
sau prea mici împiedică creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Pentru
corectarea regimului hidric al solului se practică o serie de lucrări de
îmbunătăţiri funciare care să corecteze aceste disfuncţii.
Pe solurile acoperite cu vegetaţie, sub influenţa căldurii se produce atât
evaporarea apei din sol cât şi transpiraţia plantelor, fenomen complex care
poartă numele de evapotranspiraţie.
Cantitatea de apă care provine din evapotranspiraţie la nivelul
biomasei vegetale este extrem de diferită de la o localitate la alta. Astfel,
într-o localitate împădurită, departe de mare, aportul apei care provine din
evapotranspiraţia biomasei vegetale este superior celui care provine din
evaporarea marină.
Dacă biomasa învelişului vegetal se diminuează, evapotranspiraţia este
mai mică şi precipitaţiile se diminuează.

19
 Într-o pădure tropicală umedă, evapotranspiraţia este egală cu 1.400
mm anual, în timp ce la aceeaşi latitudine, altitudine şi distanţă de mare,
evapotranspiraţia unei savane nu depăşeşte 1.000 mm.
S-a calculat cantitatea de apă evapotranspirată de diferite specii
vegetale: un hectar de molid evaporă zilnic 43.000 litri apă, iar un hectar de
mesteacăn 47.000 litri apă, deşi greutatea învelişului foios la mesteacăn este
de 5.000 kg, iar la molid de 21.000 kg.
Evapotranspiraţia medie a pădurilor şi celorlalte suprafeţe acoperite cu
vegetaţie în zona temperată are valori cuprinse între 1.000 şi 6.000 tone de
apă la hectar anual.
În regiunile semi-aride au fost puse în evidenţă relaţii directe între
evapotranspiraţie, precipitaţii şi producţia vegetală.
În medie, producţia vegetală creşte cu o tonă pe an când precipitaţiile cresc
cu 100 mm.
În consecinţă, vegetaţia joacă un rol preponderent în echilibrul circuitului
apei fiind unul din motivele pentru care este important să nu distrugem pădurea
în mod nechibzuit. Pădurea reţine mult mai bine apa în sol, dar întregul covor
vegetal are un rol extrem de important în circuitul apei.
Cercetători de prestigiu au studiat influenţa pădurilor asupra cursurilor
de apă şi au ajuns la concluzia că scurgerea apelor în micile bazine de
vărsare împădurite este inferioară cu 50-55% celei din bazinele de vărsare
neîmpădurite, deci apa este mult mai bine reţinută pe suprafeţele acoperite
cu vegetaţie lemnoasă.
Bilanţul hidric
Aristotel în lucrarea sa „Meteorologie” arăta, cu mult timp în urmă, că
bilanţul hidric global pe ansamblul planetei este relativ constant. Din contră,
bilanţurile separate ale apelor continentale şi ale apelor oceanice sunt
dezechilibrate, deoarece regimul precipitaţiilor variază în fiecare an.
Dacă luăm în consideraţie cantităţile de apă care cad într-o zonă dată,
în cursul unor ani succesivi, pot fi puse în evidenţă variaţii importante.
Cantitatea de apă evaporată din oceane variază în funcţie de nebulozitatea
atmosferică, care filtrează mai mult sau mai puţin radiaţiile solare.
Pe scara timpurilor geologice, se pot pune uşor în evidenţă frecvente rupturi
de echilibru între bilanţul apei oceanice şi bilanţul apei continentale. Aceasta
permite explicarea variaţiilor importante la nivelul oceanelor, variaţii care sunt în
majoritatea cazurilor în relaţie cu modificările climatice. Repartiţia actuală
continent-ocean rezultă dintr-o serie de procese dinamice (climatice, tectonice etc.),
care nu sunt coordonate în timp, fiecare dintre ele având loc separat.
Se pare că noi ne aflăm în prezent într-o epocă de tranziţie între o fază
continentală foarte umedă şi o fază continentală mai uscată, ceea ce

20
înseamnă că există o tendinţă a continentelor de a pierde o parte din apa lor
în favoarea oceanelor.
Observaţiile făcute în ultimii 80 de ani arată într-adevăr o creştere
anuală a nivelului oceanelor cu 1,2 mm, ceea ce corespunde unei diminuări
a rezervelor apelor continentale de 430 km3/an.
Această cantitate este superioară debitului tuturor fluviilor care
alimentează Marea Caspică (cele mai importante fiind Volga şi Ural).
Referitor la cantitatea medie de apă care cade pe continente (aportul
precipitaţiilor) acesta ar măsura 720 mm înălţime, respectiv 720 l/m2, cu mari
diferenţieri cauzate de altitudine, longitudine, acoperirea cu vegetaţie etc. Aportul
de apă (respectiv de pierderi) din ocean se ridică anual la 1240 mm (1240 l/m2).
Planeta noastră dispune de o cantitate imensă de apă. De altfel, suprafaţa
ocupată de mări şi oceane însumează circa 2/3 din suprafaţa pământului.
Volumul total al apei de pe Terra este de 1.370 milioane km3, dar cea
mai mare parte (97,2%) este apă sărată care se găseşte în mări şi oceane.
Apele de la suprafaţa solului ocupă numai 30.000 km3. O cantitate
importantă se găseşte în subteran (circa 29 milioane km3) dar numai 65 mii
km3 sunt mai aproape de suprafaţă, deci mai uşor de folosit. Apele
curgătoare au un volum de numai 1.230 km3, dar debitul anual al acestora
se ridică la 37.300 km3. Alte surse de apă dulce sunt reprezentate de lacuri
(circa 750 km3) dar mai ales gheţari şi zăpezile permanente (circa 29
milioane km3). The Worldwatch Institute estima în anul 2004 că rezerva de
apă dulce regenerabilă a planetei măsoară 40.700 milioane km3 (cursurile
râurilor şi apele de adâncime care se pot exploata acum). Această rezervă
este distribuită foarte inegal pe întreaga Terră. Consumul de apă al
oamenilor diferă în funcţie de zonă şi de gradul de dezvoltare al fiecărei ţări
de la circa 3 litri/zi în zonele aride ale Africii, la cca 1000 litri/zi în New
York. Agricultura consumă circa 80% din apa folosită de către oameni.
Faţă de această cantitate de apă disponibilă, estimările nevoilor făcute
pentru o populaţie de cca. 6,5 miliarde de locuitori s-ar repartiza în felul următor:
- irigaţii 7.000 km3
- industrie 1.700 km3
- nevoi menajere 600 km3
- diluarea apelor uzate 9.000 km3
- folosinţe diverse 400 km3
TOTAL 18.700 km3
Aceste estimări sunt efectuate considerând că apa nu poate fi utilizată
decât o singură dată. Nevoile reale ar fi posibil să fie de 18.700 km3, volum
care reprezintă mai mult de jumătate din resursele de apă provenind din râuri.

21
 Apa este însă inegal repartizată la suprafaţa continentelor, unde zonele
deficitare (aride, semiaride sau deşertice) ocupă o suprafaţă vastă.
În zona temperată, apa nu este întotdeauna la îndemâna utilizatorilor.
Astfel, în Rusia, din 1000 km3 de apă care curge, doar 20% se situează în
regiunile în care nevoile sunt cele mai importante.
Mai mult, se adaugă faptul că în aceeaşi localitate există variaţii sezoniere
ale debitului, de exemplu debitul unui fluviu ca Loara se încadrează între
50 m3/secundă în perioadele secetoase şi depăşeşte 4.000-5.000 m3/secundă
atunci când sunt topiri de zăpadă, sau cad precipitaţii abundente.
Apa constituie o resursă naturală limitată, care va trebui gestionată
raţional. Creşterea demografică şi a nivelului de trai duce la creşterea
consumului de apă, problemă care preocupă tot mai mulţi specialişti. În
aceeaşi măsură există preocupări majore de găsire a noi procedee ce vor
permite reducerea consumurilor de apă pe unităţi de producţie, fie ele
industriale sau agricole.
Anumite sectoare vor putea să utilizeze pe scară largă apele marine sau
cele sălcii, dacă tehnicile de desalinizare sau demineralizare a apelor se vor
perfecţiona prin folosirea energiei neconvenţionale. Epurarea apelor uzate a
devenit o problemă tot mai importantă pentru specialişti, care au pus deja la
punct tehnici care permit utilizarea repetată a aceleiaşi ape uzate. Întreţinerea
bazinelor hidrografice va permite menţinerea în limite normale a debitelor şi
asigurarea unor resurse de apă permanentă pe tot parcursul anului.
Prezenţa pădurii diminuează debitele din perioadele excesiv de
ploioase, făcând să crească cursul în perioada uscată şi debitul mediu cel
mai scăzut.Unii cercetători au luat în calcul deturnarea anumitor cursuri de
apă încercând crearea unor reţele hidrografice noi.
Dacă această realizare este posibilă pe plan tehnic, este dificil de
prevăzut ce efecte va avea asupra mediului natural. Consecinţele ecologice
ale unei modificări complete a reţelei hidrografice de la suprafaţa
pământului pot fi numeroase, cele mai importante fiind:
- modificări climatice datorită creşterii umidităţii şi implicit a
precipitaţiilor din anumite zone;
- nebulozitatea atmosferică ce diminuează cantitatea de energie solară
disponibilă, afectând existenţa ecosistemelor şi bineînţeles ansamblul
bilanţului hidrologic de la suprafaţa continentelor, inclusiv modificarea
repartizării ecosistemelor la suprafaţa pământului.

1.7.2. Atmosfera
Aerul ca şi apa este o resursă naturală, constituind o peliculă la suprafaţa
Terrei cu o densitate mai mare la partea bazală, care se află în contact cu solul
(troposfera) şi care are o densitate din ce în ce mai mică în partea superioară.
22
Atmosfera este termenul uzitat ca atare şi provine de la cuvintele greceşti atmos –
abur şi sphaira – sferă şi reprezintă învelişul gazos alcătuit din aer, care înconjoară
Pământul fără o limită superioară precisă, trecând treptat în spaţiul interplanetar.
Masa ei reprezintă 0,000001 din masa globului pământesc, iar pe 1 cm2 din
suprafaţa terestră acţionează o masă de aer egală cu 1 kg. Din figura 4 reiese
dispunerea atmosferei terestre, cea mai importantă zonă fiind cea care se află în
contact cu solul, adică troposfera. Ea are o grosime de cca 16-18 km la Ecuator şi
8-9 km la poli. Troposfera se aliniază în două straturi, primul de până la 3.000 m
supunându-se influenţei factorilor geografici – relief, prezenţa continentelor sau
oceanelor – care perturbă caracteristicile sale fizico-chimice. Umiditatea
atmosferică şi impurităţile provenind din sol se concentrează în partea superioară a
acestui strat, dincolo de acesta situându-se atmosfera liberă limitată de tropopauză.
Circulaţia maselor de aer ale troposferei reglează clima şi variaţiile
sale. Temperatura troposferei descreşte cu 10C la fiecare 180 m depărtare
de Pământ şi presiunea atmosferică scade cu 1 mm la fiecare 100 m.
Deasupra troposferei se găseşte stratosfera unde gazele se repartizează în
funcţie de densitatea lor, aici întâlnindu-se stratul de ozon care joacă rol de ecran
protector şi absoarbe majoritatea radiaţiilor ultraviolete. Stratosfera se întinde pe o
distanţă de aproximativ 80 km altitudine, temperatura variind între +100C şi +400C.
Dincolo de stratosferă, se întâlneşte un amestec de gaze uşoare, ca heliul şi
hidrogenul. La peste 100 km se situează ionosfera, ce se întinde până la 1000 km
altitudine, fiind alcătuită din acelaşi amestec de gaze rarefiate. Ultimul strat, foarte
rarefiat, se întinde dincolo de limita de 1.000 km şi reprezintă magnetosfera, un strat
cu temperaturi foarte ridicate, în care dispersia gazelor este foarte mare (figura 8).
Compoziţia atmosferei
Aerul este un amestec de gaze a cărui compoziţie variază în funcţie de
altitudine, dar în troposferă rămâne relativ stabilă dacă presiunea rămâne
constantă. În troposferă, gazele principale sunt oxigenul şi azotul dar şi alte
gaze sunt la fel de importante pentru ecosisteme. Pe măsură ce creşte
altitudinea, proporţia gazelor se schimbă, oxigenul şi azotul fiind în cantitate
mai mică iar hidrogenul devenind elementul principal. În tabelul 1 se rezumă
compoziţia aerului în procente de la nivelul mării până la 100 km altitudine.
Tabelul 1 Compoziţia aerului atmosferic (rezumată)
în funcţie de altitudine (%)
PRESIUNE
OXIGEN AZOT NEON HELIU HIDROGEN
(mmHg)
Nivelul 0... 20,94 78,09 0,93 - 0,01 760
Altitudine 1 km 20,94 77,89 0,94 - 0,01 401
-//- 10 km 20,99 78,02 0,94 - 0,01 168
-//- 20 km 18,10 81,24 0,19 - 0,04 41
-//- 100 km 0,11 2,97 - 0,16 96,31 0,0067

23
 Compoziţia detaliată a aerului este mai complexă decât apare în acest tabel,
prin intermediul baloanelor-sonde stabilindu-se cu exactitate această compoziţie.
Gazelor menţionate mai sus li se adăugă vapori de apă şi alte câteva gaze
rare, acestea fiind criptonul, xenonul şi radonul. Mai mult, nu trebuie uitat
dioxidul de carbon şi oxidul de carbon, gaze ce sunt legate de erupţiile
vulcanice dar şi de activitatea umană şi a celorlalte organisme animale şi
vegetale (respiraţie şi arderi).
O caracteristică fizică a aerului este transparenţa. Aceasta variază în
timp, atmosfera filtrând mai mult sau mai puţin radiaţiile solare, ceea ce
antrenează o serie de modificări ale temperaturii.
Numeroşi autori au căutat să elucideze cauzele posibile ale acestor
variaţii şi au fost puşi în evidenţă mai mulţi factori.
Transparenţa variază în funcţie de cantitatea de dioxid de carbon, de
activitatea petelor solare, erupţiile vulcanice etc., dar este influenţată semnificativ
de pulberile şi gazele emise în atmosferă ca urmare a activităţii umane.
Oxigenul. Geneza. Circuit
Oxigenul este indispensabil pentru respiraţia plantelor şi animalelor
Reamintim că în timpul zilei oxigenul este eliberat şi dioxidul de carbon absorbit la
nivelul organelor verzi( mai ales al frunzelor) prin fenomenul fotosintezei. Atât
ziua cât şi noaptea, oxigenul este absorbit şi dioxidul de carbon degajat prin
respiraţia plantelor, dar cantitatea de oxigen absorbită este mai mică decât cea
eliberată în fotosinteză.
Deci, lumea vegetală este în acelaşi timp consumatoare şi producătoare
de oxigen, şi balanţa trebuie stabilită pentru o perioadă de 24 ore, pentru a putea
fi elocventă. Din balanţă va reieşi că plantele absorb mai mult dioxid de carbon
decât cantitatea eliberată şi pun în libertate mai mult oxigen decât cantitatea
utilizată în respiraţie.
Oxigenul n-a existat întotdeauna în atmosfera terestră, el şi-a făcut
apariţia în acelaşi timp cu primele organisme clorofiliene. Pe măsura apariţiei
sale, oxigenul a fost transformat în ozon sub efectul radiaţiilor ultraviolete
formând un ecran protector în stratosferă. Ecranul a fost imediat suficient
pentru a permite proliferarea organismelor clorofiliene (fito-plancton în special)
şi cantitatea de oxigen degajată a crescut conform unei progresii geometrice.
În prezent, aerul conţine doar a douăzecea parte din oxigenul prezent
în ansamblul biosferei, restul regăsindu-se în carbonaţi, materiile organice şi
oxizii feroşi sau ferici. În aer, oxigenul nu constituie decât în mod
excepţional un factor limitativ pentru viaţa animală ca şi pentru cea vegetală,
ca de exemplu la altitudini de peste 3.500-4.000 m, unde presiunea oxigenului
se diminuează.

24
 Circuitul oxigenului în ansamblul biosferei are un caracter complex. Dacă
în aer nu este întotdeauna un factor limitativ, în apă joacă un rol extrem de
important, căci în condiţii normale de temperatură şi de presiune nu există într-un
litru de apă decât 8-9 ml de oxigen dizolvat, faţă de un litru de aer care conţine
200 ml. Cu cât se pătrunde mai adânc într-un mediu acvatic cu atât proporţia
de oxigen se diminuează, fenomenul purtând numele de distribuţie verticală
a oxigenului dizolvat.

Figura 4. Schema dispunerii atmosferei terestre

(după Petit Larousse, Paris, 1975)
km
10.000

5.000 MAGNETOSFERĂ
1.000

500 Zonă foarte caldă

200 IONOSFERĂ
aurora boreală
100 To C
Zonă rece

50
altitudine maximă Zonă caldă
pentru baloane STRAT OZON
20
STATOSFERĂ
Tropopauză
10
CIRUS
MT. EVEREST
ALTOCUMULUS
5 MT. BLANC TROPOSFERA
CUMULUS
MT. NEVIS
2 STRATUS
1

- 500 C 00 C + 500 C
25
 În apă, intensitatea fotosintezei la plantele acvatice sau la fitoplancton,
scade cu cât mergem în profunzime, atât ca urmare a luminii mai difuze, cât
şi a scăderii conţinutului de oxigen. Consumul de oxigen prin respiraţie este
compensat de oxigenul produs prin fotosinteză până la o adâncime variabilă
în funcţie de transparenţa apei Dezvoltarea vegetaţiei este deci posibilă
deasupra unei linii numită „nivel de compensaţie”, adică atunci când balanţa
fotosinteză/respiraţie este pozitivă. Este evident că acest nivel de
compensare variază conform orei, transparenţei apei şi anotimpului.
În ocean, nivelul compensaţiei se situează la o adâncime cuprinsă între
50 şi 100 metri, în funcţie de latitudine.
Specializarea a numeroase organisme marine, a făcut ca acestea să nu
fie atât de dependente de oxigen ca cele din apele dulci. Astfel, la adâncimi
foarte mari sau chiar în zonele abisale se întâlnesc numeroase organisme vii,
vegetale sau animale, însă nu este exclus ca oxigenul să fie adus în zonele
profunde prin curenţii verticali.
Echilibrul între producţie şi consumul oxigenului în natură
Cu câteva decenii în urmă se considera că în biosferă ar exista un
echilibru relativ între oxigenul produs şi cel consumat (pe ansamblul
activităţilor omului şi fenomenelor de fotosinteză şi respiraţie). Dar explozia
demografică şi implicit revoluţia tehnică au făcut ca între oxigenul produs
(de masa vegetală de pe uscat şi fitoplanctonul din apele oceanului mondial)
şi cel consumat (prin oxidări bio-geo- şi tehnochimice) să se producă
începutul unui dezechilibru ecologic cu repercusiuni încă nebănuite.
Ritmul distrugerii pădurilor tropicale (marea sursă de oxigen a lumii)
poate pune un mare semn de întrebare pentru viitorul planetei albastre.
Unele studii comunicate de NASA arată că intensificarea activităţii umane
este la originea diminuării rezervei de oxigen din atmosferă, exemplificând,
pentru a alerta opinia publică, cu faptul că o maşină care parcurge o distanţă de
800 km consumă oxigen cât o fiinţă umană într-un an de zile.
De asemenea, se evidenţiază faptul că avioanele mari cu reacţie
consumă la pornire tot atâta oxigen cât degajă în 24 ore o pădure în
suprafaţă de 15-20.000 de hectare.
Eminenţi cercetători americani concluzionează totuşi cu o anume încredere
că „rezerva de oxigen molecular din atmosferă şi de pe vastele întinderi oceanice
nu este ameninţată într-un viitor previzibil de activităţile umane”.
Acest lucru se bazează pe observaţiile unor cercetători renumiţi care
au arătat că în urma a numeroase măsurători „eşantioanele fac să apară o
valoare a oxigenului cvasiconstantă egală cu 20,946% la volum de aer uscat,
identică cu cea a tuturor măsurătorilor serioase făcute în lume după 1910.
26
Astfel, deşi activitatea umană a crescut în proporţii considerabile din 1910
până în prezent, nu este de notat o modificare ireversibilă în sens negativ a
proporţiei de oxigen din troposferă”.
Azotul şi circuitul acestuia în atmosferă
Azotul circulă în atmosferă şi respectiv în biosferă după un ciclu care
se completează pe o mare durată de timp: (400 milioane de ani), producerea
sa realizându-se din procese bio şi geochimice, iar consumul prin
azotofixatorii microbieni şi apoi prin treptele materiei organice. Cantitatea
enormă din aer (80% din compoziţia atmosferei) şi consumul relativ lent, nu
pun în pericol epuizarea acestui gaz, mai ales că el este regenerat prin cicluri
separate ale compuşilor săi din sol şi vieţuitoare.
Ciclul azotului este cel mai complex, dar este şi cel care, cu câteva
excepţii, funcţionează cel mai bine şi cel mai rapid. Mai mult, azotul din aer
este rezervorul ciclului, dar în acelaşi timp este şi supapa sa .
Importanţa fixării azotului prin diferite mecanisme este cunoscută,
estimându-se că prin procesele electrochimice sau fotochimice sunt fixate pe
un hectar într-un an cantităţi importante de azot sub formă de nitriţi (NO2) şi
nitraţi (NO3).
Bacteriile din sol fixează în jur de 25 kg, iar cele care trăiesc în
simbioză pe rădăcinile plantelor leguminoase pot fixa 150-400 kg azot.
În unele ţări, printre care şi România, se ameliorează randamentul solurilor
prin acest proces de fixare biologică, practicând culturi de leguminoase cărora li
s-a inoculat în prealabil Rhizobium (una din bacteriile simbiotice).
Concentraţia azotului din aer este susceptibilă să varieze în funcţie de
activitatea umană sau de relaţia cu natura şi funcţiile păturii vegetale, însă, efectele
variaţiei concentraţiei azotului sunt mai puţin sesizabile decât în cazul oxigenului
pentru respiraţie, sau decât în cazul gazului carbonic, care are efecte toxice.
Dioxidul de carbon (gazul carbonic). Geneză. Circuit
Prin fenomenele de fotosinteză, prezenţa dioxidului de carbon este
strâns legată de cea a oxigenului. Dioxidul de carbon din aer şi cel care este
dizolvat în apă constituie rezerva de carbon, sau cel puţin cea mai mare parte
a rezervei de carbon „mobil”, care serveşte la elaborarea materiei organice.
Fotosinteza permite obţinerea glucidelor şi altor constituenţi organici
cum sunt proteidele şi lipidele, pornind de la dioxidul de carbon pe care
plantele îl iau din aer.
Proporţia dioxidului de carbon în aerul pe care îl respirăm este de ordinul
a 320 părţi la 1 milion (p.p.m.), cu tendinţă de creştere în ultimele decenii.
Ea este aproape constantă la suprafaţa pământului, oricare ar fi
localitatea în care sunt efectuate observaţiile, cu excepţia oraşelor, unde
concentraţia este foarte adesea superioară celei prezentate mai înainte.

27
 Cercetările aprofundate au permis să se evidenţieze în mod cert că în
secolul XX, concentraţia de gaz carbonic în troposferă a crescut. Astfel, de la
290 p.p.m. la începutul secolului, concentraţia s-a ridicat la 325 p.p.m. în 1970
şi 369 p.p.m. în anul 2000.
Această creştere a fost asociată în general cu activitatea umană, calcule
făcute recent ducând la constatarea următoare: gazul carbonic (CO2) degajat din
arderea tuturor combustibililor este absorbit de vegetaţia terestră şi de
fitoplanctonul marin doar în proporţie de 50%, deci proporţia sa în atmosferă este
în creştere (cca. 0,7 p.p.m./an). De altfel, atenţia tuturor statelor şi a cercetătorilor
este îndreptată asupra acestui fenomen, gazul carbonic fiind elementul care, prin
acumulare, generează cea mai mare parte a fenomenului de încălzire globală
„sau efectul de seră”.
Concentraţia gazului carbonic în biosferă variază în funcţie de
anotimp, oră sau de existenţa vegetaţiei sau altor factori care pot influenţa
cantitatea de dioxid de carbon la un moment dat (erupţii vulcanice, zone
industriale, aglomeraţii urbane etc.).
Întrucât timpul de reciclare al dioxidului de carbon este relativ scurt –
300 de ani, riscul de dezechilibru este destul de mare.
Carbonul este vehiculat în principal prin aer şi sol de unde ajunge în
corpul vieţuitoarelor, rolul energiei solare fiind fundamental. El participă la
ciclul energiei, fotosinteza creând depozitele de plante fosile şi consumatorii
acestora – animalele, care la rândul lor, de-a lungul erelor geologice au
devenit depozitele din care s-au format cărbunele şi ţiţeiul, din care se
extrag combustibilii de astăzi.
În urma cercetărilor făcute în spaţii închise (sere, solarii) s-a constatat
că o creştere a proporţiei CO2 din aer până la o anumită limită, influenţează
pozitiv producţiile de legume sau fructe.
În apă, gazul carbonic (CO2) este de 35 de ori mai solubil decât
oxigenul, intervenind în echilibrele foarte complexe cu calciu. În ciclul
carbonului în biosferă, ca şi în cel al oxigenului. intervine în mod inevitabil
solul, plantele, animalele, numeroasele mecanisme făcând ca acest gaz să fie
pus în rezervă sau repus în circuit.
Circuitul altor elemente indispensabile vieţii
Dintre elementele fundamental necesare vieţii mai amintim fosforul şi
sulful care prezintă cicluri biochimice complexe.
Fosforul este un element necesar vieţii, fiind foarte căutat ca îngrăşământ.
Se găseşte relativ puţin în sol, în rocile fosfatice. Spălat, ajunge şi în
bazinele de apă stătătoare, unde modifică echilibrul ecologic al unor specii
de plante. Prin folosirea fosfaţilor ca îngrăşăminte şi detergenţi rezerva de
fosfor s-ar putea epuiza.

28
 Sulful, pe lângă partea pozitivă a prezenţei sale în diversele cicluri
biochimice ale organismelor, poate constitui un element poluant, cantitatea
de sulf în atmosferă având tendinţa de creştere cu circa 5% anual, datorată
poluării cu SO2. Sub formă de sulfaţi, intră în ciclul biologic al bacteriilor şi
apoi în compoziţia hranei animalelor superioare şi omului.
Pe lângă acestea, mai există şi alte elemente importante pentru
desfăşurarea vieţii pe pământ precum Ca, Na, Mg, K, Mn, Cu, Zn, ş.a.
Ciclurile lor biochimice sunt la fel de complexe ca cel al fosforului
sau sulfului.

1.7.3. Solul – component de bază al biosferei

Solul reprezintă stratul de la suprafaţa scoarţei terestre apărut ca
urmare a modificărilor complexe ale rocilor. El s-a format sub influenţa
condiţiilor de mediu. Îngheţul şi dezgheţul au provocat dezagregarea rocilor,
apa impregnată cu CO2 sau alţi compuşi chimici a provocat alterarea rocilor
iar prezenţa plantelor a condus la acumularea în sol a unor substanţe organice.
Solul reprezintă deci un corp diferit de roca mamă pe care s-a format, prin
prezenţa substanţei organice şi a unei proprietăţi unice: fertilitatea. Aceasta
înseamnă în esenţă, capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor
elemente nutritive, apă şi aer. Solul reprezintă suportul de fixare al plantelor şi
izvor de elemente nutritive, dar are şi o viaţă proprie, în el trăind numerose
microorganisme cu funcţii foarte complexe.
Pentru toate vieţuitoarele, problema principală a existenţei o constituie
hrana, adică sursa de energie necesară vieţii şi rezerva de substanţă necesară
constituirii corpului propriu. Plantele verzi folosesc ca sursă de energie
lumina solară, aceasta fiind şi situaţia algelor ce trăiesc la suprafaţa solului,
precum şi a unor bacterii care posedă clorofilă. Energia obţinută prin
respiraţie serveşte tuturor organismelor pentru întreţinerea vieţii.
Majoritatea microorganismelor din sol folosesc însă ca sursă de
energie substanţe organice sintetizate anterior de către organismele autotrofe
(cele care îşi sintetizează singure hrana prin fotosinteză). Organismele
dependente în nutriţia lor – direct sau indirect – de activitatea organismelor
autotrofe se numesc heterotrofe. Plantele preiau din sol cantităţi importante
de elemente minerale, cantităţile cele mai mari fiind reprezentate de N, P şi
K, urmate de Ca, Mg, S, Fe, B, Mb, etc. Rezerva de azot mineral din sol ca
şi a altor multe elemente chimice provine din descompunerea, respectiv
mineralizarea substanţelor organice din sol de către microorganisme
specializate. Alte grupe de microorganisme pot fixa azotul din atmosferă
printr-o serie de procese biologice.
Activitatea vitală a microorganismelor se realizează prin intermediul
unor proteine cu rol de catalizatori organici, denumite enzime. Atunci când
29
rezerva de oxigen gazos din sol este insuficientă, microorganismele îşi pot
procura oxigenul şi din compuşi anorganici ai azotului, sulfului etc. prin
procese cum sunt denitrificarea, desulfurarea etc. Microorganismele fixează
azotul sub formă de amoniac. Acesta se combină apoi cu diferiţi acizi
organici, formându-se aminoacizi. Aminoacizii se combină între ei pentru a
da naştere proteinelor care sunt componente atât ale celulei microbiene cât şi
ale celulelor plantelor şi animalelor. O parte din azot se transformă apoi în
combinaţii cu zaharurile simple sau în baze azotate care intră în structura
acizilor nucleici – ADN şi respectiv ARN – depozitari ai zestrei ereditare a
fiecărui organism. Atunci când celulele microbiene, plantele sau animalele
mor, compuşii cu azot pe care-i conţin sunt reutilizaţi de microorganismele
din sol. Acestea secretă în afara celulei lor, enzime specifice care descompun
moleculele proteice, ale acizilor nucleici etc. în componentele lor mai simple.
De aceea, în sol s-au putut evidenţia atât activitatea enzimelor
specifice (proteinaze) cât şi unele substanţe simple ce conţin azot
(aminoacizi, aminoglucide, baze azotate etc.).
După mineralizarea sa de către microorganisme, substanţa organică a
solului reprezintă principala sursă de azot pentru plante. Pentru completarea
nevoilor de azot ca şi de alte elemente nutritive se practică fertilizarea cu
îngrăşăminte organice sau minerale. În prezent numai foarte puţine ţări, care
practică o agricultură foarte intensivă şi pe suprafeţe mici (Japonia, Marea
Britanie, Olanda) îşi permit să aprovizioneze plantele cu azot mineral la
nivelul integral al nevoii acestora.
Pentru majoritatea ţărilor lumii, cuprinzând ţări atât de diverse ca
SUA, Rusia, România, humusul furnizează aproximativ 50% din azotul
extras cu recolta. Humusul acţionează deci ca un rezervor de substanţă
organică, supusă continuu mineralizării, deci apariţiei unor substanţe mai
simple, uşor de utilizat de către plante. În acelaşi timp, pe măsură ce
substanţa organică din humus se mineralizează şi este luată de către
plante, alte microorganisme transformă resturile vegetale (rădăcini,
frunze, etc.) în humus.
Clasificarea şi caracteristicile solurilor din România
Deşi România are o suprafaţă de numai 237.000 km2, prezintă totuşi o
gamă foarte largă de soluri. Diferenţele dintre ele sunt date de conţinutul în
principalele elemente nutritive, în conţinutul de humus, culoarea şi
alternanţa diferitelor straturi interne, compoziţia granulometrică, etc.
Acestea se clasifică în 10 clase cu 101 tipuri de soluri.Explicaţia formării
unui număr atât de mare de tipuri de soluri este dată de condiţiile orografice
şi climatice foarte diferite care se găsesc ăn ţara noastră.
Cele mai importante tipuri de soluri cu implicaţii economice, datorită
fertilităţii potenţiale pentru plantele de cultură sunt:
30
 - cernoziomurile – ocupă suprafeţe foarte întinse; cea mai largă
răspândire o au în partea de sud şi sud-est a ţării, arealul lor corespunzând
cu cel al Câmpiei Române şi Dobrogei. De asemenea suprafeţe însemnate se
găsesc în Câmpia de Vest, Moldova şi Transilvania.
Acest tip de soluri are cele mai bune proprietăţi, fiind cele mai fertile (bogate în
humus şi cu un pH neutru), însă poziţionarea lor geografică le înscrie pe un
areal cu deficit de precipitaţii care presupune completarea prin irigaţii, iar
pentru obţinerea de producţii mari, aplicarea îngrăşămintelor chimice.
- solurile brun-roşcate – se întâlnesc în partea de sud şi de sud-vest a
ţării. Ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia vestică şi centrală. Prezintă
proprietăţi fizice şi chimice inferioare cernoziomurilor, motiv pentru care se
impune completarea cu îngrăşăminte chimice sau naturale. Se pretează destul
de bine la cultura cerealelor, dar şi a legumelor, pomilor şi viţei de vie.
Alte soluri de importanţă economică sunt: solurile brune argiloiluviale
şi solurile brune, iar dintre solurile care ocupă suprafeţe mai mari, dar cu
fertilitate scăzută se numără şi podzolurile sau solurile podzolite. Ele se
găsesc în general în zonele montane sau premontane, au reacţie acidă şi se
cultivă mai ales ca păşuni şi fâneţe.
Întrucât au un pH acid, pentru a putea fi cultivate cu succes, necesită aplicarea de
amendamente calcaroase, odată la 4-5 ani. Pe suprafeţe destul de mari există şi soluri
mai puţin productive, precum lăcoviştele, solurile nisipoase sau solurile sărăturate, care
necesită cheltuieli mari de investiţii pentru sporirea capacităţii lor productive. În acelaşi
timp, pe areale relativ mari există şi alte tipuri de soluri cu importanţă economică mai
mare: soluri bălane (în Dobrogea) soluri cenuşii (în nordul şi nord-estul Moldovei)
rendzine (soluri subţiri, întâlnite în regiunile montane), etc.

Aplicaţii practice
TEME DE DISCUTIE:
1. Ce reprezintă ecologia conform definiţiei larg acceptate în prezent?
2. Explicaţi dezvoltarea din punct de vedere istoric a ecologiei. Dezvoltaţi
răspunsul cu exemple.
3. De ce ecologia are un caracter interdisciplinar şi integrator?
4. Ce este bioeconomia?
5. Explicaţi necesitatea abordării sistemice a raportului om-mediu.
6. Prezentaţi factorii de mediu care influenţează organismul uman.
7. Prezentaţi conceptul de mediu şi daţi exemple de tipuri de mediu.
8. Care sunt componentele de bază ale mediului?
9. Prezentaţi importanţa hidrosferei, geneza şi circuitul apei.
10. Ce este bilanţul hidric?
11. Prezentaţi atmosfera şi compoziţia acesteia.
12. Explicaţi rolul solului şi tipurile de sol din România.

31
RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:
1. Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul diferitelor asociaţii de
vieţuitoare (specii, populaţii, biocenoze).
2. Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară.
3. Bioeconomia este un domeniu care abordează legăturile dintre
ecosferă şi societatea umană.
4. Resusele sunt finite şi neregenerabile.
5. Mediul orografic se referă la tipul de sol şi caracteristicile sale.
6. Gropile abisale pot ajunge la o adâncime de circa 5000 m faţă de
nivelul mării.
7. Apa este prezentă în întreaga biosferă în mediile acvatice, în aer, în
sol şi în orice fiinţă vie.
8. Troposfera se întinde dincolo de limita de 1.000 km şi reprezintă, un
strat cu temperaturi foarte ridicate, în care dispersia gazelor este foarte mare.
9. Proporţia dioxidului de carbon în aerul pe care îl respirăm are o
tendinţă de creştere în ultimele decenii.
10. Cu cât se pătrunde mai adânc într-un mediu acvatic cu atât
proporţia de oxigen se diminuează.
11. În biosferă există un echilibru relativ între oxigenul produs şi cel
consumat.
12. Solul reprezintă suportul de fixare al plantelor şi izvor de elemente
nutritive.

TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)

1. Denumirea de „ecologie” a fost introdusă de:
a) Ludwig von Bertalanffy;
b) Ernst Haeckel;
c) Ion Ionescu de la Brad;
d) Darwin.
2. Energia eoliană şi solară reprezintă resurse:
a) neregenerabile;
b) finite;
c) regenerabile;
d) teoretic regenerabile.
3. Factorii de mediu care influenţează organismul uman sunt:
a) chimici;
b) fizici;
c) biologici;
d) toate variantele de mai sus.

32
4. Factorii fizici sunt:
a) spaţiul şi timpul;
b) hidrogenul şi oxigenul;
c) virusurile;
d) bacteriile.
5. Legea nr. 265/2006 este:
a) legea apelor;
b) legea protecţiei mediului;
c) legea ecologiei;
d) legea pădurilor.
6. Mediul care se referă la relief este:
a) mediu geochimic;
b) mediu edafic;
c) mediu hidrologic;
d) mediu orografic.
7. Principalele componente ale mediului sunt:
a) solul şi pânza freatică;
b) solul, aerul atmosferic şi apa;
c) aerul, solul şi apa din râuri;
d) aerul şi solul.
8. Temperatura troposferei:
a) scade cu 1 mm la fiecare 100 m depărtare de Pământ;
b) creşte cu 10C la fiecare 180 m depărtare de Pământ;
c) creşte cu 1 mm la fiecare 100 m depărtare de Pământ;
d) descreşte cu 10C la fiecare 180 m depărtare de Pământ.
9. În troposferă, gazele principale sunt:
a) oxigenul şi azotul;
b) hidrogenul şi dioxidul de carbon;
c) oxigenul şi heliu;
d) dioxidul de carbon şi neonul.
10. Stratul de ozon se găseşte în:
a) magnetosferă;
b) stratosferă;
c) ionesferă;
d) troposferă.
11. Cele mai fertile soluri sunt:
a) cernoziomurile;
b) solurile brun-roşcate;
c) solurile brune;
d) podzolurile.

33
 Lecţia 2
ECOSISTEMUL, UNITATEA FUNCŢIONALĂ
FUNDAMENTALĂ A BIOSFEREI
2.1. Noţiuni despre ecosisteme
Deşi natura are în general aparenţa atât de diversă şi dezordonată, dacă o
privim din punct de vedere sistemic sesizăm de fapt o „unitate în diversitate”.
Lumea înconjurătoare dovedeşte, la un studiu atent, că totul „se leagă cu totul,
că nimic nu este întâmplător, iar unitatea supremă este integritatea biologică.
Această integritate este reprezentată de sistemele biologice, care sunt sisteme
deschise şi în natură corespund unor trepte diferite de organizare, creând un
„tablou biologic” al lumii. Acest tablou ne arată unitatea lumii vii.
Ierarhia sistemelor implică aspectul nivelului de organizare, foarte
important în modul de a privi lucrurile şi mai ales în sistemele „mediu-economie”
pentru studiul vieţii. Ierarhia supraindividuală sau ecologică cuprinde: individul,
populaţia, biocenoza, biomul şi, respectiv, biosfera.
Fără a încerca să dăm definiţii precise, trebuie să precizăm că populaţia, în
accepţiunea ecologiei reprezintă totalitatea indivizilor care aparţin aceleiaşi specii
şi împart un teritoriu comun, de exemplu totalitatea urşilor din Munţii Carpaţi;
biocenoza, reprezintă, aşa cum am văzut totalitatea vieţuitoarelor, care pot
aparţine la specii foarte diferite, dar care împart aceleaşi condiţii de viaţă, relativ
uniforme, de exemplu totalitatea vieţuitoarelor dintr-o pădure sau dintr-o zonă
mlăştinoasă; biomul reprezintă totalitatea speciilor care trăiesc într-un areal foarte
vast, dar care are totuşi unele trăsături care-l deosebesc de alte zone.Deosebim
astfel un biom african, un biom al Americii de Nord, un biom siberian, etc. În
sfârşit, putem spune că prin biosferă se înţelege totalitatea zonelor Terrei în care
se găsesc diferitele forme de viaţă, dar şi totalitatea acestor forme de viaţă.
La nivel ecologic, biosistemele amintite sunt sisteme deschise, cu auto-
reglare. Trebuie menţionat că individul, populaţia şi relaţiile dintre vieţuitoare,
grupate în biocenoze, reprezintă componenta organică a unui sistem ecologic
integral sau ecosistem. Amintita componentă are ca loc de viaţă un anumit
habitat sau o zonă a mediului ce grupează componente anorganice
(temperatura, lumina, substanţele nutritive, etc.), care în totalitatea lor
alcătuiesc biotopul. Ajungem astfel la noţiunea centrală a ecologiei, şi anume
cea de ecosistem, cu componentele sale de bază: biotopul şi biocenoza.
Introdus ca noţiune, pentru prima dată în ştiinţă, de botanistul englez
A. G. Tansley, în anul 1935, ecosistemul este unul dintre sistemele fizice din

34
care este edificat Universul. Acesta îl defineşte ca fiind „un complex de
organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului”.
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei, construcţii
heterogene cu limite în spaţiu şi în timp, având, ca orice sistem, o structură
unitară. Plantele, animalele şi microorganismele sunt reunite într-un tot
unitar cu biotopul, sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii
fizico-chimice. Altfel spus, ecosistemul integrează într-un tot unitar, prin
interacţiuni ale componentelor sale, un subsistem biotic (biocenoza) şi
altul primar fizic (biotopul).
Ecosistemul reprezintă acea unitate care include toate organismele
(comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic,
în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o
densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului.
Ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează
constructiv, sub raport dinamic şi structural, curentul de energie captat de la
soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii.
Din punct de vedere morfologic, ecosistemul este alcătuit din două
componente: biotop şi biocenoză.
Aşadar, ecosistemul este un fragment mai mare sau mai mic al
biosferei alcătuit dintr-o componentă vie, reprezentată de plante şi animale
(biocenoza) şi una nevie (biotop), formând un ansamblu integrat în
permanentă interacţiune.
Legea protecţiei mediului din ţara noastră (Legea nr. 265/2006)
defineşte ecosistemul ca fiind „un complex dinamic de comunităţi de plante,
animale şi microorganisme şi mediul lor abiotic, care interacţionează într-o
unitate funcţională”.
Din punct de vedere funcţional, ecosistemul este alcătuit din patru componente:
- substanţe abiotice (nutrienţi organici);
- producători;
- consumatori;
- descompunători.
Partea vie a ecosistemului (biocenoza sau comunitatea) este formată
din totalitatea diferitelor specii de vieţuitoare cuprinse în trei sectoare
interdependente:
- fitocenoza (totalitatea plantelor) – cu o contribuţie la biomasa
ecosistemelor în proporţie de 95%;
- zoocenoza (totalitatea animalelor) – cu o contribuţie la biomasa
ecosistemelor de 2%;
- microbiocenoza (totalitatea microorganismelor) – cu o contribuţie la
biomasa ecosistemelor de aproximativ 3%.

35
 Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de vieţuitoare reunite
în virtutea acţiunii diverşilor factori de mediu. Ele au roluri structurale şi
funcţionale bine definite în arhitectura de ansamblu a ecosistemelor.
Indivizii speciilor care alcătuiesc biocenoza nu trăiesc izolaţi, ci formează
populaţii cu densităţi materiale, după împrejurări. Prin intermediul nivelului de
integrare sau de organizare populaţională, indivizii diferitelor specii se află în
permanente relaţii sau interacţiuni reciproce. Cel mai adesea, relaţiile între
vieţuitoare sunt de natură trofică, unele vieţuitoare devenind hrana altora.
Totalitatea relaţiilor de interdependenţă dintre indivizii diferitelor populaţii
formează o reţea, mai mult sau mai puţin densă de interacţiuni. Speciile
alcătuitoare comunică prin intermediul acestei reţele la diverse niveluri.
Biotopul cuprinde totalitatea factorilor abiotici, inclusiv natura
substratului terestru sau acvatic, tipul de sol, textura şi componentele
minerale ale solului, tipul de apă (stătătoare, curgătoare, dulce, sărată) ş.a.
Componentele biotopului pot fi grupate în:
- factori geografici (poziţia geografică pe glob, latitudinea, expoziţia geografică);
- factori mecanici (vântul, mişcarea apei, curenţii oceanici, valurile,
fluxul şi refluxul, cutremurele, erupţiile vulcanice);
- factori fizici (temperatura, umiditatea, lumina);
- factori chimici (azotul, oxigenul, dioxidul de carbon, substanţele
minerale din sol).
Un ecosistem are întotdeauna o structură funcţională. Funcţionalitatea
ecosistemului depinde de gradul său de antropizare, în principiu ea rezultând
din relaţiile dintre speciile care îl compun şi interacţiunile cu factorii abiotici şi,
respectiv, cu factorii economico-sociali tot mai evidenţi cu cât ne depărtăm de
la „natural” spre „artificial.Ceea ce trebuie reţinut din relaţiile care se stabilesc
în ecosistem este atât dependenţa speciilor de mediul abiotic în care s-au format
şi au evoluat, cât şi relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de
vieţuitoare care împart acelaşi habitat. Astfel, animalele ierbivore nu s-ar putea
dezvolta fără o sursă de hrană vegetală (iarbă, frunză,etc),iar carnivorele mari
precum vulpea sau lupul nu ar putea trăi fără existenţa animalelor ierbivore pe
care le vânează. Între vieţuitoarele care folosesc aceeaşi sursă de hrană există
competiţie sau lupta pentru existenţă, dar uneori se stabilesc şi relaţii de
cooperare pentru accesul la hrană (de exemplu,uneori lupii atacă în haită pentru
a reuşi să doboare prada, pe care apoi o împart). Există şi relaţii de cooperare
mult mai strânse şi determinate genetic, precum relaţia de simbioză între
bacteriile fixatoare de azot şi plantele din familia leguminoaselor (fasole,
mazăre, trifoi, lucernă,soia ş.a.)
În tabelul 2 sunt prezentate schematic tipurile de ecosisteme ale
biosferei, între care remarcăm ecosistemele antropizate, adică cele
modificate sau cele amenajate.
36
 Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi
a substanţelor nutritive în circuitul biologic, în cazul ecosistemelor naturale şi în
circuitul biologico-tehnologic, ori tehnico-economic în ecosistemele
antropizate, unde sunt transformate în substanţe organice, în biomasă, respectiv
în bioproduse şi în produse specifice ecosistemelor artificializate. Cele mai
importante funcţiuni ale unui ecosistem sunt deci funcţia energetică, funcţia de
circulaţie a materiei (ciclul biotic: circuitul apei, substanţelor organice, al
carbonului, azotului, fosforului etc.) şi funcţia de autoreglare.
Tabelul 2 Clasificarea diverselor categorii de ecosisteme ale biosferei
Tipul Categoria
I. Ecosisteme 1. marine (oceanice)
naturale 2. de ape continentale
3. terestre (tundra, muntele, pădurile, stepele etc.)
- tundra
- muntele
- pădurile
II. Ecosisteme - stepele
modificate - savanele
(grad de - deşerturile
antropizare redus)
III. Ecosisteme 1. agroecosisteme:
amenajate (grad - ecosisteme agrare (ale culturilor vegetale necesare omului);
ridicat de - ecosisteme zooproductive (ale animalelor care produc biomasă
antropizare) utilă omului), având în componenţă:
- ecosisteme zootehnice (ale complexelor de animale);
- ecosisteme acvatice (crescătorii de plante, de peşte şi alte
animale apă;
- ecosisteme agrosilvice (ecosisteme „mixte” de exploatare
a faunei silvice );
2. ecosisteme silviculturale (forestiere):
3. ecosisteme urbane:
- ecosisteme ale zonelor de locuit şi agrement
- ecosisteme industriale
- ecosisteme ale zonelor civice
Analizând principial structura şi funcţionarea mediului cu ajutorul
ecologiei constatăm că, de fapt, această ştiinţă semnifică şi o gospodărire
raţională, conform legilor vieţii, a tuturor resurselor din biosisteme.

2.2. Lanţul trofic

Din totalul energiei solare care ajunge pe pământ, numai 1% este
transformată în materie vie prin intermediul plantelor (fotosinteză), restul de
99% rămânând nefolosită. Se ştie că 30-40%, deci un procent destul de
ridicat, din energia solară este reflectată de frunzele plantelor (în funcţie de
specie), iar un procent mare – 60-70% – este utilizat pentru respiraţie.

37
 Schimbul de substanţe dintre organisme şi mediu este considerat baza
creşterii biomasei pe Terra. Lanţurile trofice reprezintă căile prin care un
organism îşi procură hrana sau calea de vehiculare a substanţelor nutritive în
biocenoză, modul în care acestea trec de la un organism la altul.
În cadrul unui lanţ trofic se disting trei niveluri trofice majore:
1. Producători;
2. Consumatori;
3. Descompunători.
Primul nivel trofic major este constituit de plantele verzi care se
situează pe nivelul producătorilor deoarece îşi procură hrana prin asimilaţie
clorofiliană. Prin fotosinteză, substanţele anorganice, apa şi bioxidul de
carbon sunt transformate în zaharuri, proteine şi lipide.
Alături de fotosinteză, în biosferă se întâlneşte şi chemosinteza la bacteriile
care trăiesc în medii lipsite de lumină (peşteri, adâncul oceanelor,etc.) Acestea se
numesc chemoautotrofe, întrucât alcătuiesc materia organică primară în mod
asemănător organismelor fotosintetizante, fără a folosi lumina solară.
Al doilea nivel trofic este cel al consumatorilor care se situează pe trei
trepte succesive:
a) consumatorii primari sau de gradul I, care se mai numesc şi
fitofagi (grecescul fiton – plantă şi fagein – a mânca). Din această
categorie de vieţuitoare fac parte: insectele, mamiferele ierbivore,
numeroase specii de păsări şi după unii autori chiar şi virusurile
patogene, bacteriile şi multe specii de ciuperci;
b) consumatorii secundari, denumiţi şi zoofagi sau carnivori (de la
grecescul zoon = animal şi fagein = a mânca) sau de gradul II.
Aceştia sunt reprezentaţi de animale care se hrănesc cu animale
fitofage, la care se pot adăuga microorganismele zoopatogene.
c) Consumatorii terţiari sau de gradul III reprezentaţi de animale care
folosesc drept hrană consumatorii secundari şi primari.
În această categorie, după unii autori se includ şi paraziţii animalelor,
iar după alţii, paraziţii consumatorilor terţiari sunt consumatorii cuaternari.
Cel de al treilea nivel trofic major este cel al descompunătorilor, din
care fac parte bacteriile şi micromicetele, care transformă materia organică
moartă în materie anorganică prin fenomenele de descompunere, fermentare
şi putrefacţie – pe care o redau biotopului.
În funcţie de relief şi de vegetaţia existentă putem prezenta câteva
exemple de lanţuri trofice:
În mare: diatomee1 – crustacee – peşti – delfini – detritivore2.

1
diatomee = alge monocelulare cu pereţii celulari alcătuiţi din pectină impregnată cu
siliciu, prezente în număr mare în plancton, care reprezintă o verigă importantă în lanţul trofic.

38
 În bălţi şi lacuri: diatomee – răcuşori – insecte de baltă – păsări de
baltă – răpitoare de baltă – saprofage.
La câmpie: cereale – rozătoare – răpitoare (şoim, uliu) – detritivore.
La deal: coleoptere – păsări insectivore – uliu – descompunători.
La munte: frunzele arborilor – omizi – ciocănitoare – uliul păsărelelor
– detritivore.
Descompunătorii sau detritivorii se situează la toate nivelurile unui lanţ
alimentar. Sunt în general microorganisme capabile să utilizeze fie plantele cu
clorofilă, fie animalele moarte şi să recicleze elementele simple sau să utilizeze
şi să elibereze elementele simple din deşeuri sau excrementele animalelor.
Cât priveşte omul şi poziţia lui pe lanţul trofic situaţia este dependentă
de tipul de hrană pe care-l consumă, situându-se pe nivelul trofic al
fitofagilor sau al zoofagilor.
Poziţia omului în lanţul trofic, prezintă o serie de caracteristici
particulare, acesta fiind ultima verigă în numeroase lanţuri trofice ale
biosferei, nedepinzând însă obligatoriu de un anumit lanţ, deoarece omul are
posibilitatea de a se hrăni omnivor (lat. omnis – tot, orice şi vorare – a
mânca, a se hrăni).
Poziţia omului la nivelul diferitelor lanţuri trofice este în funcţie de
condiţiile climatice regionale şi apoi de posibilităţile de dezvoltare a anumitor
specii de plante şi animale care-i asigură hrana necesară existenţei. În zonele de
litoral ,consumul de peşte şi alte specii acvatice reprezintă principala hrană, în
timp ce în regiunile muntoase -creşterea animalelor şi implicit carnea acestora
asigură cea mai mare parte a energiei şi proteinelor. În zonele agricole şi
horticole, cerealele, fructele şi legumele constituie alimentele de bază. Astăzi,
comerţul cu alimente a făcut ca omul să nu mai fie legat de producţia locală de
hrană. Starea de sănătate a omului poate astfel să nu se resimtă de pe urma
particularităţilor structurii lanţurilor trofice naturale, cu atât mai mult cu cât
acestea pot fi dirijate în sens pozitiv de om, pentru creşterea productivităţii.
Raporturile cantitative dintre plante, animale ierbivore şi om pot fi
evaluate prin unităţi numerice, biomasă şi unităţi de energie reprezentarea
grafică a acestor raporturi având aspectul unei piramide („piramida trofică).
Producţia ecosistemelor naturale este de 2 feluri:
• Producţia primară;
• Producţia secundară.
Producţia primară reprezintă cantitatea de substanţă organică
sintetizată de producătorii primari respectiv plantele verzi şi organismele
chemosintetizante, aceasta calculându-se sub formă brută şi netă.

2
detritivor = animal care se hrăneşte cu particule de materie organică rezultate din
descompunerea organismelor moarte.

39
 a) Producţia primară brută reprezintă cantitatea de energie asimilată
de organismele autotrofe. Cantitatea de energie fixată depinde de substanţele
sintetizate de fiecare grup de plante. Astfel un gram de proteină fixează mai
multe calorii decât un gram de glucide, iar un gram de lipide este mai
eficient din punct de vedere energetic decât un gram de proteină.
b) Producţia primară netă este rezultatul dintre producţia primară
brută minus consumul propriu (respiraţie, transpiraţie, excreţie).
Producţia secundară este reprezentată de producţia realizată de
organismele heterotrofe, în special de animale. La trecerea hranei vegetale
în organismul animalelor, o parte din energiese pierde pentru activităţile
fiziologice ale animalelor. Putem spune că, dacă facem abstracţie de gustul
hranei şi de calitatea proteinei, omul asimilează mai multă energie
consumând 500 kg de grâu sub formă de pâine, decât dacă foloseşte aceeaşi
cantitate de grâu în vederea creşterii unor păsări pe care le sacrifică pentru
consum. Pentru umanitate este foarte important de cunoscut producţia
ecosistemelor naturale, deoarece epuizarea resurselor pune tot mai pregnant
problema creşterii productivităţii şi implicit a producţiei. Se ştie că în ţările
africane proteinele de origine animală adesea lipsesc, iar omul ar putea să
folosească mai eficient proteinele produse de fauna sălbatică, ierbivorele
sălbatice fiind mai buni consumatori ai vegetaţiei savanelor decât bovinele
importate.
Pe ansamblul continentelor, marile biomuri ale lumii produc în
totalitatea ecosistemelor o cantitate de biomasă de circa 30 miliarde tone
anual. Această uriaşă cantitate se realizează în mod diferit în fiecare
ecosistem, întrucât suprafaţa şi randamentul fotosintetic sunt diferite
(păduri, stepe, păşuni, zone cultivate sau terenuri agricole). Această
producţie fixează anual circa 15 milioane tone de carbon.
Este de notat, pentru comparaţie, că randamentul estimat pentru
ansamblul oceanelor, a căror suprafaţă este dublă faţă de cea a continentelor,
se situează, de asemenea, la 30 miliarde de tone de materie organică anual.
Aşadar, la nivelul planetei se produc anual cca 60 (după unii autori
chiar 100) miliarde tone materie organică. Pentru creşterea productivităţii
primare totale este necesar ca suprafeţele ocupate cu plante verzi (păduri sau
culturi agricole) să crească, iar randamentul fotosintezei să fie cât mai mare.
La rândul său, acesta se poate îmbunătăţi atât pe calea ameliorării genetice
cât şi prin metode agrotehnice adecvate.
Potenţialul energetic disponibil este inegal repartizat în ansamblul biosferei
şi chiar şi o bună parte din suprafeţele cultivate nu au o repartizare uniformă.
Se poate concluziona că numai cunoscând foarte precis în ce fel se
efectuează schimburile energetice în interiorul diferitelor ecosisteme se
poate ajunge la o mai bună utilizare şi la o mai bună protecţie a resurselor
naturale care se află la dispoziţia noastră.

40
 2.3. Pădurea, cel mai mare şi complex ecosistem cunoscut
pe Terra

2.3.1. Mărimea fondului forestier şi tipurile principale de păduri

Pădurea a reprezentat din totdeauna pentru om o bogată şi inepuizabilă
sursă de materii prime, care i-au adus, în decursul mileniilor, servicii dintre
cele mai diferite, chiar vitale.
În oraşele ţării noastre, ca şi în alte oraşe ale lumii, odată cu creşterea
numerică a populaţiei, cu dezvoltarea vertiginoasă a construcţiilor de locuinţe, a
industriei, a ştiinţei şi tehnicii, a instalaţiilor de transport, nevoile de recreare în
mediul natural devin din ce în ce mai mari. Aceasta o dovedesc sutele de mii de
orăşeni care, la sfârşit de săptămână, părăsesc oraşul şi caută să evadeze temporar
în mijlocul naturii, mai ales în pădurile care le pot oferi acea ambianţă de
frumuseţe, linişte, odihnă, reconfortare de care omul citadin are atâta nevoie.
Pădurile ocupă pe glob circa o treime din întinderea uscatului: din
11.337 mil. ha suprafaţă uscată a globului terestru, în anul 2005 pădurile
ocupau 3.952 mii ha (34,8%).
O primă caracteristică a răspândirii pădurilor pe glob o constituie
inegala lor repartiţie pe plan regional. Repartiţia inegală a pădurilor pe glob
are un triplu caracter: inegalitatea repartizării pădurilor pe regiuni
geografice (peste 42% din întinderea terenurilor forestiere se află în Rusia şi
America de Sud, în timp ce în Europa, America Centrală şi Zona Pacificului
luate la un loc se află cca. 11%); inegalitatea repartizării pădurilor în raport
cu densitatea populaţiei (în Europa şi Asia revin la un locuitori 0,3 ha
pădure, în timp ce în Rusia, America de Sud şi Zona Pacificului revin peste
5 ha pădure la un locuitor; pe glob revin cca. 0,62 ha pe cap de locuitor);
inegalitatea repartizării pădurilor în raport cu dezvoltarea economică (în
regiunile industrializate de pe glob se află cca. 48% din întinderea pădurilor,
faţă de peste 52% existente în ţările în curs de dezvoltare).
Dintre statele cu cea mai mare suprafaţă acoperită de păduri se numără
Rusia (peste 800 milioane ha), Brazilia (478 mil. ha), Canada şi S.U.A.
(peste 300 mil. ha fiecare).
Prin destinaţia ce li se dă, produsele pădurilor condiţionează
dezvoltarea unor sectoare economice importante cum sunt: industria de
prelucrare a lemnului, industria de hârtie şi celuloză, industria extractivă,
industria construcţiilor şi a materialelor de construcţie, agricultură etc.
Spre deosebire de materiile prime ale industriilor extractive (miniere,
hidrocarburi) principalul produs al pădurilor, lemnul, are proprietatea de a se
regenera, ceea ce constituie întotdeauna o sursă sigură de materie primă
pentru nevoi economice şi sociale. Pe lângă producţia de lemn, pădurile
asigură o bună regularizare a debitului apelor, protejează solul contra
41
eroziunilor şi a factorilor climatici dăunători, îndeplinesc variate funcţiuni de
ordin estetico-sanitar. Din păduri se recoltează şi o gamă variată de produse
nelemnoase, a căror valoare economică şi socială este mult apreciată.

2.3.2. Răspândirea şi compoziţia pădurilor în România

În ţara noastră, suprafaţa împădurită este de 6.272 mii ha (anul 2006),
reprezentând 26,9% din teritoriul ţării. Acest procent este mai redus faţă de
cel de pe glob şi din Europa (media europeană este de 32,4%).
Aceste păduri se caracterizează printr-o repartiţie neechilibrată:
• 67% la munte;
• 25% la deal;
• 8% la câmpie.
Cele mai mari procente de împădurire se întâlnesc în judeţele Suceava,
Gorj, Vâlcea etc. Judeţele cu cele mai scăzute suprafeţe împădurite sunt:
Ilfov (3%), Călăraşi (4%), Constanţa, Brăila şi Teleorman (5%).
Volumul total de lemn pe picior (pădure în vegetaţie) din pădurile
României este de 1,341 miliarde metri cubi, volumul mediu la hectar fiind de
218 metri cubi (faţă de o medie europeană de 147 metri cubi). Cota de
exploatare actuală variază între 15-20 milioane metri cubi anual (circa 16
milioane în anul 2006).
Pădurile României sunt compuse din:
• foioase- 70%, din care:
– fag- 31% (circa 2 mil. ha în 2006);
– cvercinee (stejăriş) -cca. 17% (cca. 1,1 mil. ha);
– diverse specii cu lemn tare- 12%;
– diverse specii cu lemn moale- 4,6%;
• răşinoase -30% (cca. 1,89 mil. ha), din care:
– molid -25%;
– brad -4%;
– altele- 1%.
Foioasele cuprind speciile de arbori şi arbuşti cu frunzele late şi turtite, care în
marea majoritate a cazurilor se usucă şi cad toamna. Foioasele se mai caracterizează
prin faptul că formează fructe adevărate care pot fi foarte diferite ca aspect.
Fagul este specia cea mai importantă de foioase din ţară. El este foarte
răspândit. Ca suprafaţă ocupată, se situează pe primul loc dintre toţi arborii
noştri, cu cca. 1/3 din toată întinderea (cca. 2 mil. ha în anul 2006). În
general, este un arbore de munte şi deal.
După fag, vin ca importanţă speciile de stejar (cca. 1 mil ha). Cei mai
răspândiţi sunt stejarul pedunculat şi gorunul, specii destul de asemănătoare
Cresc foarte mult în grosime, mai ales stejarul pedunculat ajunge la diametre

42
foarte mari. Trăiesc foarte mult; în ţara noastră, sunt exemplare uriaşe de
stejari de 500-600 ani.
În sudul şi estul ţării, se găseşte stejarul brumăriu, care seamănă foarte
mult cu stejarul pedunculat, dar este adaptat la viaţa în ţinuturi mai secetoase, în
apropierea stepei; este frecvent mai ales în Dobrogea şi pe marginea Bărăganului.
Mai rezistent la secetă este stejarul pufos. Acesta are un lemn de bună calitate.
Un lemn valoros este furnizat şi de paltini. Sunt două specii: paltin de munte
şi paltin de câmp. Alte specii mult răspândite sunt arţarul tătăresc, în partea sudică
a ţării, mai mult la câmpie; apoi teiul cu speciile sale: argintiu, pucios, fluturesc.
O specie de amestec cu arie largă de răspândire este carpenul. Acesta
creşte la câmpie şi dealuri, pe terenuri fertile, cu umiditate suficientă, uneori
se ridică şi în partea inferioară a munţilor.
Deşi salcâmul, originar din America de Nord, a pătruns mai târziu în
ţara noastră, el formează totuşi masive bine închegate în multe zone de şes
sau de deal, fiind un arbore cu lemn tare şi cu proprietăţi de fixare a
terenurilor supuse eroziunii.
Mai rare sunt speciile: ulmul, pomii pădureţi, aninul, mesteacănul,
plopul, salcia, etc.
Răşinoasele ocupă în ţara noastră 1.856.000 ha (2006) şi sunt denumite
astfel pentru că în organele lor şi în lemn, se găseşte răşină. Ele au frunze
aciculare, foarte înguste, deseori înţepătoare la vârf, care la majoritatea speciilor
nu cad toamna, ci rămân în continuu verzi pe ramuri, câţiva ani. Seminţele lor
sunt cuprinse în nişte conuri, de aceea aceşti arbori se mai numesc şi conifere.
La noi în ţară, trăiesc puţine specii de răşinoase. Două sunt principale:
molidul şi bradul. Se mai pot menţiona pinul (cel mai răspândit este pinul
silvestru, apoi pinul negru), jneapănul, zâmbrul, laricele (zadă), tisa (foarte rar).
Toate răşinoasele în răspândirea lor sunt legate de lanţul carpatic. În
Dobrogea, nu creşte în mod spontan nici o specie de răşinoase.

2.3.3. Pădurea – ansamblu de ecosisteme

Pădurea, cel mai mare dar pe care natura l-a destinat omului, constituie şi
astăzi un mare miracol cu multe enigme, chiar şi pentru cei mai erudiţi specialişti.
Oricine vede astăzi, de fapt, numai fragmente din uriaşul covor al pădurilor, care
în trecut acoperea cea mai mare parte a uscatului. Omul este impresionat de
dimensiunile etajelor arborescente, de varietatea formelor şi coloritului vegetaţiei
şi vieţuitoarelor din interior, de multitudinea evenimentelor ce au loc acolo, de
varietatea celor ce pot fi auzite şi de multe alte fenomene deosebit de interesante.
Pădurea îşi are clima sa proprie, vitalitatea sa proprie, diferenţiată de a
mediului ambiant.

43
 În cazul pădurii, biotopul şi biocenoza sunt atât de strâns conectate
între ele încât nu pot fi separate în mod curent decât numai teoretic. Fiecare
subsistem are o alcătuire extrem de complexă.
O reprezentare schematică a componentelor ecosistemului forestier
este următoarea:
1. Biocenoza sau comunitatea organismelor vii este alcătuită din:
a) Fitocenoza sau comunitatea plantelor, care cuprinde:
- ansamblul arborilor (arboretul) compus de regulă dintr-un etaj
superior format din specii lemnoase sau arbori de mari
dimensiuni şi dintr-un etaj inferior (subetaj) compus din specii
sau arbori de dimensiuni mai mici;
- subarboretul (nu este întotdeauna prezent) cu una sau mai multe
populaţii de specii de arbuşti;
- seminţişul, format din plantule şi puieţi;
- pătura vie: arbuşti, ierburi, muşchi, ciuperci;
- microflora şi alte plante inferioare: din sol şi litieră, de pe trunchiuri
şi coroane.
b) Zoocenoza: populaţii de specii supraterane (de litieră, de trunchiuri, de
coroane) şi specii subterane. În păduri se întâlneşte o mare varietate de specii de
animale, de la mamifere mari (urs, lup etc.) până la reptile, acarieni, insecte etc.
2. Biotopul (mediul fizic, staţiunea forestieră) ecosistemului include ansamblul
condiţiilor de mediu ale fitocenozelor şi ale zoocenozelor şi se compune din:
a) climatopul: energia radiată (terestră, solară etc.), precipitaţii,
constituenţii aerului, mişcarea aerului, presiunea aerului etc.;
b) geotopul: relieful, altitudinea, expoziţia, panta, poziţia pe versant,
substratul litologic etc.;
c) edafotopul (caracteristicile solului): resturi organice, caracteristicile
edafice (profunzimea solului, textură, schelet, structură etc.), componentele
orizonturilor de natură organică, organominerală, influenţate mai mult sau
mai puţin de natura materialului geologic din care a luat naştere solul.
Toate aceste componente structurale ale ecosistemului reprezintă, în acelaşi
timp, un ansamblu de factori care se intercondiţionează şi se influenţează reciproc.

2.3.4. Funcţiile social-economice ale pădurilor

Apariţia societăţii umane ca entitate aparte a generat o situaţie nouă în
biosferă, caracterizată atât prin trecerea la valorificarea de către om a bunurilor
şi serviciilor oferite de păduri, cât şi prin restrângerea tot mai mult a
ecosistemelor forestiere în favoarea agrobiocenozelor. În acest nou context, al
relaţiilor om-pădure, în raport cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii, un numar tot mai
mare de însuşiri şi de funcţii naturale ale ecosistemului devin funcţii social-
economice.
44
 Funcţionalitatea social-economică a ecosistemelor de pădure constă
în capacitatea acestora de a furniza o serie de bunuri şi servicii pentru
satisfacerea nevoilor umane exprimată prin capacitatea de a exercita un „rol
funcţional” sau unele „funcţii social-economice”.
După funcţionalitatea lor, putem deosebi:
1. păduri cu funcţie de protecţie a apelor;
2. păduri cu funcţie de protecţie a terenurilor şi a solurilor;
3. păduri cu funcţie de protecţie contra factorilor climatici şi industriali dăunători;
4. păduri cu funcţii recreative;
5. păduri cu funcţie de interes ştiinţific şi de conservarea fondului genetic forestier.
6. păduri în care funcţia principală este producţia de lemn.
Se ştie că, în înţeles larg, toate funcţiile exercitate de pădure în folosul
societăţii umane au caracter social. În înţeles restrâns, funcţia socială include
efectele favorabile exercitate de pădure asupra colectivităţii umane, indiferent
dacă se află în interiorul pădurilor sau în afara lor, în centre umane: oraşe,
staţiuni balneoclimaterice, case de odihnă, tabere turistice etc.
Pădurile îndeplinesc numeroase funcţii de reglare a regimului climatic,
de purificare a aerului şi alte efecte benefice, printre care:
Pădurile exercită o serie de efecte de moderare a extremelor climatice.
Orice locuitor care iese în afara unui oraş ori centru industrializat
străbate un teren agricol şi se apropie de pădure, resimte cu uşurinţă, nu
numai un plus evident de prospeţime ori puritate a aerului, ci şi o
temperatură, o mişcare a aerului, o umiditate mai favorabile organismului
uman faţă de condiţiile oferite de mediul urban.
Temperatura aerului şi a solului este influenţată efectiv de diferitele
structuri ale pădurii. Astfel, pădurile din zonele temperate micşorează
maximele şi măresc minimele temperaturilor anuale.
În pădure, umiditatea relativă a aerului este mai mare decât în terenul descoperit.
Aceasta variază sensibil în raport cu o serie de factori: structura arboretului,
temperatura aerului, viteza vântului, expoziţia, altitudinea, speciile dominante etc.
Valorile fluxului radiativ solar sunt influenţate evident de vegetaţia
forestieră. S-a constatat că cea mai mare parte din radiaţii este absorbită de pădure
în scopul realizării funcţiilor acesteia, fotosinteză, schimb caloric cu mediul etc.
Influenţa pădurii în plan orizontal, la distanţe mai mari, se manifestă
prin frânarea vitezei vânturilor.
Pădurile contribuie la purificarea sau filtrarea aerului de praf. Această
acţiune de purificare a aerului se datorează capacităţii pădurilor de a micşora
viteza vântului şi prin aceasta de a reduce viteza de antrenare a prafului care
sedimentează conform legii lui Stokes. Sedimentarea este favorizată în mare
parte de asperităţile, de rugozitatea obstacolelor din pădure.

45
 Fenomenul de reţinere a prafului este mai intens la arborii şi
vegetaţia situată în marginea pădurilor.
Arborii şi vegetaţia forestieră absorb poluanţi din atmosferă.
Pădurile elimină şi absorb oxigen şi gaz carbonic din aer. Procesul de
creştere şi dezvoltare a vegetaţiei forestiere este datorat în principal
activităţii de fotosinteză, de respiraţie şi de transpiraţie. Prin fotosinteză,
plantele captează şi transformă energia solară care împreună cu dioxidul de
carbon preluat din atmosferă şi apa extrasă din sol sunt transformate în
materie organică, eliminând în schimb oxigen.
Pădurile au o însemnată capacitate de absorbţie (atenuare) sonoră
(fonică). Absorbţia sunetelor pe distanţa de până la 60 m de sursa de emisie
este evident mai mare în pădure decât în câmp liber. Deosebirile între
valorile determinate în pădure şi cele în câmp liber pot atinge până la 15
decibeli, mai frecvent între 4 şi 10 decibeli. Pe acest considerent se
bazeazăplantarea de arbori şi perdele forestiere în jurul locinţelor şi al
birourilor.
Pădurile influenţează pozitiv ionizarea aerului. Ionizarea aerului este
un fenomen care se produce sub acţiunea unor factori naturali: raze
ultraviolete, raze cosmice, emanaţii de substanţe radioactive din sol, roci
ori ape subterane, precum şi descărcări electrice în aer.
Pădurile şi peisajele silvestre influenţează pozitiv psihicul uman.
Multitudinea şi varietatea calităţilor estetice ale pădurilor a determinat pe
oameni să delimiteze, să rezerve şi să gospodărească o serie de păduri
pentru a satisface nevoile estetice ale societăţii (păduri cu funcţie estetică).
Dintre acestea, pe primul plan, sunt pădurile-parc, pădurile cu grad mare de
prelucrare artistică, şi cele ce au mare valoare artistică datorită însuşirilor
naturale (efectul peisagistic), precum şi vegetaţia forestieră cu rol de cadru
peisagistic pentru diferite ansambluri arhitectonice sau alte obiective, cum
este, de exemplu, vegetaţia din spaţiile verzi ale oraşelor.
Pădurile constituie mediu de viaţă pentru o bogată faună silvestră,
cinegetică şi piscicolă.
Din punct de vedere economic, sectorul forestier contribuie cu peste
9% la exporturile ţării, reprezentând 3,5% din PIB în 2005.
Clasificarea funcţiilor sociale ale pădurii
Printre numeroasele funcţii sociale ale pădurii putem defini pe cele mai importante:
• funcţia sanitară care include tipurile funcţionale: moderator
climato-terapeutic şi igienic.
• funcţia recreativă cu tipurile: cinegetic, piscicol, turistic, cadru
pentru camping, sport şi alte instalaţii şi agrement.
• funcţia estetică (peisagistică).

46
 Pădurea a fost şi rămâne cel mai mare şi complex ecosistem de uscat
creat de natură pe Terra.
Pădurile, până la jumătatea mileniului nostru, au acoperit suprafeţe
întinse pe pământul românesc, între 60-70% din teritoriu, susţin specialiştii
din diverse domenii care s-au ocupat de această problemă, precum
Constantin C. Giurăscu, Dumitru Teaci, Henri H. Stahl şi mulţi alţii.
După reforma agrară din anul 1864, deţinătorii de păduri au devenit
prin lege şi proprietari, cu drepturi depline de a exploata cum doresc bunul
de care dispun. A urmat o campanie de defrişare rapidă a pădurilor atât
pentru a mări suprafaţa arabilă, cât şi pentru a valorifica lemnul, ceea ce îl
face pe George Maior să scrie: „De fapt, cele două decenii ce au urmat
după împroprietărirea clăcaşilor a fost o adevărată pacoste pentru păduri”.
Tot mai mulţi oameni de ştiinţă, dar şi politicieni, conştientizaseră
faptul că pădurea nu este numai un bun ce trebuie exploatat pentru a face loc
de agricultură sau pentru a obţine bani pe lemnul vândut, ci ea constituie o
imensă avuţie, mai ales prin existenţa ei în diferite locuri.
Din acest motiv, statul a fost obligat să înfiinţeze primele pepiniere
silvice pentru a începe împăduririle acolo unde era mai mare nevoie.
Până la primul război mondial, situaţia se mai ameliorase puţin, pentru
că tăierile deveniseră mai raţionale, iar plantările se extinseseră.
Între cele două războaie, însă, încep iar acţiuni masive de exploatare a
pădurii, care în multe locuri înseamnă defrişare totală, pe de o parte, pentru a
spori suprafaţa arabilă necesară pentru împroprietărire, pe de altă parte, pentru a
obţine valuta pentru redresarea economică. Starea fondului forestier devenise atât
de gravă, încât politicienii şi specialiştii încep o adevărată campanie de informare
şi sensibilizare a opiniei publice în legătură cu soarta pădurilor româneşti. Acest
lucru se întâmplă şi în zilele noastre când în urma retrocedării pădurilor către
foştii proprietari, ca urmare a legilor 18/1991 şi 1/2000, se produc defrişări
masive de pădure, cu consecinţe negative pentru mediu.

2.3.5. Disfuncţionalităţi ecologice generate de distrugerea pădurii

Din punct de vedere ecologic, funcţiile de protecţie ale pădurii se constituie
în tot atâtea motive pentru a justifica importanţa protejării fondului forestier în
condiţiile în care acesta este supus unei presiuni crescânde, exercitate de civilizaţie.
Principalii factori ce contribuie la scăderea suprafeţei împădurite sunt
defrişarea, în scopul extinderii suprafeţei agricole (cereale, păşuni), nevoia
de combustibil, de celuloză şi hârtie şi de materiale de construcţii. Intensitatea
acestor procese se caracterizează printr-o dinamică crescândă, determinată
de ritmul creşterii demografice.
În ultimele decenii, poluarea atmosferică şi în special ploile acide au
adus moartea pentru mari suprafeţe împădurite din Europa (Germania,
47
Scandinavia). În acelaşi timp, prezenţa noxelor (SO2; NOx) conduce la
creşterea sensibilităţii arborilor la atacul agenţilor patogeni şi insectelor
dăunătoare. Implicit apare nevoia unor tratamente fitosanitare, cu substanţe
chimice al căror impact ecologic nu este pe deplin estimat.
Valorificarea potenţialului hidroenergetic poate fi considerată o modalitate
„curată” de obţinere a energiei electrice. Nu, însă, şi din punct de vedere al
pădurii. Suprafeţe întinse de păduri s-au transformat în ecosisteme acvatice prin
acumulările din spatele barajelor de la hidrocentrale. De multe ori, ridicarea
umidităţii atmosferice poate duce la o incidenţă mai mare a bolilor criptogamice.
În zonele cu altitudini mici, în cazul României, precum şi în zonele calde,
la nivel planetar, seceta reprezintă principalul inamic al vegetaţiei arboricole
compacte. Deseori, locul pădurii este luat de vegetaţia de stepă şi respectiv de
savană, al căror efect protector asupra stratului de sol este mult diminuat.
Modificarea compoziţiei floristice, prin împăduriri cu specii repede
crescătoare, care permit obţinerea de plantaţii exploatabile într-un timp
scurt, induce de multe ori disfuncţionalităţi prin modificarea echilibrului
biocenotic. Astfel, înlocuirea fagului, prezent în etajul critic al munţilor
(pante mari, soluri instabile) cu pin şi molid, al căror sistem radicular este
superficial, poate genera efecte negative în lanţ.
Defrişarea, indiferent de scop, rămâne însă cel mai important factor de
risc pentru ecosistemul forestier atât în zona temperată, cât, mai ales, în cea
caldă. Thailanda, de exemplu, a pierdut din această cauză peste 3/4 din
suprafaţa forestieră, în ultimii 30 de ani.
Principalele consecinţe ale defrişării se datorează anulării funcţiilor de
protecţie exercitate de pădure. Un efect imediat îl constituie degradarea
solului, ce se poate realiza prin diferite procese, în funcţie de zona
geografică sau altitudinea la care ne situăm.
Astfel, pe pantele abrupte ale munţilor, se constată o creştere a
torenţialităţii şi deci a eroziunii pluviale a solului. Extinderea exploatărilor
forestiere, la altitudini din ce în ce mai mari, amplifică acest potenţial,
pantele fiind din ce în ce mai abrupte. La astfel de altitudini numai
construirea drumului forestier constituie un important factor de dezechilibru
(cum a fost cazul în bazinele Cernei, Olteţului şi Buzăului). De asemenea,
modificările microclimatului pot fi atât de grave încât regenerarea pădurii să
fie foarte dificilă sau chiar imposibilă (Munţii Făgăraş, Lotru, Apuseni).
Defrişarea jnepenişului, practicată frecvent în practica pastorală (adesea chiar
prin incendiere), nu contribuie la extinderea suprafeţei păşunabile ci, dimpotrivă
contribuie la deteriorarea accelerată a celor existente (platoul Bucegilor).
Modificarea peisajului, prin efectuarea tăierilor rase, duce la scăderea
valorii estetice a acestuia şi deci la diminuarea potenţialului turistic al zonei.

48
 În zonele cu altitudini mici, în cazul României, precum şi în zonele calde,
la nivel planetar, seceta reprezintă principalul inamic al vegetaţiei arboricole
compacte. Deseori, locul pădurii este luat de vegetaţia de stepă şi respectiv de
savană, al căror efect protector asupra stratului de sol este mult diminuat.
Principalele consecinţe ale defrişării se datorează anulării funcţiilor de
protecţie exercitate de pădure. Un efect imediat îl constituie degradarea
solului, ce se poate realiza prin diferite procese, în funcţie de zona
geografică sau altitudinea la care ne situăm.
În zonele de câmpie, lipsa perdelelor forestiere permite antrenarea
particulelor de sol de curenţii de aer, ce se deplasează cu viteze mai mari,
astfel că în perioadele uscate cantitatea de sol transportată prin deflaţie
devine apreciabilă.
Caracteristic zonei tropicale este degradarea rapidă a solului în absenţa
pădurii datorită unei rezerve organice foarte reduse (humusul nu se
formează în această zonă, întrucât mineralizarea este foarte intensă).
Pe termen mediu şi lung, efectele despăduririi nu pot fi pe deplin
estimate, dar, ca ordin de mărime, poate fi, totuşi, apreciată amploarea
fenomenelor generate de reducerea gradului de împădurire.
Productivitatea unui hectar de pădure în O2 este de 11 t/ha/an în cazul
pădurii tropicale şi de 8 t/ha/an pentru cea din zona temperată. Comparând
aceste valori cu cele caracteristice Oceanului Planetar (0,55 t/ha/an) sau
unei vegetaţii erbacee (1-1,3 t/ha/an) putem estima ce înseamnă pierderea
unor însemnate suprafeţe de pădure pentru compoziţia atmosferei şi implicit
pentru menţinerea vieţii pe Terra.
Modificarea condiţiilor topoclimatice, prin defrişarea pădurii, se
reflectă în valoarea parametrilor ce caracterizează regimul precipitaţiilor.
Cantitatea totală a acestora poate înregistra scăderi considerabile, astfel încât
se manifestă o aridizare treptată a climatului, iar în cazuri extreme se poate
ajunge chiar la deşertificare (să nu uităm că suprafaţa deşerturilor creşte
anual cu 60.000 km2). Ca un efect în lanţ al acestei modificări, reţeaua
hidrografică este şi ea afectată.
În cazul despăduririlor, se declanşează procese erozionale, iar lacurile
de acumulare reprezintă principalul rezervor pentru solul transportat din
etajul alpin şi cel al pădurilor, colmatarea acestora fiind iminentă în bazinele
râurilor în care proporţia suprafeţelor despădurite este prea mare (Bârlad,
Bahlui, Jijia, Târnava, Prahova). În perioadele cu precipitaţii excesive sau
în perioada de topire a zăpezilor, în aceste zone, riscul unor inundaţii
catastrofale, prin ruperea barajelor, creşte foarte mult.
Prin diversitatea sa, pădurea tropicală se constituie într-un rezervor imens
de informaţie genetică. Valoarea acestuia nu poate fi estimată, cu atât mai mult
cu cât încă nu sunt cunoscute toate speciile şi varietăţile adăpostite în zonele
49
virgine. Multe din aceste specii conţin principii active care permit tratarea unor
boli incurabile în prezent. Tăierea necontenită şi fără discernământ a pădurii
tropicale şi ecuatoriale poate duce la dispariţia unor specii care nici nu au fost
identificate sau nu au fost suficient studiate, astfel încât în fiecare zi omenirea
pierde o mare parte din capitalul ei genetic, cel mai valoros, de altfel.
Incendierea, practicată frecvent în această zonă, datorită densităţii
ridicate a pădurii, contribuie la eliminarea unor importante cantităţi de CO2,
care prin acumulare în atmosferă determină „efectul de seră”.
Din solul dezgolit se degajă în continuare cantităţi importante de metan
(CH4), gaz ce contribuie, de asemenea, la încălzirea globală a atmosferei.
Implicit, defrişarea pădurii înseamnă şi îndepărtarea unui consumator important
de CO2 astfel încât, în sensul menţionat anterior, efectul se amplifică.
Factorii care duc la micşorarea productivităţii pădurilor sunt numeroşi,
atât biotici, cât şi abiotici. Dintre aceştia, rolul principal revine insectelor şi
ciupercilor, ale căror vătămări se manifestă, în principal, prin pierderea unui
procent însemnat din creşterea anuală, uscarea arboretelor înainte de a fi ajuns
la vârsta exploatabilităţii, micşorarea creşterii şi numărului puieţilor etc.
Lupta împotriva acestor dăunători se realizează prin depistarea lor la timp,
cunoaşterea biologiei acestora şi aplicarea unor metode moderne de combatere.
Zonele şi parcurile de agrement, livezile de pomi, grădinile de legume
sau de podgorii, toate la un loc au un rol foarte important nu numai
economic, ci şi ambiental şi sanogen.
Acoperind cu plantaţii pantele erodate, neeconomice pentru alte
culturi, se îmbunătăţeşte microclimatul localităţilor şi condiţiile economice
ale cetăţenilor. Problema valorificării terenurilor slab productive, supuse
eroziunii, constituie o prioritate naţională pentru agricultura României.
În contextul în care pădurea este un furnizor important de ioni negativi în
atmosferă, ea contribuie la menţinerea unui echilibru biologic al organismelor
vii, ştiut fiind rolul pozitiv al ionilor negativi în păstrarea sănătăţii.

2.3.6. Păstrarea echilibrului pădurii

Nevoia protejării pădurii reprezintă un imperativ al prezentului (în ritmul
actual de defrişare, pădurea tropicală va mai exista numai o perioadă
măsurabilă în decenii). Pe lângă stat, care intervine prin măsuri legislative, un
rol important revine, în acest sens, educaţiei, respectiv schimbării atitudinii
omului faţă de mediul înconjurător în general, şi faţă de pădure în special.
La nivel internaţional, s-au iniţiat o serie de acţiuni cum ar fi: „Planul de
Acţiune pentru Pădurile Tropicale”, „Acordul Internaţional privind
Pădurea Tropicală” şi „Declaraţia privind legile Pădurii” adoptată de
ONU. Din nefericire, aceste acţiuni s-au lansat cu multă publicitate (opinia

50
publică fiind sensibilizată de mass-media, faţă de aceste probleme), dar
rezultatele lor nu s-au situat la nivelul scontat.
Ţinând seama de efectele inundaţiilor din 1970 şi 1975, statul nostru a
adoptat în 1976 Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea
fondului forestier pe perioada 1976-2010. Programul prevede protejarea
complexă a pădurilor prin următoarele măsuri:
• reîmpădurirea suprafeţelor exploatate şi a celor care nu au destinaţii
agricole cu specii de plante care să crească repede;
• exploatarea raţională a pădurilor, corelarea tăierilor cu plantările;
• interzicerea în păduri a oricărei tăieri neavizate şi necontrolate de
organele silvice;
• protejarea pădurilor prin buna gospodărire, prin interzicerea
păşunatului în păduri, prin îngrijirea lor;
• protecţia faunei din păduri etc.
În anul 1996 a fost adoptată de Parlament, Legea 107, „Codul Silvic”,
care reglementează principalele aspecte de protecţie şi utilizare a pădurilor.
Referiri importante privind planul de gestionare durabilă a pădurilor
din ţara noastră se regăsesc în Planul Naţional Strategic de Dezvoltare a
Zonei Rurale pentru perioada 2007-2013.
Conform legislaţiei, pădurile, prin funcţiile economice şi de protecţie
pe care le îndeplinesc, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie
de interes naţional de care beneficiază întreaga societate. Indiferent de
forma de proprietate, politica de punere în valoare economică, ecologică şi
socială a pădurilor, este un atribut al statului.

2.3.7. Menţinerea biodiversităţii

Valorile biodiversităţii formează patrimoniul natural care trebuie
folosit de generaţiile actuale fără a periclita şansa generaţiilor viitoare de a
se bucura de aceleaşi condiţii de viaţă. Păstrarea suprafeţelor împădurite şi
intervenţiile cât mai mici ale omului în ecosistemele forestiere, crează
cadrul de viaţă propice pentru o serie de plante şi animale sălbatice,
favorizând un echilibru natural între ecosisteme.
Între ţările Uniunii Europene, România deţine deţine cea mai mare
diversitate biogeografică. Pe teritoriul României se intersectaeză 5 regiuni
biogeografice din cele 11 europene şi anume: alpină, continentală, panonică,
pontică şi stepică. Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă cca 47%
din suprafaţa României. Au fost identificate în ţara noastră:
- cca. 60% din populaţia europeană de urs brun (Ursus arctos);
- cca. 40% din populaţia europeană de lupi (Canis lupus);
- cca. 40% din populaţia europeană de râşi (Lynx lynx).

51
 Prin valoarea ridicată a biodiversităţii pe care o deţine, România va
aduce o contribuţie importantă la realizarea Reţelei Ecologice Europene
„Natura 2000”. Aceasta se compune din arii speciale de conservare. Pana in
prezent au fost inscrise pe lista Uniunii Internationale pentru Conservarea
Naturii si a Resurselor Naturale peste 300 zone umede. In Romania exista 89
de zone umede, fiind identificate, de asemenea, 44 de zone de importanta
avifaunistica, cu o suprafata totala ce reprezinta trei la suta din suprafata
tarii. Pe teritoriul romanesc sunt 52 de ecoregiuni cu o varietate mare de
ecosisteme.
De altfel, România a aderat la Convenţia privind Protecţia Zonelor
Umede de Importanţă Internaţională semnată la Ramsar, o localitate din
Iran, pe malul Mării Caspice, în 1971 şi care prevede reducerea degradărilor
progresive a zonelor umede şi conservarea florei şi faunei. În privinţa
siturilor Ramsar, există opt astfel de situri, si anume Rezervatia Biosferei
“Delta Dunarii”(din 1991) cu o suprafata de 580.000 ha, Insula Mica a
Brailei (din 2001), cu o suprafata de 17.586 ha, Parcul Natural Lunca
Muresului(din 2006), cu o suprafata de 17.166 ha, Complexul piscicol
Dumbravita (de asemenea din anul 2006), cu o suprafata de 413,5 ha, Lacul
Techirghiol (din 2008), cu o suprafata de 1462 ha, Parcul Natural Portile de
Fier cu o suprafata de 115.666 ha, Parcul Natural Comana cu o suprafata de
24.963 ha si Tinovul Poiana Stampei cu o suprafata de 640 ha. Ultimele trei
zone au primit acest statut în cursul anului 2011. De asemenea, zonele
Lacul Bistreţ, Confluenta Olt – Dunare, Lacul Iezer Calaraşi si Balta Suhaia
sunt in curs de desemnare.
Ca şi în alte ţări, în România situaţia multor grupe de specii este
îngrijorătoare, multe specii fiind pe cale de dispariţie sau având condiţii de
viaţă tot mai dificile. În tabelul 3 se prezintă situaţia principalelor grupe de
specii periclitate, în România, în anul 2007.

Tabelul 3 Situaţia speciilor din fauna României în anul 2007

Amfibieni
Mamifere

Crustacee

Moluşte
Reptile

Insecte

Grupa
Păsări
Peşti

Nr. total de specii 105 10 25 216 410 30.000 860 688

Specii periclitate 26 4 7 11 2o 188 45
Specii critic periclitate 7 - 6 10 - 108 25
Specii în declin 25 19 20 - - 800 100

52
 Aplicaţii practice
TEME DE DISCUŢIE:
1. Ce este un ecosistem?
2. Care sunt componentele ecosistemului din punct de vedere funcţional?
3. Prezentaţi importanţa lanţului trofic în ecologie şi argumentaţi prin exemple.
4. Care sunt funcţiile social-economice ale pădurilor?
5. Argumentaţi prin exemple disfuncţionalităţile ecologice generate de
distrugerea pădurii.
6. Ce măsuri cuprinde Programul naţional pentru conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier pe perioada 1976-2010?

RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:

1. Din punct de vedere morfologic, ecosistemul este alcătuit din două
componente: biotop şi biocenoză.
2. Biotopul cuprinde totalitatea factorilor biotici.
3. În cadrul unui lanţ trofic se disting trei niveluri trofice majore:
producători; consumatori şi descompunători.
4. Procentul de suprafaţa împădurită din România este mai mare faţă de
cel de pe glob şi din Europa.
5. O caracteristică a răspândirii pădurilor pe glob o constituie egala lor
repartiţie pe plan regional.
6. Între ţările Uniunii Europene, România deţine deţine cea mai mare
diversitate biogeografică.
TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)
1. Noţiunea de ecosistem a fost introdusă de:
a) Darwin;
b) Tansley;
c) Ludwig von Bertalanffy;
d) Ernst Haeckel.
2. Biocenoza este formată din totalitatea:
a) vieţuitoarelor;
b) plantelor;
c) animalelor;
d) oamenilor.
3. Ecosistemele agrare sunt:
a) ecosisteme modificate;
b) ecosisteme amenjate;
c) ecosisteme naturale;
d) ecosisteme cu grad de antropizare redus.

53
 4. Ecosistemele naturale sunt:
a) ecosisteme in care efectul impactului uman nu este resimţit;
b) ecosisteme aflate in atentia omului pentru obţinerea de hrană şi
materii vegetale;
c) ecosisteme influenţate de activităţile umane prin selecţia
componentei biocenozei;
d) ecosisteme în care se face resimţit efectul poluanţilor şi al activităţii umane.
5. Fitofagii sunt consumatori:
a) primari;
b) secundari;
c) terţiari;
d) descompunători.
6. Pădurile ocupă pe glob circa:
a) jumătate din întinderea uscatului;
b) o treime din întinderea uscatului;
c) o pătrime din întinderea uscatului;
d) trei sferturi din întinderea uscatului.
REZUMAT:
❑ Definiţia ecologiei
❑ Necesitatea abordării sistemice a raportului om-mediu
❑ Factorii de mediu care influenţează organismul uman
❑ Componentele de bază ale mediului.
❑ Rolul hidrosferei în ecologie.
❑ Bilanţul hidric.
❑ Atmosfera şi compoziţia acesteia.
❑ rolul solului şi tipurile de sol din România.
❑ Ecosistemul şi componentele acestuia
❑ Lanţul trofic
❑ Funcţiile social-economice ale pădurilor
❑ Disfuncţionalităţile ecologice generate de distrugerea pădurii

BIBLIOGRAFIE:
❑ Scurtu, I. Sima Cristiana –Ecologie şi protecţia mediului ,
Editura Independenţa Economică, Piteşti 2009
❑ Brown L.- Planul B 3.0 – Salvarea unei planete sub presiune
şi a unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2008
❑ Legea nr. 265/2006 – Legea privind protecţia mediului
❑ Preda Gh. (coordonator) - Valorificarea resurselor naturale -
Tratat, vol. -III, Ed. International University, 2006
❑ Legea nr. 26/1996 – Codul silvic
❑ Legea nr. 107/1996 – Legea apelor

54
MODULUL B

INTERDEPENDENŢE ECONOMICO-ECOLOGICE
Introducere
Omul şi-a asigurat subzistenţa şi bunăstarea înainte de toate din
resursele naturii, el trăind în simbioză cu mediul înconjurător, fie că acesta
este natural sau artificial.
Economia mediului, ştiinţă interdisciplinară dar şi integratoare, îşi
formulează propriile legi şi îşi identifică propriile instrumente, absolut necesare
demersurilor în plan ştiinţific, noţiunile de bunuri publice, externalitate, avantaj,
patrimoniu, valoare economică, având un conţinut specific.
Evidenţierea aspectelor ecologice ale economiei a fost lansată în
secolul XX, la începutul deceniului al şaptelea, când sa constatat o
degradare accentuată a mediului care punea în pericol progresul economic,
diminuat în unele ţări şi chiar aproape stopat în altele.
După Reuniunea la nivel înalt de la Rio de Janeiro din 1992, relaţia
ecologie – economie a devenit mai complexă şi mai clară prin obiectivele
sale, aspect dezvoltat şi în 2002 la Johannesburg.
Ecologia împinge economia spre schimbare, spre redefinirea teoriilor
care au ignorat multă vreme problemele mediului natural, precum şi
legăturile dintre crizele ecologice şi cele economice.
Mediul este afectat prin acţiunea umană pe două căi principale: prin
poluare şi prin activităţi distructive pentru echilibrul ecologic, precum eliminarea
anumitor specii, despăduririle şi supraexploatarea resurselor naturale. După cum
este cunoscut, protecţia mediului a devenit o preocupare majoră şi a
dobândit statutul de problemă prioritară la sfârşitul secolului al XX-lea,
determinând una dintre schimbările fără precedent survenite într-o perioadă
recentă a istoriei.

Obiective
• Înţelegerea raportului dintre sistemul economic şi mediu
• Înţelegerea funcţiilor mediului
• Cunoaşterea obiectivelor ecodezvoltării
• Prezentarea formelor poluării în funcţie de natura poluanţilor
• Înţelegerea fenomenelor de poluare la nivel planetar
• Cunoaşterea principalelor forme de poluare a factorilor de mediu
• Identificarea surselor de poluare ale factorilor de mediu
• Cunoaşterea efectelor poluării factorilor de mediu

55
 Lecţia 3
RELAŢIA BIUNIVOCĂ MEDIU-ECONOMIE;
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ÎN RAPORT
CU MEDIUL
3.1. Ştiinţele economice şi ecologia
Relaţiile stabilite de-a lungul timpului între economie şi natură au îmbrăcat
diverse forme, în general grupate în patru categorii:
1. relaţie simbiotică;
2. relaţie de indiferenţă şi neutralitate;
3. relaţie conflictuală;
4. căutarea unei reconcilieri.
Focalizarea analizei economice asupra mecanismelor de piaţă a redus
economicul, la numai două fenomene: producţia şi consumul. Un bun produs
este absorbit prin consum; nimeni nu se nelinişteşte să afle ce devin bunurile
consumate; un produs vândut nu mai are existenţă economică. Deşeurile,
fenomene non-monetare, nu aparţineau sferei economice până de curând.
Atunci când economia ignoră un fenomen, rezultă evidente erori de
gestiune. Deşeurile, neavând valoare economică, nimeni nu a fost preocupat de
ele.De asemenea, resursele naturale, cum ar fi aerul sau apa, considerate
„bunuri libere”, disponibile, nu fac obiectul unei gestiuni raţionale, în acelaşi
mod ca bunurile economice cărora le este ataşată o valoare (economică)
monetară. Dacă ,din contră, ansamblului de resurse de mediu i s-ar fi ataşat o
valoare monetară, acestea ar fi fost antrenate în sfera economicului.
Atingem astfel punctul principal: orice fenomen care nu se traduce
printr-un schimb monetar pe o piaţă este ignorat de sistemul economic. Sub
aspectul acestei „externalităţi” faţă de o piaţă, aceste fenomene au fost
denumite sub termenul de efecte externe.
Cerinţa de valorizare, de evaluare monetară a efectelor externe şi, deci,
de internalizare pe o piaţă este tema centrală a economiei mediului.
În multe cazuri apare o dezeconomie externă care traduce costurile şi
dezavantajele pe care activitatea unui agent economic le impune altora, în absenţa
oricărei compensaţii financiare sau schimb comercial. Astfel, poluarea atmosferei
prin activităţi industriale, transporturi sau producerea de energie antrenează o
serie de consecinţe negative asupra sănătăţii oamenilor, asupra vegetaţiei şi
animalelor.
Aceasta nu face obiectul nici unei plăţi compensatorii, nici unei
tranzacţii pe piaţă. Specialiştii în economia mediului propun instituirea unor
taxe pentru activităţile care conduc la degradarea mediului. Graţie acestei

56
proceduri, efectul extern, monitorizat şi centralizat, face parte integrantă din
calculul economic.
Aceasta integrare în sfera economică a fenomenelor externe este
desemnată în mod curent ca noţiunea de „internalizare a efectelor externe”.
Ecologia obligă economia la restructurare, regândire şi crearea de
noi modele de gestiune şi administrare a societăţii umane pe plan
naţional şi regional.
Este necesară reconsiderarea raportului dintre sistemul economic şi
mediu, în sensul acceptării faptului că primul aparţine celui de-al doilea şi
deci este un subiect al legilor naturale şi energetice. Sistemul economic este
inserat în ecosistemul global şi din acest motiv nu poate să se dezvolte în
afara legilor care guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la
circulaţia materiei şi fluxul unidirecţional al energiei.

3.2. Noţiuni de economie a mediului

Economia mediului, ştiinţă interdisciplinară dar şi integratoare, îşi
formulează propriile legi şi îşi identifică propriile instrumente, absolut necesare
demersurilor în plan ştiinţific, noţiunile de bunuri publice, externalitate, avantaj,
patrimoniu, valoare economică căpătând un conţinut specific.
Bunuri publice
Bunurile publice pot fi definite atât în raport cu bunurile private, cât şi
în raport cu propriile caracteristici.
Bunurile private sunt bunuri care verifică principiul rivalităţii (acelaşi
bun nu poate fi utilizat simultan de doi sau mai mulţi agenţi) şi principiul
excluderii (prin intermediul preţului: cel care plăteşte primul preţul bunului,
beneficiază de utilităţile acestuia); al doilea principiu nu este absolut
necesar, dacă luăm în calcul şi existenţa unor distribuiri gratuite de bunuri.
Bunurile care nu satisfac principiul rivalităţii poartă numele de bunuri
publice şi ele satisfac următoarele trei condiţii:
- imposibilitatea excluderii unor consumatori;
- utilizarea lor este independentă de voinţa individului;
- accesibilitatea (la bunul respectiv) nu este limitată de numărul utilizatorilor.
Frumuseţea zonelor turistice (nu neapărat şi resursele lor fizice),
vestigiile arheologice (pentru care nu se percepe un tarif pentru a le putea
vizita), aerul, lumina şi căldura solară, sunt bunuri ale căror servicii se oferă
în egală măsură tuturor membrilor colectivităţii, societăţii în ansamblul ei,
ele nesupunându-se sistemului de schimburi din cadrul pieţei.
Accesibilitatea bunului public nu depinde de numărul utilizatorilor; de
exemplu, accesibilitatea la serviciile stratului de ozon nu este influenţată de
mărimea populaţiilor care beneficiază de aceste servicii, ca şi accesibilitatea
la lumina şi căldura solară. Spre deosebire de aceste exemple, accesibilitatea

57
la serviciile unei zone turistice sau a unui parc, se reduce odată cu creşterea
numărului vizitatorilor.
Schematic, structura valorii economice totale a bunurilor de mediu
este redată în figura 5.
Valoarea de utilizare cuprinde valoarea de utilizare reală, respectiv
avantajele de care beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de mediu şi
valoarea de utilizare potenţială.
Astfel, valoarea de utilizare reală a zonelor sălbatice ar corespunde
avantajelor obţinute de cei care doresc să-şi ofere privirilor imagini plăcute şi
îşi satisfac efectiv o astfel de preferinţă. Patrimoniul natural prezintă în egală
măsură o valoare şi pentru cei care nu manifestă, pentru moment, dorinţa unei
excursii în aceste zone, ci doresc să-şi conserve această opţiune pentru mai
târziu. În mod normal, indivizii ar consimţi să plătească o anumită sumă
pentru a proteja patrimoniul natural, dacă ei sunt siguri că preferinţele lor nu
se vor schimba. Acest tip de avantaj se numeşte valoare de opţiune.

Figura 5. Structura valorii economice totale

Opţiunii „pentru sine” i se poate adăuga, din motive altruiste o opţiune

„pentru alţii”, contemporani sau aparţinând generaţiilor viitoare, în acest din
urmă caz fiind vorba de un „gest testamentar” pe care nu trebuie să ni-l refuzăm.
Valoarea intrinsecă nu este legată nici de utilizarea efectivă, nici de
cea potenţială. Ea îşi are originea în valoarea conferită de chiar existenţa
unui patrimoniu, a unei resurse, în afara oricăror posibilităţi de a beneficia
de acestea, direct sau indirect, în prezent sau în viitor. Este vorba deci, de o
recunoaştere a faptului că anumite lucruri au o valoare „în sine”: chiar dacă

58
nu se poate identifica o utilitate oarecare a unei specii vegetale sau animale,
acesteia îi este conferită o „valoare intrinsecă”.
Abordând problema valorii intrinseci, Pearce şi Turner3 o explică prin
recunoaşterea unui „drept la existenţă” a resurselor naturale şi printr-un
„sentiment de simpatie” faţă de faună şi floră, prin aceasta „valorile de
existenţă reprezentând un element de frontieră, de legătură între economişti
şi ecologi, căci ele nu se explică prin nici-o motivaţie convenţională”.
Avantaje de mediu
Alocarea resurselor pentru investiţii în domeniul ameliorării mediului,
trebuie să se bazeze, ca şi în cazul altor domenii, pe evaluarea şi compararea
costurilor şi avantajelor.
Costul ameliorării mediului este exprimat, desigur, în termeni
monetari, dar el trebuie sa se situeze, ca nivel, în jurul „valorii publice”
(acordată de o colectivitate) a mijloacelor materiale şi umane utilizate.
Noţiunea de „avantaj” are însă, în acest context, un sens aparte, conferit
de principiul fundamental conform căruia baza măsurării avantajelor trebuie
să o reprezinte ceea ce doreşte populaţia, adică preferinţele indivizilor.
Preferinţa efectivă pentru un „bun” sau „serviciu” este expresia
consimţământului de a plăti acel „bun” sau „serviciu”.
Externalităţi
Externalităţile apar atunci când activitatea unui agent nu depinde în
exclusivitate de variabilele a căror control îl deţine, ci şi de o serie de
variabile ce nu intră în sfera activităţii sale decizionale.
În funcţie de impactul economic, externalităţile se pot manifesta în
următoarele forme:
 economii externe de producţie;
 economii externe de consum;
 deseconomii externe de producţie;
 deseconomii externe de consum.
Economiile externe de producţie apar atunci când acţiunile unui agent
aduc beneficii şi altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost. Exemplul relaţiei
dintre apicultor şi pomicultor este clasic: pomicultorul asigură baza floricolă
pentru recoltarea polenului, contribuind astfel la producţia de miere, fără ca
apicultorul să fie pus în situaţia de a suporta contravaloarea acestui serviciu. De
subliniat că, în acest exemplu, externalitatea este reciprocă, deoarece şi albinele
contribuie la fecundarea florilor, deci la obţinerea de fructe, fără ca
pomicultorul să plătească ceva. Economii externe de producţie sunt susceptibile
să apară când o întreprindere execută lucrări de drenaj sau desecare a unei zone

3
David W. Pearce şi R. Kerry Turner, Economics of Natural Resources and the
Environment, London, Harvester Wheatsheap, 1990.

59
din perimetrul său. Cultivatorii din apropiere pot beneficia de o îmbunătăţire a
condiţiilor de exploatare a terenurilor lor fără să plătească ceva pentru aceasta;
profitul întreprinderii care execută lucrările este evident mai mic decât
avantajele colectivităţii (din care face parte).
Economiile externe de consum apar atunci când, de deciziile unui
consumator, aplicate în practică, profită şi alţi agenţi fără ca aceştia să suporte
contravaloarea unei compensaţii pentru cel ce a luat deciziile. De exemplu,
repararea faţadei unei case, întreţinerea unei grădini sau a unei jardiniere,
reprezintă decizii care pot aduce acelaşi tip de satisfacţie şi vecinilor, fără ca
aceştia să contribuie la asigurarea suportului material al acţiunii de înfrumuseţare.
Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a deciziilor
anumitor agenţi care provoacă pagube altor agenţi, fără ca cei din urmă să
fie compensaţi financiar. În cazul deseconomiilor externe de producţie
„sursa” este o întreprindere.
Poluarea industrială constituie cazul cel mai caracteristic al
deseconomiilor de producţie; când un petrolier îşi goleşte compartimentele
în mare sau ocean sau când fumul toxic degradează calitatea aerului dintr-o
aglomeraţie, întreprinderile responsabile de poluare afectează activitatea
pescarilor sau viaţa locuitorilor, fără ca piaţa să intervină spontan pentru
stabilirea preţurilor acestor pagube.
Prezenţa deseconomiilor externe de consum se datorează
comportamentului consumatorilor: fumatul, muzica zgomotoasă se pot afla la
originea deseconomiilor pentru nefumători sau pentru cei care iubesc liniştea.
De asemenea, consumul se află la originea poluării sau degradării mediului,
prin cele mai diverse forme, acestea generând desigur deseconomii (de
exemplu, poluarea cu gaze de eşapament creează un disconfort pentru pietoni).
Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă,
considerat de analiza economică, drept factor de producţie, alături de
capital şi muncă.
În linii generale, mediul fizic, pe lângă faptul că este un factor
productiv generator de input-uri primare – este, de asemenea, şi
„recipientul” produselor reziduale al proceselor productive şi de consum
care vor putea fi sau nu absorbite, în funcţie de capacitatea de asimilare a
mediului considerat. Pe de altă parte, o a treia funcţie a mediului, este aceea de
furnizor de servicii cu caracter recreativ. Este, de asemenea, recunoscut faptul
că mediul „administrează” cel mai mare serviciu pentru umanitate:
menţinerea vieţii pe pământ – bază a întregii activităţi economice, graţie
procesului de fotosinteză, ciclurilor biogeochimice ce sunt implicate în
homeostazia ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor
informaţionale genetice etc.

60
 3.3. Dezvoltarea economică în raport cu mediul
Modul cum producătorii şi consumatorii utilizează resursele de mediu
depinde de drepturile de proprietate asociate acestor resurse. Dreptul de
proprietate arată cine are acces de a utiliza sau exploata o resursă, cine determină
nivelul exploatării şi cine obţine beneficiile şi suportă costurile exploatării.
Resursele în proprietate comună sunt cele care nu pot fi controlate sau
deţinute de un singur proprietar.
Proprietatea comună asupra unei resurse şi accesul liber prezintă
următoarele particularităţi:
- în prezenţa unei cereri suficient de mari, accesul liber va cauza
supraexploatarea şi, la limită, distrugerea resursei în proprietate comună;
- renta de raritate va fi disipată între utilizatorii sau exploatatorii
resursei. Nimeni nu va beneficia de ea.
Exploatarea unei resurse în proprietate comună, în regim de acces
liber, poate provoca o externalitate inter-generaţii, respectiv o diminuare
substanţială a stocului de resurse, ceea ce provoacă reducerea profiturilor
viitoare. Stocul existent fiind supraexploatat, are loc scăderea acestuia sub
limita de autogenerare, ceea ce va provoca distrugerea resursei în cauză.
Interesul de a se utiliza durabil resursa în cauză va apare numai dacă
este posibil să se restrângă accesul liber la resursa supusă exploatării.
Externalităţile introduc o serie de distorsiuni în sistemul de alocare a
resurselor prin intermediul pieţei libere. Pentru a corecta aceste distorsiuni
de alocare şi a internaliza externalităţile a fost dezvoltat Principiul
Poluatorul Plăteşte (Polluter Pays Principle = PPP). PPP are două funcţii
importante: a) stabileşte răspunderea pentru poluarea produsă; b) permite
atribuirea de preţuri pentru resursele de mediu, astfel ca producătorii să
poată ţine seama de importanţa acestora în procesul de producţie.
În anul 1985, ţările membre OECD au adoptat „Declaraţia cu privire la
viitorul resurselor de mediu”. PPP a fost considerat drept bază de plecare în
orice acţiune antipoluantă stipulând că: „cel care poluează (poluatorul)
trebuie să suporte toate cheltuielile necesare pentru a asigura revenirea la o
stare acceptabilă a mediului”.
Conform acestui principiu, despăgubirile plătite de poluator trebuie să
fie proporţionale cu pagubele aduse.
Tipuri de măsuri (instrumente) folosite
Măsurile de introducere a restricţiilor privind folosirea funcţiilor mediului
se concretizează în politicile de mediu sub forma instrumentelor. Rolul lor este
ca prin stabilirea unor preţuri corespunzătoare factorilor de mediu, să reprezinte
stimulii necesari modificării comportamentului agenţilor economici.
Sunt numeroase tipuri de reglementări şi instrumente pentru a obţine
evaluarea corectă a resurselor naturale şi a bunurilor de mediu. Măsurile

61
restrictive ale politicii mediului se concretizează în două categorii principale
de instrumente: instrumente de reglementare şi instrumente economice.
Instrumentele de reglementare pot fi descrise ca măsuri instituţionale
ce urmăresc direct performanţele de mediu ale subiecţilor prin reglementarea
proceselor sau produselor folosite, prin interzicerea depunerilor sau emisiilor
anumitor poluanţi şi/sau prin restrângerea activităţii în anumite zone sau
perioade, în conformitate cu criteriul prevenirii îmbolnăvirii.
Principala lor trăsătură este că nu lasă alternative poluatorului; el
trebuie să se conformeze sau să plătească penalităţi.
Cea mai răspândită formă a instrumentelor de reglementare sunt
standardele de mediu. În practică se îmbracă forme multiple:
 standarde ale calităţii factorilor de mediu;
 standarde de emisii;
 standarde privind poluarea pe unitatea de input sau output;
 standarde tehnologice.
Contrar reglementărilor directe, instrumentele economice lasă
subiecţilor libertatea de a răspunde la anumiţi stimuli într-un mod pe care îl
consideră cel mai avantajos.
Instrumente economice ca: taxe (impozite), subsidii, permise de emisie
comercializabile, au în comun existenţa stimulilor financiari, posibilitatea
acţiunii voluntare, implicarea autorităţilor guvernamentale şi intenţia
explicită sau implicită de a menţine sau îmbunătăţi calitatea mediului prin
aplicarea instrumentului.
Principalele instrumente folosite pentru internalizarea costurilor
poluării sunt de natură administrativă, economico-financiară, juridică,
informaţională, educaţională etc.
Prin introducerea instrumentelor economice se pot obţine o serie de
avantaje în activitatea de prevenire a poluării:
- promovarea în rândurile poluatorilor a unui comportament adecvat
protejării mediului ambiant, prin reducerea la un nivel acceptabil al poluării;
- menţinerea unor stimulente permanente de introducere a tehnologiilor
noi, antipoluante, pe măsură ce acestea devin disponibile pe piaţă.
Dezvoltarea ecologică (ecodezvoltarea) îşi propune următoarele obiective:
- să contribuie în primul rând la sănătatea omului, acesta fiind resursa
cea mai valoroasă a ecosistemelor;
- să pună în valoare şi să utilizeze resursele naturale ţinând cont şi de
generaţiile următoare;
- diminuarea efectelor distructive faţă de mediu şi folosirea deşeurilor
în scopuri productive.
Un rezultat pragmatic al ecodezvoltării îl reprezintă proiectarea şi
realizarea unor produse ecosanogene, adică a nu produce indiferent cum şi
62
în orice condiţii, ci a realiza produse într-o abordare centrată pe valori,
care ţin seama în mare măsură de om şi de cerinţele sale imediate şi de
perspectivă, „a produce pentru om şi în armonie cu natura”.
A susţine un asemenea demers înseamnă a garanta un echilibru
bioeconomic pe termen lung, deoarece noile tehnologii aplicate pot valorifica
superior resursele naturale în ideea nobilă a transmiterii generaţiilor următoare
a unui mediu ambiant nesecătuit şi nepoluat, cu potenţial sanogen ridicat.
Un obiectiv important al ecosanogenezei îl constituie promovarea tehnicilor
şi metodelor biologice şi ecologice pentru fabricarea unor produse ce au ca efect
susţinerea într-o anumită direcţie a sănătăţii omului, animalelor, plantelor şi a
mediului ambiant în ansamblul său, sau promovarea agriculturii ecologice.
Rezolvarea favorabilă a raportului om-produs-natură se găseşte numai în
viziune interdisciplinară, apelând atât la ştiinţele biologice cât şi cele tehnice.
Obţinerea de produse ecologice, nepoluate şi nepoluante, de exemplu
produsele agricole utilizate ca materii prime, reprezintă pasul hotărâtor pentru
obţinerea de produse sanogene în industria alimentară, cosmetică sau
farmaceutică. Cele mai importante sunt desigur bioalimentele şi biofurajele,
cu efect complementar nutritiv şi terapeutic preventiv, precum şi produsele
din plante medicinale şi din arealul silvic, atât de căutate în ultima vreme.

Aplicaţii practice

TEME DE DISCUTIE:
1. De ce este necesară reconsiderarea raportului dintre sistemul
economic şi mediu?
2. Ce condiţii satisfac bunurile publice?
3. Ce reprezintă avantajele de mediu?
4. Ce sunt externalităţile şi prezentaţi cu exemple formele acestora.
5. Care sunt funcţiile mediului?
6. Prezentaţi funcţiile principiului Poluatorul Plăteşte
7. Prezentaţi rolul instrumentelor de reglementare şi al instrumentelor
economice şi argumentaţi prin exemple.
8. Care sunt obiectivele ecodezvoltării?
9. Explicaţi conceptul de ecosanogeneză.

RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:

1. Ecologia obligă economia la restructurare, regândire şi crearea de
noi modele de gestiune şi administrare a societăţii umane pe plan
naţional şi regional.

63
 2. Valoarea intrinsecă cuprinde valoarea de utilizare reală, respectiv
avantajele de care beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de
mediu şi valoarea de utilizare potenţială.
3. Externalităţile apar atunci când activitatea unui agent nu depinde în
exclusivitate de variabilele a căror control îl deţine, ci şi de o serie de
variabile ce nu intră în sfera activităţii sale decizionale.
4. Economiile externe de producţie nu apar atunci când acţiunile unui
agent aduc beneficii şi altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost.
5. Economiile externe de consum apar ca urmare a deciziilor anumitor
agenţi care provoacă pagube altor agenţi, fără ca cei din urmă să fie
compensaţi financiar.
6. Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă,
considerat de analiza economică, drept factor de producţie, alături de
capital şi muncă.
7. Măsurile restrictive ale politicii mediului se concretizează în două
categorii principale de instrumente: instrumente de reglementare şi
instrumente economice.
8. Cea mai răspândită formă a instrumentelor economice sunt
standardele de mediu.

TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)

1. Atunci când acţiunile unui agent aduc beneficii şi altora, fără ca
aceştia să suporte vreun cost, reprezintă o forma de externalitate
denumită:
a) economii externe de producţie;
b) economii externe de consum;
c) deseconomii externe de producţie;
d) deseconomii externe de consum.
2. Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a:
a) comportamentului consumatorilor;
b) deciziilor anumitor agenţi care provoacă pagube altor agenţi, fără
ca cei din urmă să fie compensaţi financiar;
c) acţiunilor unui agent care aduce beneficii şi altora, fără ca aceştia
să suporte vreun cost;
d) deciziilor unui consummator.
3. Cea mai răspândită formă a instrumentelor de reglementare sunt:
a) instrumentele economice;
b) standardele de mediu;
c) taxele;
d) implicările autorităţilor guvernamentale.

64
4. Standardele calităţii factorilor de mediu reprezintă:
a) instrumente economice;
b) instrumente de reglementare;
c) instrumente de mediu;
d) instrumente politice.
5. Diminuarea efectelor distructive faţă de mediu şi folosirea
deşeurilor în scopuri productive reprezintă un obiectiv al:
a) autorităţilor guvernamentale;
b) ecodezvoltării;
c) economiei;
d) biologiei.

65
 Lecţia 4
POLUAREA, FENOMEN NEGATIV CONTEMPORAN
CU IMPLICAŢII ECOLOGICE, ECONOMICE
ŞI SOCIALE
4.1. Conceptul de poluare. Sursele majore de poluare
a mediului înconjurător

4.1.1 Conceptul de poluare

Cuvântul poluare vine din latină, „polluo-ere” şi înseamnă a murdări,
a pângări, a profana, a degrada. Acesta desemnează o acţiune prin care omul
îşi degradează propriul său mediu de viaţă. O astfel de acţiune nu este
caracteristică numai omului contemporan şi nici măcar omului în genere.
Ea este o lege naturală generală, conform căreia orice fiinţe vii produc
deşeuri care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă nu numai
continuarea activităţii, ci şi a vieţii însăşi.
Este notabil faptul că preocuparea pentru curăţenie a fost întotdeauna
însoţită de vigoarea morală şi intelectuală a unui popor. Roma în ascensiune,
Persia Sassanizilor, califatele arabe, au înălţat pretutindeni băi publice,
apeducte şi rezervoare, pe care societăţile decadente ce le-au succedat nu
le-au mai putut nici măcar întreţine, nicidecum amplifica. Descompunerea
socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de fenomenele poluante.
Conform definiţiei elaborate de Consiliul OCDE în 1974, poluarea este
„introducerea de către om, direct ori indirect, de substanţe ori de energie în
mediu care antrenează consecinţe prejudiciabile de natură a pune în pericol
sănătatea umană, a vătăma resursele biologice şi ecosistemele, a aduce
atingeri agrementelor ori a împiedica alte utilizări legitime ale mediului”.
După cum se poate observa, această definiţie limitează poluarea la modificările
mediului produse de către activităţile umane. Prin „substanţe ori energie” se
înţeleg nu numai materiale solide, lichide sau gazoase, dar şi, zgomotul,
vibraţiile, căldura şi radiaţiile. Pe de altă parte, nu sunt considerate ca poluante
decât acele interferenţe care comportă un nivel suficient pentru a constitui o
ameninţare, a reprezenta un risc ori o cauză de pagube reale pentru fiinţele
umane, resursele vii ori ecosistemele. De asemenea, substanţele pot fi
considerate ca poluante sau nocive dacă introducerea lor determină scăderea
valorii estetice a mediului. Majoritatea definiţiilor reţinute în reglementările
juridice şi doctrină văd în poluare o alterare a mediului, până la acţiuni care
provoacă pagube tangibile, cu consecinţe materiale demonstrabile.

66
 În legislaţia românească actuală, poluantul reprezintă „orice substanţă
solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în
mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia sau al organismelor vii
şi aduce daune bunurilor materiale”.
Ordonanţa de Urgenţă 195/2005 utilizează însă şi o altă noţiune mai
largă decât cea de poluare şi care o înglobează pe aceasta, respectiv cea de
„deteriorare a mediului” care desemnează „alterarea caracteristicilor
fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului,
reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi
antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii,
cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca
şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi asupra vieţuitoarelor este
cu atât mai gravă, cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu
şi limita de toleranţă este mai mare.
Pentru fiecare specie de vieţuitoare, prima categorie de poluanţi o
constituie deşeurile activităţii sale vitale care, la rândul lor, permit dezvoltarea
unor organisme parazite (păduchi, viermi, virusuri). Această categorie de
poluanţi formează aşa numita poluare naturală. Spre deosebire de aceasta,
poluarea chimică, de exemplu, se referă la poluarea agricolă şi industrială.
În vremea noastră, nivelul atins de dezvoltarea economică pe de-o
parte, şi înmulţirea populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare,
pe de altă parte, au dus la creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare.
Substanţele poluante sunt multiple: substanţe care se găsesc în
cantităţi mici în natură, rezultate în urma exploatării rezervelor din subsol
(petrol, substanţe radioactive ş.a.); cele rezultate din prelucrarea acestora
(prin ardere rezultă gaze – CO2, CO etc.); substanţe noi, apărute prin sinteze
chimice (exemplu pesticide ş.a.) al căror ritm de apariţie depăşeşte pe cel al
consumului şi reciclării lor.
După provenienţa lor, poluanţii pot provoca: poluarea naturală
(biologică şi menajeră), industrială şi agricolă.

4.1.2 Tipuri de poluare

După natura poluanţilor se produc fenomene de poluare chimică,
fizică, termică, sonoră, radioactivă, biologică etc.
Poluarea chimică, în funcţie de poluantul constituent, poate fi: cu
derivaţi ai clorului şi hidrocarburi lichide; cu derivaţi ai sulfului (în aer, apă
şi sol), azotului etc.; cu derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cr etc.); cu derivaţi ai

67
fosforului; cu fluoruri; cu materii plastice; cu pesticide şi alţi compuşi
organici de sinteză (în aer, apă, sol); cu materii organice fermentescibile ş.a.
Poluarea biologică are loc prin: modificări ale biocenozelor prin invazii
de specii animale şi vegetale (exemplu introducerea de seminţe de buruieni din
alte zone sau favorizarea înmulţirii unor specii de buruieni ca urmare a folosirii
erbicidelor), prin contaminarea microbiologică a mediilor (bacterii şi virusuri).
Poluarea estetică are loc prin degradarea (urâţirea) peisajelor şi
locurilor prin urbanizare necivilizată sau sistematizare impropriu concepută;
prin amplasarea de industrii în biotopuri virgine sau puţin modificate de om.
După starea fizică a poluanţilor se disting: poluarea cu lichide mai
mult sau mai puţin miscibile; poluarea cu gaze (cu densităţi diferite) şi cu
pulberi (suspensii); poluarea cu obiecte sau produse solide, mai mult sau
mai puţin solubile.
Poluarea termică este provocată în urma deversării în râuri sau lacuri
a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a
centralelor termice.
Poluarea sonoră (fonică) este exprimată prin zgomot sau emisie de
sunete cu vibraţii neperiodice de o anumită intensitate ce produce o senzaţie
dezagreabilă, jenantă şi chiar agresivă.
Poluarea radioactivă datorată experienţelor nucleare sau accidentelor de
la centralele nuclear-electrice, ori prin folosirea incorectă a surselor de iradiere.
În afara acestor cauze, se mai pot menţiona şi cele determinate de
fenomenul subdezvoltării, ca circumstanţă agravantă pentru unele zone ale lumii,
(poluarea fiind prezentă cu intensităţi mari în multe zone subdezvoltate); alte
cauze sunt cele determinate de războaiele locale şi industriile de război care, în
prezent, provoacă mari perturbări nu numai ecosistemelor naturale- ci şi celor
artificiale şi care, prin potenţialitatea extinderii lor, a transformării într-o
conflagraţie mondială, pot să pună sub semnul incertitudinii însăşi supravieţuirea
speciei umane: de asemenea,industria, cu modul de viaţă urban pe care îl
promovează, agricultura intensivă şi industrializată şi transporturile.
Se apreciază că există însă deosebiri esenţiale între poluarea provocată
de feluritele industrii din centrele urbane şi poluarea cauzată de agricultura
intensivă şi industrializată.
Producţia industrială şi toată tehnologia aferentă ei se concentrează în spaţii
restrânse, iar resursele naturale folosite în procesul de producţie pot fi purificate prin
anumite mijloace. Concentraţia poluanţilor poate fi micşorată până la limitele
acceptabile. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură regiune sau în
câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi cu
investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate
omogen pe foarte mari suprafeţe, poluarea poate fi controlată mult mai dificil.

68
 În agricultură, poluarea are un caracter mai deosebit, din cel puţin patru
puncte de vedere: în primul rând, şi cel mai însemnat, poluarea în agricultură
afectează elementul natural esenţial pentru producţia agricolă – solul. Acestuia
nu i se poate aplica nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat
doar prin acţiunea foarte lentă a factorilor naturali; în al doilea rând, poluarea în
agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât în industrie, în fapt, întreaga
suprafaţă cultivată pe care au fost introduse chimizarea şi mecanizarea; în al
treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă prin faptul că produce o
contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice.
În plus, poluarea industrială se referă la anumite grupe de indivizi expuşi
profesional, cea agricolă la întreaga populaţie consumatoare a producţiei agricole.
Efectele poluării mediului se manifestă cel mai evident prin
modificarea condiţiilor de viaţă care nu mai concordă cu particularităţile
sistemelor biologice. Prin caracterul lor istoric, organismele solicită condiţii
de mediu conforme celor în care au fost formate, pentru care au fost
pregătite să supravieţuiască şi să se reproducă;ele nu se pot adapta rapid (iar
uneori nu se pot adapta deloc), la schimbările majore ale mediului, care apar
în urma poluării.
Poluarea afectează integritatea organismului şi a biocenozelor (se
necrozează frunzele plantelor, dispar unele specii de plante sau animale –
rămân nişe ecologice neocupate). Uneori poate fi alterată însăşi informaţia
genetică datorată acţiunii substanţelor radioactive în doze ridicate.
Într-un mediu poluat, organismele, şi prin ele biocenozele, nu au
elaborate programe pentru noile situaţii create – motiv pentru care echilibrul
dinamic, homeostazia organismelor, nu se mai pot realiza. De exemplu, are
loc dispariţia speciilor de entomofagi ca urmare a tratamentelor neraţionale
cu insecticide dăunătoare.
După ce poluanţii au fost emanaţi în mediu ei suferă acţiuni de transport
cu ajutorul vectorilor: curenţi de aer, apă, particule de sol, organisme vii ş.a.
Plantele preiau poluanţii din cele trei medii (apă, aer, şi sol), iar erbivorele
consumă furaje (plantele) contaminate cu poluanţi şi-i includ în biomasa proprie,
eliminându-i prin dejecţii în alt loc decât cel de unde au consumat furajele. Se
continuă apoi în lanţul trofic consumul de către zoofagii de ordinul I şi de ordinul
II şi deplasarea-dispersarea, conform piramidei inverse în biotop.
Ca urmare, în produsele de seră, spre exemplu, pot să apară, fără să fi aplicat,
reziduuri de pesticide, care ajung prin intermediul gunoiului de grajd provenit de la
animalele hrănite cu furaje contaminate. Un fenomen interesant prin consecinţele
sale este aşa numita „concentrare biologică” sau „bioconcentrare”) care constă
în acumularea unor poluanţi care nu sunt metabolizaţi în parcurgerea lanţului trofic
şi care nici nu sunt eliminaţi din organism.

69
 Asemenea substanţe poluante se acumulează în organismele
consumatorilor, în cantităţi crescânde de la producător spre consumatorii de
vârf (amplificare biologică) .
Omul, consumator de produse vegetale şi animale contaminate (poluate), preia
în acelaşi mod poluanţii, suferind de exemplu, intoxicări grave cu Hg prin
consumarea peştelui care a fost pescuit din zone poluate (victime au fost unii
locuitori ai Japoniei) dar şi prin consumul unor alimente în care se regăsesc pesticide
organo-clorurate cum este insecticidul DDT.

4.1.3. Sursele de poluare a mediului înconjurător

Poluarea este un rezultat al dezvoltării economice necontrolate. Ea
constă în afectarea echilibrului ecologic natural al unui ecosistem, sub
presiunea unor substanţe nocive, produse în cea mai mare parte de
activitatea omului. Depăşind un anumit prag, poluarea dăunează stării de
confort a omului, sănătăţii sale, produce pagube economice, poate deveni o
calamitate pentru regiuni întregi.
Barry Commoner, autorul cărţii „Cercul care se închide”, vorbeşte despre
criza mediului ca semn că legătura fin cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei (adică
învelişul subţire de aer, apă şi sol al pământului, ca şi razele solare care îl
scaldă) a început să se macine. „În timp ce în ecosferă fiecare efect este
totodată o cauză – reziduurile biologice ale unui animal devin hrană pentru
bacteriile din sol, excreţiile bacteriene hrănesc lumea vegetală, iar animalele
mănâncă plantele – experienţa umană, în epoca tehnicii, întrerupe aceste
cicluri ecologice. Noi am distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele lui
cicluri în fenomene lineare, artificiale, create de om …”.
Deteriorarea condiţiilor de mediu este cauzată de acţiunile omului, este
rezultatul agresiunii inconştiente asupra sistemelor naturale care ne susţin, iar criza
mediului înconjurător este o problemă nu numai ecologică, dar şi socială.
În prezent, literatura de specialitate prezintă o clasificare a principalilor
factori perturbatori ai mediului ambiant, şi anume:
– factori naturali
 erupţii vulcanice;
 erupţii solare;
 cutremure catastrofale;
 incendii (în zone calde şi perioade secetoase);
– factori antropici (datoraţi prezenţei omului). Această ultimă categorie include:
 creşterea demografică;
 dezvoltarea agriculturii;
 dezvoltarea industriei;
 creşterea numărului de mijloace de transport şi, în special, a
automobilelor;
70
  tendinţa de a exploata fără restricţii rezervele de minerale şi
combustibili fosili.
Principala problemă pe care o ridică şi în prezent creşterea demografică o
constituie necesitatea asigurării hranei (ceea ce a dat un impuls agriculturii), la
care se adaugă problemele majore ale marilor aglomerări urbane (asigurarea cu
apă şi resurse energetice, anihilarea reziduurilor şi deşeurilor menajere etc.).
Întrebarea este dacă este posibilă satisfacerea necesităţilor vitale ale
celor peste 7 mld. locuitori de astăzi ai Terrei, fără să le compromitem pe
cele ale celor cca. 9 mld. locuitori de mâine ai aceleiaşi planete.
Dezvoltarea agriculturii de-a lungul timpului a fost posibilă prin
cultivarea unor suprafeţe cât mai mari de teren din zonele cu climat favorabil.
Aceste suprafeţe s-au obţinut în mare măsură prin defrişări masive, iar la
obţinerea de producţii cât mai mari şi-au dat concursul irigaţiile, mecanizarea şi
folosirea îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor – acţiuni umane artificiale cu
rezultate benefice pe termen scurt, dar cu impact imprevizibil asupra mediului
ambiant. Specialiştii menţionează că asigurarea hranei „minime” pentru o
persoană necesită cca. 0,6 ha pământ arabil, ceea ce ar însemna că agricultura
nu ar putea hrăni satisfăcător decât cel mult 1/2 din populaţia actuală a planetei.
În condiţiile în care suprafaţa cultivată s-a micşorat, producţia agricolă pe
locuitor a rămas deocamdată aproape constantă, datorită folosirii
îngrăşămintelor şi combaterii chimice a dăunătorilor.
Din păcate, însă, au apărut efecte nedorite, unele greu de stopat şi
eliminat. Astfel, a avut loc contaminarea apelor de suprafaţă şi freatice, ceea ce
duce la diminuarea resurselor de apă dulce. Deja 1/5 din populaţia globului este
afectată de lipsa de apă.
Dezvoltarea societăţii omeneşti a dus la dezvoltarea industriei, din
dorinţa firească a omului de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Dar dezvoltarea
industriei şi diversificarea produselor a însemnat un impact deosebit asupra
naturii, care furnizează rezervele de materii prime şi energie – din păcate
neregenerabile în cea mai mare măsură – şi care trebuie să „accepte” rezultatele
activităţii şi folosinţelor umane: produse noi, ale căror interacţiuni cu mediul
sunt de cele mai multe ori necunoscute şi imprevizibile (cazul freonilor,
maselor plastice etc.) şi produse uzate, perimate fizic şi moral, precum şi o serie
întreagă de reziduuri, cărora nu li se întrevede, la un moment dat, o utilizare.
Creşterea concentraţiei de CO2 provine din două surse: arderea
combustibililor fosili şi a despăduririi. În fiecare an, mai mult de 6 miliarde de
tone de carbon sunt eliberate în atmosferă prin arderea combustibililor fosili,
ceea ce reprezintă cam o tonă, anual, pentru fiecare locuitor al planetei.
Estimările cantităţii nete de carbon generate prin despăduriri variază puternic,
dar sunt centrate pe valoarea de 1,5 miliarde anual. Creşterea nivelului
emisiilor de carbon (de peste 4 ori în perioada 1950-2004) este germenele
71
efetului de seră care încălzeşte planeta. Eliberarea CO2 din cele două surse
menţionate depăşeşte capacitatea naturii de fixare a dioxidului de carbon.
Emisia de carbon variază de la un combustibil fosil la altul. Arderea
cărbunelui degajă mai mult carbon pe unitatea de energie decât petrolul, iar
petrolul degajă mai mult carbon decât gazele naturale. Circulaţia globală a
celor circa 800 de milioane de automobile, combinată cu miile de centrale
bazate pe arderea cărbunelui, reprezintă adevărate motoare ale schimbării
climei.
Urbanizarea accentuată provoacă la rândul său noi probleme. În afara
creşterii populaţiei însăşi, urbanizarea este tendinţa demografică predominantă.
Conform datelor Fondului Naţiunilor Unite pentru populaţie, la 25 februarie
2006, populaţia planetei număra 6,5 milioane, din care populaţie urbană 48%.
Deja, la actuala rată de urbanizare (2,1%) se pare că după anul 2005, mai mult
de jumătate din populaţia globului trăieşte la oraşe. Un raport al ONU din anul
2011 estima că la sfârşitul anului populaţia globului va depăşi 7 miliarde
locuitori,iar până la sfârşitul secolului se va ajunge la 10 miliarde.
Dintre oraşele lumii circa 330 sunt oraşe cu peste 1 milion de
locuitori. Există şi 12 megalopolisuri4 cu peste 15 milioane locuitori. Dintre
acestea se detaşează valea Fluviului Gange (Delhi – Islamabad – Lahore) cu
700 milioane persoane. Din punct de vedere al populaţiei există peste 60 de
aşezări urbane cu populaţie mai numeroasă de 3 milioane locuitori. Dintre
acestea se detaşează Mumbai (India) cu cca. 14 milioane locuitori, Shanghai
(China), Karachi, Pakistan, Delhi, Istambul, Sao Paolo, Moscova, Seul,
Beijing, Tokyo şi Mexico City , toate cu peste 10 milioane locuitori.
Oraşele implică însă o concentrare a hranei, apei, energiei şi
materialelor pe care natura nu o poate asigura. Aceste mase de materiale
trebuie apoi dispersate sub formă de gunoaie, deşeuri umane, precum şi poluanţi
ai aerului şi apei.
Tendinţa de a produce de dragul producţiei şi al modei, manifestată din
plin în ultima jumătate a secolului XX, a îndepărtat societatea de realitatea că
resursele nu sunt inepuizabile, iar exploatarea acestora, producerea energiei
folosindpetrol gaze şi cărbune conduce la poluarea accentuată a mediului.
Stabilindu-se cauzele generale ale degradării mediului s-a propus, prin
anii ’70, stoparea lor, dar o stagnare în dezvoltarea economico-socială este
imposibil de acceptat.
În consecinţă, trebuiau găsite soluţii care să permită creşterea
demografică, creşterea economică şi a nivelului de trai în corelaţie cu
cerinţele de protecţie a mediului ambiant.

4
Termenul „megalopolis” desemnează un număr de metropole apropiate.

72
 Toate aceste probleme au fost puse în cadrul a numeroase întâlniri la
nivel înalt sau la nivel de experţi. Cele mai cunoscute sunt conferinţele
mondiale desfăşurate la cel mai înalt nivel de la Stokcholm (1972), Rio de
Janeiro (1992) şi Johannesburg (2002). Au fost redactate şi semnate
numeroase convenţii internaţionale şi acorduri de protecţia mediului. Ţara
noastră este semnatară a majorităţii documentelor care privesc politicile şi
istrategiile de mediu şi măsurile specifice de prevenire şi combatere a
degradării mediului. În septembrie 2006, cu ocazia apariţiei Raportului
privind pregătirea României pentru aderarea la U.E. ţara noastră a raportat că
au fost ratificate 246 de convenţii, acorduri şi protocoale în principalele
sectoare de mediu.

4.2. Fenomenul de poluare la nivel planetar

Specialiştii precizează că din punct de vedere spaţial, impactul
activităţii umane asupra mediului său poate avea o întindere planetară,
regională sau locală, fără a identifica prin aceasta intensitatea dezechilibrelor
ecologice sau caracterul lor mai mult sau mai puţin periculos.
La nivel local este frecventă poluarea prin mirosuri urâte, prin
zgomote, prin substanţe chimice sau poluarea estetică.
La nivel regional, apariţia dezechilibrelor ambientale este datorată
accidentelor de pe platformele industriei chimice, de la centralele nucleare,
poluării apei de suprafaţă şi freatice, precum şi poluării aerului.
La nivel global, planetar, principalele fenomene sunt reprezentate de:
efectul de seră (cunoscut şi sub denumirea de schimbări climatice,
încălzirea climatului general al Terrei), distrugerea (subţierea) păturii
protectoare de ozon, distrugerea pădurilor ca urmare a efectelor ploilor
acide, la care se adaugă poluarea mărilor interioare, a fluviilor şi chiar
influenţa pe care o resimt, în unele zone,marile oceane.

4.2.1. Ploile acide

Ploile acide se formează ca rezultat al poluării atmosferei cu oxizi de
azot şi mai ales de sulf, rezultate în procesele de ardere a combustibililor sau
la combustia motoarelor cu ardere internă.
Ploaia acidă este un fenomen folosit pentru a descrie o serie de tipuri
diferite de poluare, toate acestea introducând cantităţi diferite de acizi în
mediu. Mai bine zis, este vorba de precipitaţii acide, termen ce include
ploaia acidă, ninsoarea acidă, ceaţa acidă.
Aciditatea şi alcalinitatea sunt măsurate pe o scală numită scala pH şi
valorile pH-ului se întind de la 1 la 14; pH-ul =1 este extrem de acid, iar pH-ul
= 14 este extrem de alcalin; pH-ul = 7 este neutru (nici acid, nici alcalin).

73
 pH-ul normal al ploii este 5,6. Aversele din multe zone europene sunt
descrise ca ploi acide având valori ale pH-ului sub 5,6. Recordul unei ploi
ca aciditate a fost înregistrat într-o localitate scoţiană, în 1974, cu un pH de
2,4, care reprezintă o valoare aproape egală cu cea a sucului de lămâie.
În anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o
aciditate naturală crescută, efectul ploilor acide a fost devastator. În sudul
Norvegiei, mii de km2 de lacuri au fost afectate de ploile acide iar în unele
din acestea, nu mai există nici o specie de peşte. Când lacurile devin prea
acide, metalele toxice cum ar fi aluminiul, plumbul, mercurul şi cadmiul se
dizolvă în apă cauzând probleme foarte serioase mediului şi sănătăţii
omului.
Ploile acide ameninţă şi existenţa multor specii de plante şi animale pe
întinsul Europei. Lichenii, pietrele şi zidurile sunt ameninţate în aceeaşi
măsură. Copacii sunt printre cei mai afectaţi, cele mai atacate fiind frunzele
acestora. Alt efect distructiv al precipitaţiilor acide este îndepărtarea
nutrienţilor esenţiali din sol prin dizolvarea combinaţiilor şi spălarea în
straturile mai profunde.
Efectele ploilor acide:
 asupra apei:
– acidifierea apelor lacurilor şi râurilor; aciditatea apei este mai mare
toamna, când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara când poluanţii
stocaţi în zăpadă sunt cedaţi în prima fază a topirii zăpezii;
– afectarea organismelor din fiecare nivel trofic major; fitoplanctonul
şi comunităţile de nevertebrate sunt simplificate prin reducerea numărului de
specii, unele tipuri de alge acumulându-se în râurile acide iar descompunerea
materialelor organice fiind inhibată la pH coborât;
– populaţiile de peşte sunt sever afectate (în special somonul şi
păstrăvul); la pH mai mic decât 5,5–6,0 capacitatea de reproducţie a peştilor
începe să scadă (icrele fiind sensibile la acidifiere), bacteriile mor la pH
coborât, iar ciupercile se înmulţesc; aciditatea ridicată solubilizează mai
multe elemente depuse în sedimente (Al, Mn, Cd, Ni, Hg, Cu şi Pb),
devenind toxice pentru peşti.
Ecosistemele acvatice primesc cea mai mare parte din apa lor în urma
scurgerilor de pe versanţi, iar elementele chimice dizolvate în apă
influenţează chimia şi biologia apelor dulci.
 asupra solului
Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. Principalele
efecte ale creşterii acidităţii constau în:
- reducerea capacităţii de schimb cationic;
- mobilizarea ionilor de aluminiu;
- degradarea mineralelor primare;
74
 - reducerea activităţii biologice;
- pierderea de cationi bazici;
- pierderi de K, Ca, Na, Mg, Mn, Al, precum şi acumulări de SO4 şi H+.
 asupra plantelor
- contactul ploii acide pe frunze conduce la distrugerea cuticulei, a
celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, şi, în final, ambele
suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide este
dependent de: durata şi frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea
ploii şi mărimea picăturilor;
- afectarea procesului de creştere a plantelor (ploi cu pH sub 4).
În cazul mai multor ţări, cea mai mare parte a depunerilor de sulf
provin din emisii realizate peste hotarele respectivelor state. În cazul
României, această cantitate se ridică la 47% din totalul depunerilor de sulf.
Clădirile şi monumentele sunt de asemenea afectate de ploaia acidă.
Când mari cantităţi de astfel de precipitaţii au căzut la mijlocul anilor ’80
peste Montreal (Canada), multe materiale din care erau construite casele
s-au transformat într-o masă spongioasă .

4.2.2. Efectul de seră (încălzirea globală)

Efectul de seră este o formulă care desemnează actualul proces de creştere
globală a temperaturii atmosferei, respectiv de încălzire globală. Expresia îşi are
originea în similitudinile care se pot face între o seră acoperită cu sticlă sau
plastic şi acumularea în atmosferă a unor gaze care au practic acelaşi efect.
Principala calitate a unei sere este aceea de a înmagazina căldura. Acest
lucru este posibil datorită geamurilor serei care opresc în interior căldura adusă de
razele solare, principalul efect fiind creşterea temperaturii mediului interior al serei.
Pământul este înconjurat de atmosferă, care este un amestec constituit
din gaze şi vapori de apă. Căldura provenită de la Soare este în mare parte
reflectată de scoarţa terestră, pierzându-se apoi în spaţiu. Gazele care
formează atmosfera - în mare parte oxigen şi azot - au calitatea de a capta
căldura razelor cu lungime mare de undă, realizând astfel efectul natural de
seră al Pământului şi menţinerea vieţii pe Pământ, în condiţiile pe care noi le
considerăm normale. Fără această calitate a atmosferei, Terra ar fi cu 33 C
mai rece, viaţa devenind astfel imposibilă.
O dată cu creşterea concentraţiei de gaze ce produc efectul de seră, o
cantitate mai mare de căldură este înmagazinată în aer, rezultatul direct al
acestui proces fiind creşterea temperaturii globale.
De pe urma activităţii umane rezultă o serie de gaze ce îşi măresc
continuu concentraţia în atmosferă. o mare parte din aceste gaze – dioxid de
carbon, metan, dioxid de azot, clorofluorocarboni şi ozon – au calitatea (sau

75
defectul) de a înmagazina căldura reflectată de Pământ. Astfel, încet dar
sigur, temperatura Terrei este în pericol de a creşte.
Schimbările climatice
Clima terestră este rezultatul unui complex de reacţii între atmosferă,
oceane, pământ, gheaţă, zăpadă şi alţi factori naturali. Totalitatea acestor
procese nu este pe deplin cunoscută de către specialişti. Acum este cunoscut
faptul că activitatea umană provoacă climatului serioase dereglări pe termen
lung. Media temperaturii globale a crescut în ultimii 100 de ani cu
aproximativ 0,5 C. O mare parte a acestei probleme este cauzată de gazele ce
produc efectul de seră. Prezicerile savanţilor arată că media temperaturii
globale va creşte cu 1 C până în anul 2030 şi cu 3 C până la sfârşitul
secolului viitor. Rezultatele unui asemenea eveniment ar fi catastrofale!
Principalele gaze care provoacă efectul de seră
Dioxidul de carbon (CO2)
Dioxidul de carbon este un gaz obişnuit al atmosferei noastre. Există un
echilibru foarte important între cantitatea de CO2 expirată de animale şi cea
absorbită de plante în timpul fotosintezei. Înaintea revoluţiei industriale,
atmosfera Terrei conţinea aproximativ 280 ppm CO2. Astăzi, această cantitate
a atins 370 ppm, adică cu 32% mai mult5. În cazul în care lucrurile vor
continua aşa, cantitatea de CO2 se va dubla până la mijlocul secolului XXI.
De unde provine dioxidul de carbon ?
➢ din procesele de producere a energiei prin arderea cărbunelui,
petrolului şi gazelor naturale în termocentrale. Energia este produsă în cea
mai mare parte prin arderea combustibililor fosili, deşi multe din metodele
utilizate sunt ineficiente.
➢ din transport. Folosirea autoturismelor – peste 860 milioane în
întreaga lume – provoacă o mare poluare cu CO2. Un autoturism produce
anual o cantitate de CO2 de patru ori mai mare decât greutatea sa.
➢ din procesele industriale. Aceste procese depind aproape în
totalitate de arderea combustibililor fosili.
➢ prin distrugerea pădurilor. Arderea pădurilor eliberează o mare
cantitate de CO2 în atmosferă. Tăierea lor scade absorbţia de CO2 folosit în
procesul de fotosinteză, stricând astfel echilibrul natural.
Clorofluorocarbonii (CFC)
Aceste gaze produse artificial, sunt folosite în sistemele de răcire şi
izolare ale frigiderelor şi congelatoarelor, ale aparatelor de aer condiţionat
din case şi maşini şi pentru spălarea circuitelor electronice ale

5
După estimări recente, în anul 2004 nivelul CO 2 din atmosferă a fost de 336 ppm;
deşi mai scăzut decât cel estimat iniţial, acesta este totuşi cel mai ridicat nivel din ultimii
740.000 ani (Lester Brown, Planul B, Ed. Tehnică, 2006)

76
calculatoarelor. Ele sunt de 1000 ori mai efective în înmagazinarea căldurii
decât CO2, şi contribuie în procent de 24% la procesul de încălzire globală.
Rămân în atmosferă timp foarte îndelungat şi sunt în acelaşi timp
principalele gaze responsabile pentru distrugerea păturii de ozon.
Metanul (CH4)
Metanul este eliberat în principal prin descompunerea materiei
organice. De asemenea, el este produs de agricultură, în urma cultivării
orezului şi a creşterii vitelor (procesele digestive ale vitelor produc o cantitate
foarte mare de metan). Alte surse de metan sunt arderea pădurilor, mineritul şi
îngroparea materiilor organice în gropile de gunoi. Deşi metanul se găseşte în
cantităţi mai mici decât CO2, este un gaz cu un efect de seră mai puternic,
fiind responsabil pentru 15% din totalul proceselor de încălzire al planetei.
Ozonul (O3)
Ozonul este foarte folositor în straturile superioare ale atmosferei,
apărându-ne de periculoasele raze ultraviolete. Dar ozonul poate apare şi în
straturile inferioare atmosferice – în troposferă – unde are un efect nociv
asupra sănătăţii oamenilor şi se comportă ca un gaz ce produce efectul de
seră. Gazele de eşapament ale autoturismelor conţin monoxid de carbon,
hidrocarburi şi oxizi de azot care, sub influenţa radiaţiilor solare, produc ozon.
Depăşirea concentraţiei de ozon din troposferă provoacă arsuri pe frunzele
plantelor şi alte efecte negative.
Efectele încălzirii globale
 Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor – acest fapt va fi datorat topirii
gheţarilor, calotelor glaciare şi a altor zone reci, cum ar fi Groenlanda, nordul
Canadei, nordul Rusiei. Se presupune o creştere cu aproximativ 20 cm până în
anul 2030 şi cu 65 cm până la sfârşitul secolului actual. Astfel, zone care se află
sub nivelul mării şi zone de coastă cum ar fi Bangladeshul, Olanda, Insulele
Maldive ş.a. vor dispărea sub ape. Apele mărilor şi oceanelor vor înainta de-a
lungul bazinelor fluviale provocând mari inundaţii; sarea acestor ape va distruge
multe specii de plante şi animale ce trăiesc de regulă în jurul râurilor şi fluviilor.
 Efecte asupra habitatelor şi vieţii – schimbările climatice datorate
încălzirii globale vor influenţa foarte grav un număr mare de specii de plante
şi animale. Foarte multe vor dispărea6, înmulţindu-se în schimb o serie de
dăunători – şobolani şi ţânţari. Pădurile vor fi foarte sever marcate de aceste
schimbări. Copacilor le trebuie un timp îndelungat pentru creştere şi nu se
adaptează rapid schimbărilor. Pădurile tropicale, deja în declin, vor avea
enorm de suferit datorită schimbării sezoanelor ploioase.

6
Se estimează că în urma încălzirii globale ar putea dispărea 40% din fauna
mondială (raport al guvernului britanic, octombrie 2006)

77
  Culturile agricole – o creştere cu 2 C produce mari pagube culturilor, în
special celor de grâu. Încălzirea globală va provoca accentuarea fenomenului de
înfometare a populaţiei – astăzi există aproximativ 400 milioane de oameni afectaţi
de acest fenomen – ţinându-se seama şi de creşterea demografică prognozată.
 Rezervele de apă potabilă – vor fi de asemenea ameninţate de
încălzirea globală, acest fenomen provocând scăderea lor.
Topirea gheţii reprezintă una din manifestările cele mai vizibile ale
încălzirii globului. De exemplu, în Oceanul Arctic gheaţa se topeşte repede.
Dacă în 1960 grosimea gheţii arctice era în medie de 2 m, în 2001 ea ajunge
doar la 1 m, iar suprafaţa îngheţată a scăzut cu 6 procente.
Groenlanda pierde anual 51 miliarde m3 de apă prin topirea gheţii,
situaţie cu care ne întâlnim şi în continentul Antarctic. De asemenea,
gheţarii alpini se topesc peste tot în lume, masa de zăpadă şi gheaţă
restrângându-se în principalele zone alpine ale planetei: Munţii Stâncoşi,
Anzi, Alpi şi Himalaia.
Ca rezultat vor cădea mai multe ploi în sezonul ploios, se va reduce
masa de gheaţă şi zăpadă şi se va topi mai puţină zăpadă pentru alimentarea
râurilor în sezonul secetos, ceea ce ar afecta alimentarea cu apă a circa
1 miliard de persoane.
În acest caz, se vor restrânge resursele de apă pentru irigaţii în timpul
verii, iar alimentarea cu apă a marilor oraşe va avea de suferit.
Dacă pătura masivă de gheaţă şi zăpadă din Himalaia continuă să se
topească, va fi afectată alimentarea cu apă a majorităţii populaţiei asiatice.
Toate marile fluvii ale regiunii – Indus, Gange, Mekong, Yangtze şi Fluviul
Galben izvorăsc din Himalaia, iar de alimentarea cu apă din aceste fluvii
depinde o parte a populaţiei din India, Pakistan, Bangladesh, Vietnam şi China.
 Sănătatea umană – va fi afectată de creşterea temperaturii prin accentuarea
sau revenirea unor boli specifice mediului tropical – de exemplu malaria.
 Alte efecte sunt legate de schimbări ale elementelor meteorologice şi
posibile migrări ale populaţiei din zonele de coastă spre interiorul continentelor.
La sfârşitul anului 2006, într-un raport al guvernului britanic privind
schimbările climatice, se arată că acestea riscă să provoace o criză
economică fără precedent. Raportul avertizează că dacă nu vor fi adoptate
măsuri drastice pentru oprirea actualelor tendinţe dezastruoase, lumea ar
putea fi confruntată cu cea mai mare criză economică din istorie. PIB-ul
global ar putea scădea cu până la 20%, ceea ce ar echivala cu o pierdere
fantastică de până la 3,6 milioane de miliarde de lire sterline (3,6 trilioane).
În schimb, dacă s-ar întreprinde de pe acum măsuri în direcţia reducerii
emisiilor de gaze poluante, în primul rând dioxid de carbon, costul ar
reprezenta doar 1% din PIB-ul mondial. După unele estimări, ar fi afectate
peste 100 milioane de persoane, datorită inundaţiilor.
78
 4.2.3. Degradarea păturii de ozon
În anul 1985, oamenii de ştiinţă ce efectuau studii asupra Antarcticii,
au descoperit o „gaură” în stratul de ozon. Această „gaură” reprezintă o
zonă în care concentraţia de ozon este mai mică decât cea normală.
Ozonul este o moleculă simplă, constituită din trei atomi de oxigen.
Concentraţia sa maximă este întâlnită la aproximativ 30 km înălţime, în
zona numită stratosferă, şi poartă numele de „pătura de ozon”. Rolul acestei
pături este esenţial pentru menţinerea vieţii pe Pământ, ea oprind razele
ultraviolete (UV) venite de la Soare. Dintre acestea, cele mai periculoase
pentru viaţă sunt ultravioletele B (UVB).
În 1974, doi oameni de ştiinţă americani au descoperit că substanţele chimice
numite clorofluorocarboni (CFC), pot distruge molecula de ozon. Începând cu
acea dată, specialiştii au demonstrat că CFC-urile şi alte substanţe chimice distrug
stratul de ozon al Terrei, având consecinţe foarte grave asupra vieţii.
CFC-urile au fost produse pentru prima oară în jurul anilor 1930, fiind
folosite pe scară industrială ca agenţi de răcire. Înaintând în timp, s-au găsit
aplicaţii ale CFC-urilor pentru spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a
componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare pentru
spume industriale şi poliuretani. Avantajele lor sunt incontestabile: nu sunt
toxice pentru oameni, sunt neinflamabile, uşor solubile, au preţ de producţie
scăzut, ceea ce a făcut ca producţia lor să ajungă la milioane de tone anual.
CFC-urile sunt în general foarte stabile din punct de vedere chimic, dar în
momentul în care pătrund în stratosferă, sunt desfăcute de către radiaţiile
ultraviolete venite de la Soare. Radicalul clor (Cl) este foarte agresiv chimic şi
este responsabil pentru desfacerea moleculei de ozon. Rămâne în atmosferă o
perioadă îndelungată, timp în care distruge mai mult de 100.000 molecule de
ozon. CFC-urile nu sunt singurele substanţe ce distrug pătura de ozon, dar
asupra lor se îndreaptă cea mai mare atenţie din cauza potenţialului ridicat de
distrugere a ozonului şi a vieţii lungi a acestor molecule.
Fluorocarbonii (FC) – sunt similari CFC-urilor, dar nu conţin clor, şi deci
nu au un potenţial ridicat de distrugere a ozonului. Însă, ei au capacitatea de a
înmagazina căldura, contribuind astfel foarte mult la accentuarea încălzirii globale.
Halonii – sunt substanţe chimice halogenate în întregime, având o
perioadă de viaţă relativ lungă. Prin desfacerea lor în stratosferă se
eliberează atomi de brom, care sunt de 10-100 ori mai agresivi decât clorul
în ceea ce priveşte efectul distructiv al moleculei de ozon. În afară de haloni,
care sunt folosiţi la sistemele de răcire ale frigiderelor, o altă sursă de brom
este bromura de metil, folosită ca pesticid.
Distrugerea ozonului este un proces extrem de complex. Substanţele
periculoase pentru stratul de ozon, ca de exemplu CFC-urile, scapă din
sistemele de răcire, din spray-urile care conţin freon sau din procesele
79
industriale în care se utilizează, urcând în straturile superioare ale atmosferei
(un proces relativ îndelungat care poate dura până la 10 ani). Aici sunt
atacate de către razele ultraviolete solare, eliberând un atom de clor (sau
brom). Clorul eliberat se ataşează curând unei molecule de ozon, legându-se
de unul din atomii de oxigen al acestuia – pe care îl desface, lăsând în urma
lui o moleculă obişnuită de oxigen. Monoxidul de clor este instabil chimic şi
se desface rapid. Atomul de oxigen liber se ataşează unei alte molecule de
oxigen. Atomul de clor rămâne liber în atmosferă şi se ataşează altor
molecule de ozon, continuând acţiunea de distrugere pe o perioadă mai mare
de 100 ani. Clorul reacţionează ca un catalizator – substanţă ce provoacă
reacţii chimice fără a suporta el însuşi nici o schimbare.
Gaura de ozon apare în momentul în care concentraţia atomilor de clor
depăşeşte 1,5-2 părţi pe miliard.
CFC-urile ajunse în atmosferă pot rezista sute de ani până în momentul în
care sunt distruse de către razele ultraviolete solare, devenind astfel periculoase.
Creşterea nivelului radiaţiilor UVB ar provoca consecinţe
dezastruoase oricărei forme de viaţă de pe planetă, inclusiv oamenilor:
 arsuri grave în zonele expuse la soare;
 scăderea activităţii şi implicit a efectivităţii sistemului imunitar, care are ca
rezultat o creştere semnificativă a procentului de infecţii şi cancer al pielii;
 creşterea procentului de cataracte şi orbiri;
 scăderea efectivităţii programelor de vaccinare, în special la copii.
Creşterea concentraţiei de raze UVB provoacă micşorarea
dimensiunilor frunzelor la plante ca fasolea, varza, soia ş.a. care devin astfel
mai vulnerabile la dăunători şi boli. Valoarea culturilor scade; reducerea
productivităţii culturilor ar avea consecinţe mult mai negative asupra
cantităţii de hrană, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
Efectele asupra vieţii marine se concentrează mai ales asupra
planctonului – o serie de plante şi animale microscopice şi macroscopice,
dar cu dimensiuni extrem de mici, care trăiesc în suspensie aproape de
suprafaţa apei. Animalele care se hrănesc cu plancton ar scădea ca număr
datorită dispariţiei surselor trofice. Răpitorii şi-ar reduce şi ei numărul, din
aceeaşi cauză, iar cantitatea de peşte comestibil ar scădea foarte mult.

4.2.4. Poluarea transfrontalieră (internaţională)

Expresia „poluare atmosferică transfrontalieră la lungă distanţă”
desemnează poluarea atmosferică a cărei sursă fizică este situată, total ori în
parte, într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care exercită
efecte prejudiciabile într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat, la o distanţă la
care nu este în general posibil să se distingă aporturile surselor individuale ori
ale grupelor de surse de emisie (Convenţia de la Geneva, noiembrie 1979).
80
 Aşa cum rezultă din definiţie, fenomenul transfrontalier implică
prezenţa a două state: „poluatorul” şi „poluatul”, fiind excluse zonele care
nu sunt supuse nici unei jurisdicţii statale: marea liberă, spaţiul cosmic etc.
Principiul 21 al Declaraţiei Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului
(Stockholm, 1972) reafirmă, alături de dreptul suveran al statelor de a exploata
propriile resurse naturale, datoria de a evita ca prin activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei lor şi sub controlul lor, să provoace pagube mediului altor
state sau în regiuni care nu intră sub nici o jurisdicţie naţională.
Definim poluarea internaţională (transfrontalieră) ca fiind suma
efectelor defavorabile pe care le provoacă un sistem, de tipul unei economii
naţionale, în afara graniţelor sale, altor sisteme – economii naţionale.
Există mai multe moduri de a produce poluarea internaţională, respectiv:
1) Poluarea directă, care constă în transferarea unor reziduuri într-o altă ţară,
folosind mişcarea aerului sau curgerea apei. Astfel, Rinul, impurificat în Germania,
poluează şi Olanda, prin care trece spre vărsare, iar Tisa poluată în România
traversează Ungaria şi Serbia. În SUA, se degajă nori de bioxid de sulf, din cauza
cărora suferă pădurile din Canada ş.a.m.d. Avem, tot aici, poluarea reciprocă, în
cazul în care mai multe ţări împart ţărmul unui mare lac sau chiar al unei mări. Aşa
se întâmplă cu Mediterana, cu Marile Lacuri din America de Nord ş.a.
2) Există forme mai discrete de poluare, care nu sunt însă mai puţin
periculoase. Iată câteva exemple:
 exportul către ţări mai sărace a unor produse agricole impurificate,
care nu se pot vinde pe piaţa internă.
 interdicţia importului de produse, în special din lumea a III-a în baza unor
legi ce impun criterii de puritate exagerat de severe (aşa-numita „Barieră ecologică”).
 păstrarea secretului referitor la tehnologiile de epurare şi reciclare a
deşeurilor şi la tehnologiile nepoluante, sau oferirea la vânzare a acestor
tehnologii la preţuri prohibitive.
3) Un al treilea mod de poluare internaţională este cel ascuns, uneori
sub oferta făcută de ţările dezvoltate celor în curs de dezvoltare. Iată trei
moduri tipice de a acţiona:
 implementarea pe teritoriul altor ţări a unor industrii puternic poluante,
eventual fără instalaţii de depoluare pentru a le face mai rentabile, sub
pretextul contribuirii la dezvoltarea industriei în ţara gazdă. Aşa s-a construit,
de pildă, un complex gigantic de celuloză, la Porto Alegro, în Brazilia.
 exploatarea de materii prime pe teritoriul altor ţări, cu tot ansamblul
de perturbare a mediului pe care tehnologiile de profil îl implică.
 închirierea de suprafeţe în ţările gazdă pentru depozitarea deşeurilor
puternic poluante. Agenţia pentru protecţia mediului înconjurător din SUA
(EPA) estima că în cursul anului 1988 s-au exportat circa 2,2 milioane tone

81
gunoaie toxice, costul depozitării lor în ţări sărace fiind considerabil mai
mic decât cel al tratării lor în ţările de origine.

4.3. Poluarea factorilor de mediu: de la cauză la efect

4.3.1 Surse de poluare a apelor. Tipuri de poluanţi

Poluarea apelor este definită ca acea schimbare a compoziţiei apelor care
le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea
economică sau recreativă şi duce la deteriorarea florei şi faunei din mediul
acvatic; se manifestă ca un fenomen complex, multiform, care exprimă atât
unitatea dintre apele dulci şi de mare, cât şi dintre uscat şi mediul acvatic.
Potrivit definiţiei prevăzute de Legea apelor (nr. 107/1996) poluarea
constituie „orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei,
peste o limită admisibilă stabilită (inclusiv depăşirea nivelului natural de
radioactivitate), produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac
improprie pentru o folosire normală în scopurile în care această folosire era
posibilă înainte de a interveni alterarea”.
Sursele care produc poluarea apei de suprafaţă se pot împărţi în
 surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele
uzate industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, şi care au un
anumit grad de epurare şi de apele uzate orăşeneşti ce deversează continuu,
după o prealabilă epurare;
 surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului
hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii sau
şiroaie care spală suprafeţele localităţilor sau drumurilor, depozitele de
reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau substanţe
chimice de combatere a dăunătorilor etc.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
 impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare
a unor lucrări miniere sau foraje;
 impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor
categoriilor de ape care produc şi impurificarea dispersată a surselor de suprafaţă;
 impurificări produse în secţiunea de captare a apelor datorită
nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.
Este util de semnalat marea diversitate a substanţelor impurificatoare
care s-au găsit şi se găsesc în sursele de alimentare cu apă:
 compuşi anorganici, care se acumulează în sedimentele din albie;
 compuşi organici biogeni, cu o degradare biologică rapidă;
 compuşi organici cu o degradare foarte lentă;
 compuşi minerali toxici, conţinând metale grele ca: Pb, Zn, Cu, Cr etc., şi
care produc modificări ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;

82
  substanţe petroliere;
 bacterii, viruşi, paraziţi;
 substanţe radioactive;
 săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi etc.).
Principalele substanţe poluante provin din industrie.
După provenienţă, apele uzate se pot divide în mai multe grupe:
 ape uzate menajere, care conţin ca poluanţi resturi alimentare,
dejecţii, săpun, detergenţi, microorganisme, ouă de paraziţi ş.a.;
 ape uzate din zootehnie, care conţin ca poluanţi resturi de furaje,
resturi de aşternut, dejecţii, substanţe folosite la spălarea, dezinfecţia,
dezinsecţia adăposturilor şi a animalelor;
 ape de răcire, având ca poluant căldura;
 ape uzate provenite din secţiile de producţie, utilizate ca mediu de
dizolvare sau de reacţie, au ca poluanţi substanţe provenite din materiile
prime şi produsele finite (asemenea ape uzate au efect major poluant).
Principalele forme de poluare a apei, în funcţie de sursele şi natura
lor, sunt:
a) Poluarea organică. Principala sursă a acestei forme de poluare
acvatică o constituie deversările menajere din marile oraşe şi o serie de
industrii, precum cea a celulozei şi hârtiei, ori industria agroalimentară.
Poluarea organică are un mecanism propriu de producere: deversate în apă,
materiile organice sunt consumate ori degradate de către bacterii. Dar aceste
bacterii au nevoie de oxigen. Aşa că, o cantitate însemnată de materii organice care
trebuie degradate, favorizează înmulţirea bacteriilor şi, în consecinţă, un masiv
consum de oxigen care determină, la rândul său, moartea peştilor şi a altor
vieţuitoare acvatice prin asfixiere.
Poluarea organică este specifică mai ales fabricilor de hârtie şi celuloză
care folosesc şi poluează volume foarte mari de apă (1.000-3.000 l/s) şi, ca
urmare, chiar la o epurare în proporţie de 95%, rezultă cantităţi mari de
poluanţi.
La industria hârtiei se adaugă şi cele din industria chimică, petrolieră,
agroalimentară şi reziduurile provenite de la populaţia urbană sau de la
crescătoriile de animale. Aceşti poluanţi deversaţi în cursurile de apă, antrenează,
în urma degradării, un consum suplimentar de oxigen în detrimentul
organismelor vii din mediul acvatic. Importanţa acestei poluări într-un efluent
poate fi evaluată prin cererea chimică de oxigen (CCO), care reprezintă
cantitatea de oxigen necesară degradării pe cale chimică a totalităţii poluării.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă: fenoli, amine,
uree, amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi, nitriţi ş.a. Descompunerea substanţelor
organice are loc atât prin acţiunea microorganismelor (în special a bacteriilor), cât
şi prin intermediul unor procese chimice, consumatoare de oxigen.
83
 b) Poluarea toxică provine în mod exclusiv din surse industriale şi, în
special, din industria chimică, extractivă, prelucrătoare a metalelor ş.a. Una
dintre problemele importante ale acestei forme de poluare o reprezintă
măsurarea toxicităţii produselor.
Dar prin aceasta nu se măsoară decât toxicitatea din prezent, care
poate rezulta din fenomene de acumulare. Unele substanţe pot să fie închise
în sedimente şi să fie eliberate după depunere; în cazul altora, poate avea loc
fenomenul de bioacumulare etc.
Poluarea anorganică se produce în special cu săruri ce rezultă din industria
chimiei clorosodice, petrolieră, de extracţie, industria petrochimică, a chimiei
organice de sinteză - toate având efect toxic şi de salinizare a solurilor.
Din industria chimică anorganică se produc acizi şi baze libere (acid
sulfuric, clorhidric, azotic ş.a.; hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu etc.),
care modifică pH-ul apei. Ori, se ştie că pentru viaţa organismelor acvatice,
valorile pH-ului sunt cuprinse între 6,0 şi 8,5; valorile extreme de pH pot fi
stresante pentru acestea sau chiar letale.
Principalii poluanţi chimici sunt:
Azotul. În apă se întâlnesc patru categorii principale de compuşi
azotaţi: nitraţi, nitriţi, azotul organic şi amoniacul, care pot avea surse
naturale (ploi, zăpadă, degradarea deşeurilor vegetale, animale etc.) ori sunt
semnul unei poluări. Conţinutul ridicat de azot antrenează o creştere
excesivă a algelor şi plantelor pe fundul râurilor.
Sărurile nutritive, precum compuşii azotaţi, sulfaţi, fosfaţi, cloruri
accelerează fenomenul de eutrofizare a râurilor (proliferarea masivă a
anumitor alge în detrimentul altor specii). O serie de industrii evacuează
cantităţi importante de săruri, precum unităţile de producere a oxidului de
titan, a fosfogipsului, fabricile de îngrăşăminte etc.
Metalele, ca de pildă cadmiul, cuprul, mercurul, plumbul, zincul, titanul,
sunt prezente în deversările lichide provenite de la diverse industrii:
metalurgică, chimică etc. Aceste produse fac parte dintre „materiile inhibitorii
pentru viaţă” fiind, în grade variabile, periculoase pentru organismele vii.
Unele dintre ele, precum mercurul sau plumbul, se pot concentra în lanţul
alimentar de la plancton până la om, producând numeroase îmbolnăviri.
Arsenicul este utilizat, în principal, în metalurgie, în industria chimică
(industria coloranţilor, fabricării acetilenei etc.), în fabricarea sticlei şi
ceramicii ş.a. Cianurile sunt substanţele toxice utilizate în industria
extractivă a metalelor nobile şi care, scăpate de sub control, pot provoca
adevărate dezastre.
Fluorul, nu este niciodată întâlnit în stare naturală sub forma sa
moleculară liberă, ci sub formă de fluoruri . Fluorurile nu sunt prezente în
mod natural în cantitate periculoasă în mediu. Aportul de fluor în apă provine
84
de la activităţile industriale, în special cele din metalurgia aluminiului,
industria acidului fosforic şi îngrăşămintelor fosfatice.
Fluorurile sunt agenţi toxici. Aşa, de pildă, la om ingestia de apă care
conţine doze de fluoruri de la 250 la 450 mg/l conduce la simptome
notabile. Dimpotrivă, în doze foarte slabe fluorurile au o acţiune benefică
asupra dentiţiei, contribuind la prevenirea cariei dentare.
Fenolii provin, cel mai frecvent, din poluarea industrială, respectiv din
industria petrolului, siderurgie, industria chimică şi farmaceutică. Date fiind
proprietăţile antiseptice ale numeroşilor fenoli, conţinutul ridicat de fenoli
antrenează o diminuare a fenomenului de biodegradare.
Micropoluanţii chimici sunt poluanţii dificil de decelat prin
procedeele obişnuite de analiză, dată fiind concentraţia ori complexitatea lor
chimică. Ei sunt în general puţin degradabili, dificil de eliminat şi
susceptibili de acumulat în lanţul alimentar.
Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi clasificaţi
în următoarele categorii largi:
 poluanţi biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de
fauna şi flora acvatică;
 poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape;
 poluanţi termici.
Poluanţii biodegradabili tipici sunt cei biologici (dejecţiile animalelor de
la crescătorii, de pildă, sau poluanţii din apele menajere uzate ale marilor oraşe).
Caracterul biodegradabil nu înseamnă, însă, că aceştia pot fi oricând şi
oricât în ape. Degradarea lor se face prin intermediul unor procese de oxidare,
deci, prin consum de oxigen. Câtă vreme concentraţia impurificatorilor
biodegradabili este sub un anumit prag ei sunt oxidaţi fără probleme şi apa se
autopurifică. Dincolo de acest prag, însă, consumul de oxigen necesar
depăşeşte disponibilul cursului respectiv de apă, ceea ce duce la „sufocarea”
sa; lipsa de oxigen înseamnă în final pieirea florei şi faunei acvatice.
Autoepurarea depinde de cantitatea de oxigen dizolvat în apă şi implicit de
temperatura şi debitul apei, care este variabil în decursul unui interval de timp.
Cantitatea de impurificatori biodegradabili se măsoară prin
intermediul unei mărimi numită „CBO5”, reprezentând consumul de
oxigen în 5 zile – timpul necesar degradării impurificatorilor. Cu cât
CBO5 al unei ape este mai redus, cu atât aceasta este mai curată.
Creşterea indicatorului CBO5 ilustrează atingerea pragului de sufocare
a vegetaţiei şi faunei, concomitent cu o dezvoltare anormală a algelor
monocelulare, proces numit eutrofizare.
Poluanţii nebiodegradabili sunt cei alcătuiţi din substanţele anorganice
(săruri ale metalelor grele), organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi
radioactive. La prima vedere, soluţia ar fi aceea de a-i dilua în suficientă apă, pentru
85
ca, în final, concentraţia lor să scadă sub cea maximă admisă. O analiză atentă arată
însă că formula de mai sus nu poate fi aplicată în cele mai multe cazuri.
În cazul unor substanţe toxice (cum ar fi ionii de mercur sau cei de
fosfor radioactiv), chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care
prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul de a le regăsi
concentrate în alimente, pe seama unor lanţuri trofice.
Organismele prezintă limite de toleranţă diferite faţă de poluanţi.
Toxicitatea poluanţilor se exprimă prin efecte acute, care apar la expuneri de
scurtă durată şi prin efecte cronice după expuneri de lungă durată.
Toxicităţile acute se exprimă prin concentraţii letale (CL), care
indică concentraţia în ml/l sau g/l în soluţia apoasă şi pot provoca moartea a
50% din efectivul populaţiei acvatice imerse (scufundate), după 24-96 ore.
Se notează cu sigla CL-50/24 ……96 ore.
Efectele cronice se exprimă pe o perioadă de timp, pe unul sau mai
multe cicluri de viaţă. Majoritatea efectelor cronice sunt ireversibile şi sunt
mai vizibile la populaţii decât la indivizi.
c) Materiile în suspensie. Diferite particule, datorate eroziunii naturale
ori deversării artificiale din localităţi sau de la industrie, pot schimba calitatea
apei, generând o poluare estetică (tulburarea apei), jenând viaţa peştilor (prin
introducerea de particule în branhii) ori contribuind la poluarea organică sau
toxică. La nivelul ţărilor occidentale, circa trei sferturi din materiile în
suspensie proveneau din oraşe şi numai un sfert din industrie.
Eliminarea acestor particule în suspensie are loc, în general, prin
simpla decantare, prin depunere pe fundul marilor bazine.
Oraşele au, uneori, probleme cu apele de furtună care spală solul,
drumurile, canalele de scurgere, cărând într-un scurt răstimp cantităţi
considerabile de materii diverse.
d) Materiile nutritive (nitraţi, fosfaţi). Acest tip de substanţe
nutritive, respectiv nitraţi şi fosfaţi, provoacă fenomenul de eutrofizare a
apelor curgătoare line, lacurilor ori mărilor.
Aceasta se datorează faptului că excesul de nutrienţi favorizează o
proliferare, chiar o explozie de alge care se descompun rapid, consumând
enorme cantităţi de oxigen. Fără oxigen, apa devine locul unor procese de
fermentaţie şi putrefacţie („moartea” apelor).
Trebuie adăugat faptul că pânzele de alge superficiale pot priva
mediul acvatic de lumină şi că unele alge, în special în mediul marin, pot fi
ele însele toxice.
Aşa, de exemplu, în 1988, o maree galbenă de alge toxice a decimat
de-a lungul coastelor scandinave somonii şi crescătoriile de păstrăvi.
Pe de altă parte, nitraţii prezintă şi un alt inconvenient în ceea ce
priveşte apa potabilă. În aceasta, în mod normal, nitraţii nu trebuie să
86
depăşească 50 mg/l. Nitraţii, transformaţi în nitriţi, provoacă sugarilor ori
fetuşilor femeilor gravide o boală a sângelui numită „maladia albastră”; În
organisme nitraţii pot contribui la producerea de nitrosamine cancerigene,
fenomen care este deocamdată controversat (unele legume, precum ţelina,
spanacul, sfecla sau morcovul pot fi o sursă importantă de nitraţi în condiţii
neadecvate de cultură. Unele mezeluri, conserve de carne şi peştele afumat
sunt, de asemenea, surse de nitraţi).
Fosfaţii provin, în părţi aproape egale, din dejecţii umane, fosfatine şi din
diverse surse industriale şi agricole. La rândul lor, nitraţii provin în principal
din agricultură (îngrăşăminte) şi din creşterea intensivă a animalelor (dejecţii).
În apele subterane, agricultura şi creşterea animalelor antrenează o
poluare importantă, cel mai adesea cumulativă şi persistentă.
e) Poluarea bacteriană. Această formă de poluare generează
numeroase probleme de ordin sanitar. Ea poate afecta, în primul rând, apa
de băut, fapt pentru care aceasta este supusă unor forme speciale de
protecţie. Astfel, de regulă, alături de dezinfectarea acesteia, sunt prevăzute
în jurul puţurilor de captare a apei potabile „perimetre de protecţie”, pentru
a beneficia de marea putere epuratoare a solului.
În general, această categorie de ape este bine protejată, mai ales în ţările
occidentale. Probleme ridică mai ales apele de baie, în unele cazuri bacteriile şi
ciupercile care trăiesc în lacuri putând provoca o serie de boli, mai ales de piele.
Poluarea biologică poate rezulta din aglomerările urbane, zootehnice,
abatoare, ş.a. şi este caracterizată prin prezenţa microorganismelor patogene,
care găsesc condiţii mai bune de viaţă în apele calde, murdare şi stătătoare.
Printr-o asemenea apă poluată, se pot transmite:
 boli bacteriene, ca: febra tifoidă, dizenteria, holera ş.a.
 boli virotice: poliomielita, hepatita epidemică etc.;
 boli parazitare: amibioza, giardioza, tricomonioza şi alte boli
infecţioase a căror răspândire este legată de prezenţa unor vectori, cum sunt:
ţânţarii anofeli – transmiţători ai malariei ş.a.
Protecţia apelor de coastă împotriva poluării bacteriene este dificilă
pentru faptul că staţiile de epurare „clasice” nu reţin bacteriile.
Clorurarea deşeurilor constituie cea mai bună soluţie, dar, cel puţin
pentru moment, este deosebit de costisitoare. Tehnicile naturale sunt mult
mai eficace, utilizând puterea epuratoare a aerului, soarelui şi solurilor.
f) Poluarea termică. O mare parte a apelor uzate utilizate în industrie
sunt ape de răcire care apoi se evacuează în stare caldă. Ca atare, acestea vor
degaja căldură, fie în atmosferă, fie în ape.
Acest fenomen de încălzire a apelor poate avea două consecinţe principale:
 influenţă directă asupra vieţii unor specii vegetale şi animale;

87
  activitate bacteriană mai intensă şi astfel un foarte mare consum de
oxigen (se observă frecvent, în perioadele foarte calde, peşti pe mal,
asfixiaţi, victime ale unui „şoc de căldură”).
Creşterea temperaturii apei cu câteva grade într-un bazin hidrografic
influenţează negativ evoluţia sistemului ecologic prin:
 creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape;
 creşterea mortalităţii larvelor de peşte; vieţuitoarele acvatice cu sânge rece,
care nu posedă sisteme de autoreglare a temperaturii organismului (planctonul,
peştii, crustaceele) sunt deosebit de sensibile la creşterea temperaturii apei;
 înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare verzi-albastre (în
ultimul timp acestea au fost încadrate în grupa bacteriilor);
 scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă, întrucât
solubilitatea gazelor în apă scade o dată cu creşterea temperaturii. S-a
stabilit că, pentru reproducerea peştilor, este necesar un minim de 5 mg O2 /l
apă, iar pentru viaţa lor, un minim de 3 mg O2 /l.
De asemenea, utilizarea apei ca agent de răcire are ca efecte secundare
distrugerea populaţiilor de peşti vii prin omorârea mecanică a icrelor şi
larvelor de peşte la pomparea apei spre şi dinspre turnurile de răcire.
Delimitarea zonelor de poluare se face prin urmărirea unor indicatori
de poluare care caracterizează calitativ şi cantitativ substanţele poluante
deversate şi recepţionate de râu. Dintre indicatorii de poluare cei mai
utilizaţi sunt: materiile în suspensie, consumul biochimic de oxigen la 5 zile
(CBO5), oxigenul dizolvat, consumul chimic de oxigen (CCO), materiile
oxidabile, mineralizarea totală sau specifică, colimetria (numărul de
bacterii coliforme care se găseşte într-un litru de apă).
În numeroase cazuri, pe lângă aceşti indicatori de poluare, cunoscuţi
sub denumirea de salubritate, sunt luaţi în considerare şi indicatori de
poluare specifică. Aceştia reflectă gradul de încărcare a apelor emisarilor cu
poluanţi nocivi sau caracteristici pentru apele uzate evacuate.

4.3.2. Calitatea apelor de suprafaţă

Pentru a evalua calitatea apelor de suprafaţă se folosesc o serie de
parametri fizico-chimici, biologici şi bacteriologici. În fiecare punct, apa se
analizează după conţinutul în materii organice, toxice şi în diverşi germeni.
Potrivit Legii nr. 310/2004, anexa 11, în cazul apelor de suprafaţă se
disting 5 clase de calitate, definite astfel:
- clasa de calitate I – stare foarte bună – nu există alterări (sau sunt foarte
mici) ale valorilor fizico-chimice şi hidromorfologice de calitate faţă de cele normale;
- clasa de calitate II – stare bună – valorile reduse de schimbare
datorită activităţii umane dar deviază uşor faţă de valorile normale;

88
 - clasa de calitate III – starea moderată. Valorile de calitate prezintă
semne moderate de perturbare ca urmare a activităţilor umane şi sunt
esenţial perturbate faţă de valorile din condiţiile de stare bună;
- clasa de calitate IV – slabă – prezintă dovezi de alterări majore ale
valorilor elementelor biologice de calitate iar comunităţile biologice
importante deviază semnificativ de la valorile normale asociate tipului de
apă de suprafaţă în condiţii nemodificate;
- clasa de calitate V – proastă – prezintă dovezi de alterări majore ale
valorilor elementelor biologice de calitate, iar părţi mari din comunităţile
biologice importante (care sunt în mod normal asociate cu tipul respectiv de
apă în condiţii nemodificate) sunt absente.
Pe baza acestei clasificări, situaţia calităţii apelor de suprafaţă se
inventariază anual iar rezultatele se prezintă pe lungimea fiecărui curs de râu
sau bazin hidrografic.
Din punct de vedere al posibilităţilor de utilizare a apei după clasele
de calitate, acestea pot fi următoarele:
Apa din clasa I de calitate se poate utiliza pentru alimentarea
centralizată cu apă potabilă a localităţilor, a unităţilor de creştere a
animalelor şi a unităţilor de industrie alimentară sau a păstrăvăriilor etc.
Apa din clasa a II-a de calitate se poate utiliza pentru reproducerea şi
dezvoltarea fondului piscicol natural, din apele de şes, la alimentarea unor procese
tehnologice industriale sau a altor activităţi ce necesită apă de categoria a II-a.
Cu apă de categoria a III-a pot fi alimentate doar sistemele de irigaţii,
hidrocentralele, instalaţiile de răcire a agregatelor industriale şi alte activităţi
din aceeaşi categorie.
Datorită marii încărcături cu poluanţi, apele de categorii mai mari
decât a III-a sunt inapte pentru cea mai mare parte din folosinţe şi constituie
o ameninţare pentru sănătatea publică şi mediul natural.
Studierea zonelor de poluare se poate face experimental, prin măsurători
ale indicatorilor de poluare pe probe prelevate din râu în sectoarele cu
deversări poluante şi teoretic, prin formularea unor modele de simulare
matematică a fenomenelor de poluare, în condiţiile hidrologice şi geomorfologice
ale râului şi al albiei sale.
Întrucât poluarea organică are consecinţe imediate asupra oxigenului
dizolvat, valoarea concentraţiei oxigenului în apele râurilor este folosită,
printre altele, ca un criteriu de apreciere a gradului de poluare.
Poluarea apei, respectiv introducerea în ecosistem a unor substanţe chimice
străine, conduce la modificarea biotopului (turbiditate, concentraţie de oxigen
dizolvat, pH etc.) şi, implicit, a biocenozei, dată fiind interdependenţa lor. În
consecinţă se produc perturbări ale echilibrului biologic stabilit în decursul timpului.

89
 Apele subterane reprezintă o bogăţie naturală a cărei importanţă este legată
de folosirea lor tot mai intensă în alimentarea cu apă potabilă a localităţilor urbane
şi rurale, în activităţile industriale sau pentru acoperirea necesităţilor crescânde din
agricultură. Ele oferă o serie de avantaje, printre care compensarea debitelor de apă
prin acumulare naturală, protecţia împotriva pierderilor prin evaporare şi o protecţie
relativ crescută faţă de posibilităţile de poluare de la suprafaţă.
Datorită condiţiilor specifice de formare şi de mişcare a apelor subterane
în stratul freatic acvifer, calitatea lor este determinată de structura geologică a
stratului străbătut şi de factorii hidrodinamici.
Poluarea apelor subterane poate fi provocată, în general, de aceleaşi
surse care se întâlnesc la poluarea apelor de suprafaţă. Deosebirea esenţială
constă în condiţiile diferite de contact cu aceste surse, care în cazul apelor
subterane sunt impuse de pătura de sol acoperitoare, aşa cum s-a arătat anterior.
Tipurile de poluare cel mai des întâlnite sunt următoarele:
a) Poluarea prin infiltrare periodică sau permanentă cu ape provenite
din precipitaţii atmosferice, care pot antrena substanţe poluante din aerul
atmosferic poluat şi din alte medii poluate: zone de deversare a reziduurilor
solide şi lichide de la întreprinderi industriale; depozite de deşeuri; halde de
săruri; soluri poluate ale întreprinderilor şi centrelor populate; depozite şi locuri
de depozitare a materiei prime sau a produselor finite; produse petroliere. Tot în
această grupă de poluare intră şi apele de irigaţii şi precipitaţii atmosferice care
pătrund prin terenuri agricole unde s-au administrat îngrăşăminte şi substanţe
chimice toxice în cantităţi mari sau de la reţelele de canalizare defecte etc.
b) Poluarea direct prin canale carstice, exploatări miniere, foraje de
prospectare a surselor de apă subterană sau care unesc straturile exploatate
cu straturi situate dedesubt sau deasupra. În aceste cazuri se pot situa toate
sursele menţionate mai sus referitoare la scurgerile de suprafaţă, ape uzate,
ape subterane poluate sau ape naturale mineralizate.
Ritmul poluării apelor subterane nu trebuie subestimat datorită faptului că
el nu este încă îndeajuns de cunoscut sau că necesită cercetări ample şi în general
costisitoare. Din datele care se publică în literatura de specialitate rezultă clar că
depozitarea gunoaielor menajere, a deşeurilor industriale în locuri care nu oferă o
protecţie sigură stratului acvifer, va conduce la o deteriorare a apelor freatice.
Această înrăutăţire a calităţii apelor determină indisponibilităţi pentru folosinţă,
iar ca rezultat final reducerea resurselor de apă.

4.4. Influenţa poluării apelor asupra mediului înconjurător

Poluarea apelor are drept urmare o scădere a biodiversităţii. Este

suficient să se urmărească ce se întâmplă într-un râu, după deversarea apelor
reziduale. În apropierea locului de deversare dispar toate speciile de peşti,

90
cele mai multe nevertebrate din zooplancton, iar fitoplanctonul se reduce la
bacterii şi cianoficee. Sărăcirea apei curgătoare în vieţuitoare se datorează
poluanţilor toxici şi scăderii dramatice a oxigenului solubil în apă.
Refacerea florei şi faunei normale a apelor curate se face printr-o succesiune
de faze care necesită în cantităţi din ce în ce mai mari prezenţa oxigenului în apă.
Apele de suprafaţă suferă din partea apelor uzate următoarele acţiuni:
 modificarea calităţilor fizice, prin: schimbarea culorii, temperaturii,
conductibilităţii electrice, radioactivităţii, prin formarea depunerilor de fund,
de spumă sau de pelicule plutitoare;
 modificarea calităţilor organoleptice (gustul şi mirosul);
 modificarea calităţilor chimice prin schimbarea reacţiei apei (pH-ul),
creşterea conţinutului de substanţe toxice, schimbarea durităţii, reducerea
cantităţii de oxigen datorită substanţelor organice din apele uzate etc.;
 distrugerea florei şi faunei valoroase şi favorizarea dezvoltării unor
microorganisme (virusuri şi de bacterii), printre care se pot găsi şi germeni patogeni.
Apele marine sunt influenţate în mare măsură, în mod asemănător
apelor de suprafaţă, cu efecte negative atât asupra vieţuitoarelor marine, cât
şi asupra plajelor.
Solurile infiltrabile folosite drept terenuri pentru irigaţii sunt larg
influenţate, atât prin efecte pozitive datorită sporului de elemente fertilizante
pe care le conţin apele uzate, cât şi prin efectele negative pe care acestea le
pot produce, de exemplu: emanări de mirosuri, colmatarea porilor, creşterea
acidităţii sau alcalinităţii apelor şi, deci, alterarea lor, ridicarea nivelului
apelor freatice, infectarea solurilor şi a apelor freatice de mică adâncime, cu
virusuri şi bacterii, înmlăştinirea solurilor.
➢ Influenţa asupra captărilor de apă potabilă şi industrială
Sub influenţa apelor uzate neepurate satisfăcător, cu conţinut de
substanţe organice, încep să se formeze în apa receptorului colonii mari de
microorganisme, care sunt antrenate de apa râului şi apoi blochează
grătarele de la intrarea prizelor de apă şi a filtrelor de la instalaţiile de apă
potabilă şi industrială.
Apele uzate cu conţinut de acizi atacă părţile metalice ale instalaţiilor.
Conţinutul mare de carbonaţi al unor ape industriale periclitează
funcţionarea cazanelor cu aburi ale centralelor termoelectrice.
➢ Influenţa asupra fondului piscicol
Pentru a permite o dezvoltare normală a peştilor, apa din resursele de
suprafaţă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate. Conform
prevederilor în vigoare, pentru reproducerea şi dezvoltarea păstrăvilor, apa
trebuie să aibă categoria I de calitate, iar pentru reproducerea şi dezvoltarea
fondului piscicol natural din apele de şes, categoria a II-a de calitate.

91
Desigur că orice deversare de apă uzată are influenţă nefastă asupra calităţii
apei şi, implicit, asupra fondului piscicol.
➢ Influenţa asupra stării sanitare şi igienice
Apele uzate, de exemplu de la abatoare, lăptării, tăbăcării, fabrici de
piele, de uleiuri, margarină, bere etc., prin conţinutul lor ridicat de materii
organice ca albumine, hidraţi de carbon şi săruri nutritive, constituie un
mediu propice pentru toate bacteriile şi, în consecinţă, favorizează
dezvoltarea acestora în emisar, constituind un factor negativ pentru
sănătatea oamenilor şi a animalelor.
Locurile de baie, ştrandurile naturale pot fi, de asemenea, puternic
afectate de unele ape uzate industriale, cum sunt cele ce conţin uleiuri,
grăsimi, gudroane, detergenţi, care reţin praful şi tot felul de impurităţi,
făcând o spumă cu aspect neplăcut şi împiedicând aerarea apei.
Efectul poluării se estimează prin modificările ce apar în faună şi floră,
aplicându-se, de regulă, criteriului faunei piscicole: o apă este nepoluată dacă
tot ecosistemul – peştii sunt cei mai sensibili – poate funcţiona nealterat.
⚫ Autoepurarea apelor
Ansamblul proceselor naturale declanşate după evacuarea apelor
uzate într-un receptor formează autoepurarea râului, constituindu-se ca un
proces natural complex fizico-chimic, biologic şi bacteriologic prin care
impurificarea de natură organică a unui râu se reduce treptat în aval de
sursa de impurificare. Capacitatea unui curs de apă de a primi şi autoepura
efluenţii de ape uzate, este în funcţie de intensitatea de desfăşurare a
proceselor constituente, condiţionate la rândul lor de factorii de mediu
climatici sau fizico-geografici şi de amenajările hidrotehnice.
În ultimă analiză, capacitatea de autoepurare a unui curs de apă depinde
de resursele sale de oxigen şi, din acest punct de vedere, starea sa de poluare
este rezultatul balanţei de resurse şi consumului de oxigen provocat de poluarea
organică. Consumul de oxigen este rezultatul reacţiilor biochimice de oxidare a
substanţelor organice, ce se petrec la nivelul celulelor bacteriene, iar
completarea necesarului de oxigen este în funcţie de aerul atmosferic şi de
condiţiile de curgere, viteză, turbulenţă etc., care favorizează dizolvarea
oxigenului în apă. Primul proces conduce la dezoxigenarea apei râurilor, al
doilea, care are loc concomitent, la reoxigenarea sau reaerarea sa.
Cunoaşterea capacităţii de autoepurare a unui curs de apă este
necesară în activitatea de gospodărire a resurselor de apă de suprafaţă în
vederea utilizării lor atât ca emisari de ape uzate, cât şi ca surse de
prelevare. Estimarea vitezei de consum a oxigenului şi a vitezei de reaerare
este necesară în calculele de gospodărire calitativă pentru stabilirea nivelului
concentraţiei oxigenului dizolvat, impus de folosinţele râului.

92
 Autoepurarea se realizează, în esenţă, prin îndepărtarea din apă a
materiilor solide în stare de suspensie şi prin transformarea unor substanţe
pe cale chimică sau biochimică.
Aceste procese, în dinamica lor, sunt influenţate de numeroşi factori de
mediu fizici, chimici şi biologici care pot interveni în proces simultan sau într-o
anumită succesiune. Astfel, cantitatea de oxigen din apă necesară pentru
procesele de oxidare a materiei organice depinde, între altele, de cantitatea de
alge, iar prezenţa acestora este condiţionată de lumină, a cărei intensitate este în
funcţie de gradul de turbiditate a apei ş.a.m.d. Mai trebuie menţionat că unul şi
acelaşi factor de mediu poate acţiona asupra mai multor mecanisme de
autoepurare. Temperatura, de pildă, influenţează viteza unor reacţii chimice şi
intensitatea unor procese metabolice din corpul organismelor acvatice.
Principalii factori fizici care joacă un rol direct sau indirect în
autoepurarea apei sunt: procesul de sedimentare a suspensiilor, lumina,
temperatura şi mişcarea apei.
Dinamica aerării şi dezoxigenării apei variază în funcţie de mulţi factori
şi, în special, de mişcarea apei. De aceea, între apele curgătoare şi cele
stătătoare există deosebiri importante în ceea ce priveşte capacitatea de
autoepurare. Scăderea oxigenului dizolvat în apă poate avea loc ca urmare a
proceselor de respiraţie a organismelor acvatice şi ca rezultat al oxidării unor
compuşi chimici.
Procesul de autoepurare mai este influenţat şi de alţi componenţi chimici
ai apei, care contribuie la crearea condiţiilor de viaţă ale organismelor acvatice
sau favorizează unele reacţii fizico-chimice şi biochimice.
Dacă factorii fizico-chimici intervin în diferite moduri în procesul de
autoepurare, rolul cel mai important revine, fără îndoială, organismelor
. Între aceste organisme, bacteriile au rolul principal în procesul de
autoepurare a apelor, restul organismelor, cu puţine excepţii, continuând
transformările începute de bacterii, eventual stimulând unele dintre ele. În
zonele impurificate se întâlnesc bacterii care se dezvoltă în mod normal în
apă sau în sol şi bacterii provenite din tubul digestiv al animalelor.
Pe lângă bacterii, un rol deosebit în autoepurare îl au protozoarele,
macrovertebratele şi plantele clorofiliene. Se consideră, pe de o parte, că
toate algele, inclusiv diatomeele, sunt capabile să absoarbă substanţele
organice în stare solvită şi să prelucreze anumiţi produşi intermediari derivaţi
din descompunerea protidelor: peptide, aminoacizi, uree, acizi graşi. Pe de
altă parte, folosind sărurile minerale pentru hrană, îndeosebi fosfaţi şi azotaţi,
plantele autotrofe pot concura la restabilirea echilibrului chimic din apă.
Ţinând seama de aceasta, s-a propus introducerea celei de-a treia
trepte de epurare a apelor uzate, reprezentată prin instalaţii biologice în
care, datorită activităţii plantelor, să se elimine excesul de săruri nutritive
93
de azot şi fosfor care, altfel, ajunse în receptor, ar produce fenomenul de
înflorire a apei, cu consecinţe deosebit de negative.

4.5. Poluarea atmosferei

4.5.1.Sursele de poluare atmosferică

Poluarea atmosferei corespunde prezenţei unor substanţe străine
acesteia sau variaţiei semnificative a proprietăţilor sale.
Aparent, datorită volumului uriaş (estimat la 40-50 milioane km3 şi a
masei semnificative (5,26 x 1015t)) şi faptului că este sistemul ecologic cel
mai uniform răspândit, s-a crezut că aerul „înghite” orice şi în orice
cantitate, fără să-şi modifice sensibil compoziţia ce îl face compatibil şi,
totodată, indispensabil vieţii pe Terra.
În timp, s-au acumulat date care atestă că prezenţa unor substanţe
străine compoziţiei atmosferei afectează, mai mult sau mai puţin vizibil,
echilibrele ecologice şi însăşi viaţa omului.
Din punct de vedere al efectelor poluante şi al dispersării poluanţilor în
atmosferă, rolul important revine deplasării maselor de aer. Această deplasare
poate avea loc atât pe verticală (determinând un gradient de temperatură, deci o
variaţie a temperaturii cu înălţimea), cât şi pe orizontală, deplasare generatoare
în acest caz de vânturi (variabile ca intensitate şi direcţie).
În depresiuni, datorită absenţei circulaţiei aerului, gradul de poluare
creşte, iar efectul se amplifică, dacă în zonă se manifestă şi fenomenul de
inversiune termică.
Cunoaşterea condiţiilor geografice, a configuraţiei terenului, a regimului
vânturilor şi precipitaţiilor într-o anumită zonă este absolut necesară pentru
luarea unor măsuri concrete de evitare a poluării.
Dispersia reprezintă o cale de purificare a aerului, iar precipitaţiile au în
general un efect de curăţire a atmosferei, permiţând depunerea particulelor solide.
Amplasarea unor întreprinderi industriale şi a unor cartiere de
locuinţe, ca şi planificarea teritoriului industrial propriu-zis necesită studii
aprofundate, vizând cunoaşterea naturii poluanţilor şi a mecanismului
dispersiei lor.
Problema poluării atmosferice s-a pus cu acuitate în 1952, la
Londra, când s-a constatat decesul a circa 4.000 de persoane în câteva zile,
ca urmare a unor afecţiuni respiratorii acute sau cardio-vasculare. Incriminat
a fost, în primul rând, nivelul crescut al SO2, CO şi NOx în atmosferă şi
prezenţa smogului datorită utilizării excesive a cărbunelui pentru încălzit. În
1956 problema poluării atmosferice londoneze ajunge în Parlament, iar după
10 ani se trece la înlocuirea încălzirii cu cărbuni, în proporţie de 50%, în
Anglia şi 75% la Londra. Costul înlocuirii cărbunelui este suportat 40% de

94
stat, 30% de municipalitate şi 30% de cetăţeni, dar în timp, datorită
atmosferei mai curate se realizează economii importante prin neîmbolnăviri
etc. Este un caz tipic de interdependenţă poluare – condiţii de viaţă şi de
ameliorare în timp a acestora, dar prin efortul susţinut al tuturor factorilor
interesaţi şi cu intervenţia energică a statului.
Sursele de poluare a aerului se clasifică după mai multe criterii:
După origine, sursele de poluare a atmosferei se clasifică în surse
naturale şi surse antropice.
Sursele naturale şi principalii poluanţi specifici sunt:
✓ omul şi animalele – prin procese fiziologice evacuează CO2, viruşi, etc.;
✓ plantele: fungi, polen, substanţe organice şi anorganice;
✓ solul: viruşi, pulberi (ca urmare a eroziunii);
✓ apa, în special cea maritimă – prin aerosoli încărcaţi cu săruri (sulfaţi, cloruri);
✓ descompunerea materiilor organice vegetale şi animale –
eliberându-se metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc.;
✓ vulcanismul – prin cenuşă, compuşi de sulf, oxizi de azot şi de carbon;
✓ incendiile maselor vegetale – prin cenuşă şi oxizi de sulf, azot, şi
carbon rezultaţi;
✓ radioactivitatea terestră şi cosmică – prin radionuclizi emişi de roci şi de
provenienţă cosmică ;
✓ descărcările electrice care produc ozon;
✓ furtunile de praf şi de nisip – prin pulberi terestre.
Surse antropice: orice activitate umană care conduce la evacuarea în
atmosferă de substanţe care se găsesc sau nu în compoziţia naturală a
atmosferei este considerată sursă antropică.
Clasificarea mai poate fi făcută şi după alte criterii ca de exemplu
după formă (surse punctuale, surse liniare, surse de suprafaţă); clasificare
după înălţime (surse la sol, surse joase, surse înalte etc.); clasificare după
mobilitate (surse fixe sau surse mobile) etc.
Clasificare după tipul de activitate
Principalele tipuri de activităţi şi poluanţii lor caracteristici sunt:
✓ arderea combustibililor fosili (cărbune, produse petroliere, gaze naturale)
în surse fixe: CO2, CO, SOx, NOx, pulberi, N2O, compuşi organici volatili (COV);
✓ traficul: CO, NOx, N2O, pulberi, COV (compuşi organici volatili),
Pb (în cazul folosirii benzinei cu Pb), SOx (în cazul folosirii motorinei);
✓ petrochimie: COV; NOx, SOx;
✓ chimie organică şi anorganică: gamă foarte largă de poluanţi,
specifici fiecărui profil de producţie;
✓ metalurgie primară feroasă (pulberi cu conţinut de Fe, SOx, NOx, COV)
şi neferoasă (pulberi cu conţinut de metale grele: Pb, Cd, As, Zn, SOx, NOx);
✓ industria materialelor de construcţii: pulberi, CO2, CO, NOx, SOx, F;
95
 ✓ extracţia, transportul şi distribuţia petrolului, produselor petroliere
şi ale gazelor naturale: hidrocarburi;
✓ producerea şi utilizarea substanţelor reducătoare ale stratului de
ozon: clorofluorocarburi, haloni, tetraclorură de carbon, metilcloroform;
✓ agricultură: NH3, NOx, CH4, pesticide.
În impurităţi sunt incluse toate substanţele naturale sau artificiale care
pot fi aeropurtate. Aceste substanţe se pot prezenta sub formă de particule
(solide sau lichide), de molecule (gaze sau vapori) sau sub formă de diferite
amestecuri ale acestora şi sunt în general, mai grele decât aerul.
Poluanţii din atmosferă se împart în poluanţi primari, care sunt emişi
direct de surse identificabile şi poluanţi secundari, care sunt produşi în aer
prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi primari sau chiar prin reacţia
cu anumiţi constituenţi ai aerului.
După pătrunderea în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi mai păstrează
integritatea. În general, ca urmare a reacţiilor chimice şi influenţelor
termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.
Poluanţii secundari, care se produc în atmosferă sub acţiunea luminii
şi a altor factori sunt de obicei cei mai nocivi.
Întrucât poluanţii atmosferici pot avea provenienţă diferită, dar au
efecte similare, clasificarea lor se face ţinând cont de starea de agregare şi
de efectul provocat.
În funcţie de starea de agregare, poluanţii atmosferici se clasifică în:
✓ poluanţi gazoşi: CO2 (peste o anumită limită), CO, SO2, NOx,
H2S, Cl2, NH3, O3, etc.;
✓ poluanţi lichizi: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori
sau sub formă de ceaţă (sistem dispers de aer şi vapori sub formă de picături
foarte fine);
✓ poluanţi solizi: praf (pulberi de natură diferită) sub formă de
particule solide cu dimensiuni variabile (0,01-1 micron) fin dispersate în
aer; un loc aparte îl ocupă aerosolii care reprezintă sisteme disperse de aer şi
picături lichide grele (vapori de metale, oxizi metalici, NaCl solidă).
De remarcat că, prin trecerea în particule fin divizate şi dispersare în
aer, substanţa lichidă sau solidă suferă două modificări esenţiale, suprafaţa
şi volumul ocupat cresc de câteva ori, ceea ce determină modificări în
comportare: pe de o parte, activitatea chimică se intensifică, pe de altă parte,
căderea liberă în aer (sedimentarea) sub acţiunea gravitaţiei este frânată. Se
poate spune că particulele cele mai fine, dispersate în aer, devin o parte
integrantă a aerului, capătă o stabilitate considerabilă şi pot persista timp
îndelungat, determinând creşterea gradului de poluare.În majoritatea ţărilor
există norme care limitează concentraţia substanţelor toxice în atmosferă.
Aceste norme pot fi diferite de la ţară la ţară pentru acelaşi tip de poluant.
96
 În ţara noastră, normele Ministerului Sănătăţii inventariază peste
400 de agenţi poluanţi atmosferici.
CMA reprezintă concentraţia maximă admisă şi se exprimă în unităţi
diferite: mg/kg, ppm (1 cm3 / m3; 1 g /t = 0,0001%) în funcţie de natura
poluantului, concentraţia, nocivitatea, starea de agregare etc.
În ceea ce priveşte persistenţa poluanţilor şi aceasta este diferită, în
funcţie de natura lor. În atmosfera marilor oraşe se manifestă fenomenul de
smog datorat gazelor de eşapament care conţin NOx şi compuşi organici
incomplet arşi; aceştia, prin reacţii fotochimice, conduc la formarea unor
compuşi şi mai nocivi (PAN = peroxiacetilnitrat). Efectele sinergice,
manifestate ca smog fotochimic, sunt responsabile pentru deteriorarea stării
de sănătate, erodarea clădirilor şi degradarea parţială a pădurilor.
Un caz de sinergism tipic este cel ce a transformat în deceniile trecute
zona Copşa Mică într-una din cele mai poluate zone ale Europei. Aici, prezenţa
în atmosferă concomitent a dioxidului de sulf, negrului de fum, pulberilor
metalice, cu depăşirea de câteva ori a normelor admise, a provocat înrăutăţirea
stării de sănătate a localnicilor. În absenţa unor măsuri drastice de prevenire a
poluării, s-a ajuns la recomandarea depopulării zonei şi permiterii accesului la
muncă, în mod controlat, pe limite de vârstă, sex, stare de sănătate.
Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea atmosferei, se
plasează transportul auto, urmat de industria chimică, metalurgică (circa
17%), energetică (14%) şi alte activităţi (incinerare reziduuri etc.)
Smog-ul (termen englezesc rezultat din contopirea cuvintelor„smoke” =
fum şi „fog” = ceaţă) este un amestec de poluanţi – în condiţiile unei atmosfere
umede care formează o pâclă alburie, cu nuanţe gălbui-cafenii şi este de două
feluri: londonez, care este reducător şi californian, numit şi smog-fotochimic,
care este oxidant. Smog-ul londonez se formează în condiţii de insolaţie mai
scăzută (specifică Angliei) care, având o componentă periculoasă în prezenţa
dioxidului de sulf (SO2), determină scăderea capacităţii de autoprotecţie a
organismului împotriva altor impurităţi din aer. Smog-ul californian (smog
fotochimic) se formează în condiţiile de insolaţie mai ridicată din Los Angeles,
unde a şi fost semnalat iniţial, în zone unde sunt prezenţi oxizii de azot, care,
activaţi de lumina solară, se combină cu deşeurile de benzină dând naştere
nitratului de peroxiacetil (PAN) – substanţă ostilă vieţii. Smog-ul fotochimic
afectează aproape toate oraşele mari din SUA şi a început să-şi facă apariţia în
majoritatea oraşelor din lume. Prevenirea fenomenului se face prin ameliorările
aduse motoarelor de automobile şi benzinei, prin îmbunătăţirea combustiei
carburanţilor, care însă intensifică arderea azotului din aer, ceea ce determină o
creştere a cantităţii de oxizi de azot şi, în special, de dioxid de azot. Combustia
carburanţilor s-a ameliorat prin scăderea cantităţii de nitrat de peroxiacetil şi de
monoxid de carbon eliminate cu gazele de eşapament.
97
 Poluanţii gazoşi şi vaporii. După modul de acţiune asupra organismului
uman, substanţele poluante gazoase se împart în: toxice respiratorii, sanguine,
hepatice, ale sistemului nervos, cu acţiune asupra pielii etc. În ceea ce priveşte
aparatul respirator, poluanţii pot avea efecte toxice asupra căilor respiratorii
superioare (de exemplu: bioxidul de sulf, clorul, acidul clorhidric) sau asupra
alveolelor pulmonare (de exemplu: oxizii de azot şi ozonul).
SO2 a fost considerat mult timp ca poluantul major al atmosferei, care
agravează tulburările respiratorii şi atacă, datorită faptului că în atmosferă
dă naştere unor acizi, plantele (inclusiv prin inhibarea fotosintezei), viaţa
acvatică şi materialele.
În ţările industrializate, SO2 provine, în proporţie de 90%, din
activităţi umane şi mai ales din combustia de cărbune (lignit ori turbă).
Datorită acestui fapt, poluarea cu SO2 este cu precădere o poluare hibernală
(de circa 3-4 ori mai intensă în lunile de iarnă decât în lunile de vară).
SO2 prezintă un sinergism ridicat cu praful, negrul de fum etc., este
foarte solubil în apă şi contribuie în mare măsură la producerea ploilor acide.
În prezent, politicile de economisire a energiei, consumul de gaze
naturale şi chiar de energie nucleară, reglementările din ce în ce mai severe
în privinţa conţinutului de sulf al cărbunelui, desulfurarea instalaţiilor de
combustie şi alte măsuri de acest gen, au condus la o scădere a concentraţiei
aerului în SO2. De asemenea, s-au făcut paşi importanţi în producerea unor
sortimente de motorină cu conţinut tot mai scăzut de sulf.
Oxidul de carbon (CO) are un efect deosebit de periculos pentru om:
combinându-se cu hemoglobina din sânge, formând carboxihemoglobină –
(hemoglobina are o afinitate pentru CO de 200 de ori mai mare decât pentru
oxigen) este împiedicat transportul oxigenului în sistemul circulator. În doză
puternică, asfixia este mortală. În doze slabe antrenează dureri de cap,
vârtejuri, tulburări senzoriale şi poate, de asemenea, să conducă la
acumularea lipidelor în sânge şi, pe această cale, să blocheze arterele.
Ca şi oxizii de azot, oxidul de carbon este cu precădere produs de
automobile (circa 80%) şi, mai precis, de autovehicule pe benzină (un
vehicul Diesel emiţând cu 25% mai puţin CO).
La nivelul Europei vestice, emisiile de oxid de carbon înregistrează în
ultimul timp o scădere continuă.
Autovehiculele înzestrate cu injecţie electronică (permiţând un mai bun
dozaj al carburantului) şi catalizator (care favorizează combustia totală a
gazelor) sunt mult mai puţin poluante.
În acelaşi timp, constructorii de automobile au pus la punct motoare
intrinsec curate, care evită această „staţie de epurare” finală, fragilă şi
costisitoare, care este vasul catalitic.

98
 Dioxidul de carbon participă la procese de fotosinteză, contribuind la
formarea oxigenului atmosferic; provine în cea mai mare parte din arderea
combustibililor fosili. Limita normală a concentraţiei bioxidului de carbon
în aer este 0,03%.
Reducerea suprafeţelor împădurite determină o creştere a concentraţiei
sale în atmosferă – peste limitele normale – ceea ce conduce la perturbarea
echilibrelor ecologice, prin manifestarea efectului de seră.
Oxizii de azot provin, în special, din arderea combustibililor fosili şi din
traficul auto, ca şi de la fabricarea acidului azotic şi a fertilizanţilor cu azot.
Oxizii de azot determină în mare măsură formarea ploilor acide. Oxizii de azot
(NOx) produc efecte negative, în special asupra aparatului respirator, generând
bronşite cronice. În plus, efectul negativ asupra vegetaţiei este dublu: ca acid
(element al ploilor acide) şi ca oxidant, intrând în componenţa faimosului smog
întâlnit în marile oraşe (iritant pentru ochi şi sistemul respirator).
Ozonul, format prin mecanism fotochimic în prezenţa gazelor de
eşapament, sub acţiunea luminii, distruge membrana celulară a frunzelor,
intensifică efectul „ploilor acide” de solubilizare a zincului şi aluminiului
din sol; frunzele devin galbene, iar Zn, Al, Cd, Pb etc. încep să se
acumuleze în organismele vii.
Hidrogenul sulfurat provine din activitatea vulcanică, procese de
putrefacţie, de la rafinăriile de ţiţei şi de la cocsificarea cărbunelui.
Efectele nocive sunt mai pronunţate la om decât la alte vieţuitoare.
Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic.
Acidul clorhidric participă, alături de SO2 şi oxizii de azot, la
„aciditatea ploilor” şi astfel agresează plantele şi materialele. Acidul
clorhidric provine mai ales de la uzinele de incinerare a gunoaielor menajere,
din cauza prezenţei între acestea a plasticului clorurat (PVC). Intoxicaţiile cu
clor pot fi la originea tulburărilor respiratorii, oculare şi digestive.
Scăpările accidentale de compuşi din uzinele de profil chimic contribuie într-o
măsură mai mică sau mai mare la poluarea atmosferică, în special pe plan local.
Fluorul, emis în principal, în anumite industrii (industria acidului
fosforic şi îngrăşămintelor chimice, aluminiului etc.) şi la combustia anumitor
cărbuni, face parte dintre poluanţii care contribuie la acidifierea aerului. Este un
gaz extrem de iritant, în special pentru căile respiratorii.
De menţionat că sensibilitatea la fluor este de 100-1.000 ori mai mare
decât faţă de clor. Mult mai sensibile sunt plantele şi insectele (albinele, de
exemplu) decât animalele, iar în sol fluorul distruge microorganismele,
degradând stratul fertil şi diminuând astfel recoltele agricole.
Hidrocarburile provin din scăpări de la instalaţiile de extracţie şi
prelucrare a ţiţeiului şi din arderea incompletă a combustibililor în motoare
cu ardere internă. O cantitate importantă de metan se degajă din mlaştini,
orezării şi din stomacul rumegătoarelor.

99
 Un loc aparte în poluarea atmosferică revine freonilor sau
clorofluorocarbonii (CFC). Despre acestea s-a tratat la capitolul privind
efectul de seră şi distrugerea stratului de ozon.
Poluanţii sub formă de aerosoli. Efectele acestor poluanţi sunt mai
complexe, fiind de natură iritantă, toxică, alergică, infectantă şi de scădere a
rezistenţei generale a organismului (de exemplu: plumbul, fluorul, arsenul,
mercurul, beriliul, manganul).
Plumbul se utilizează la fabricarea acumulatorilor, a grundurilor
anticorozive pe bază de miniu (Pb3O4) în industria constructoare de maşini
şi construcţii metalice şi sub formă de tetraetilplumb ca aditiv pentru
creşterea cifrei octanice a benzinelor.
Plumbul este însă deosebit de nociv, reducând rezistenţa organismului
la infecţii, afectând funcţiile sistemului nervos, micşorând capacitatea de
oxigenare a sângelui prin transformarea ireversibilă a hemoglobinei.
Poluarea cu mercur apare la obţinerea acestuia, ca şi la folosirea în
industria de clorosodice, prepararea amalgamelor (agenţi de transfer termic
în reactoare nucleare), sinteza fungicidelor etc.
Mercurul blochează grupele – SH din aminoacizi şi deci dereglează
mecanismele reacţiilor redox din organismele vii. Produce bioacumulări pe
lanţ trofic. Inhalarea Hg poate atrage tulburări psihice.
Atât în cazul plumbului, cât şi în cazul mercurului se impun restricţii
severe privind controlul „scăpărilor” în spaţiile de lucru şi în atmosferă şi
menţinerea concentraţiei în limite strict admise.
La nivelul UE, în ultimii 15 ani, conţinutul în plumb al benzinei a
scăzut foarte mult. Mai mult, benzina fără plumb a devenit aproape
obligatorie nu numai din motive de sănătate, dar şi pentru că plumbul este o
„otravă” pentru instalaţiile catalitice folosite în scopul eliminării altor
poluanţi. Deja ţări precum S.U.A., Japonia, Canada, şi unele state ale U.E.
au interzis complet utilizarea benzinei cu plumb.
Ca urmare a folosirii solvenţilor organici în industria de lacuri şi
vopsele, a utilizării insecticidelor şi pesticidelor în agricultură sub formă de
dispersii în produse petroliere etc,în atmosferă putem întâlni unii poluanţi
lichizi sub formă de aerosoli. În general, solvenţii au volatilitate mare, grad
de dispersie ridicat şi zonele de percepţie sunt reduse.
Compuşii organici volatili cuprind o mare varietate de substanţe
chimice organice, în special hidrocarburi, ale căror efecte pot fi multiple asupra
sănătăţii (toxice, iritante, cancerigene ori mutagene), dar şi ca factori ai
poluărilor fotooxidante: în prezenţa luminii soarelui, componentele organice
volatile reacţionează cu oxizii de azot şi produc ozon ori alţi oxidanţi puternici.
Sursele naturale ale COV sunt, evident, foarte numeroase (păduri,
zone umede, animale). Cel mai adesea însă, COV provin din trei surse
principale, antropice:

100
  transporturile auto;
 utilizarea domestică ori industrială a vopselelor şi solvenţilor;
 stocajul de hidrocarburi.
Poluanţi solizi
Poluarea atmosferei cu substanţe solide, în stare fin divizată, se
datorează activităţilor industriale şi traficului auto. Agenţii poluanţi solizi au
compoziţie chimică variată în funcţie de provenienţă. Se prezintă sub formă
de funingine, prafuri industriale şi aerosoli.
Funinginea provine din arderea incompletă a combustibililor solizi în
termocentrale şi instalaţii casnice precum şi din utilizarea carburanţilor.
Negrul de fum provine şi din întreprinderile producătoare, precum şi de la
utilizarea în industria cauciucului, cernelurilor tipografice etc. Se estimează
o pierdere anuală în atmosferă de 10-15% negru de fum, ceea ce determină o
poluare pe distanţe de 2-10 km faţă de sursă.
Prafurile industriale (pulberi) sunt deosebit de toxice (dacă conţin
compuşi de Pb, Cd, P) sau pot provoca doar alterări mecanice ale ţesuturilor
aparatului respirator (dacă sunt constituite din particule fine de silice, calcar,
gips, argilă etc.).
Un loc aparte ocupă poluarea datorată întreprinderilor producătoare de
ciment. Se estimează că prin aplicarea procedeului uscat, la faza de
măcinare, se elimină în atmosferă sub formă de praf 1-3% din materia primă
prelucrată (calcar-argilă), care se dispersează pe distanţe mari, de ordinul
kilometrilor, conducând la depuneri de 500-1.000 t/km2/an, în zonele
limitrofe, reducând transparenţa atmosferei şi diminuând procesele de
fotosinteză (cu reducerea nedorită a producţiei agricole).
În ceea ce priveşte pulberile metalurgice se estimează că se pierd în
atmosferă 8 kg pulberi /t fontă, 10 kg/t oţel şi 45 kg/t aluminiu.
Un convertizor cu O2 de 160 t produce 2-4 t praf /şarjă, cu conţinut
ridicat de oxizi de Fe (cca 70%) şi oxizi de calciu, fosfor, siliciu, ceea ce
reprezintă totodată şi o pierdere însemnată de materiale.
Prin ingestie, inhalaţie ori contact cutanat, consecinţele acestor poluanţi pot
fi foarte diverse pentru om: toxicitate (tulburări sanguine, nervoase, respiratorii,
hormonale, renale etc.), riscuri de cancer, malformaţii congenitale etc.
Cea mai mare vătămare a sănătăţii este provocată de microparticulele
din aer, respectiv cele cu un diametru mai mic de 10 microni. Acestea sunt
produse de către gazul de eşapament al autovehiculelor, încălzirea cu cărbuni
şi fumurile uzinelor. O puternică legătură s-a stabilit între cantitatea acestor
particule în aer şi rata de mortalitate.

101
 4.5.2. Alte efecte ale poluanţilor atmosferici
a) Efectele asupra plantelor. Plantele suferă intens influenţa nocivă a
impurităţilor din aer.
Consecinţele poluanţilor asupra plantelor se manifestă prin: lezarea
frunzelor pe unele porţiuni sau în totalitate, modificări de culoare a
frunzelor, tulburări de creştere, distrugerea unor părţi din plantă, ducând
chiar la dispariţia unor specii.
Într-un studiu asupra nivelului stării de sănătate a pădurilor din ţara
noastră, se apreciază că în anul 2006 un procent de 91,9% din arbori au fost
practic sănătoşi (clasele de defoliere 0-1) iar 8,1% vătămaţi (clasele 2-4). Pe
categorii de păduri, gradul de afectare a arborilor a fost mai redus la
răşinoase (4,7%) faţă de foioase (9,3%).
b) Efectele asupra animalelor. Studiul efectelor nocive ale poluării
atmosferei asupra animalelor are, de asemenea, o importanţă directă prin
consecinţele de ordin economic, datorită pierderilor suferite, şi o importanţă
indirectă prin concluziile utile patologiei umane, care se pot obţine prin
constatările de pe teren sau prin cercetările experimentale din laboratoare.
Desigur, cei mai importanţi poluanţi cu efecte asupra animalelor sunt
aceia care se concentrează pe plante şi persistă. Bolile apărute constau din
tulburări ale căilor respiratorii (insuficienţă respiratorie, salivaţie profundă şi
creşterea temperaturii).
Efectele asupra faunei sălbatice sunt puţin studiate, deoarece, la
apariţia unor asemenea fenomene, animalele respective se depărtează de
zona poluată. În literatura de specialitate sunt arătate unele cazuri de
intoxicaţii la cerbi, la iepuri şi capre. Albinele mor atunci când culeg polen
din vecinătatea uzinelor care produc agenţi nocivi.
c)Modificarea factorilor meteorologici. Prezenţa în atmosferă a poluanţilor
sub formă de pulberi şi gaze, în anumite cantităţi, poate crea un mediu
diferit de cel natural prin modificarea ansamblului microclimatic.
În cursul anului, modificările maxime produse de poluare se
înregistrează toamna, din cauza acţiunii combinate a stagnării aerului, a
inversiunii termice şi a ceţei, iar cele mai reduse, primăvara.
Modificările meteorologice cele mai importante sunt legate de creşterea
în localităţile poluate a numărului de zile cu ceaţă industrială (smog). Se pare
că influenţa cea mai mare o au oxizii sulfului şi hidrocarburile.
Reducerea vizibilităţii. În centrele populate unde se află surse
importante de poluare, reducerea vizibilităţi poate deveni atât de accentuată,
încât poate provoca tulburări ale transporturilor de toate categoriile.
Cu toate măsurile luate, construcţiile metalice sunt afectate de
fenomenul de coroziune. În funcţie de creşterea gradului de poluare a
102
atmosferei, durata vieţii obiectelor de metal se reduce de 2-3 ori. Ceţurile
acide reprezintă unul din fenomenele cele mai agresive, deoarece ele
formează cu metalele săruri sfărâmicioase.

4.5.3. Autoepurarea aerului

Procesul prin care aerul revine la compoziţia anterioară poluării se
numeşte autoepurarea aerului şi se realizează prin mai multe căi: sub
acţiunea curenţilor de aer, sedimentare şi precipitaţii.
Autoepurarea prin curenţi de aer constă în deplasarea poluanţilor din
atmosferă o dată cu masele de aer, caz în care consecinţele se vor produce
departe faţă de sursa de poluare, depăşind uneori graniţele ţărilor, putând
rezulta astfel poluarea transfrontalieră.
Sedimentarea particulelor de praf este posibilă în condiţii de acalmie,
când pulberile ajung pe sol, în ape sau pe plante, cu consecinţele ce decurg:
poluarea solului, a apelor, a vegetaţiei, cu micşorarea fotosintezei ş.a.
Precipitaţiile contribuie la autoepurarea aerului prin următoarele căi:
antrenarea mecanică a poluanţilor; dizolvarea substanţelor poluante; combinarea
poluanţilor cu apa, din care rezultă ploi acide (SO2 + H2O = H2SO3).
Prin asemenea procese de autoepurare a aerului poluat, poluanţii nu
dispar (nu sunt înlăturaţi), ci sunt transferaţi în alte medii din alte zone.

4.6. Poluarea solului

4.6.1. Fenomene de poluare a solului
Extinderea suprafeţelor cultivate, intensificarea procesului de producţie,
aplicarea unor măsuri insuficient fundamentate ştiinţific, suprapăşunatul, exploatarea
neraţională a pădurilor, industrializarea, urbanizarea sunt tot atâtea cauze care fac ca
solul să nu-şi poată îndeplini, în parte sau în totalitate funcţiile sale fundamentale.
Astfel, solurile sunt supuse, mai ales în ţările dezvoltate, la o gamă
variată de influenţe tot mai intense, care provoacă sau intensifică fenomene
şi procese dăunătoare calităţii lor.
Pentru ţara noastră sunt de menţionat următoarele fenomene negative:
eroziunea şi scurgerile de sol, alunecările de teren, salinizarea, acidifierea
solurilor, compactarea stratului accesibil rădăcinilor plantelor, mai ales cel
imediat de sub stratul arat, dezechilibre de nutriţie în sol, poluarea chimică sau
biologică datorită diverselor activităţi social – economice, alunecări de terenuri,
acoperirea solului cu diverse materiale (deponii, halde de cenuşă de la
termocentrale, de steril de la flotarea minereurilor şi din alte activităţi, halde de
fosfogips de la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor, alte deşeuri şi reziduuri solide
sau lichide, inclusiv dejecţii, distrugerea completă a solului prin lucrări miniere la
zi, exploatarea de balast, gropi de împrumut, poluarea cu petrol şi apă sărată în
cazul exploatărilor petroliere sau în jurul conductelor de transport, etc.

103
 Toate acestea constituie de fapt „poluarea solului” cunoscând că în
concepţia ecologică modernă, poluarea solului înseamnă orice acţiune
care produce dereglarea funcţionării normale a solului ca suport şi
mediu de viaţă (mai ales pentru plantele terestre superioare) în cazul
diferitelor ecosisteme naturale sau create de om (antropice).
Noţiunea de poluare a solului include toate fenomenele şi procesele
care afectează capacitatea bioproductivă a solului, respectiv fertilitatea
acestuia. Poluarea nu include numai fenomenele foarte bine delimitate (de
exemplu deversarea de petrol) ci şi fenomenele mai difuze ca de exemplu
acidifierea treptată a solului sub efectul aplicării îngrăşămintelor chimice cu
reacţie acidă , sau sărăturarea în cazul utilizării neraţionale a irigaţiei.
Măsurile de evitare a degradării solului se referă la metode preventive al
căror cost este mai scăzut decât cel al măsurilor de depoluare. Un exemplu
concludent este eroziunea, care este considerată o consecinţă a mai multor cauze care
au precedat-o. Aşa cum s-a văzut, există numeroase alte cauze care duc la scăderea
fertilităţii, respectiv la poluarea solului: aciditatea pronunţată, sărăturarea, distrugerea
structurii, compactarea cu maşinile şi tractoarele, excesul de umiditate, reducerea
humusului, dereglarea regimului nutritiv etc.
Clasele de poluare ale solului sunt: poluare fizică, poluare chimică,
poluare biologică şi poluare radioactivă. Pentru fiecare tip de poluare pot
exista mai multe graduări, de la slab poluat până la intens poluat. Este
important să se cunoască şi activitatea care generează poluarea solurilor.
Acestea pot fi activităţi extractive, activităţi industriale (metalurgie,
producerea energiei electrice şi termice, industria materialelor de construcţii
etc.) activităţi agricole (producţie vegetală sau animală, gospodărie
comunală, transporturi etc.).

4.6.2. Efectele poluării solului

După cum am mai spus, stratul de humus dispare dacă este antrenat
de ape sau de vânt, ceea ce se întâmplă dacă nu este bine fixat în sol prin
intermediul rădăcinilor plantelor sau dacă apa alunecă prea energic la
suprafaţa solului. Rădăcinile plantelor de cultură sunt mult mai puţin adânci
decât cele ale plantelor sălbatice şi nu protejează stratul de humus.
Scurgerea apelor, pe de altă parte este favorizată de dispariţia pădurilor.
Ne aflăm într-o situaţie aparent paradoxală: creşterea populaţiei
globului impune cultivarea unor suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, ceea
ce antrenează, la rândul său, o degradare din ce în ce mai accentuată a
acestuia, deci o scădere a producţiei agricole.
Dintre repercusiunile directe şi indirecte ale reducerii conţinutului de
humus din sol se menţionează, în primul rând, micşorarea rezervei de elemente
nutritive şi de energie a solurilor, degradarea structurii, care favorizează

104
compactarea, reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer, mărirea rezistenţei
pe care o opune solul pătrunderii şi dezvoltării normale a rădăcinilor plantelor
şi consumul mai ridicat de energie necesar efectuării unor lucrări.
Eroziunea şi alunecările de teren reprezintă fenomene naturale de poluare
a solului. Prevenirea şi combaterea unor astfel de stări necesită întreprinderea
unor lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, pentru a se evita, în final şi
fenomenul deşertificării.
Materialul erodat din sol este transportat de către ape şi produce
colmatarea cursurilor de apă sau a altor acumulări de apă naturale sau
artificiale, mărind pericolul de producere a inundaţiilor, care determină la
rândul lor acoperirea unor terenuri agricole cu materiale, uneori, nefertile.
Inundaţiile, fenomen negativ tot mai frecvent
Inundaţiile constituie fenomenul de acoperire cu apă a unor teritorii, ca
urmare a ridicării nivelului acestora peste cotele normale. Inundaţiile se clasifică în:
- inundaţii de suprafaţă – produse prin deversarea râurilor sau din
apele scurse pe versanţi şi acumularea în zonele mai joase;
- subinundaţii – provocate prin creşterea nivelului apei subterane peste
cota terenului sub efectul unui gradient hidraulic prin infiltraţii.
Cauzele au la origine un fenomen natural care produce creşterea
nivelurilor şi debitelor pe râuri, provocând inundaţii direct sau în momentul
întâlnirii unor obstacole naturale, obturări ale sistemelor de scurgere sau
datorită scurgerii de suprafaţă pe versanţi. Apele sunt provenite din
precipitaţii sau/şi topirea zăpezilor.
Cauzele antropogene au la origine acţiuni ale omului care pot avea urmări
la fel de grave precum cele naturale. În categoria cauzelor antropogene intră:
- despăduririle excesive, neraţionale, fără luarea măsurilor
corespunzătoare de refacere a fondului forestier;
- amenajările sau lucrările în albia majoră, care produc strangulări
ale secţiunii de curgere (exemplu: în cazul podurilor);
- îndiguirile care produc o îmbunătăţire a condiţiilor de scurgere,
dar care pot avea efecte foarte grave pentru secţiunile din aval;
- accidentele survenite la lucrările hidrografice, de exemplu ruperea
efectivă a barajelor sau spărturi în acestea sau exploatarea lor
defectuoasă, pot produce inundaţii mult mai mari decât în regim
natural, creând situaţii extrem de periculoase.
Efectele inundaţiilor sunt de natură economică, socială şi ecologică.
Parametrii inundaţiilor
În funcţiile de debitele râurilor se pot stabili 3 cote de avertizare:
– cota de atenţie – la care pericolul de inundare devine posibil într-un
timp relativ scurt;

105
 – cota de inundaţie – nivelul la care începe inundarea obiectivului;
– cota de pericol – nivelul la care sunt necesare măsuri deosebite de
evacuare a oamenilor şi bunurilor sau restricţii la folosirea podurilor sau
altor amenajări hidrotehnice.
Frecvenţa inundaţiilor
În ţara noastră, se produc anual circa 10-45 viituri cu o frecvenţă mai mare
la altitudinile mijlocii ale Carpaţilor şi mai reduse spre regiunile de câmpie.
Perioadele producerii viiturilor:
– iarna, când viiturile ating frecvenţa maximă în partea de vest a ţării,
(frecvenţa de apariţie fiind de 30-40%);
– primăvara, când se formează cu regularitate viituri numai în Carpaţi,
în urma topirii zăpezii;
– la începutul verii, când viiturile au caracter general pe teritoriul ţării
şi sunt datorate ploilor; frecvenţa viiturilor de vară este de 15-20% în zona
de câmpie şi 25-30% în zone montane; toamna, când viiturile sunt datorate
precipitaţiilor din perioada octombrie-noiembrie, au frecvenţa mai ridicată
în Banat şi Oltenia; viiturile de toamnă apar cu frecvenţă de 30-50% şi
reprezintă 10-20% din totalul anual al viiturilor. Suprafaţa maximă expusă
inundaţiilor în ţara noastră se estimează după unele surse la 3,5 milioane ha,
ceea ce reprezintă 15% din teritoriul ţării. Principalele zone inundabile sunt:
Câmpia Dunării,Câmpia Banatului, Zona Someş-Crasna, Bazinele Prut,
Siret, Olt, Mureş ş.a.
Alte fenomene de deteriorare a solurilor
În cazul terenurilor pe care s-au aplicat pesticide, prin eroziune apare
în plus şi pericolul de poluare a apelor cu unele substanţe care devin toxice
pentru plante şi animale.
Dezvoltarea industrială presupune ocuparea unor suprafeţe mari de
soluri, în cea mai mare parte a celor foarte fertile. În prezent, se estimează
pe plan mondial că şoselele, aeroporturile, uzinele şi oraşele ocupă, în
fiecare an, câte 10 mil. ha din cele circa 1600 mil. ha existente în total pe
glob, ca suprafaţă agricolă (dintre care aproximativ jumătate relativ
degradată, pe seama exploatării neraţionale).
În ceea ce priveşte sărăturarea solurilor, s-a constatat că fertilitatea
acestora scade foarte puternic dacă ele se încarcă cu un conţinut mare de săruri.
Ploile acide determină o acidifiere a solului.
Efecte puternice au şi metalele grele. Astfel, pe o distanţă de 50 m în
dreapta şi în stânga unei autostrăzi, concentraţia plumbului în stratul
superficial de sol creşte.
Cadmiul şi mercurul, ajunse în sol în urma poluării industriale, împiedică
creşterea plantelor. Ajunse ulterior în hrană, produc la om boli grave.

106
 Fluorul, care „scapă” din preajma fabricilor de îngrăşăminte fosfatice şi a
uzinelor de aluminiu, distruge microorganismele din sol şi diminuează
capacitatea de fixare a azotului .
Fluorul are un efect toxic şi asupra insectelor, doza letală pentru
albine, de exemplu, fiind de 10-11 mg /albină.
Hidrocarburile care se produc în jurul sondelor de extracţie, a
rezervoarelor de ţiţei a rafinăriilor, pe traseul conductelor de transport a unor
produse petroliere, în caz de avarie, se pot comporta ca poluanţi ai solului. Astfel,
în punctele de extracţie a petrolului apar ape subterane mineralizate care pot, în
unele cazuri, să modifice în sens negativ unele însuşiri ale solului, iar în partea
superioară a uscatului se pot manifesta direct şi intens procese de poluare.
Substanţele radioactive care poluează solul provin din aerul şi apele
poluate şi se adaugă celor care se găsesc în compoziţia lor naturală.
Deşeurile şi reziduurile organice provenite de la industria alimentară şi uşoară
poluează solul numai accidental deoarece, acestea fiind constituite din materii
organice, pot fi reciclate prin utilizarea lor ca îngrăşăminte sau amendamente.
Poluarea solului cu deşeuri şi reziduuri vegetale agricole şi forestiere se
produce numai atunci când acestea se depozitează necorespunzător, putând
aproviziona excesiv solul cu nitraţi şi agenţi patogeni, iar unele suprafeţe de
teren putând deveni focare de îmburuienere. Apele din ploi pot favoriza
transportul în diferiţi receptori al reziduurilor nedescompuse, nitraţilor ş.a.
Dejecţiile animale pot produce poluarea solului numai în situaţiile în
care acestea sunt folosite în cantităţi excesive, situaţie în care se afectează
unele însuşiri fizice ale acestuia şi, în primul rând, a permeabilităţii sale.
Prin conţinutul lor ridicat în sare de bucătărie, sodă caustică, detergenţi şi
unii agenţi patogeni, apele de igienizare pot favoriza răspândirea unor
epizootii (transmiterea în masă a unor boli la animale) sau zoonoze (boli
care se transmit de la animale la oameni). Evitarea unor astfel de poluări
biologice presupune respectarea unor norme de comportament.
Nămolurile provenite din zootehnie nu pot fi folosite în stare proaspătă ca
îngrăşământ; acestea se vor stoca şi se vor supune unor procese de mineralizare
şi, numai după cel puţin 6 luni de fermentare pot fi utilizate ca îngrăşământ, pe
păşuni sau, după cel puţin trei luni, ca fertilizant la cultura de câmp.
Nămolurile provenite din apele uzate orăşeneşti pot deveni agenţi de
poluare în funcţie de provenienţă şi compoziţia lor. Astfel, cele provenite din
industria alimentară şi zootehnie au o compoziţie predominant organică şi pot fi
reciclate în natură prin folosirea lor ca fertilizanţi. Nămolurile provenite de la
prepararea minereurilor, cărbunelui, de la industriile metalurgice, electronice ş.a.,
au o compoziţie predominant anorganică, impunând mai întâi supunerea acestora
unor procese tehnologice de epurare şi de recuperare a metalelor grele (pentru a
le micşora potenţialul poluant) şi apoi folosirea acestora ca îngrăşăminte.
107
 Excesul îngrăşămintelor cu azot, chimice sau organice, poate
constitui o sursă de poluare cu nitraţi atât a produselor agricole cât şi a
apelor de suprafaţă şi a celor subterane.
O altă sursă de poluare a solului, printr-un proces de impurificare şi
indirect de degradare, o constituie utilizarea excesivă a pesticidelor.
Pesticidele sunt definite ca fiind substanţe sau amestecuri de substanţe
utilizate în agricultură cu scopul de distrugere, respingere, moderare sau
împiedicare a activităţii insectelor dăunătoare, a rozătoarelor, ciupercilor,
buruienilor şi a oricăror alţi dăunători.
Pierderile de recolte datorită acestor dăunători sunt extrem de mari
(până la zeci de procente uneori), deci încercările de a remedia situaţia au
fost pe deplin justificate şi în bună măsură benefice.
Răspândirea pesticidelor în agricultură s-a făcut după 1940, o dată cu
descoperirea DDT-ului (diclor difenil tricloretan), un insecticid extrem de
puternic, dar care, datorită degradării extrem de lente, poate avea efecte
puternic nefavorabile asupra mediului şi vieţuitoarelor.
Între efectele pe care pesticidele le au în ecosisteme, putem menţiona:
- afectează lanţurile trofice, punând în pericol specii care se hrănesc cu
insectele sau rozătoarele stârpite, perturbaţie care se amplifică apoi în lanţ;
- favorizează apariţia altor dăunători care prosperă în nişa ecologică
„eliberată” sau ai căror duşmani naturali au fost ucişi de către pesticide;
- determină mutaţii genetice la unele specii, în special insecte sau
fungi, care devin rezistente la acţiunea pesticidelor;
- distrug solul, prin uciderea râmelor şi a unor microorganisme care au
rol esenţial în încorporarea materiilor organice în sol;
Efectele negative sunt agravate de faptul că unele pesticide au
perioade de remanenţă extrem de mari, fiind aproape nebiodegradabile.

4.7. Poluarea radioactivă

Se ştie că la ora actuală, poluarea radioactivă se aproprie de limitele
critice, periclitând viaţa unor specii vegetale şi animale şi a omului, prin
acumularea ei lentă şi durata de 4-50 ani a fenomenelor biologice pe care
le declanşează. Exploziile atomice care infectează atmosfera, uzinele
atomice răcite cu apă care devine radioactivă, transportând substanţe
primejdioase în locurile de deversare, containerele cu deşeuri radioactive
aruncate pe fundul oceanelor, cenuşile exploziilor atomice, care pătrund în
sol infectându-l, devin un pericol grav, introducând în actualele lanţuri
trofice una din principalele cauze ale grăbirii dispariţiei vieţii.

108
 4.7.1. Sursele de radiaţii
Poluarea cu radiaţii este o formă specială de poluare datorită emisiei şi
propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile să producă efecte fizice,
chimice şi biologice asupra organismelor vii.
Pe Terra există un fond de radiaţii global datorat surselor de iradiere
naturală, care este suportat de organismele vii, datorită obişnuinţei dobândite de-a
lungul timpului.
Sursele naturale de iradiere sunt constituite din roci naturale existente în
scoarţă, şi un flux de raze cosmice constituite din diferite particule elementare
şi provenite din spaţiul cosmic, sau prin interacţiune cu atmosfera înaltă.
Din punct de vedere al efectelor poluante, cele mai periculoase sunt radiaţiile
X (Roëntgen) şi  (gamma), denumite şi radiaţii penetrante, caracterizate, în cadrul
spectrului de radiaţii electromagnetice, prin lungimi de undă scăzută şi frecvenţe,
respectiv energii, ridicate.
În general, radiaţiile , ,  apar în urma unor procese de dezintegrare
radioactivă şi de fisiune nucleară, precum şi în timpul producerii unor izotopi artificiali.
Dezintegrarea radioactivă este un fenomen natural, de scindare a unor
nuclee atomice grele.
Fenomenul de dezintegrare radioactivă este caracterizat de viteza cu
care se desfăşoară, respectiv de timpul de înjumătăţire T1/2, care reprezintă
timpul în care jumătate din cantitatea de nuclee considerate într-o anumită
masă de substanţă radioactivă se dezintegrează. T1/2 variază în limite foarte
largi, de la fracţiuni de secundă – în cazul izotopilor artificiali şi elementelor
transuraniene, la mii de ani – în cazul elementelor naturale.
Riscul de poluare este, în cazul elementelor artificiale, cu atât mai
mare, cu cât T1/2 este mai mare.
Fisiunea nucleară, adică scindarea prin bombardarea cu neutroni a unor
nuclee grele, fisionabile, ca, de exemplu, nuclee de uraniu şi thoriu, este însoţită
de eliberarea energiei acumulată în nucleu în timpul formării nucleului şi
constituie baza dezvoltării energeticii nucleare şi funcţionării centralelor
electrice nucleare (CNE). Deşi în timpul reacţiilor de fisiune se degajă cantităţi
importante de radiaţii nocive, prin dezintegrarea produselor de fisiune puternic
radioactive şi are loc concomitent acumularea acestora sub formă de deşeuri,
omenirea nu poate renunţa la această filieră de obţinere a energiei electrice.
Energia termică degajată este utilizată, în prezent, la obţinerea energiei
electrice în CNE.
Producerea izotopilor artificiali are loc prin bombardarea controlată a
unor nuclee stabile, cu diferite particule accelerate. Izotopii astfel obţinuţi
sunt folosiţi pentru stabilirea structurii materiei, în fizică, medicină, tehnică.

109
 Acţiunea radiaţiilor este caracterizată cu ajutorul unui sistem relativ
complicat de mărimi şi unităţi de măsură.
Doza absorbită reprezintă cantitatea de energie absorbită pe unitatea
de ţesut viu (radiaţiile , ,  au energie diferită în funcţie de natura
elementului de la care provin).
Unitatea de măsură este rad, 1 rad =10-2 J/kg, respectiv 1 rad =10-2 Gy (gray).
Echivalentul de doză – evidenţiază interacţiunea radiaţiilor de
energie egală dar de natură diferită, cu organismele vii.
Unitatea de măsură este rem (roentgen equivalent man) şi reprezintă
produsul dintre doza absorbită şi Q – un factor de calitate care ţine seama de
capacitatea radiaţiilor de a produce efecte biologice.
1 rem =10-2 Sv (Sievert)
Doza fondului natural de radiaţii este cuprinsă între 10-100 rem/h. La
fondul natural de radiaţii se adaugă iradierea artificială datorată procedurilor
medicale, utilizării TV, ceasurilor electronice, materialelor de construcţie etc.
cu un aport de cca 1,04 mSv/an.
Rezistenţa organismelor la o doză unică de iradiere este diferită, mai
scăzută la mamifere decât la bacterii, astfel:
- mamifere 102-103 rad;
- insecte 5×103-105 rad;
-bacterii 2×104-106 rad
Valorile minime reprezintă doza la care apar efecte severe asupra
sistemului reproducător la speciile sensibile din categoria respectivă, iar
valorile maxime reprezintă doza la care dispare minimum 50% din populaţia
celor mai rezistente specii.
S-a stabilit o scală a nivelelor de iradiere:
 0,1 rad – iradiere naturală medie anuală;
 0,5 rad – pragul oficial de securitate pentru public;
 100-200 rad – diminuarea globulelor albe şi roşii, rezistenţă redusă la infecţii;
 200-400 rad – mortalitatea în 5% din cazuri;
 peste 600 rad – moarte sigură în 90% din cazuri, în max. 2 săptămâni.
Efectele radiaţiilor
Efectele poluării cu radiaţii se fac resimţite, în toate cazurile, în atmosferă,
apă, sol, influenţând organismele vii, uneori prin acumulări pe lanţ trofic.
Efectele acestei poluări pot fi directe – ca urmare a interacţiunii lor cu
suportul biologic, modificându-se compoziţia şi structura materiei, însoţită uneori
de mutaţii genetice şi indirecte – când nu este afectată structura biologică, dar
este afectat mediul în care aceasta este plasată (deci biotopul, nu biocenoza).
În general, efectul nociv al radiaţiilor depinde de tipul de radiaţie,
energia radiaţiei şi durata de iradiere, determinând:
110
  efecte pe termen scurt, după o iradiere puternică (boala radiaţiilor, deces);
 efecte pe termen lung, pe seama acumulării unor iradieri slabe, dar
care se manifestă timp îndelungat (creşte riscul de cancer etc.);
 efecte genetice, care se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi.
În prezent, se consideră că poluarea radioactivă se manifestă în două moduri:
 prin iradiere, când un individ/obiect este supus acţiunii radiaţiilor
emise de o sursă radioactivă;
 prin contaminare, când un individ/obiect intră în contact cu un corp
radioactiv. Această contaminare este deosebit de gravă când praful sau obiectele
contaminate (fructe, legume, lapte) pătrund în organism. Anumite elemente
radioactive se fixează în oase sau în organe şi emit radiaţii, atâta timp cât sunt
prezente în organism, producând îmbolnăviri grave, ireversibile.
Omul modern este supus unei iradieri permanente, provenind din spaţiul
cosmic sau din interiorul pământului şi din structurile construite, ca şi din
apelarea la proceduri medicale de diagnoză şi tratament, utilizarea televizorului
etc. La acestea se adaugă creşterea fondului de radiaţii, prin utilizarea diversă a
energiei nucleare (CNE, experienţe nucleare, avioane şi submarine nucleare etc.)
Ponderea majoră în pericolul de poluare cu radiaţii, o deţin experienţele
nucleare militare (interzise în atmosferă în 1963) şi exploatarea CNE.
În principiu, reactoarele nucleare sunt astfel construite şi exploatate
încât să se elimine riscul „scăpărilor” radioactive, iar produsele de fisiune
sunt depozitate pentru a împiedica diseminarea lor în mediul ambiant.
Datorită unor imperfecţiuni în proiectare, execuţie, exploatare există
totuşi un risc major permanent pentru mediul ambiant.
Au avut loc, deja, o serie de accidente nucleare grave (de ex. Three
Mile Island, SUA 1979; Cernobâl, Ucraina, 1986) care au sensibilizat opinia
publică şi au alertat specialiştii pentru a evalua mai exact riscurile de
poluare radioactivă şi a găsi metode adecvate de decontaminare şi prevenire
a poluării. Din nefericire, radiaţia este invizibilă, dar la un accident nuclear
totul poate fi contaminat: pământul, apa, alimentele. Singura soluţie rămâne
controlul riguros şi responsabil al funcţionării instalaţiilor nucleare.
În cazul unor accidente nucleare, creşte în primul rând, radioactivitatea
atmosferei: praful, precipitaţiile, aerul, devin radioactive, conţin Stronţiu-90, Cesiu-
137, Iod-131 adică izotopi radioactivi produşi artificial în reacţii de fisiune şi care
emiţând spontan radiaţii. De menţionat, că după Cernobâl, măsurătorile efectuate
în ţara noastră au scos în evidenţă o creştere a radioactivităţii atmosferei. Ponderea
cea mai ridicată (75-85%) în iradierea atmosferică a avut-o I-131 cu T1/2 = 8 zile
care, în cca 3 luni, a dispărut total din atmosfera ţării noastre. Cs-137 şi Sr-90 au
fost prezenţi în legume şi lapte, atingând nivele ridicate şi scăzând mult mai lent; se
consideră că locuitorii ţării noastre au primit o doză suplimentară de iradiere
aproximativ egală cu cea naturală. Centrala nucleară românească de la Cernavodă

111
este construită utilizând o tehnologie canadiană de înaltă securitate. Până în prezent
cu această tehnologie nu s-au produs nicăieri în lume accidente care să pună în
pericol sănătatea locuitorilor.

4.8. Poluarea sonoră

Poluarea sonoră sau fonică este o componentă intrinsecă a civilizaţiei
contemporane şi constituie o cale de degradare a mediului ambiant. De
exemplu, deschiderea în mijlocul pădurii a unei exploatări forestiere
modifică habitatul faunei specifice şi prin zgomotele caracteristice tăierii
copacilor şi fasonatului buştenilor.
Zgomotul este definit ca o suprapunere dezordonată de sunete, iar sunetul
este o vibraţie a aerului ce se propagă sub formă de unde, cu viteza de 340 m/s.
Sunetele, ca fenomene ondulatorii, se caracterizează prin lungimea de
undă,  (m) perioada T (s), frecvenţă  (Hz) şi prin nivelul intensităţii sonore,
Ms, care reprezintă de fapt tăria sunetului sau nivelul de presiune acustică.
Urechea umană percepe sunete cu frecvenţe cuprinse între 16-20.000 Hz.
Numerele mici corespund la sunete joase şi numerele mari la sunete înalte.
Sunetele cu frecvenţe mai mici de 16 Hz se numesc infrasunete, iar sunetele cu
frecvenţe mai mari de 20.000 Hz se numesc ultrasunete.
Urechea nu percepe caracteristici absolute ale sunetelor şi este
sensibilă la un interval larg de intensităţi sonore, ceea ce a făcut necesară
raportarea la o stare de referinţă. În consecinţă, ca unitate de măsură pentru
presiunea acustică, respectiv pentru nivelul de intensitate sonoră pe care îl
determină (tăria sunetului), s-a ales decibelul (dB) şi o scală pentru care
„0” dB corespunde la 10 W/cm2. Un decibel este variaţia cea mai mică a
presiunii acustice pe care o putem decela.
De fiecare dată când sporim presiunea acustică de 10 ori, tăria
sunetului creşte liniar cu 20 dB.
Pentru a caracteriza dependenţa tăriei sunetului de frecvenţă, s-a
propus măsurarea în foni – numărul de foni este egal cu numărul de decibeli
ai unui sunet normal (cu  = 1.000 Hz), de aceeaşi intensitate.
Tăria sunetului se măsoară cu aparate speciale fonometre. Pe baza
observaţiilor acumulate, s-a făcut o clasificare a sunetelor în funcţie de
nivelul de intensitate sonoră, exprimat în dB:
- prag de audibilitate 0
- foşnet frunze, şoaptă 20
- zgomot în bibliotecă 40
- activităţi de birou 60-70
- trafic urban 80-90
- ciocan pneumatic 100
- formaţie rock 110

112
 - avion la decolare (la 100 m) 120-130
- pragul senzaţiei dureroase 140
- limita de stres 80 dB
Omul civilizaţiei tehnice actuale are ca însoţitor permanent zgomote
de diverse provenienţe care, în funcţie de nivelul lor de tărie, generează
efecte de natură şi gravitate diferite.
Zgomotul are o acţiune complexă asupra organismului; efectele
dăunătoare depind de frecvenţă, tăria şi poziţia surselor.
Sursele majore de poluare sonoră le constituie industria şi transportul
urban. Zgomotul industrial se datorează funcţionării maşinilor, uneltelor,
agregatelor; depăşeşte frecvent limitele admise şi atinge cote ridicate în
industria metalurgică, constructoare de maşini, textilă şi extractivă.
Zgomotul urban se datorează în special traficului auto, mai zgomotos
decât cel feroviar, aerian şi naval. Dar chiar viaţa casnică este o sursă de
zgomote datorită proastei izolări acustice a caselor, utilizării aparatelor
casnice (un aspirator produce 60-70 dB, un frigider 20 dB etc.), aparatelor
de radio şi televizoarelor etc.
În scopul reducerii nivelului de zgomot şi ţinând cont de natura
activităţilor umane, s-au stabilit anumite limite admise.
Pentru stabilirea acestor limite, se foloseşte noţiunea de nivel acustic
continuu echivalent la locul de muncă, adică nivelul acustic în dB al unui zgomot
stabil, care acţionează pe toată durata săptămânii de lucru, de 40 ore.
Normele admise în România sunt:
90 dB – hale industriale;
80 dB – locuri cu solicitare medie a atenţiei (laboratoare uzinale,
cabine control);
75 dB – locuri cu solicitare mare (centrale telefonice, centre de calcul);
60 dB – locuri cu solicitare deosebită (laboratoare de cercetare – proiectare);
50 dB – zonă de locuit urbană;
45 dB – zone de recreere şi zone protejate (parcuri, spitale, cămine
pentru bătrâni).
În funcţie de intensitate, nivelul acustic este variabil în timp şi depinde
de puterea sursei sonore şi durata de acţiune. Zgomotul provoacă stare de
oboseală, scăderea randamentului intelectual, irascibilitate, traumatisme
sonore şi hipoacuzie.
Primele care se manifestă sunt efectele psihice nedorite, şi anume la
nivele de zgomot, cu mult inferioare faţă de acelea la care apar leziuni ale
urechii interne sau se constată o pierdere ireversibilă a sensibilităţii auditive.
S-a constatat că zgomotele de intensitate redusă, dar supărătoare, care
pătrund în locuinţa omului din circulaţia exterioară sau din încăperile

113
învecinate, datorită acţiunii lor permanente, ziua şi noaptea, se constituie în
iritanţi cronici ai organismului uman.
Destul de nocive şi imediate sunt efectele unor zgomote cu nivele de
tărie mai ridicate, ce depăşesc cu 40-50 dB pe cele corespunzătoare gradului
de audibilitate. În aceste cazuri, apar modificări în starea şi funcţionarea
organismelor de simţ şi interne. De exemplu, s-a constatat o creştere a
presiunii intracraniene, modificarea cordului şi a respiraţiei, o scădere
a acuităţii vizuale, şi altele.
La creşterea în continuare a nivelului de tărie, modificările funcţionale
ale sistemului nervos central şi vegetativ pot deveni ireversibile, sau pot fi
însoţite şi de anumite leziuni organice.
Zgomotele foarte puternice, al căror nivel depăşeşte cu 85-90 dB
pragul de audibilitate, pe lângă faptul că pot reduce la zero inteligibilitatea
vorbirii, cauzează o pierdere treptată, până la surditate, a sensibilităţii
auditive. Surditatea permanentă poate să apară după 4-5 ani de activitate în
mediu cu zgomot deosebit de intens (ex. industria siderurgică, textilă etc.).
Afecţiunile organului auditiv sunt însoţite aici şi de agravarea tulburărilor
psihice şi fiziologice amintite mai sus.
Astfel, după numai 3-4 ani de lucru într-o industrie zgomotoasă, circa
70% din muncitori suferă de afecţiuni nervoase (dureri de cap, ameţeli, stare
de frică, iritabilitate sau stare emotivă semnificativă etc.), aproape 40% sunt
bolnavi de gastrită sau ulcer duodenal şi aproximativ 10% prezintă
hipertensiune arterială.
Ultrasunetele şi infrasunetele nu sunt percepute de om, dar pot avea
efecte dăunătoare. Astfel, ultrasunetele, utilizate în hidrolocaţie şi
defectoscopie au efect distrugător asupra bacteriilor şi viruşilor, dar şi
asupra globulelor roşii, provocând anemii, oboseală etc; infrasunetele
provoacă dereglări ale ritmului cardiac, stări de euforie nejustificate la unii
conducători auto. Cele mai periculoase sunt undele cu frecvenţă de 6-7 Hz,
care dacă se emit cu o putere de 10 KW, au o rază de acţiune de peste 10 Km.

Aplicaţii practice
TEME DE DISCUTIE:
1. Prezentaţi conceptele de poluare, deteriorarea mediului şi poluant.
2. Care sunt formele poluării în funcţie de natura poluanţilor?
3. Explicaţi fenomenul de concentrare biologică.
4. Prezentaţi principalii factori perturbatori ai mediului ambiant.

114
 5. Explicaţi fenomenele de poluare la nivel planetar,
exemplificând efectele acestora.
6. Prezentaţi sursele de poluare a apelor.
7. Prezentaţi principalele forme de poluare a apelor.
8. Prezentaţi sursele de poluare atmosferică.
9. Explicaţi efectele poluanţilor atmosferici asupra plantelor şi
animalelor.
10. Explicaţi fenomenul de poluarea solului şi efectele acestuia.
11. Ce este poluarea radioactivă şi care sunt sursele de radiaţii?
12. Ce este poluarea sonoră?

RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:

1. Poluarea biologică are loc prin modificări ale biocenozelor prin
invazii de specii animale şi vegetale şi prin contaminarea
microbiologică a mediilor (bacterii şi virusuri).
2. Poluarea chimică este provocată în urma deversării în râuri sau lacuri
a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a
centralelor termice.
3. Poluarea sonoră are loc prin degradarea (urâţirea) peisajelor şi
locurilor prin urbanizare necivilizată sau sistematizare impropriu
concepută; prin amplasarea de industrii în biotopuri virgine sau puţin
modificate de om.
4. Efectele poluării mediului se manifestă cel mai evident prin
modificarea condiţiilor de viaţă neconcordante cu particularităţile
sistemelor biologice.
5. Cutremurele catastrofale reprezintă factori antropici perturbatori ai
mediului ambiant.
6. Creşterea numărului de mijloace de transport şi, în special, a automobilelor
reprezintă un factor antropic perturbator ai mediului ambiant.
7. Impactul activităţii umane asupra mediului poate avea o întindere
planetară, regională sau locală.
8. Principalul gaz care provoacă efectul de seră este dioxidul de carbon (CO2).
9. CFC-urile ajunse în atmosferă pot rezista sute de ani până în
momentul în care sunt distruse de către razele ultraviolete solare,
devenind astfel periculoase.
10. Transferarea unor reziduuri într-o altă ţară, folosind mişcarea aerului
sau curgerea apei reprezintă o formă mai discretă de poluare.
11. Sursele de poluare neorganizate sunt reprezentate de apele uzate
industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, şi care au un
anumit grad de epurare şi de apele uzate orăşeneşti ce deversează
continuu, după o prealabilă epurare.
115
 12. Cererea chimică de oxigen (CCO) reprezintă cantitatea de oxigen
necesară degradării pe cale chimică a totalităţii poluării.
13. Toxicităţile acute se exprimă pe o perioadă de timp, pe unul sau mai
multe cicluri de viaţă.
14. Toxicităţile acute se exprimă prin concentraţii letale (CL).
15. Autoepurarea se realizează, în esenţă, prin îndepărtarea din apă a
materiilor solide în stare de suspensie şi prin transformarea unor
substanţe pe cale chimică sau biochimică.
16. Poluarea apelor are drept urmare o scădere a biodiversităţii.
17. Orice activitate umană care conduce la evacuarea în atmosferă de
substanţe care se găsesc sau nu în compoziţia naturală a atmosferei
este considerată sursă antropică de poluare atmosferică.
18. Smog-ul este un amestec de poluanţi – în condiţiile unei atmosfere
umede care formează o pâclă aburie, cu nuanţe gălbui-cafenii.
19. Poluarea solului înseamnă orice acţiune care produce dereglarea
funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă în cazul
diferitelor ecosisteme naturale sau create de om.
20. Eroziunea şi alunecările de teren reprezintă fenomene antropice de
poluare a solului.
21. Sursele majore de poluare sonoră le constituie industria şi transportul urban.

TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)

1. Poluarea cu derivaţi ai clorului şi hidrocarburi lichide, cu
derivaţi ai sulfului şi azotului reprezintă:
a) poluare biologică;
b) poluare termică;
c) poluare chimică;
d) poluare fonică.
2. În urma deversării în râuri sau lacuri a lichidelor calde ce au
servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termice
se produce:
a) poluare biologică;
b) poluare termică;
c) poluare chimică;
d) poluare fonică.
3. Efectul de seră este un fenomen de poluare la nivel:
a) local;
b) regional;
c) naţional;
d) global.

116
4. Ca rezultat al poluării atmosferei cu oxizi de azot şi mai ales de
sulf, rezultate în procesele de ardere a combustibililor sau la
combustia motoarelor cu ardere internă se formează:
a) poluare biologică;
b) efectul de seră;
c) degradarea stratului de ozon;
d) ploile acide.
5. Acidifierea apelor lacurilor şi râurilor reprezintă un efect al:
a) poluării biologice;
b) efectului de seră;
c) degradării stratului de ozon;
d) ploilor acide.
6. Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor reprezintă un efect al:
a) poluării biologice;
b) efectului de seră;
c) degradării stratului de ozon;
d) ploilor acide.
7. Arsurile grave în zonele expuse la soare reprezintă un efect al:
a) poluării biologice;
b) efectului de seră;
c) degradării stratului de ozon;
d) ploilor acide.
8. Poluarea a cărei sursă o constituie deversările menajere din
marile oraşe şi o serie de industrii, precum cea a celulozei şi
hârtiei, ori industria agroalimentară reprezintă:
a) poluare bacteriană;
b) poluare toxică;
c) poluare organică;
d) poluare biologică.
9. Cantitatea de oxigen necesară degradării pe cale chimică a totalităţii
poluării reprezintă:
a) cererea chimică de oxigen;
b) consumul de oxigen în 5 zile;
c) timpul necesar degradării impurificatorilor;
d) autoepurare;
10. Substanţele nutritive, respectiv nitraţi şi fosfaţi, provoacă
fenomenul de:
a) autoepurare;
b) eutrofizare;
c) alcalinizare;
d) acidifiere.
117
11. Poluarea caracterizată prin prezenţa microorganismelor
patogene, care găsesc condiţii mai bune de viaţă în apele calde,
murdare şi stătătoare este:
a) organică;
b) chimică;
c) bacteriologică;
d) toxică.
12. Consumul biochimic de oxigen în 5 zile este un indicator al poluării:
a) apelor;
b) atmosferei;
c) solului;
d) aerului.
13. În cazul apelor de suprafaţă se disting:
a) 5 clase de calitate;
b) 4 clase de calitate;
c) 3 clase de calitate;
d) 6 clase de calitate.
14. Poluanţii din atmosferă care sunt emişi direct de surse
identificabile sunt:
a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari;
c) poluanţi antropici;
d) poluanţi naturali.
15. Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea
atmosferei, se plasează:
a) transportul auto;
b) industria chimică;
c) industria metalurgică;
d) industria energetică.
16. Modificarea factorilor meteorologici reprezintă un efect al:
a) poluării atmosferice;
b) poluării apelor;
c) poluării solului;
d) poluării râurilor.
17. Procesul prin care aerul revine la compoziţia anterioară poluării
se numeşte:
a) autoepurare;
b) eutrofizare;
c) efect de seră;
d) degradarea stratului de ozon.

118
 18. Ponderea majoră în pericolul de poluare cu radiaţii, o deţin:
a) experienţele nucleare militare;
b) dioxidul de carbon;
c) zgomotele;
d) CFC-urile.
19. Sursele majore de poluare sonoră provin din:
a) industrie;
b) activităţile care eliberează dioxid de carbon;
c) Sistemele care aliberează CFC-uri;
d) experienţele nucleare militare.
REZUMAT:
❑ Raportul dintre sistemul economic şi mediu
❑ Avantajele de mediu
❑ Funcţiile mediului
❑ Principiului Poluatorul Plăteşte
❑ Rolul instrumentelor de reglementare şi al instrumentelor economice
❑ Obiectivele ecodezvoltării
❑ Formele poluării în funcţie de natura poluanţilor
❑ Fenomenele de poluare la nivel planetar, exemplificând efectele acestora
❑ Sursele de poluare a apelor
❑ Principalele forme de poluare a apelor
❑ Sursele de poluare atmosferică.
❑ Efectele poluanţilor atmosferici asupra plantelor şi animalelor.
❑ Fenomenul de poluarea solului şi efectele acestuia.
❑ Poluarea radioactivă
❑ Poluarea sonoră

BIBLIOGRAFIE:
1. Scurtu, I. Sima Cristiana – Ecologie şi protecţia mediului , Editura
Independenţa Economică, Piteşti 2009
2. Brown L.- Planul B 3.0 – Salvarea unei planete sub presiune şi a
unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2008
3. Gore Al. Pământul în cumpănă, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
4. Convenţia asupra poluării transfrontiere pe distanţe lungi (Geneva
13.11.1979) ratificată prin Legea nr. 8 din 25.10.1991;
5. Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena 22.03.1985, Montreal
16.09.1987, Londra 27-29.06.1990) ratificată prin Legea nr. 84 din 3.12.1993;
6. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă
a fluviului Dunărea (19.06.1994) ratificată prin Legea nr. 22 din 23.02.1995.
7. www.anpm.ro – Starea mediului – 2010
8. www.mediu/legislaţie.ro

119
MODULUL C

PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRII

FACTORILOR DE MEDIU
Introducere
Începutul oricărei activităţi de protecţie a mediului într-o ţară, ca politică de
stat, coerentă şi eficientă, se face cu organizarea şi asigurarea funcţionării
sistemului de supraveghere (monitoring) a mediului în ansamblu şi a
componentelor sale. Efortul pentru organizarea unui astfel de sistem este deosebit
şi presupune pentru ţările mai sărace un sprijin substanţial internaţional.
Acţiunile de prevenire a poluării factorilor de mediu şi combatere a
efectelor acesteia sunt coordonate în general în toate ţările, pe linie de stat, având
la bază o legislaţie menită să protejeze resursele naturale ale ţării respective. O
preocupare tot mai importantă a societăţii o reprezintă protecţia mediului,
oamenii fiind conştienţi că dezvoltarea economică a afectat şi va continua să
afecteze starea mediului, dar şi de faptul că dezvoltarea economică va fi din ce în
ce mai dependentă de măsurile şi posibilităţile de protejare a mediului ambiant.
În România, ţară în care se impun tot mai mult regulile economiei de piaţă, se
pune problema realizării şi traducerii în practică a unui mecanism juridic-economic
care să asigure un proces de dezvoltare economic-industrial, cu respectarea criteriilor
de protecţia mediului, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene.
Începutul problematicii de protecţie a naturii care s-a dezvoltat, ulterior, în
domeniul larg al protecţiei mediului ambiant, a reprezentat în prima etapă o
atitudine civică, estetică şi ştiinţifică pentru protecţia unor frumuseţi şi a unor
resurse naturale. A fost urmat de legi ale protecţiei mediului apărute în diferite
etape şi de construcţia unor instituţii şi organe administrative însărcinate cu
transpunerea în practică a actelor normative.

Obiective
❑ Cunoaşterea reglementărilor privind calitatea factorilor de mediu în România
❑ Prezentarea Sistemului Global de Monitoring Integrat al Mediului
❑ Prezentarea direcţiilor determinante în politica de protecţie a apelor
❑ Cunoaşterea metodelor de prevenire şi combatare a poluării
factorilor de mediu
❑ Enumerarea măsurilor folosite pentru prevenirea şi combaterea
formelor speciale de poluare
❑ Cunoaşterea problemelor de fond din domeniul protecţiei mediului
ambiant cu care se confruntă ţara noastră
❑ Prezentarea structurii organizatorice a protecţiei mediului în România
❑ Prezentarea ariilor protejate din România

120
 Lecţia 5
LEGISLAŢIA MEDIULUI, INDICATORII CALITĂŢII
MEDIULUI ŞI MONITORINGUL MEDIULUI
5.1. Legislaţia protecţiei mediului şi indicatorii calităţii
mediului
Calitatea mediului înconjurător exprimă starea de la un moment dat a
ansamblului structural şi funcţional al tuturor factorilor ce îl alcătuiesc: aer,
apa, sol, înveliş biogeografic etc.
Păstrarea unei bune calităţi a mediului se poate realiza doar prin
menţinerea capacităţii naturale a sistemului de a metaboliza elementele
artificiale introduse de om în fluxurile de materie şi energie.
Pragul superior dincolo de care apar modificări ale parametrilor de
stare ale unui ecosistem, se numeşte „capacitate de suport ”.
Din punct de vedere ingineresc se impune elaborarea unor limite pentru o
serie de indicatori de calitate ce caracterizează mediul în ansamblu sau fiecare
componentă în parte, limite ce trebuie respectate în dimensionarea fiecărei
activităţi economice.
Aceste limite se stabilesc prin reglementări tehnice de specialitate:
standarde, normative, instrucţiuni, elaborate de instituţii de specialitate şi aprobate
de autorităţi guvernamentale (ordine, ordonanţe, decizii, hotărâri de guvern) în baza
unor legi (Legea Protecţiei Mediului, Legea Apelor, Codul Silvic etc.).
Există indicatori ecologici pentru fiecare factor de mediu în parte – apa,
aer, sol, biodiversitate – sau care reflectă starea de sănătate a populaţiei, precum
şi indicatori pentru anumite categorii de subsisteme identificate în cadrul unui
anumit sistem: ecosisteme acvatice, ecosisteme terestre, ecosisteme silvice etc.
Dintre indicatorii primari (de bază) care caracterizează atât factorii de
mediu cât şi subsistemele menţionate, unii au caracter general, ca de
exemplu: indicatorii organoleptici, indicatorii fizico-chimici, indicatorii
biologo-bacteriologici, de radioactivitate, iar alţii au un caracter specific
unuia sau altuia din ecosisteme luate în discuţie, de pildă: volumul de masă
lemnoasă exprimat în metri cubi pe unitatea de suprafaţă pentru un anumit
ecosistem forestier, numărul de paturi de spital la mia de locuitori, suprafaţa
de spaţiu verde ce revine unui locuitor pentru ecosistemele urbane etc.
Vom prezenta, în continuare, câteva reglementări privind calitatea
factorilor de mediu la noi în ţară.

121
 a) Pentru factorul apă
Apele de suprafaţă şi cele subterane au compoziţii chimice diferite, în
funcţie de factorii regionali, precum: rocile traversate, cantitatea şi compoziţia
materialelor detritice erodate şi evacuate către respectivele cursuri de apă,
regimul climatic (cantitatea de precipitaţii, temperaturile, perioade de secetă
etc.). La acestea se adaugă în bună măsură, activităţile antropogene.
Caracterizarea calităţii apelor se face utilizând o serie de indicatori fizico-
chimici: pH, turbiditate, anioni, cationi, metale grele etc. Toţi aceşti indicatori
se vor regăsi într-o oarecare măsură în toate apele curgătoare sau stătătoare.
În ţara noastră principalele reglementări privind protecţia apelor sunt
cuprinse în următoarele acte normative:
1. Legea nr. 107/1996 (Legea apelor) modificată şi completată prin
Legea 310/2004.
2. Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile.
3. HG 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a resurselor de apă.
4. HG 662/2005 privind normele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
apele de suprafaţă pentru potabilizare.
5. Ordinul nr. 1097/1997 al M.A.P.P.M. de aprobare a normelor tehnice
privind conducerea şi controlul procesului de epurare biologică în staţiile de epurare.
6. Ordinul nr. 1146/2002 pentru aprobarea obiectivelor de referinţă pentru
clasificarea apelor de suprafaţă.
De altfel, numărul reglementărilor care fac referire la problemele apei
şi ale calităţii acesteia sunt mult mai numeroase. Periodic apar reglementări
noi care sunt menite să rezolve fenomenele şi situaţiile tot mai complexe cu
care se confruntă domeniul de gospodărire durabilă a apelor
b)Pentru factorul aer
Referitor la acest factor cităm câteva dintre reglementările legale mai
cuprinzătoare:
1. Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei;
2. Ordinul M.A.P.M. nr. 592/2002 pentru aplicarea valorilor limită, a
valorilor de prag şi a criteriilor de evaluare a unor poluanţi în aerul înconjurător;
3. HG 586/2004 privind înfiinţarea şi organizarea sistemului de
evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;
4. HG nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei.
În reglementările anterioare sunt precizate, printre altele:
- Normele metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi
atmosferici produşi de surse staţionare.
- Norme de limitare preventivă generală a emisiilor de poluanţi în
atmosferă şi altele.

122
 b) Pentru factorul sol
În privinţa calităţii solurilor, situaţia trebuie înţeleasă în sensul că în
anumite condiţii naturale date (relief, climă, vegetaţie etc.), un sol de bună calitate
trebuie să asigure productivităţi maxime. Există numeroase tipuri de soluri (în
ţara noastră, de pildă, solurile sunt clasificate în 10 clase ce cuprind circa 100 de
tipuri de sol), iar pentru fiecare în parte s-a stabilit, în funcţie de caracteristicile
morfologice, fizico-chimice şi microbiologice modul de folosinţă al acestora.
Fără a intra în detalii, indicatorii şi reglementările prin care se stabilesc
anumite concentraţii în funcţie de categoriile de calitate sunt:
- STAS 9450/88 – Calitatea apei pentru irigarea culturilor agricole;
- Propuneri ICPA7 – Conţinutul maxim admisibil de metale grele în
sol şi în nămolul care se aplică pe terenurile agricole;
- Ordinul 756/97 – Evaluarea poluării mediului;
- Influenţa substanţelor toxice asupra procesului de fermentare în sol.

5.2.Indicatori pentru aprecierea biodiversităţii

Biodiversitatea reprezintă variabilitatea, respectiv aspectul extrem de
deosebit morfologic şi fiziologic al organismele vii provenite din ecosistemele
acvatice şi terestre, precum şi al complexelor ecologice din care acestea fac parte.
Specii de toate tipurile sunt ameninţate de distrugerea habitatului, în
principal prin pierderea pădurilor tropicale. Alterarea habitatului din cauza
creşterii temperaturii, a poluării chimice sau a introducerii de specii exotice
poate, de asemenea, decima atât speciile vegetale, cât şi pe cele animale.
Dispariţia treptată a diferitelor forme de viaţă alterează ecosistemul,
diminuând serviciile furnizate de natură, cum sunt polenizarea, răspândirea
seminţelor, controlul insectelor şi ciclurile nutritive.
Se apreciază că, în prezent, sunt în pericol iminent de extincţie cca. 12%
din cele aproape 10.000 de specii de păsări, 24% din cele 4763 de specii de
mamifere ale planetei şi cca. 30% din cele 25.000 de specii de peşte. Dintre
mamifere, cele 600 de specii de primate cunoscute sunt la limita de risc8.
În general, pentru aprecierea biodiversităţii unui anumit ecosistem, se
utilizează diferiţi indici ecologici.
Indicele de diversitate este raportul dintre numărul total de specii şi
numărul de indivizi dintr-o biocenoză. Varietatea specifică apreciază
numărul de specii observate într-un ecosistem pe unitatea de suprafaţă. Alţi
indici de diversitate specifică exprimă „varietatea specifică” printr-un
simplu raport între densitatea specifică (S) şi numărul total de indivizi (N).

7
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie.
8
Lester Brown, Eco-economie. Ed. Tehnică, 2001, pag. 76.

123
 Păstrarea biodiversităţii este un imperativ major al lumii
contemporane. Dacă între anii 1900-1960 rata de dispariţie a speciilor a fost
evaluată la o specie pe an, în deceniul al optulea a ajuns la 100 de specii pe
an –, iar către anul 2000, circa 3000 de specii anual. Consecinţele sunt
incalculabile, aceste specii fiind valori definitiv pierdute din patrimoniul
natural al Terrei şi din cel ştiinţific.
Menţinerea biodiversităţii la un anumit nivel calitativ se realizează prin
crearea de arii protejate (parcuri naţionale, rezervaţii etc.), prin programe de
cercetare şi administrare judicioasă a unor ecosisteme ameninţate etc.
Calitatea estetică a mediului înconjurător
Toate trăsăturile mediului înconjurător îi oferă acestuia, uneori,
calitatea de a fi plăcut, agreabil, asigurând dezvoltarea sănătoasă a omului şi
oferindu-i posibilităţi optime de muncă şi recreere.
Evaluarea calităţii estetice se face prin mai multe metode care iau în considerare
factori fizici, biologici, umani, rezultând valori grupate în 4-6 clase de calitate.
De exemplu, unii autori dau 6 clase de calitate: mediu respingător, neînsemnat, plăcut,
distins, superb, spectacular. Acestea rezultă din calculul a numeroşi indici pe baza
estimărilor făcute asupra fiecărui factor fizic, biologic sau uman.
Între calitatea mediului înconjurător şi calitatea vieţii există o strânsă
corelaţie. Deşi calitatea vieţii reprezintă un indicator complex depinzând de
calitatea componentelor mediului (natural şi antropic), de relaţiile sociale şi de baza
materială a existenţei, este evident că mediul natural reprezintă un element de bază.
Calitatea vieţii înseamnă, pe lângă bunăstare materială şi un mediu
curat, acesta fiind garanţia unei dezvoltări armonioase (fizică, psihică,
spirituală) a oamenilor. Un mediu echilibrat presupune prezenţa unui
procent însemnat al elementelor naturale.

5.3. Monitoringul mediului, instrument al managementului de mediu

5.3.1. Definirea sistemului de monitoring al mediului

înconjurător
În limba engleză tehnică, termenul monitor (de origine latină), în diferite
combinaţii, semnifică de regulă, instrumente sau aparatură pentru controlul
unor activităţi sau fenomene.
Mai recent, a apărut o nouă ipostază a expresiei, sub forma de
„monitoring”, care defineşte supravegherea sau controlul de ansamblu al unor
elemente sau fenomene.
O utilizare pe scară largă a expresiei „monitoring” se întâlneşte în
domeniul mediului înconjurător, termenul definind sistemele de supraveghere a
principalilor factori de mediu, apă, aer, sol.

124
Un grup de lucru însărcinat de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
(UNEP) cu problemele Sistemului global de monitoring al mediului
înconjurător, (GEMS), defineşte monitoringul ca fiind „sistemul de
observare continuă, măsură şi evaluare, pentru scopuri definite”.
Problema instituirii unui sistem de supraveghere a tuturor factorilor de mediu,
la scara globală s-a pus după Conferinţa ONU de la Stockholm pentru mediul
înconjurător (1972), ca parte componentă a programului „Observarea planetei”.
Un pas important în realizarea Sistemului Global de Monitoring Integrat al
Mediului – GEMS – (Global Environmental Monitoring System) l-a constituit
Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu în 1974 la Nayrobi (Kenya), cu ocazia căreia s-au făcut recomandări privind
principiile şi scopurile GEMS, s-a stabilit o listă de priorităţi, care includea
indicatorii calităţii mediului natural, precum şi lista cu substanţele poluante
prioritare ce trebuiau să fie supravegheate. S-au stabilit, de asemenea, direcţiile de
dezvoltare a GEMS. De circa trei decenii GEMS monitorizează factorii de mediu
pe toate continentele şi în toate ţările lumii. S-a putut observa, astfel, evoluţia
globală, regională ori locală (prin sistemele naţionale de monitoring). Doar astfel se
poate acţiona în sensul stagnării ori combaterii degradării mediului.

5.3.2. Monitoringul mediului, instrument al managementului de

mediu din România
După 1990 a fost elaborată o concepţie modernă de organizare a sistemului
de monitoring, materializând următoarele concepte:
- sistem integrat, pentru toţi factorii de mediu;
- sistem global, pe diferite niveluri de integrare, inclusiv cu conectare
la reţeaua mondială. Acest concept a fost elaborat în România cu
începere din 1990 iar sistemul se modernizează continuu, în acord
cu dezvoltarea sistemelor similare din ţările Uniunii Europene.
S-au luat măsuri cu privire la stabilirea unui sistem managerial de
mediu (în 1990 a fost creat Ministerul Mediului), a fost concepută o nouă
lege a mediului (Legea nr. 137/1995; modificată şi republicată ulterior,
urmată de Ordonanţa 195/2005, devenită Legea 265/2006), au fost adoptate
numeroase acte normative în domeniul protecţiei mediului.
Pentru a fi eficient, sistemul managerial de mediu, trebuie să fie atât
corectiv cât şi să preîntâmpine degradarea ulterioară.
De asemenea, sistemul managerial de mediu trebuie să fie
multidisciplinar şi intersectorial, să vizeze şi să coordoneze acţiunile legate
de toate sursele majore de deteriorare în toate sectoarele de mediu.
Institutul pentru Cercetarea şi Ingineria Mediului (ICIM) din ţara noastră a
conceput Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR), care
a fost aprobat la nivelul Autorităţii centrale de mediu (a ministerului).

125
 SMIR, reprezintă un sistem complet de urmărire a datelor privind calitatea
mediului, obţinute pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un
ansamblu de parametri şi indicatori cu acoperire spaţială şi temporală care să
asigure posibilitatea controlului poluării. SMIR are următoarele componente:
 Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor cu cele
5 subsisteme: ape de suprafaţă curgătoare, lacuri, ape maritime, ape
subterane, ape uzate;
 Reţeaua de Fond şi cea de Emisie pentru Supravegherea Calităţii Aerului;
 Reţeaua de Ploi Acide;
 Reţeaua de Radioactivitate din subordinea directă a Autorităţii Mediului;
 alte informaţii privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii
umane, primite de la alte ministere şi unităţi de profil.
Obiectivul principal al SMIR, îl constituie realizarea unui sistem adecvat de
supraveghere a calităţii mediului din România, pentru controlul influenţelor
antropice, redresării ecologice a zonelor puternic afectate de poluări,
dezvoltării socio-economice durabile din punct de vedere al protecţiei
ecologice, fundamentării măsurilor de ingineria mediului.
Principalele obiective ale SMIR sunt următoarele:
- conectarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii
apelor, aerului, precipitaţiilor şi solului, într-un sistem integrat de monitoring
al parametrilor fizico-chimici, biologici, bacteriologici şi radio-chimici;
- elaborarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de
mediu şi de urmărire a dinamicii acesteia;
- interconectarea rapidă şi permanentă a SMIR la GEMS (Sistemul
global de supraveghere a mediului) cât şi alte sisteme zonale şi
internaţionale de supraveghere.
Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din ţara noastră, ca mod
de organizare, cuprinde:
- reţele destinate supravegherii emisiilor (aer atmosferic, cursuri receptoare
de apă);
- controlul poluării la emisie;
- evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţia mediului
De asemenea, trebuie ţinut seama de procesul de integrare în structurile
europene care impune, printre altele, reanalizarea şi modificarea rolului industriei
în economie şi creşterea importanţei acordată protecţiei mediului înconjurător.
Competiţia industrială din Europa are o componentă ecologică foarte importantă,
ceea ce va determina adaptarea industriei româneşti la aceste cerinţe. De asemenea,
armonizarea legislaţiei României cu cea a UE va face absolut necesară respectarea
mai strictă a normelor privind mediul ambiant. La toate acestea se mai adaugă şi
necesitatea de a facilita investiţiile străine şi transferul de tehnologie în România.

126
 Având în vedere cele spuse anterior, este evident că Sistemul de
Monitoring are un rol deosebit. După prelucrarea datelor, se stabilesc
priorităţile de mediu, modalităţile concrete de acţiune, toate acestea având
ca obiectiv final o creştere economică durabilă.

5.4. Metode specifice de prevenire şi combatere a poluării

aerului, apei, solului şi formelor specifice de poluare

5.4.1. Prevenirea şi combaterea poluării apelor

Acţiunile de prevenire a poluării apelor şi combatere a efectelor acesteia
sunt coordonate în general în toate ţările, pe linie de stat, având la bază o
legislaţie menită să protejeze resursele de apă ale ţării respective. În acest sens,
sunt acceptate ca fiind determinante în politica de protecţie a apelor şase
direcţii pe care trebuie acţionat:
 Realizarea unui complex de lucrări de amenajare
Este necesar ca toate lucrările dintr-un bazin hidrografic să se
încadreze într-o concepţie unitară referitoare la gospodărirea cantitativă şi
calitativă a resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor de apă ale tuturor
folosinţelor: energetice, potabile, agrement, industrie etc.
Reglementări privind calitatea apelor naturale şi efluenţilor
Desigur că în vederea asigurării unei calităţi corespunzătoare a surselor de
alimentare cu apă, pentru protecţia calităţii apelor şi, mai ales, pentru
verificarea respectării reglementărilor de protecţie este strict necesar să se
realizeze o bază de comparaţie, adică unele norme de calitate.
 Reducerea poluării poate fi realizată pe mai multe căi, dintre care cităm:
- introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluante în
procesele industriale;
- reducerea cantităţilor de ape uzate, evacuate în râuri prin introducerea
practicii recirculării apei;
- îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea
tehnologiilor, instalaţiilor şi exploatării acestora.
 Supravegherea şi controlul calităţii apelor
În prezent, eficienţa unor astfel de sisteme de supraveghere la nivel
naţional este strâns legată de aparatura de control automat al calităţii apei.
 Formarea de cadre specializate în domeniul protecţiei mediului
 Sensibilizarea opiniei publice
Protecţia mediului, în general şi cea a resurselor de apă, în special,
este o acţiune cu caracter permanent în care fiecare membru al societăţii
trebuie să-şi aducă contribuţia. În acest scop, prin toate mijloacele de
informare (presă, radio, televiziune) sau de educare este necesar să se

127
dezbată importanţa socială, economică, ecologică a problemelor şi acţiunilor
de combatere a poluării resurselor de apă.
Este necesar să se aibă în vedere atât protecţia intrinsecă a sursei, cât
şi protecţia areală (teritorială) care constă din determinarea şi instituirea
zonelor de protecţie sanitară şi hidrogeologică.
În prezent, intensitatea proceselor de poluare a depăşit cu mult capacitatea
naturală de autoepurare a cursurilor de apă, fiind necesară intervenţia omului
pentru prevenirea şi combaterea acestor procese. Prevenirea se face mai ales prin
măsuri de supraveghere şi control, iar combaterea poluării se realizează prin
construcţii, instalaţii, echipamente etc. prin aşa numitele staţii de epurare a apelor.
Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procese
prin care impurităţile de natură chimică (minerală şi organică) sau
bacteriologică, conţinute în apele uzate, sunt reduse sub anumite limite,
astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se
evacuează şi să nu mai pericliteze folosirea acestuia.
Procesele de epurare sunt, în mare măsură, asemănătoare cu cele care au
loc în timpul autoepurării, numai că sunt dirijate de către om şi se desfăşoară cu o
viteză mult mai mare. Instalaţiile de epurare sunt realizate tocmai în scopul
intensificării şi favorizării proceselor care se desfăşoară în timpul autoepurării.
Procesele de epurare sunt de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică.
În urma aplicării acestor procese rezultă ca principale produse, următoarele:
 apele epurate – care sunt evacuate în receptor sau pot fi valorificate
pentru irigaţii sau alte folosinţe;
 nămoluri – care sunt îndepărtate din staţie şi valorificate.
Epurarea apelor uzate cuprinde două mari grupe de operaţii succesive:
- reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;
- prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie sub diverse
forme (nămoluri, spume, emulsii etc.);
Procedeele de epurare a apelor uzate, denumite după procesele pe
care se bazează, sunt:
 procedee mecanice – în care procesele de epurare sunt de natură fizică,
cel mai cunoscut procedeu este sedimentarea în bazine de liniştire;
 procedee chimice – în care procesele de epurare sunt de natură
fizico-chimică (decantare, coagulare, clorinare etc.);
 procedee biologice – în care procesele de epurare sunt atât de natură
fizică dar şi de natură biochimică.
În prezent, se apreciază că metodele biologice de epurare reprezintă
soluţia cea mai avantajoasă.
Pentru a exemplifica, prezentăm în continuare schema de flux
tehnologic a unei instalaţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti printr-una
din tehnologiile de epurare cele mai răspândite (figura 6).

128
 Nămolul obţinut în prima fază este o masă de microorganisme, cu
miros dezagreabil, care este tratată prin fermentarea anaerobă, în prezenţa
unor bacterii saprofite şi metanice, ce trăiesc în simbioză. Rezultă apă
epurată şi gaz de fermentaţie, biogaz cu 70-75% CH4, 20-25% CO, H2, H2S,
cu putere calorică de 5.000-6.000 kcal /m3, folosit în scop energetic.
Nămolul stabilizat, deshidratat, poate fi utilizat ca îngrăşământ.
 Epurarea mecanobiologică utilizează în general filtrele biologice. Acestea
sunt bazine umplute cu material filtrant (rocă minerală, cocs, cărămidă spartă)
căruia i se adaugă o bună ventilaţie (chiar cu conducte perforate prin care se
insuflă aer). Bacteriile aerobe descompun materia organică din apele uzate. În
afară de bacterii pe aceste decantoare se înmulţesc algele.
Costul unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti este destul de ridicat.
O staţie ce poate prelucra 4.000 m3/zi (ceea ce corespunde unui oraş cu o
populaţie mai mică de 30.000 locuitori) presupune o investiţie de 600.000 USD.

Figura 6. Fluxul de epurare a apelor menajere

APE UZATE omogenizare

neutralizare
Tratare preliminară
decantare,
coagulare
aer Tratare aerobă

eliminare
Limpezire grăsimi

Filtrare
Tratare finală NĂMOL ACTIV 10-30%
Clorinare

APĂ EPURATĂ tratare

naerobă
Deversare în
efluent APĂ BIOGAZ NĂMOL

129
 Situaţia din România
Grija pentru conservarea calităţii apelor de suprafaţă a lipsit cu desăvârşire în
anii industrializării, adică anii ’60-‘70, şi numai faptul că industrializarea s-a
realizat la cote reduse, a făcut ca România să nu intre într-un dezastru ecologic. Aşa
de exemplu, pentru epurarea apelor uzate au fost construite 2.770 staţii de epurare.
Acestea, conform legii, au trebuit să deservească atât poluatorii industriali, cât mai
ales aglomerările urbane mici şi mari. În funcţie de solicitările de depoluare, staţiile
au fost construite în diferite mărimi şi diverse ca potenţial de curăţire:
• staţii cu trepte mecanice;
• staţii cu trepte mecanice şi chimice;
• staţii cu trepte mecanice, chimice şi biologice.
Tratamentele biologice constituind procedeele cele mai sofisticate, mai
eficiente, dar şi mai costisitoare, nu au funcţionat niciodată la parametrii
optimi în ţara noastră. Un studiu efectuat în anul 2007arată că numai 30% din
cele 1348 staţii de epurare investigate au funcţionat corespunzător, iar restul
de 938 staţii (69,6%) au funcţionat necorespunzător, fie din cauza depăşirii
capaccităţii lor de epurare, fie din probleme de exploatare şi întreţinere (uzură
fizică şi morală avansată, ineficienţa fazei de epurare biologică privind
asigurarea oxigenului necesar, lipsa investigaţiilor pentru modernizare etc.).
Conform rezultatelor supravegherii efectuate în anul 2007, din
volumul total evacuat de 4.985 milioane m3, 2210 milioane m3 (44,3%)
constituie ape uzate care trebuie epurate. Din acest volum au fost
corespunzător epurate numai 498 milioane m3, alte 919 milioane m3 fiind
insuficient epurate, iar 791 milioane m3 reprezintă ape uzate neepurate.
Prin urmare, în anul 2007, cca. 77,4% din apele uzate provenite de la
principalele surse de poluare au ajuns în receptorii naturali, în special râuri,
neepurate sau insuficient epurate.
Inexistenţa sau nefuncţionarea staţiilor cu treaptă biochimică conduce la
imposibilitatea scoaterii fosforului şi azotului din apele uzate. Eliminarea acestora
în emisarii naturali şi mai ales acumularea lor în lacurile de acumulare sau în cele
naturale a condus la apariţia fenomenului de „eutrofizare”, cu efecte directe
asupra modificării însuşirilor organoleptice ale apei şi la reducerea sau
exterminarea faunei piscicole, datorită reducerii concentraţiei de oxigen. Situaţii
asemănătoare pot fi provocate şi de acumulările de fosfaţi şi azotaţi, rezultate din
aplicarea îngrăşămintelor chimice în apropierea unor rezervoare naturale.
Acest aspect, cunoscut şi sub denumirea de „poluare difuză”9, este
însă nesemnificativ în comparaţie cu poluările punctiforme10 sau focalizate.

9
Poluare difuză este rezultanta unor acumulări de poluanţi de concentraţie redusă,
dar pe spaţii largi (tratamente cu îngrăşăminte sau tratamente fitosanitare).

130
 5.4.2. Prevenirea şi combaterea poluării atmosferice
Pentru prevenirea şi combaterea poluării atmosferice se folosesc o serie de
metode care ţin cont în primul rând de starea de agregare a poluantului, ca şi de
natura chimică, concentraţie, prezenţa mai multor poluanţi în acelaşi efluent gazos.
În general, se folosesc metode fizico-mecanice pentru îndepărtarea
poluanţilor solizi şi lichizi antrenaţi de gaze şi metode fizico-chimice pentru
îndepărtarea poluanţilor gazoşi din diverşi efluenţi.
Pentru a asigura o epurare avansată a efluenţilor, înaintea evacuării în
atmosferă, se practică o purificare în trepte, în funcţie de concentraţia
substanţelor nocive şi dimensiunea particulelor antrenate Cu cât dimensiunea
particulelor este mai redusă (< 1μ), cu atât ele sunt mai stabile în aer şi metodele
de epurare devin mai dificile şi mai costisitoare.
Metodele fizico-mecanice utilizate în practică se bazează fie pe
separarea gravitaţională şi centrifugală a pulberilor antrenate de gaze, fie pe
filtrarea particulelor solide foarte fine sau a picăturilor lichide antrenate de
gaze. Pentru îndepărtarea poluanţilor gazoşi se utilizează metode speciale.
Separarea gravitaţională şi centrifugală are în vedere sedimentarea
particulelor solide prin acţiunea diferenţiată a forţelor gravitaţionale asupra
particulelor de dimensiuni şi densităţi diferite.
În acest scop, se utilizează aparate ce se diferenţiază prin principiul de
funcţionare şi arie de aplicaţie.
Astfel, pentru particulele mari (10-1.000 μm) se folosesc camere de desprăfuire,
aparate cu şicane, cicloane, filtre cu saci, iar pentru particule fine şi picături de lichid
(1-10 μm) se folosesc turnuri de spălare, filtre electrostatice, epuratoare sonice.
S-a constatat că fiabilitatea utilajelor folosite scade cu creşterea
temperaturii de evacuare a gazelor, limita maximă la care pot funcţiona fiind
600 C. În plus, chiar cele mai bune filtre separă doar 96-99% din pulberi,
restul ajungând în atmosferă, ceea ce, în funcţie de capacităţile de producţie
existente, reprezintă cantităţi importante.
În prezent, cea mai completă metodă de epurare avansată a gazelor
constă în utilizarea electrofiltrelor. Funcţionarea lor se bazează pe ionizarea
gazelor sub acţiunea unui câmp electric de înaltă tensiune. Particulele solide
se încarcă cu electricitate şi sunt atrase de un electrod de semn contrar, pe
care se depun, pierzând sarcina electrică.
Aceste utilaje au aplicaţii multiple, de exemplu:
 industria extractivă şi industria cimentului, la instalaţiile de măcinare fină;
 elaborarea fontei şi oţelului (separarea de pulberi metalice);

10
Poluare punctiformă este o acumulare de noxe, foarte concentrate, pe spaţii reduse
(fabrici de îngrăşăminte, de pesticide, petrochimie, chimie anorganică şi de sinteză).

131
  purificarea gazelor de cocserie (separarea prafului de cărbune şi a
picăturilor de gudroane);
 fabricarea acidului sulfuric (recuperarea acidului antrenat sub formă
de ceaţă) etc.
Avantajele utilizării electrofiltrelor:
 sunt insensibile la temperaturi înalte, pot fi folosite chiar la 1.000 C;
 au eficacitate de reţinere mare (98-99,9% pentru particule cu
diametru < 2 μm);
 necesită un consum redus de energie, de 0,1-0,4 kWh /1.000 m3 gaz.
Totuşi, prezintă dezavantajul unor investiţii mari, datorită, mai ales,
necesităţii controlului riguros al condiţiilor de lucru (tensiunea curentului,
viteza gazelor), prin automatizare.
Metodele fizico-chimice sunt folosite în special pentru eliminarea
unor poluanţi gazoşi: SO2, H2S, CO, Cl2, NH3, HCl etc.
În acest scop se folosesc:
 absorbţia în solvenţi selectivi;
 adsorbţia pe substanţe solide cu capacitate de adsorbţie mare;
 procedee catalitice.
Având în vedere pericolul pe care îl prezintă evacuarea în atmosferă a
unor efluenţi gazoşi cu conţinut variabil de compuşi cu sulf (SO2, H2S) şi
alţi poluanţi, cum ar fi CO, NOx etc., în continuare vom prezenta procedeele
de desulfurare a gazelor industriale şi purificarea gazelor de eşapament.
Desulfurarea gazelor de combustie
Gazele de combustie, rezultate la arderea combustibililor fosili, în
special în termocentrale, au un conţinut ridicat de SO2.
Astfel, într-o termocentrală cu putere instalată 2000 MW, dacă se ard
460 t păcură /h (cu 3,5% S) rezultă gaze cu 3,2 t SO2, iar dacă se ard 770 t
cărbune /h (cu 9% S) rezultă gaze cu 15 t SO2.
Unii specialişti consideră SO2 ca fiind principala noxă atmosferică,
luând în considerare faptul că anual se elimină în atmosferă o cantitate de
SO2 mai mare decât cea necesară fabricării H2SO4.
Metodele de desulfurare a gazelor au în vedere atât diminuarea
poluării cât şi recuperarea sulfului (cu atât mai mult cu cât s-a accentuat
criza de minereuri piritice pentru fabricarea H2SO4 şi s-a trecut la
prelucrarea unor minereuri sărace, cu conţinut redus de sulf).
Pentru desulfurarea gazelor de combustie se folosesc procedee umede
(absorbţia în soluţii alcaline) şi procedee uscate (adsorbţia pe adsorbanţi selectivi).
Desulfurarea gazelor de cocserie şi rafinărie
Gazele de cocserie şi rafinărie conţin în special H2S, dar şi alţi compuşi cu
sulf, în funcţie de calitatea, respectiv conţinutul în sulf al materiei prime prelucrate.

132
 Metodele de purificare aplicate ţin cont de concentraţia H2S din gaze,
existând metode specifice de purificare atât pentru gazele cu conţinut scăzut
(adsorbţie oxidativă) cât şi pentru cele cu conţinut ridicat (absorbţie selectivă).
Recuperarea sulfului din H2S regenerat se face prin ardere în volum limitat de
aer (procedeul Clauss). Randamentul de recuperare a sulfului este deosebit de ridicat.
Purificarea catalitică a gazelor de eşapament
Circa 60% din poluarea atmosferică a marilor centre urbane se
datorează gazelor de eşapament.
Poluanţii emişi de autovehicule diferă din punct de vedere calitativ şi
cantitativ, în funcţie de:
- tipul motorului (cu aprindere prin scânteie sau prin compresie)
- starea de întreţinere;
- condiţiile de circulaţie;
- regimul de viteză;
- calitatea carburantului folosit.
În general, autovehiculele evacuează în atmosferă CO, NOx,
hidrocarburi nearse, compuşi cu sulf, Pb, Zn, Mo (din aditivii pentru
benzină şi uleiuri), aldehide şi cetone precum şi compuşi rezultaţi prin
reacţii fotochimice (PAN – peroxiacetilnitrat).
Se constată că motoarele cu aprindere prin scânteie, utilizând benzina,
sunt mai poluante, producând cantitatea cea mai mare de CO. Cantitatea admisă
în atmosferă, de 8-10 ppm, ajunge în orele de vârf de trafic la 40-50 ppm. Se
consideră că autovehiculele furnizează cca 70% din CO din atmosferă.
Valorile concentraţiilor admisibile diferă de la o ţară la alta.
Diminuarea gradului de poluare atmosferică datorită gazelor de
eşapament se poate realiza în prezent prin purificarea catalitică a acestora.
Metoda constă în montarea în sistemul de evacuare a gazelor de eşapament a
unui cartuş catalitic antipoluant, având forma unui suport ceramic de tip
fagure, impregnat cu metale nobile Pt, Pd, Rh.
Rolul cartuşului catalitic constă în eliminarea simultană a trei tipuri de
poluanţi, respectiv:
oxidare
CO ⎯⎯ ⎯ ⎯⎯→ CO 2
oxidare
RH ⎯⎯ ⎯ ⎯⎯→ CO 2 + H 2 O
reducere
NO x ⎯⎯ ⎯ ⎯⎯→ N 2 + CO 2 + H 2 O
(CO, H2 din gaze)

Cartuşul trebuie să prezinte stabilitate mecanică, la şocuri şi termică,

la variaţii de temperatură între 20-1000 C. Este considerat a fi cel mai
perfecţionat reactor catalitic existent.
Realizarea condiţiilor de lucru implică costuri deosebit de ridicate.

133
 S-a calculat că preţul suplimentar pe care trebuie să-l plătească cumpărătorul
unui autoturism echipat cu cartuş antipoluant se poate amortiza în 1-2 ani, prin
reducerea cu 12% a costului combustibilului, datorită arderii lui complete.
Transporturile auto generează şi riscul poluării cu plumb la
autoturismele care mai utilizează benzină cu tetraetil de plumb.
Scăderea gradului de poluare atmosferică cu plumb este posibilă prin
utilizarea unor filtre speciale, adsorbante pentru aerosolii cu plumb, dar mai
ales prin utilizarea unor carburanţi auto amelioranţi (aditivaţi cu
metil-terţbutil-eter, când scade şi concentraţia de CO în gazele de eşapament
cu 25-35%) sau prin folosirea unor carburanţi de substituţie (alcooli, H2).
Nu întotdeauna, însă, „substituţia” rezolvă problema poluării. De
exemplu, prin folosirea metanolului drept carburant creşte concentraţia de
aldehide (CH2O) şi concentraţia de CO2; în plus, metanolul este toxic şi
foarte solubil în apă, putând contamina cu uşurinţă pânza freatică.
O soluţie ar consta în reducerea traficului auto prin restricţii de
circulaţie în anumite zone şi zile, taxe suplimentare pentru parcări etc.
În prezent, Agenţia Naţională de Protecţia Mediului monitorizează
următoarele substanţe care sunt emise în atmosferă:
gaze cu efect acidifiant: SO2, NOx, NH3 (amoniac);
- compuşi organici volatili nemetanici (mai ales solvenţi);
- metale grele: cadmiu şi mercur;
- plumb;
- poluanţi organici persisitenţi (mai ales dioxină);
- hidrocarburi aromatice policiclice;
- compuşi bifenil policloruraţi;
- hexaclorbenzen.

5.4.3. Acorduri internaţionale în domeniul protecţiei mediului

Protocolul de la Montreal
Datorită rapoartelor îngrijorătoare ale oamenilor de ştiinţă cu privire la
marele pericol ce planează asupra unei componente esenţiale ale
ecosistemului terestru – pătura de ozon – s-au făcut simţite primele reacţii
ale statelor lumii. Pasul de la început a fost semnarea Convenţiei de la Viena
în martie 1985, ratificată apoi de 20 de state.
Următoarea întâlnire a avut loc în 1987, când a fost semnat Protocolul de
la Montreal care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1989, şi ratificat în timp de
peste 130 de state.
Protocolul prevede diminuarea treptată urmată de oprirea producţiei şi
utilizării substanţelor de tip CFC.
Există ţări cu politici chiar mai restrictive decât prevederile Protocolului
de la Montreal, dar mai important este să se pună în evidenţă căile prin care
134
 fenomenul de deteriorare a stratului de ozon poate fi mai strict pus sub
control.Oportunităţile economiei româneşti la obiectivul devansării termenelor
de punere sub control a stratului de ozon sunt următoarele:
- iniţiative evidente la nivelul agenţilor economici, Fabrica de
Frigidere-Găeşti, devansează preocupările decidenţilor guvernamentali în
domeniul controlului utilizării CFC;
- potenţialul naţional de cercetare-dezvoltare are capacitatea de a se implica în
elaborarea de soluţii alternative la producţia /consumul de CFC şi de ODS în perspectivă.
În concluzie, obiectivul propus pentru o politică naţională de protecţie a
stratului de ozon, în lumina prevederilor Protocolului de la Montreal, este
urmărirea graficului de reducere /sistare a utilizării / fabricării CFC şi, în
general a ODS, în conformitate cu cerinţele acordurilor internaţionale
 Reducerea efectului de seră. Încălzirea globală este un fenomen care nu poate
fi oprit pur şi simplu, el continuând chiar dacă emisiile de gaze ar fi stopate în acest
moment. Oricum, o scădere a acestor emisii reprezintă singura soluţie universal valabilă
pentru oprirea încălzirii globale. Alte efecte ecologice benefice ar fi reducerea poluării
aerului care provoacă ploi acide, salvarea pădurilor tropicale şi a statului de ozon.
Enumerăm în continuare câteva metode prin care poate fi redusă
emisia de gaze ce produc efectul de seră:
➢ energia – combustibilii folosiţi pot fi utilizaţi mai atent şi mai eficient.
De exemplu, prin utilizarea becurilor cu eficienţă energetică crescută se poate
consuma cu 80% mai puţină energie. De asemenea, există maşini de spălat şi
frigidere eficiente din punct de vedere energetic, cu consum minim de energie;
➢ transport – călătoria cu mijloacele de transport în comun sau trenuri
determină o folosire mai scăzută de energie şi de asemenea, o poluare mai scăzută
a aerului. Mersul pe jos sau pe bicicletă este cu mult mai sănătos şi mai eficient;
➢ pădurile tropicale – aceşti adevăraţi „plămâni” ai planetei sunt în
pericol de distrugere. Oprirea tăierii acestor păduri ar avea un efect benefic
asupra stopării încălzirii globale;
➢ CFC – folosirea alternativelor acestor substanţe chimice sau
reciclarea lor reprezintă una din soluţii;
➢ reciclarea – reciclarea sau refolosirea sticlei, a hârtiei şi aluminiului
economiseşte o mare cantitate de energie. Aruncarea lor nu ajută absolut la nimic,
având efecte negative atât prin acumularea de deşeuri, cât şi prin consumarea unei
mari cantităţi de energie şi materii prime pentru obţinerea unor produse noi În
decembrie 1997 a fost adoptat Protocolul de la Kyoto (Japonia) pentru limitarea
încălzirii globale. Măsurile propuse urmau a intra în acţiune începând cu anul 2005.
Până în iulie 2008, 186 de ţări au depus instrumentele de ratificare a
acestui protocol ale cărui prevederi se întind până în anul 2012, după care
ţările lumii trebuie să analizeze rezultatele obţinute şi să propună noi măsuri
pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
135
  Diminuarea impactului ploilor acide. Soluţia de evitare a
formării ploilor acide o constituie reducerea cantităţilor de SO2 şi NOx
eliberate de atmosferă. Acest lucru poate fi realizat prin „curăţarea”
emisiilor termocentralelor cu unităţi de desulfurizare.
Altă cale de reducere a emisiilor de SO2 ar fi utilizarea cărbunilor cu
conţinut scăzut de sulf (există cărbuni cu conţinut de 0,6% sulf).
Metodele de conservare a energiei – izolarea termică a locuinţelor şi
utilizarea responsabilă a energiei – sunt căile de reducere a emisiilor de SO2.
Prin consumul mai redus de curent electric se produce o cantitate mai redusă
de energie în termocentrale ceea ce înseamnă o cantitate mai mică de
cărbune ars şi implicit o cantitate mai mică de SO2 eliberată în atmosferă.
Folosirea surselor alternative de energie – vânt, valuri, Soare – reduce
de asemenea poluarea datorată SO2.
Întrucât pentru reducerea poluării datorate autoturismelor cartuşul catalitic
s-a dovedit eficient, în prezent nu se mai fabrică decât autoturisme care folosesc
benzină fără plumb, dotate cu catalizatoare din ce în ce mai perfecţionate.
Eficienţa combustibilului
Convertoarele catalitice nu reduc emisiile de CO2, principalul gaz
responsabil pentru producerea efectului de seră. Acest lucru poate fi realizat
prin îmbunătăţirea sistemelor de ardere şi creşterea eficienţei energetice.
Cel mai efectiv mod de a reduce emisiile de CO2 este acela de a
reduce numărul de autoturisme aflate în circulaţie.

5.4.4. Prevenirea şi combaterea poluării solului

Spre deosebire de celelalte componente ale mediului înconjurător, solul,
împreună cu microorganismele asociate, joacă rolul unui epurator-purificator şi
neutralizator biologic universal fiind, în acelaşi timp, un mineralizator al tuturor
reziduurilor organice, de unde şi denumirea dată solului de „decontaminatorul
universal al naturii”. Cu anumite măsuri de prevedere şi în deplină cunoaştere a
fenomenelor ce au loc, învelişul de sol poate fi folosit ca un mijloc principal de
atenuare sau chiar eliminare a efectelor dăunătoare ale unor poluanţi în condiţiile
menţinerii şi chiar ameliorării fertilităţii solului. Dintre caracteristicile mai
importante ale solurilor, care le permit să-şi asigure mai deplin rolul antipoluant,
amintim: larga distribuţie geografică; adâncimea şi volumul imens pe care îl
ocupă solul în natură, permiţându-i preluarea şi transformarea unor cantităţi mari
de substanţe complexe; capacitatea de filtrare, mai ales în cazul solurilor
permeabile, care permite filtrarea şi purificarea celor mai multe suspensii;
activitatea biologică a solului datorată miliardelor de microorganisme şi
macroorganisme existente în sol, mai ales în orizonturile de la suprafaţă, care
descompun rapid materia organică în compuşi simpli, apţi de reciclare.

136
 Datorită acestor caracteristici şi proprietăţi, solul poate fi considerat un
adevărat laborator complex şi eficace de prelucrare, neutralizare, reciclare şi
valorificare a multor feluri de reziduuri, deşeuri şi dejecţii. Atunci când aceste
substanţe sunt inofensive pentru viaţa solului, netoxice pentru plante şi nu conţin
substanţe sau microorganisme dăunătoare transmisibile, ele pot fi considerate un
supliment util pentru fertilizarea solului şi ameliorarea stării fizice a acestuia. Dintre
acestea, cele mai compatibile cu solul sunt cele organice: gunoiul de la animale,
nămolul şi apele rezultate de la epurarea apelor uzate, unele produse evacuate de la
industria alimentară etc. În cazul marilor concentrări de animale, unde solul trebuie
să fie folosit în mod special ca mediu de degajare a dejecţiilor animale, dozele de
aplicare a acestora nu trebuie să depăşească o anumită limită pentru a se evita
pătrunderea în plante sau în apele de suprafaţă a unor elemente dăunătoare.
Solul poate constitui, de asemenea, un mediu adecvat pentru preluarea
şi valorificarea apelor uzate, mai ales a celor urbane, menajere,
cunoscându-se, bineînţeles, caracteristicile lor chimice, fizice şi biologice. O
altă cale de utilizare a solului pentru degajarea unor poluanţi este îngroparea
în el a unor deşeuri şi reziduuri solide ca urmare a unor restricţii sanitare, ca
şi altor cerinţe. Unele deşeuri sau reziduuri solide pot fi utilizate ca
materiale de umplutură sau ca suport care, apoi, prin acoperire cu un strat
fin, pământos, gros de cel puţin 30 cm, pot deveni terenuri apte pentru
cultură. În ultimele două cazuri se impune o grijă deosebită pentru evitarea
poluării apelor subterane în urma eventualelor infiltrări la mare adâncime a
apelor de precipitaţii sau irigaţii. De asemenea, datorită unor norme sanitare
şi în funcţie de caracteristicile solului, uneori este necesar să se realizeze
amenajări speciale pentru preluarea, depoluarea şi filtrarea apelor uzate, mai
ales a celor provenite de la locuinţe, acordându-se, bineînţeles, o grijă
deosebită prevenirii poluării apelor subterane.
O atenţie deosebită trebuie acordată cultivării terenurilor în pantă.
Acestea deţin în ţara noastră aproximativ 43% din suprafaţa agricolă şi datorită
acestei ponderi ridicate, au o importanţă agricolă deosebită. Având în vedere
necesitatea exploatării raţionale a acestor suprafeţe şi faptul că fenomenul cel
mai important care afectează solurile în pantă este eroziunea, s-au stabilit o
serie de principii ecologice de utilizare a acestor soluri în agricultură.
De pe terenurile agricole ale României se pierd anual prin eroziune, peste
100 milioane tone sol de cea mai bună calitate. Consecinţele sunt duble: pe de o
parte de pe terenurile în pantă se pierde solul cel mai fertil, şi asistăm la scăderea
capacităţii de producţie, iar solul erodat, transportat în aval, alimentează luncile
râurilor, creşte pericolul inundaţiilor, creează dificultăţi reţelei de circulaţie etc.
În vederea diminuării eroziunii de suprafaţă sau de adâncime trebuie
luate o serie de măsuri:
- exploatarea terenurilor în pantă şi executarea lucrărilor pe curbele de nivel ;
137
 - creşterea ponderii culturilor bune protectoare (ierburi perene, cereale
păioase, furaje anuale) în asolamentele de pe terenurile în pantă;
- practicarea sistemului antierozional cu benzi înierbate sau terasarea terenului
În privinţa utilizării pesticidelor în agricultură, acestea prezintă pe lângă
incontestabile avantaje, şi o serie de dezavantaje. Fiind toxice pentru o formă de
viaţă (dăunătorul căruia i se adresează) pesticidele reprezintă, implicit, un risc de
nocivitate pentru om, animale domestice, vânat, păsări, insecte, microfloră. Un loc
particular îl ocupă pesticidele cu persistenţă mare, greu biodegradabile. Efectul lor
dăunător rezultă şi din faptul că cea mai mare parte din cantitatea aplicată nu
acţionează asupra organismelor vizate, ci se pierde, ajungând în sol, pe plante sau
pe alte organisme, de obicei nedăunătoare, componente ale agroecosistemelor. De
fapt, această cantitate extrem de mare, nefolosită din punct de vedere al combaterii
creează toate problemele ecologice cunoscute. Cele mai mari probleme le-au pus
pesticidele din prima generaţie, respectiv insecticidele organoclorurate.
Acestea au o mare rezistenţă la degradare; Cercetările efectuate în numeroase
zone din lume, ca şi din ţara noastră au detectat conţinuturi de reziduuri de insecticide
organoclorurate peste limitele admise în sol, la câţiva ani de la aplicarea acestora.
În timp, marea majoritate a pesticidelor din sol fie că se degradează, fie că, în
mod treptat sunt dispersate în alte medii sau translocate în plante, unele, putând totuşi
persista în sol mulţi ani de la aplicare sau se pot regăsi ca rezidii în produsele agricole.
Influenţele biotice (datorate microorganismelor) şi abiotice care se
manifestă asupra pesticidelor, determină o comportare specifică şi în final, o serie
de transformări până la mineralizarea respectiv neutralizarea efectului toxic.
Perioada de descompunere a pesticidelor depinde atât de substanţa activă cât şi
de microflora solului şi poate dura de la câteva zile sau luni până la zeci de ani.
În solurile poluate cu rezidii de pesticide, multe nevertebrate din sol
absorb şi acumulează în corpul lor reziduuri în concentraţii de multe ori mai
mari decât în solul din jurul lor, având, în acest fel un proces de bioconcentrare.
În vederea reducerii efectului nociv al aplicării pesticidelor se
recomandă aplicarea unui complex de măsuri printre care extinderea
cultivării soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă la atacul bolilor şi dăunătorilor,
tratamente la sămânţă, rotaţia raţională a culturilor, extinderea metodelor de
combatere nechimice (mai ales biologice).

5.4.5 Agricultura ecologică

Cea mai eficientă măsură de reducere a poluării solului şi a produselor
agricole rămâne practicarea agriculturii ecologice.
Aceasta este o ramură a agriculturii având ca ţel armonizarea
interacţiunilor dinamice dintre sol, plante, animale şi om sau între oferta
ecosistemelor naturale şi nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit.

138
 Obiectivele agriculturii ecologice se subordonează dezvoltării viabile şi durabile
a sistemelor agricole. Se au în vedere atât necesităţile de ocrotire a mediului cât şi
obiective socio-economice mai ales legate de folosirea cu precădere a resurselor
energetice regenerabile şi obţinerea de produse ecologice, de calitate superioară.
Toate fermele şi societăţile agroindustriale care vor să practice
agricultură ecologică trebuie să parcurgă o perioadă, mai lungă sau mai
scurtă, de conversie, până la obţinerea certificatului de fermă sau societate
ecologică. Trecerea la agricultura ecologică se face pas cu pas, pentru o
bună implementare a sistemelor ecologice.
În general fermele ecologice sunt mixte – de tip vegetal şi animal. Acest
fapt permite valorificarea superioară a producţiei vegetale şi reîntoarcerea în sol
prin intermediul gunoiului de grajd, a elementelor nutritive extrase de plantele
cultivate. În fermele ecologice nu se folosesc îngrăşăminte chimice sau pesticide
de sinteză, combaterea bolilor şi dăunătorilor fiind făcută cu preparate naturale În
ultima perioadă, agricultura ecologică (biologică sau organică) se
răspândeşte tot mai mult în întreaga lume şi, cu deosebire, în Europa.
Obiectivele principale ale agriculturii biologice:
• Să realizeze produse agricole de înaltă calitate nutritivă în cantitate suficientă;
• Să dezvolte şi întărească sistemele vii parcurgând ciclurile biologice;
• Să promoveze şi diversifice ciclurile biologice în cadrul sistemelor
agrare, respectând micro-organismele, flora şi fauna solului, speciile
de animale şi plante cultivate;
• Să menţină şi să amelioreze fertilitatea solurilor pe termen lung;
• Să utilizeze atât cât se poate resursele naturale şi reciclabile la nivel local;
• Să pună la punct sisteme agricole care să folosească eficient
materia organică şi elementele nutritive;
• Să asigure tuturor animalelor condiţii de viaţă cât mai puţin contrarii
aspectelor fundamentale ale comportamentului lor natural;
• Să evite toate formele de poluare pe care le poate favoriza practica agricolă;
• Să menţină diversitatea genetică a sistemelor agricole, a mediului
lor, inclusiv protecţia plantelor şi a animalelor sălbatice.
• Să permită agricultorilor o remunerare corespunzătoare, o satisfacţie a
propriei munci, să le asigure un mediu de muncă sigur şi sănătos;
• Să ţină cont de impactul tehnicilor culturale asupra mediului şi a
relaţiilor sociale.
În scopul atingerii acestor obiective, mişcările de agricultură
biologică, au adoptat tehnici care respectă echilibrele biologice şi permit
debarasarea de anumite tehnologii (îngrăşăminte minerale de sinteză,
pesticide etc.) şi de anumite restricţii (forţarea plantelor, creşterea industrială a
animalelor etc.), care sunt contrare principalelor obiective.

139
 Toate produsele, precum şi modul lor de producţie, trebuie să fie în conformitate
cu reglementările naţionale privind aceste produse. Pentru a putea certifica un produs
ecologic, ferma producătoare trebuie să treacă printr-un proces de reconversie.
Reconversia este un proces de dezvoltare în timp a unui agro-sistem,
permiţând convertirea unei ferme sau a unei unităţi de producţie, la
agricultură biologică, respectând integral caietul de sarcini.
Durata reconversiei, va fi fixată de către fiecare organizaţie.
În cazul în care o fermă sau o unitate de producţie nu trece la agricultura
biologică în integritatea sa, reconversia poate să se facă parcelă cu parcelă.
Câteva măsuri care se aplică în agricultura ecologică:
a) Programul de fertilizare trebuie să aibă ca obiectiv, menţinerea şi
creşterea fertilităţii solului şi activităţii lui biologice.
b) Fertilizarea minerală trebuie să fie o fertilizare de completare şi nu
o substituţie a reciclării elementelor minerale.
c) Agricultura ecologică trebuie să fie practicată de o asemenea manieră, ca
pierderile ocazionate de către boli şi paraziţi, să fie de importanţă scăzută (varietăţi
bine adaptate la mediu, fertilizare şi rotaţie echilibrată, soluri având o bună
activitate biologică, utilizarea de îngrăşăminte verzi şi asociaţii de plante etc.).
d) Prădătorii naturali trebuie să fie protejaţi şi favorizaţi prin crearea
unor condiţii favorabile (garduri vii, liziere etc.).
e) Toate pesticidele de sinteză sunt interzise. În caz de nevoie, pot fi
utilizate numai anumite produse.
f) Dezvoltarea buruienilor trebuie să fie menţinută la limita tolerabilităţii,
prin utilizarea unui anumit număr de tehnici culturale (fertilizare şi rotaţie
echilibrată, îngrăşăminte verzi, mulcire etc.) şi prin praşile mecanice.
g) Toate mijloacele fizice de combatere a buruienilor, inclusiv cele
termice, sunt autorizate. Toate erbicidele de sinteză sunt interzise.
h) Animalele joacă un rol important în sistemele de agricultură
biologică în măsura în care:
- ele intervin în reciclarea elementelor nutritive;
- dejecţiile animale sunt una din sursele principale de materie organică
şi joacă, din această cauză, un rol primordial în fertilitatea solurilor;
- anumite specii de animale pot valorifica zone care nu pot fi utilizate
pentru producţii vegetale;
- culturile furajere permit lărgirea şi diversificarea rotaţiilor;
- ele sunt de asemenea, un atu pentru diversificarea şi lărgirea
echilibrului sistemelor agricole.
i) Tehnicile de creştere a animalelor, trebuie să ţină cont nu numai de nevoile
fiziologice, ci de asemenea, de nevoile ethologice ale animalelor respective.
Trebuie mai ales să fim asiguraţi că:
- animalele au posibilitatea să se conducă după comportamentul lor specific;

140
 - tehnicile de producţie favorizează sănătatea şi longevitatea animalului, în special
în cazurile în care se cere animalelor un nivel de producţie şi/sau de creştere important.
j) Animalele să beneficieze de un mediu sănătos care evită efectele
negative asupra sănătăţii lor, iar alimentaţia să fie făcută cu furajr naturale.
k) O utilizare regulată şi constantă a medicamentelor sintetice în
scopuri profilactice este interzisă.
l) Este interzis să se stimuleze sau să se întârzie creşterea producţiei
prin orice produs de origine sintetică.
Etichetarea şi informaţia consumatorului privind produsele ecologice
Consumatorul trebuie să fie clar informat asupra compoziţiei şi
proprietăţii produsului, precum şi asupra tuturor etapelor transformării sale.
Pentru ca un produs să poată fi etichetat ca produs al agriculturii
biologice, trebuie ca toate ingredientele sale de origine agricolă, să provină din
ferme sau din unităţi de producţie certificate ca biologice, după regulile stabilite
în caietul de sarcini. Un produs compus din mai multe ingrediente, dintre care
unele sunt certificate ca produse biologice, iar altele ca produse de origine
„naturală”, poate fi etichetat ca fiind din cultură biologică.
Produsele la care cel puţin 95% din ingrediente provin din agricultura
biologică pot fi, de asemenea, etichetate ca biologice.
În ţara noastră reglementările privind agricultura ecologică sunt aliniate la
directivele europene şi se regăsesc în Ordonanţa de Urgenţă nr. 34/2000.

5.4.6. Prevenirea şi combaterea formelor speciale de poluare

Poluarea radioactivă
Riscul poluării radioactive survine din chiar momentul utilizării energiei
nucleare şi a radiaţiilor, ceea ce înseamnă că principala măsură de protecţie
constă în cunoaşterea riscului şi asumarea lui, respectarea condiţiilor de
proiectare, construcţie, exploatare a instalaţiilor nucleare, folosirea unor sisteme
de control, avertizare şi protecţie eficiente (dozimetre individuale, ecrane
protectoare de plumb şi roboţi industriali, sisteme duble de comandă automată).
Tratatele internaţionale interzic, astăzi, toate tipurile de experienţe
nucleare, cu excepţia celor subterane şi prevăd reglementări stricte privind
deşeurile radioactive solide.
În ceea ce priveşte Centralele Nucleare Electrice (CNE), măsurile
de protecţie încep din faza de proiectare, prin alegerea unui amplasament
adecvat din punct de vedere geologic şi seismic şi continuă în faza de
execuţie, în primul rând prin asigurarea materialelor cu calităţi speciale
(rezistente la „bombardamentul” cu radiaţii) şi dotarea cu utilaje cu
fiabilitate apropiată de 1 pentru toată perioada de funcţionare a centralei.

141
 În timpul funcţionării normale rezultă diferite deşeuri mai mult sau
mai puţin radioactive, care sunt considerate în mod diferenţiat, în funcţie de
nocivitate. Există un ciclu al combustibilului nuclear pe parcursul căruia
apar, în diferite faze, deşeuri radioactive. Cele mai periculoase sunt
produsele de fisiune care se acumulează în reactor. Pe măsura consumării,
combustibilul rezultat este extras din reactor şi plasat în bazine cu pereţi de
beton având grosimea de 1 m şi umplute cu apă (strat de 3 m). Apa are rolul
de a absorbi radiaţiile şi de a asigura răcirea combustibilului.
Această depozitare temporară este premergătoare măsurilor ce vor fi luate ulterior.
Există două puncte de vedere diferite în problema deşeurilor radioactive:
primul recomandă stocarea permanentă, prin depozitare în straturi argiloase sau
granitice, la adâncimi mai mari de 500 m, sau pe fundul oceanului planetar, la
5.000 m. Anterior depozitării, deşeurile trebuie compactate, adică transformate
într-un material vitros gen sticlă, bitum, beton şi încapsulate în containere de
inox. Dar există riscul erodării recipientelor şi poluarea mării (fenomen lent, care
ajunge la suprafaţă în 20…50 ani). Datorită intervenţiei energice a oamenilor de
ştiinţă, deversarea de deşeuri radioactive în Atlantic şi Pacificul de Sud este
interzisă, conform unor convenţii semnate în 1983, respectiv 1986. Dar poluarea
continuă, dacă luăm în considerare numai faptul că între anii 1962-1982 au fost
depozitate în Atlantic, pe linia Tropicului, cca. 94.000 t deşeuri radioactive.
Al doilea punct de vedere recomandă tratarea deşeurilor în scopul reciclării
uraniului şi plutoniului; operaţiunea este foarte costisitoare şi riscantă, dar şi-a găsit
adepţi în Franţa, Anglia şi Japonia (unde există deja uzine de retratare).
În cazul producerii unor accidente nucleare, este necesară informarea
corectă şi aplicarea imediată a unor măsuri de decontaminare, cum ar fi:
- spălarea cu jet de apă a pereţilor, asfaltului etc.;
- utilizarea polimerilor lichizi care formează o peliculă absorbantă
pentru substanţele radioactive;
- administrarea de iod (chiar preventiv), în anumite zone, pentru a împiedica
fixarea I-131, produs al reacţiilor de fisiune, în glanda tiroidă şi dereglarea acesteia;
- izolarea reactorului avariat (îngroparea sub un „sarcofag” de
materiale absorbante de radiaţii: nisip, marmură, plumb, bor).
Potrivit unei scări internaţionale stabilită în 1990, evenimentele ce se
pot produce la o centrală nucleară sunt clasificate pe şapte nivele de la
„anomalie”, „incident” şi „accident de diferite grade”, culminând cu „accident
major” – cazul Cernobâl – cu mari degajări de radiaţii în atmosferă şi efecte
pe termen lung asupra sănătăţii în zone largi, cuprinzând mai multe ţări.
Practic, nu se poate avea încredere absolută în securitatea unui reactor
nuclear. Societatea trebuie să decidă dacă acceptă riscurile folosirii energiei
nucleare, cu atât mai mult cu cât şi sursele clasice de producere a energiei
sunt mai mult sau mai puţin poluante.

142
 Poluarea sonoră
Pentru asigurarea unor nivele ale zgomotelor în limitele impuse, se iau o
serie de măsuri care constituie totodată căi de combatere a poluării sonore.
Astfel, în industrie, pe lângă folosirea mijloacelor individuale de protecţie
(antifoane) în anumite sectoare, se recomandă izolarea utilajelor generatoare de
zgomote, prin aşezarea pe elemente din materiale fonoabsorbante (cauciuc,
azbest), folosirea unor ecrane fonoizolante sau cabine speciale căptuşite cu
materiale fonoizolante (plută, zgură, vată de sticlă, polistiren expandat).
În circulaţia rutieră, combaterea poluării sonore începe cu reglementări de
circulaţie de ordin general (interzicerea claxonatului, asigurarea fluenţei
circulaţiei prin „undă verde”, schimbarea direcţiei traficului greu) şi continuă prin
perfecţionări în construcţia de automobile (schimbătoare de viteză automate,
amortizoare de zgomot la eşaparea gazelor) şi extinderea reţelei de drumuri
asfaltate, mai silenţioase decât cele realizate din dale de beton sau piatră cubică.
În activitatea de construcţii, se impune folosirea materialelor
fonoizolante pentru pardoseli (linoleum, cauciuc, folii PVC, mochetă),
utilizarea BCA, realizarea de pereţi dubli şi planşee cu spaţii de aer, fixarea
conductelor de apă şi canalizare pe suporţi elastici de cauciuc, pentru a le
reduce rigiditatea şi a diminua zgomotul datorat trepidaţiilor. O metodă sigură
de diminuare a poluării fonice în marile aglomerări urbane constă în plantarea
de perdele protectoare de arbori şi construirea blocurilor „cu spatele” la şosele.
La toate acestea se adaugă proiectarea de aparate electrocasnice cât mai
silenţioase şi, desigur, educarea în spiritul respectului „liniştii” celuilalt.

5.5. Auditul de mediu

Auditul de mediu reprezintă un proces de determinare şi examinare,
implicând analize, teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce
măsură o întreprindere în ansamblu sau anumite structuri componente ale
acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale, de protecţie a mediului.

5.5.1. Organizarea auditului de mediu

Pentru ţările cu o dezvoltată activitate de protecţie a mediului, auditul de
mediu este specific tuturor categoriilor de întreprinderi, completând astfel
managementul global al acesteia. Precizăm că sistemul de management de mediu
al unei întreprinderi trebuie să permită echipei de conducere să se asigure că:
- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile
actelor normative pe linia protecţiei mediului;
- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile
interne pe linia preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;
- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;
- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;

143
 - există siguranţa aplicării şi ţinerii sub control a activităţii respective atât la
nivelul serviciului de specialitate cât şi la nivelul întreprinderii. Auditul de mediu
al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor activităţi de:
- pre-audit;
- audit propriu-zis;
- post-audit.
În activităţile de pre-audit sunt incluse:
- selecţia sectoarelor ce vor fi analizate;
- alegerea echipei de audit;
- elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului;
- alocarea resurselor;
- întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare
asupra sectoarelor ce urmează să fie analizate.
În etapa activităţilor de audit propriu-zis sunt incluse mai multe subetape:
- înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management;
- precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management;
- sintetizarea evidenţelor auditului.
Activităţile de post-audit cuprind:
- înaintarea raportului de audit la departamentul superior;
- identificarea soluţiilor;
- pregătirea recomandărilor;
- stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile colective;
- stabilirea graficului de acţiune.
Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate
economică şi cu efecte negative asupra mediului şi la toate tipurile de
activităţi, stimulând astfel preocuparea responsabilului unităţii pentru
managementul de mediu al întreprinderii.
Auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca:
- audit intern prin nominalizarea unei echipe de specialişti din
întreprindere (posibil şi cu colaboratori externi), prin care conducerea se
asigură că în interiorul întreprinderii este respectată legislaţia şi standardele
de mediu, prevederile actelor de reglementare a activităţii din punct de
vedere al mediului (acord, autorizaţie) etc.;
- audit extern, realizat de o echipă de specialişti din exteriorul
întreprinderii în colaborare cu serviciile implicate în activitatea de mediu din
întreprindere; prin acesta se verifică, cu obiectivitate, în ce măsură sunt
respectate şi realizate condiţiile menţionate mai sus. Se certifică, de asemenea,
modul de implicare şi conştientizare a personalului angajat în aceste probleme;
se verifică relaţiile existente între servicii ce contribuie la funcţionarea
corespunzătoare a managementului de mediu, financiar, administrativ etc.

144
 În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de
câte ori întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi
produse etc. De precizat că atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în ţara noastră,
se află în curs de derulare adoptarea unor standarde de definire a principalelor
elemente legate de protecţia auditului de mediu. Aceste standarde sunt:
- ISO/DIS 14010;
- ISO/DIS 14011;
- ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii
generale, proceduri de audit)
Sfera de cuprindere a auditului de mediu se referă la următoarele probleme:
a) presiunea exercitată asupra mediului ca sistem:
- istoricul zonei de desfăşurare a activităţii întreprinderii;
- sistemul tehnologiilor, respectiv al resurselor utilizate;
- sistemul de depozitare al materialelor: depozite amenajate la
suprafaţa solului, depozite amenajate în subsol;
- emisii atmosferice;
- evacuarea apelor uzate;
- deşeurile solide şi lichide rezultate şi care reprezintă un risc ecologic major;
- reziduuri de azbest;
- evacuarea deşeurilor în interiorul sau în afara zonei de desfăşurare a activităţii;
- măsurile de prevenire a deversării produselor petroliere şi chimice;
- existenţa acordului sau autorizaţiei de mediu, a permiselor de poluare etc.
b) riscul la care sunt supuşi muncitorii:
- expunerea personalului la aerocontaminanţi, factori fizici şi chimici agresivi;
- informarea personalului în legătură cu riscurile la care este supus şi
posibilităţile de diminuare şi evitarea riscurilor (protecţia muncii);
- metodele şi mijloacele de verificare a sistemelor de ventilaţie;
- asigurarea echipamentului de protecţie individuală;
- instituirea programelor de supraveghere medicală;
- mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor.
c) riscurile la care sunt supuşi consumatorii:
- existenţa programului de securitate privind respectarea condiţiilor de
fabricaţie şi controlul pe fluxul tehnologic;
- controlul calităţii produsului;
- sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului;
- proceduri de retragere a produsului de pe piaţă;
- informarea clientului în legătură cu manipularea şi utilizarea produsului;
- sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu
parametrii produsului;
- derularea programului de formare şi informare a vânzătorilor;
- publicaţii, publicitate în legătură cu produsul oferit consumatorului.

145
 d) strategia de asigurare a securităţii activităţii în întreprindere:
- politica şi regulile de asigurare a securităţii muncii, producţiei şi
protecţiei mediului;
- anunţarea şi înregistrarea evenimentelor „accidente”;
- anchetarea şi analizarea condiţiilor de producere a unui accident;
- reguli speciale de acces în locuri periculoase;
- verificarea echipamentelor electrice, a conductelor de transport,
intervenţia în caz de avarii etc.
- viteza de reacţie în situaţii de urgenţă;
- comunicarea, informarea în legătură cu strategia securităţii activităţii.
Ţinând cont de contextul în care se realizează evaluarea performanţei
ecologice a unei activităţi, literatura de specialitate consemnează următoarele
tipuri de ecoaudit:
- auditul de mediu prealabil cumpărării;
- auditul de mediu prealabil vânzării;
- auditul de mediu transversal.
Apare ca absolut justificată tendinţa de extindere a practicii auditului de mediu
prealabil cumpărării, acesta constituindu-se ca o măsură de prevenire a situaţiilor în
care sunt neglijate costurile ecologice actuale şi viitoare asociate activităţii unei
întreprinderi ceea ce i-ar putea modifica statutul din „profitabilă” în „neprofitabilă”.
Există, de asemenea, raţiuni pentru organizarea şi realizarea auditului de
mediu prealabil vânzării, printre care aceea că protejează astfel pe vânzător de
eventuale acuzaţii, acoperite juridic în legătură cu viciile ascunse ce au
influenţat afacerea.Altfel spus, această practică delimitează responsabilităţile
vânzătorului de cele ale cumpărătorului în planul respectării reglementărilor de
mediu. Datorită costurilor ocazionate de realizarea ecoauditului, precum şi în
cazul unor acuzaţii punctuale laadresa întreprinderii în contextul unor posibile
daune provocate mediului, s-a conturat ideea auditului de mediu transversal.
Aceasta constă în expertizarea unei probleme specifice cum ar fi aceea a
deşeurilor, dar care reflectă natura mai mult sau mai puţin ecologică a întregii
activităţi cu implicaţii asupra imaginii întreprinderii. Practica auditului de
mediu transversal unei forme de poluare având mai multe surse, dintre care
unele au o contribuţie importantă solicită un efort de identificare a acelor surse
sau factori de poluare prin care poate fi exercitat controlul asupra tuturor
celorlalte forme de poluare generate de întreprindere .

146
 Aplicaţii practice

TEME DE DISCUTIE:
1. Care sunt principalele reglementări privind calitatea factorilor de mediu
la noi în ţară?
2. Ce reprezintă biodiversitatea?
3. Ce rol are Sistemul Global de Monitoring Integrat al Mediului?
4. Care este obiectivul principal al SMIR?
5. Care sunt principalele componente ale SMIR?
6. Care sunt direcţiile determinante în politica de protecţie a apelor?
7. Prezentaţi metodele de prevenire şi combatare a poluării factorilor de mediu.
8. Care sunt avantajele utilizării electrofiltrelor?
9. Ce prevede Protocolul de la Montreal?
10. Care sunt obiectivele principale ale agriculturii biologice?
11. Care sunt avantajele practicării agriculturii ecologice?
12. Care sunt măsurile folosite pentru prevenirea şi combaterea formelor
speciale de poluare?
13. Ce este auditul de mediu?
RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:
1. Indicele de diversitate este raportul dintre numărul total de specii şi
numărul de indivizi dintr-o biocenoză.
2. Pentru a fi eficient, sistemul managerial de mediu, trebuie să fie atât
corectiv cât şi să preîntâmpine degradarea ulterioară.
3. Procesele de epurare sunt de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică.
4. Diminuarea treptată urmată de oprirea producţiei şi utilizării
substanţelor de tip CFC este o prevedere a Protocolul de la Kyoto.
5. Cel mai efectiv mod de a reduce emisiile de CFC-uri este acela de a
reduce numărul de autoturisme aflate în circulaţie.
6. În cazul producerii unor accidente nucleare, este necesară informarea
corectă şi aplicarea imediată a unor măsuri de decontaminare.
7. Înaintarea raportului de audit la departamentul superior se realizează
în etapa de pre-audit.
TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)
1. Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor face
parte din:
a) ICIM;
b) SMIR;
c) UNEP;
d) GEMS.

147
2. Utilizarea electrofiltrelor este o metodă de epurare a:
a) apelor;
b) gazelor;
c) solului;
d) apelor uzate.
3. diminuarea treptată urmată de oprirea producţiei şi utilizării
substanţelor de tip CFC este o prevedere a:
a) Protocolului de la Montreal;
b) Protocolului de la Kyoto;
c) Reuniunii de la Rio de Janeiro;
d) Reuniunii de la Johannesburg.
4. Limitarea încălzirii globale este o prevedere a:
a) Protocolului de la Montreal;
b) Protocolului de la Kyoto;
c) Reuniunii de la Rio de Janeiro;
d) Reuniunii de la Johannesburg.
5. Cea mai eficientă măsură de reducere a poluării solului este:
a) agricultura ecologică;
b) agricultura intensivă;
c) agicultura extensivă;
d) agricultura convenţională.
6. Folosirea materialelor fonoizolante pentru pardoseli este o cale
de combatare a poluării:
a) sonore;
b) chimice;
c) toxice;
d) radioactive.
7. Sintetizarea evidenţelor auditului se realizează în etapa de:
a) pre-audit;
b) audit propriu-zis;
c) post-audit;
d) audit extern.
8. Selecţia sectoarelor ce vor fi analizate se realizează în etapa de:
a) pre-audit;
b) audit propriu-zis;
c) post-audit;
d) audit extern.

148
 Lecţia 6
PROTECŢIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA.
ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI DE MEDIU DIN
ROMÂNIA CU CEA DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
6.1. Normele privind protecţia mediului în ţara noastră.
Problematica actuală de protecţia mediului

În domeniul protecţiei mediului ambiant, ţara noastră se confruntă cu o

serie de probleme de fond, din care se impun a fi menţionate:
a) Schimbarea mentalităţii tehniciste şi înlocuirea cu o mentalitate
complexă tehnico-economico-juridică pentru rezolvarea problemelor de
protecţia mediului, fără de care nu este posibilă dezvoltarea economică;
b) Stabilirea unui program de protecţie a mediului cu obiectivele
majore, pe termen lung, prin care să fie incluse atât problemele de
cercetare ştiinţifică, cât şi monitoringul aplicativ al factorilor de mediu;
c) Implicarea prin coparticiparea activă, programată a unităţilor
economice productive la activitatea de protecţia mediului, începând cu
tehnica şi tehnologia proprie.
În acest sens, în legislaţia românească au fost elaborate numeroase acte
normative privind protecţia mediului, dintre care exemplificăm:
1. Ordonanţa de urgenţă privind protecţia mediului, nr. 195/2005
2. Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului
3. H.G. nr. 136 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului
4. H.G. 1625/2003 privind organizarea şi funcţionarea ANPM (Agenţia
Naţională de Protecţia Mediului), reorganizată prin H.G. nr. 459/2005
5. O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei
6. Ordinul 1182/2002 pentru aprobarea metodologiei de gestionare şi furnizare a
informaţiei privind mediul, deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului
7. Ordinul 876/2004 pentru aprobarea procedurii de autorizare a
activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului
8. Ordinul 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile
etapelor procedurii - cadru de evaluare a impactului asupra mediului
9. Ordinul 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu
10. Legea 86/2000 privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu

149
 11. H.G. 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de
mediu pentru planuri şi programe
12. H.G. 1115/2002 privind accesul liber la informaţia privind mediul
13. H.G. 918/2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare a
impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau
private supuse acestei proceduri
14. H.G. nr. 340/1992 şi H.G. nr. 437/1992, Regimul de import al
deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător
15. H.G. nr. 248/1994 – privind constituirea Rezervaţiei Biosferei
„Delta Dunării” – publicată în M.O. nr. 168/4.07.1994
16. Legea 26/1996, Codul Silvic al României
17. Legea 107/1996, Legea Apelor
18. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale:
„Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” SA
(INMH) – publicată în M.O. nr. 530/31.12.1998
19. H.G. nr. 981/29.12.1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale
„Apele Române” S.A. – publicată în M.O. nr. 530/31.12.1998
20. Legea nr. 426/2001 privind regimul deşeurilor
21. Hotărârea de Guvern 123/2003 privind aprobarea planului
naţional de gestionare a deşeurilor
22. Legea nr. 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei asupra zonelor
umede, de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor
acvatice, încheiată la Ramsar, 2 februarie 1971
23. Legea nr. 84/2006 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării
În ţara noastră rezolvarea obiectivelor protecţiei mediului înconjurător
se află permanent în atenţia instituţiilor naţionale, fapt confirmat, mai ales, de
activitatea legislativă cu caracter de cadru general şi special prin care au fost
reglementate activităţile economico–productive, sociale şi administrative.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, aprobată de forul legiuitor
românesc prin Legea nr. 265/2006 s-a reglementat problematica de protecţie
a mediului în conformitate cu cerinţele naţionale şi cu prevederile legilor de
drept internaţional.
Încă din primul articol se precizează că obiectul legii îl constituie un
ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de
interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc
la dezvoltarea durabilă.
În acelaşi articol este definit mediul, aşa cum am precizat şi în partea
rezervată acestui subiect.
Articolul 2 defineşte 74 de termeni în ordine alfabetică, pentru a elimina
orice posibilitate de confuzie în textul respectivei legi.
150
 Articolul 3 prezintă principiile şi elementele strategice ale ordonanţei de
urgenţă. Acestea sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul „poluatorul plăteşte”;
f) principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor,precum şi
accesul la justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului;
În continuare, în articolul 4 se stabilesc modalităţile de implementare a
principiilor şi elementelor strategice, şi anume:
- adoptarea unor politici de mediu armonizate cu programele de
dezvoltare, obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului în faza iniţială a proiectelor sau activităţilor, corelarea planificării
de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi urbanism, introducerea
pârghiilor stimulative sau coercitive, elaborarea de norme şi standarde,
promovarea cercetării, instruirea şi educarea populaţiei, ş.a.
Prin art. 5 – „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos, garantând în acest scop accesul la informaţiile privind calitatea
mediului, dreptul la consultare şi de a se adresa autorităţilor şi dreptul de
despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
Art. 6 – prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice”.
Art. 7 – prevede: „Responsabilitatea privind protecţia mediului revine
autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale”,
precum şi altor entităţi prevăzute.
În continuare, legea stabileşte:
 Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului, prin normele de autorizare, regimul substanţelor şi deşeurilor
periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, asigurarea protecţiei
împotriva radiaţiilor ionizante, regimul organismelor modificate genetic.
 Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii prin
protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei, protecţia
solului, subsolului şi ecosistemelor terestre, regimul ariilor protejate şi al
monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane.

151
  Atribuţiile şi răspunderile privind protecţia mediului: ale
autorităţilor de specialitate, ale autorităţilor centrale şi locale, obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice.
 Sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legii protecţiei mediului.
 Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediului, prin normele de autorizare, regimul substanţelor şi deşeurilor
periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, asigurarea protecţiei
împotriva radiaţiilor ionizante, regimul organismelor modificate genetic.
 Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii prin
protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei, protecţia
solului, subsolului şi ecosistemelor terestre, regimul ariilor protejate şi al
monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane.
 Atribuţiile şi răspunderile privind protecţia mediului: ale
autorităţilor de specialitate, ale autorităţilor centrale şi locale, obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice.
 Sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legii protecţiei mediului.

6.2. Organizarea protecţiei mediului în România

La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea
de protecţie a mediului este Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
(conform Hotărârii de Guvern nr. 368/2007). Ministerul Mediului şi
Dezvoltării Durabile aplică strategia şi programul guvernului în vederea
promovării politicilor în domeniile mediului şi dezvoltării durabile, având
rol de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii.
În subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile există
următoarele structuri:
a) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, care la rândul său
coordonează:
- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului;
- 34 de Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului;
b) Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
c) Garda Naţională de Mediu;
Ministerul are în componenţă Autoritatea de Management pentru
Programul Operaţional Sectorial de Mediu şi 8 organisme intermediare
pentru Programul Operaţional Sectorial (POS) pentru infrastructura de
mediu (pentru fiecare regiune de dezvoltare).
Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu personalitate juridică, este
organul de specialitate pentru implementarea politicilor şi legislaţiei în
domeniul protecţiei mediului.

152
 Sub autoritatea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile funcţionează
Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor.
În coordonarea aceluiaşi minister funcţionează Institutul Naţional de
Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM) Bucureşti,
Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare „Delta Dunării” – Tulcea,
Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Marină „Grigore Antipa”
(INCDM) Constanţa, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Administraţia
Naţională „Apele române”.
Prin HG 297/2003 s-a înfiinţat Garda Naţională de Mediu, instituţie publică,
cu personalitate juridică care exercită controlul aplicării legislaţiei de mediu.
În prezent, Garda Naţională de Mediu s-a reorganizat prin OUG 64/2003,
preluând în subordine Inspectoratele teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN) organizată
prin OUG 64/2003 funcţionează în coordonarea directă a Primului – ministru.
De asemenea, la nivelul Ministerului Economiei şi Comerţului există
următoarele structuri care se ocupă de problema gestiunii deşeurilor:
- Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor Refolosibile;
- Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;
- Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive.

6.3. Arii protejate şi rezervaţii naturale în România

6.3.1 Pionieratul în domeniul protecţiei naturii (Scurt istoric)

Printre pionierii recunoscuţi în domeniul ocrotirii naturii, care au trăit la
sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost: botanistul D. Grecescu, medicul
balneolog I. Bemarth şi pictorul N. Grigorescu, sprijiniţi apoi de competenţa
oamenilor de ştiinţă D. Brândză, S. Mehedinţi, I. Lichiardopol (1903). P.
Antonescu (1907), Gr. Antipa (1913), I. Prodan (1913), A. Popovici-
Bâznoşanu (1914), ş.a., care au luat atitudine (P. Antonescu la Congresul
Naţional de Agricultură de la Viena - 1907) şi au făcut propuneri concrete
pentru protejarea unor peisaje naturale, a unor specii de plante, păsări şi
animale rare, declarate ulterior monumente ale naturii.
Aceste iniţiative au fost dezvoltate ulterior prin înfiinţarea unor asociaţii,
precum „Societatea de turism şi protecţia naturii” (1920), care a propus
împrejmuirea unor rezervaţii şi înfiinţarea de parcuri naţionale în România.
Rezultatul acţiunii acestor pasionaţi oameni de ştiinţă s-a concretizat
la Cluj, în 1928, la „Congresul naturaliştilor din România”unde s-a propus şi
apoi s-au făcut demersuri pentru convingerea autorităţilor de necesitatea
unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale, lege votată la 7 iulie
1930, ca prima lege de protecţie a naturii, deci, a mediului, din România.

153
 Efectul acestei legi nu a întârziat să apară, mai întâi prin organizarea
„Comisiei monumentelor naturii", apoi a unui birou cu atribuţii ştiinţifice şi
administrative. Ulterior, s-au organizat comisii regionale pentru ocrotirea
naturii la Cluj (1933), la Craiova (1936) şi la Iaşi (1938) a căror muncă s-a
concretizat, în perioada 1930-1943, prin declararea unui număr de 36 de
rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de cca. 15.000 ha, în care s-a
interzis distrugerea unor plante şi animale rare.
Între rezervaţiile naturale se numără o parte din rezervaţiile principale din zona
carpatică: Pietrosul Rodnei, Piatra Craiului, Valea Bâlei din Făgăraş, Parângul,
Codrul Secular Slătioara, Pădurea Mociar, Dosul Laurului, Pădurea Letea.
În anul 1935, a fost înfiinţat Parcul Naţional Retezat cu o suprafaţă de
13.000 ha, care cuprinde păduri semivirgine, peisaje alpine, lacuri glaciare,
păşuni alpine, precum şi diferite specii valoroase de plante şi animale.
Dintre lacurile glaciare, de o rară frumuseţe, amintim Bucura care are o
suprafaţă de 12 ha şi Zănoaga - cel mai adânc din ţară - având 22,5 m
adâncime. În prezent Parcul Naţional Retezat are o suprafaţă de 38.000 ha,
din care 18.000 ha constituie rezervaţia integrală.
Alături de parcuri şi rezervaţii naturale, Comisia monumentelor naturii
a mai propus trecerea în regim de protecţie, ca monumente ale naturii a unor
specii de plante şi animale ameninţate cu dispariţia.
Dintre plantele ocrotite amintim: floarea de colţ, bujorul românesc de la
Comana, nufărul de la Băile 1 Mai - Oradea, mesteacănul pitic, laurul, tisa etc.
Dintre animalele apărate de lege menţionăm: egretele, pelicanii, păsările
răpitoare, dropia, cocoşul de munte, râsul, capra neagră etc. În anul 1950, prin
Decretul nr. 237 din 7 octombrie, completat prin HCM nr. 518 din 1954, s-a
legiferat afilierea Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii pe lângă
Prezidiul Academiei Române. Totodată, s-a stabilit pentru prima dată, prin lege,
că monumentele naturii sunt bunuri naţionale cu rol ştiinţific şi de educare.
Astfel numărul rezervaţiilor a crescut de la 34 (1944) cu o suprafaţă de 15.000
ha la 130 (1965) cu o suprafaţă de 75.000 ha. În prezent, sunt ocrotite peste 450
teritorii cu o suprafaţă de peste 2.020 mii ha.
După trecerea la Academie, Comisia Monumentelor Naturii a
desfăşurat o activitate prodigioasă sub conducerea prof. Valeriu Puşcariu
(format la şcoala lui E. Racoviţă), colaborator al prof. Nicolae Botnariuc,
membru al Academiei Române.
Ca urmare a propunerilor ştiinţifice fundamentate ale Comisiei pentru
Ocrotirea Monumentelor Naturii de pe lângă Prezidiul Academiei Române
au fost decretate, în anul 1990, 11 parcuri naţionale: Munţii Rodnei, Munţii
Călimani, Muntele Ceahlău, Munţii Piatra Craiului, Masivul Cozia,
Domogled, Valea Cernei, Cheile Nerei – Beuşniţa, Semenic - Cheile

154
Caraşului Cheile Bicazului - Lacul Roşu, Munţii Apuseni, Delta Dunării şi
două parcuri naturale: Bucegi, Grădiştea Muncelului - Cioclovina.
În anul 1979, la a IV-a sesiune a Consiliului Internaţional de Coordonare a
Programului „Om-Biosferă", s-a propus ca Parcul Naţional Retezat şi rezervaţiile
ştiinţifice Pietrosul Mare din munţii Rodnei şi Roşca-Letea din Delta Dunării să
fie incluse în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei, propunere
materializată în ianuarie 1980, prin semnătura directorului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
Ocrotirea naturii a devenit, astăzi, în România, o problemă care se
bucură de atenţia cuvenită. Oamenii de ştiinţă - biologi, chimişti, geografi,
geologi, agronomi şi silvicultori - au dus o muncă metodică de cercetare
ştiinţifică, abordând numeroase teme inspirate din rezervaţiile naturale,
contribuind şi în acest fel al cunoaşterea şi ocrotirea lor.
Din totalul de 982 arii protejate existente în România, 11 au fost
atribuite în custodie în 2007, numărul acestora ajungând astfel la 347.

6.3.2. Parcurile naţionale şi ariile protejate (rezervaţiile)

Ariile protejate reprezintă suprafeţele de teren, care au sau reprezintă o
bogăţie naturală specifică. Pentru acest fapt sunt supuse unui regim special
având ca scop conservarea resurselor naturale, a diversităţii biologice
precum şi menţinerea stabilităţii ecologice a regiunilor limitrofe.
Ariile protejate constituie un model de utilizare raţională a terenurilor
marginale, a suprafeţelor antropizate, au supraveghere continuă şi servesc
atât pentru cercetare cât şi pentru educaţia cetăţenilor în spiritul grijii faţă de
natură, concomitent cu o utilitate publică pentru recreere şi turism.
Clasificarea ariilor protejate
În funcţie de obiectivele şi elementele care le caracterizează, s-au
definit zece categorii (tipuri) de arii protejate:
I. Rezervaţii ştiinţifice;
II. Parcuri naţionale;
III. Monumente ale naturii;
IV. Rezervaţii de conservare a naturii;
V. Peisaje terestre sau marine protejate;
VI. Rezervaţii de resurse naturale;
VII. Regiuni biologice naturale (rezervaţii antropologice);
VIII. Regiuni naturale amenajate în scopul unor utilizări multiple;
IX. Rezervaţii ale biosferei;
X. Obiective de patrimoniu mondial („United Nations List of National
Parks and Protected Areas”, 1990).
În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart în 6
grupe principale. Acestea sunt următoarele:
155
 1. Rezervaţii ale biosferei
2. Parcuri naţionale
3. Parcuri naturale
4. Rezervaţii ştiinţifice
5. Rezervaţii naturale
6. Monumente ale naturii
Datele statistice din anul 2004 cu privire la ariile protejate sunt
prezentate în tabelul 4.
• Rezervaţiile biosferei
Aceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de
protecţie, în scopul menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată,
pentru a avea exemple reprezentative ecologice ale mediului natural; sunt
incluse într-un program ştiinţific internaţional.
Tabelul 4 Suprafaţa ariilor protejate în România, anul 2007
Nr. Tipul de arie protejată Număr Suprafaţa (ha)
1. Rezervaţii ale biosferei 3 664.446
2. Rezervaţii ştiinţifice 55 111.277
3. Parcuri naţionale 13 318.917
4. Monumente ale naturii 234 7.705
5. Rezervaţii naturale 617 204.355
6. Parcuri naturale 14 757.537
TOTAL 2.064.237
Rezervaţiile sunt desemnate exclusiv pentru a proteja regiuni unice.
Importanţa lor este diferită, în special în legătură cu cercetarea ştiinţifică,
accesibilitatea, supravegherea continuă, activităţi formative instructive, şi
demonstraţii, fără a se omite scopul de conservare. În aceste cazuri,
elementul uman este vital pentru funcţionarea rezervaţiilor biosferei.
Pe teritoriul ţării noastre au fost declarate trei rezervaţii ale biosferei (tabelul 5).
Tabelul 5 Rezervaţiile biosferei din România
Nr. Denumire Judeţul Suprafaţa Act normativ
crt. (ha) de înfiinţare
1. Delta Dunării Tulcea / Constanţa 580.000 Legea 82/1992
2. M-ţii Retezat Hunedoara 38.047 HCM 593/1935
3. M-ţii Rodnei Maramureş 46.399 OMM 7/1990
TOTAL 664.446
• Parcurile naţionale
Sunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe ecosisteme
nemodificate sau puţin modificate prin exploatarea de către om. În aceste
ecosisteme, speciile vegetale şi animale şi sit-urile geomorfologice, precum şi
habitatele, prezintă un interes special din punct de vedere ştiinţific, educativ,
sau recreativ, deoarece cuprind peisaje naturale de mare valoare estetică.

156
 Respectarea entităţilor ecologice, prin măsuri luate de autorităţi competente
la nivel de stat, împiedică, reduc sau elimină, pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă,
exploatările sau ocupaţiile antropice diverse, precum activităţile agropastorale,
miniere, vânătoarea, pescuitul, efectuarea de construcţii de interes public, transport,
comunicaţii energetice etc., activităţile imobiliare comerciale sau industriale.
Vizitarea şi turismul se fac în condiţiile stabilite prin reglementări
specifice numai în scopuri recreative, educative şi culturale.
Accesibilitatea publicului în interiorul parcului este delimitată pe
zone în care se admite construcţia de drumuri, de clădiri necesare primirii
turiştilor sau serviciilor de administrare a parcurilor. Situaţia parcurilor
naţionale din România la nivelul anului 2004 este prezentată în tabelul 6.
Tabelul 6 Situaţia parcurilor naţionale (în anul 2007) în România
Denumirea parcului Judeţele pe Suprafaţa (ha)
teritoriul cărora se
află
1. Retezat HD 38.047
2. Rodna BN, MM, SV 46.399
3. Domogled – Valea Cernei CS, MH, GJ 60.100
4. Cheile Nerei – Beuşniţa CS 37.100
5. Semenic – Cheile Caraşului CS 36.665
6. Ceahlău NT 8.396
7. Călimani BN, MS, SV 24.041
8. Piatra Craiului AG, BV 14.800
9. Cheile Bicazului – Hăşmaş HR, NT 6.575
10. Cozia VL 17.100
11. Munţii Măcinului TL 11.321
12. Buila – Vânturariţa VL 4.186
13. Defileul Jiului GJ, HD 13.782
Total suprafaţă 318.917
• Parcurile naturale sunt arii naturale protejate în scopul conservării
unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu
natura, a creat, de-a lungul timpului o zonă distinctă de mare valoare
peisagistică şi culturală, deseori cu mare diversitate biologică.
Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 757.537 ha (în anul 2007) iar
cele mai importante parcuri naturale din România sunt prezentate în tabelul 7.
Rezervaţiile ştiinţifice (Rezervaţii naturale integrale)
Sunt incluse, de obicei, ecosistemele care cuprind specii de importanţă
ştiinţifică reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu
particularităţi biologice sau geologice remarcabile ca, de exemplu, ariile
pentru conservarea resurselor genetice. Mărimea acestor arii este stabilită
astfel ca să le asigure integritatea. Procesele naturale trebuie să se desfăşoare
în absenţa totală a intervenţiilor directe ale omului.

157
 Tabelul 7 Principalele parcuri naturale din România (anul 2007)
Zona Judeţele pe teritoriul Suprafaţa
cărora se află (ha)
1. Grădiştea Muncelului – Cioclovina HD 10.000
2. Porţile de Fier CS, MH 115.656
3. Munţii Apuseni AB, BH, CJ 75.784
4. Balta Mică a Brăilei BR 17.529
5. Bucegi AG, BV, DB, PH 32.663
6. Munţii Maramureşului MM 148.850
7. Geoparcul Platoul Mehedinţi MH 106.000
8. Geoparcul Dinozaurilor – Ţara Haţegului HD 102.390

Accesul publicului şi turismul sunt, în general, interzise. Exemple:

peisajul lacustru marin Nuntaşi-Istria-Tusla (1610 ha), Cetatea Istria Grindul
Saiele (350,0 ha - jud. Constanţa), Bucegi - Abruptul Prahovean (3.748 ha -
jud. Prahova), Peştera Muierii (19,0 ha), Peştera Cloşani (15,6 ha-jud. Gorj) etc.
• Monumente ale naturii
Această categorie conţine unul sau mai multe elemente particulare de
importanţă naţională excepţională, dar care nu ocupă suprafeţe mari.
Ca urmare, suprafaţa rezervată se va extinde numai atât cât este necesar
pentru a-i asigura integritatea. Pot prezenta interes pe plan turistic sau pentru
odihnă. Multe exemplare de arbori rari sau cu vârste înaintate sunt declarate
de asemenea monumente ale naturii.
• Rezervaţii de conservare a naturii
Au ca scop principal protecţia unor „sit-uri sau habitate" deosebite sau
esenţiale pentru fauna sedentară sau migratoare de importanţă naţională sau
mondială. Dimensiunile acestor rezervaţii pot fi relativ limitate şi includ
zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau terenuri înierbate
etc. Uneori pot fi necesare intervenţii ale omului, pentru a asigura condiţii
optime speciilor sau comunităţilor de specii etc. Producţia de resurse
exploatabile şi regenerabile poate să aibă un rol secundar.
Aceste terenuri pot fi proprietatea statului, a organizaţiilor sau asociaţiilor
cu scop lucrativ, persoanelor private etc., cu condiţia asigurării măsurilor de
ocrotire. Exemple: Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Mici
(30,0 ha - jud. Buzău), Dunele de la Agigea (25,0 ha), lacul Agigea (86,8 ha),
Pădurea Hagieni (392,9 ha - jud. Constanţa).
• Peisaje terestre sau marine protejate. În această categorie se
includ două tipuri: a) peisaje cu calităţi estetice deosebite, rezultate din
interacţiunea om-natură (ex.: forme tradiţionale de utilizare a spaţiului
legate de agricultură, păşunat etc.) şi b) zone naturale pe care omul le-a

158
amenajat pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a lungul coastelor mării, a
lacurilor, de-a lungul râurilor, în regiuni colinare, de munte etc.
Acestea se pot amenaja ca locuri de importanţă naţională pentru
odihnă. Pot fi proprietate privată sau domeniu de utilitate publică. Exemple:
Pădurea de Aramă (20,0 ha), Pădurea de Argint (0,5 ha - jud. Neamţ), Tăul
fără fund de la Bâgu (4,0 ha - jud. Alba), Muntele Tâmpa (188,2 ha),
Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (252,0 ha. jud. Braşov).

6.4. Uniunea Europeană şi protecţia mediului în România

După cum este cunoscut, în Uniunea Europeană protecţia mediului se
bucură de o atenţie deosebită. În aproape toate statele dezvoltate din Europa
s-a trecut de la faza industriei energofage şi puternic poluante la faza
promovării industriilor ecologice, a utilizării carburanţilor cu cel mai redus
grad de poluare, a promovării ecotehnicilor în toate activităţile.
Încă de la începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România
şi-a propus ca printr-o serie de măsuri legislative şi organizatorice să reducă
decalajul care o separă de realizările din Europa în domeniul protecţiei mediului.
În ultimii ani au fost făcute o serie de progrese semnificative în privinţa
capacităţii administrative de protecţie a mediului şi a organizării profesionale
în domeniu.
În domeniul legislaţiei orizontale, s-a finalizat metodologia cu privire la
participarea publică la luarea deciziilor de mediu dar s-a subliniat necesitatea ca
toată legislaţia să se transpună în practică fără întârziere.
În domeniul managementului deşeurilor a fost finalizată transpunerea
acquis-ului. A fost întărită capacitatea administrativă, nivelul regional fiind în
prezent mai bine pregătit pentru a implementa acquis-ul comunitar în domeniul
deşeurilor. S-au elaborat proiectele Planurilor Regionale de Management a
Deşeurilor şi s-au luat o serie de alte măsuri importante în direcţia implementării
directivelor privind depozitele de deşeuri, deşeurile din ambalaje şi cele
provenind echipamentele electrice şi electronice. Totuşi mai este necesară
îmbunătăţirea funcţiilor de asistenţă şi consultanţă la nivel naţional.
O serie de măsuri importante de implementare au fost luate în privinţa
identificării zonelor de capturare a apei potabile şi a elaborării unui nou registru
al sistemelor de colectare şi de tratare a apei menajere. Au fost continuate
investiţiile în infrastructură, fiind elaborată şi o nouă strategie financiară.
În domeniul poluării industriale au fost înregistrate progrese în
procesul de emitere a permiselor integrate pentru instalaţiile care fac
obiectul Directivei privind Prevenirea şi Controlul Integrat al Poluării.
Autoritatea centrală de protecţia mediului are în vedere ca în
permanenţă să se urmărească obiectivele:
1. întărirea managementului ecologic;

159
 2. conştientizarea opiniei publice;
3. pregătirea de specialitate a funcţionarilor din domeniu;
4. furnizarea de sprijin logistic tuturor unităţilor cu probleme;
5. dotarea cu echipamente pentru monitorizarea calităţii factorilor de mediu etc.
Agenţia Naţională de Protecţia Mediului, împreună cu MMDD
implementează o serie de proiecte internaţionale cu valori foarte mari.
Un alt segment al societăţii civile, activ în domeniul protecţiei mediului,
este învăţământul românesc, prin introducerea dimensiunii ecologice în
programa de învăţământ. Uniunea Europeană finanţează numeroase astfel de
proiecte, ce vizează, între altele:
- restructurarea universităţilor, astfel încât să se introducă noi cursuri
şi specializări pe problemele mediului;
- pregătirea de scurtă şi lungă durată, atât a profesorilor, cât şi a
studenţilor, atât în ţară, cât şi în universităţi partenere din Uniunea Europeană;
- dotarea cu echipamente moderne logistice, informatice şi de laborator;
- introducerea dimensiunii multidisciplinare în învăţământul ecologic;
- crearea de parteneriate de lungă durată cu mediul întreprinderilor.

6.5. Armonizarea legislaţiei de mediu din România

cu cea din Uniunea Europeană
Acordurile de aderare încheiate între UE şi statele candidate au vizat şi
reglementările din domeniul mediului.
Strategia privind mediul este o componentă esenţială a creării Pieţei
Interne. Această relaţie specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul
Unic European (art. 100 A, paragrafele 3 şi 4) şi întărită prin art. 2 al
Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se stipulează imperativul ca Piaţa
Internă să fie completată prin mijloace care să urmărească, „o durabilă şi
neinflaţionistă creştere respectând mediul”.
Această abordare integrată a problemelor economice, sociale şi
ecologice prezintă o semnificaţie deosebită. Faptul că problemele mediului
prezintă dimensiuni regionale şi universale (poluarea nu cunoaşte graniţe
politico-militare) face ca, în acest context, consideraţiile ecologice să facă
parte din procesul integrării economice şi comerciale a ţării noastre în UE.
Aceasta exprimă cerinţa alinierii dreptului intern, a practicilor şi procedurilor
administrative la exigenţele dreptului comunitar al mediului, în sensul asimilării
acestora în litera şi spiritul lor. Legislaţia de mediu a UE, dezvoltată în ultimii 30 de
ani, cuprinde aproximativ 300 de acte normative -regulamente, directive, decizii,
recomandări - la care se adaugă o serie de documente cu caracter politic: cele cinci
programe de acţiune, politici şi strategii sectoriale, comunicate, declaraţii ş.a.
Acestea din urmă, deşi nu au o forţă juridică obligatorie, contribuie la orientarea,
interpretarea ori stimularea reglementărilor legale în materie.

160
 Totuşi, numărul reglementărilor comunitare de mediu la care România îşi
aliniază legislaţia naţională şi practicile administrative este considerabil mai mic,
redus la aşa-numitul „acquis de mediu”, care cuprinde circa 70 de directive
(multe dintre ele amendate şi completate de-a lungul timpului) şi 11 regulamente.
Într-o interpretare mai largă „Acquisul Comunitar” de mediu include
ansamblul de reglementări (directive, regulamente, decizii) adoptate în baza
tratatelor constitutive, tratatelor internaţionale semnate de Comunitatea
Europeană (CE), principiilor şi interpretărilor rezultate din jurisprudenţa
Curţii Europene de Justiţie, politicilor comunitare în domeniu, cu alte
cuvinte toate reglementările comunitare în litera şi spiritul lor.
Alinierea legislaţiei româneşti de mediu la cea europeană presupune
nu numai transpunerea dreptului comunitar al mediului în ordinea juridică
naţională, prin asimilarea reglementărilor UE şi asigurarea instituţiilor şi
bugetelor necesare, ci şi mijloace de control şi sancţiuni pentru asigurarea
conformităţii cu cerinţele comunitare.
România a devenit membră a UE la 1 ianuarie 2007, iar prin Tratatul
de aderare s-au stabilit termene limită de realizare a anumitor elemente
concrete, precum: pregătirea planurilor de combatere a poluării, desemnarea
zonelor protejate sau a zonelor sensibile, conformarea cu limitele de emisii
sau standardele de calitate a mediului etc.
Pornind de la ideea că reducerea emisiilor se poate face în mod eficient
numai pe baza unor măsuri preventive, concomitente, vizând toţi factorii de
mediu - aer, apă, sol - şi cu luarea în considerare a transferurilor existente
între aceste medii, reglementările UE promovează realizarea unei prevenţii şi
a unui control integrate în vederea protejării mediului ca un întreg.
În prezent, România a încheiat alinierea legislaţiei de mediu la
legislaţia europeană, urmând a se conforma reglementărilor comunitare de
mediu, în mod treptat astfel ca, în decurs de 10 ani, realităţile ecologice
româneşti să se apropie cât mai mult de cele europene.

6.6. Păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar

Protecţia biosferei constituie, desigur, o problemă a lumii întregi, care
se află în atenţia specialiştilor marilor organisme dependente de ONU,
OMS, UNESCO, FAO, OMM etc.
Cea dintâi acţiune de anvergură globală a început în 1971 prin programul
denumit „Omul şi biosfera”, care constituie un sistem de supraveghere susţinută a
unor poluanţi generaţi prin activitatea umană (dioxid de carbon, particule în
suspensie în atmosferă, plumb) ca şi a unor modificări determinate asupra naturii
(a planctonului marin, a ozonului stratosferic, a fenomenelor meteorologice etc.)
în scopul de a constata influenţe care pot avea urmări indirecte asupra omului.

161
 Organismele internaţionale menţionate îndeplinesc fiecare în domeniul
său de specialitate o serie de acţiuni de investigare a fenomenelor mondiale,
ca şi de organizare a combaterii la nivelul global sau regional a unor aspecte
negative. Ele au rolul de a ajuta unele populaţii prin susţinerea activităţilor
sanitare, tehnice şi culturale (OMS, UNESCO), sau prin îmbunătăţirea unor
factori de mediu (FAO, OMM).
Organismele internaţionale acţionează pe plan mondial îndeosebi pentru
documentare, iar pe plan regional intervin în cazuri speciale (inundaţii,
cutremure, secetă, alte catastrofe naturale sau produse de om) pentru ajutorarea
populaţiei în suferinţă.
În acest sens au fost organizate ajutoare pentru victimele cutremurelor
ale inundaţiilor grave, secetei etc.. O mare preocupare, tradusă prin eforturi de
investigaţie şi prognoză este cea privind resursele, energia, tehnologiile,
viitorul omenirii, încurajându-se toate acţiunile menite să îmbunătăţească
raporturile dintre om şi natură, să evite producerea de dezechilibre datorite fie
epuizării unor materiale, fie poluărilor ireversibile, fie îndeosebi războiului.
Cele mai încurajate sunt acţiunile pentru folosirea de tehnologii nepoluante şi
de favorizare a fenomenelor naturale pozitive, cum sunt cele legate de
creşterea vegetaţiei, protecţia unor specii animale ameninţate de om etc.
Pentru păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar trebuie luate o
serie de măsuri prin eforturi conjugate ale tuturor ţărilor, indiferent de
nivelul de dezvoltare şi zona geografică în care se află, şi anume:
1. Protecţia împotriva catastrofelor naturale
2. Asigurarea energiei
3. Asigurarea alimentelor
4. Dezarmarea, combaterea războiului
5. Pregătirea populaţiei şi specialiştilor în domeniul ecologiei

Aplicaţii practice

TEME DE DISCUTIE:
1. Care sunt problemele de fond din domeniul protecţiei mediului
ambiant cu care se confruntă ţara noastră?
2. Care sunt instituţiile aflate în subordinea Ministerului Mediului şi
Dezvoltării Durabile?
3. Prezentaţi cu exemple ariile protejate din România.
4. Cum se realizează armonizarea legislaţiei de mediu din
România cu cea din Uniunea Europeană?
5. Care sunt măsurile întreprinse pentru păstrarea echilibrului
ecologic la nivel planetar ?

162
RĂSPUNDEŢI CU ADEVĂRAT SAU FALS ŞI ARGUMENTAŢI ALEGEREA FĂCUTĂ:
1. Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este subordonată
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile.
2. Parcurile naţionale sunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe
ecosisteme nemodificate sau puţin modificate prin exploatarea de către om.
3. Parcurile naturale includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri
de protecţie, în scopul menţinerii proceselor naturale într-o stare
netulburată, pentru a avea exemple reprezentative ecologice ale
mediului natural; sunt incluse într-un program ştiinţific internaţional.
4. Peisaje terestre sau marine protejate sunt peisaje cu calităţi estetice
deosebite, rezultate din interacţiunea om-natură.
TESTE GRILĂ (o singură variantă este corectă)
1. Autoritatea centrală care coordonează activitatea de protecţie a
mediului în România este:
a) Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile;
b) Ministerul Agriculturii;
c) Ministerul Ecologiei;
d) Ministerul Integrării Europene.
2. Delta Dunării este:
a) parc natural;
b) rezervaţie naturală;
c) rezervaţie ştiinţifică;
d) rezervaţie a biosferei.
3. Ariile protejate cu suprafeţe mari, care pot include mai multe
ecosisteme nemodificate sau puţin modificate prin exploatarea de
către om sunt denumite:
a) parcuri naturale;
b) rezervaţii naturale;
c) rezervaţii ştiinţifice;
d) rezervaţii ale biosferei.
4. Ariile protejate care conţin unul sau mai multe elemente
particulare de importanţă naţională excepţională, dar care nu
ocupă suprafeţe mari sunt denumite:
a) rezervaţii naturale;
b) rezervaţii ştiinţifice;
c) rezervaţii ale biosferei;
d) monumente ale naturii.

163
REZUMAT:
❑ Reglementările privind calitatea factorilor de mediu la noi în ţară?
❑ Sistemul Global de Monitoring Integrat al Mediului
❑ Direcţiile determinante în politica de protecţie a apelor
❑ Metodele de prevenire şi combatare a poluării factorilor de mediu
❑ Obiectivele principale ale agriculturii biologice
❑ Măsurile folosite pentru prevenirea şi combaterea formelor speciale
de poluare
❑ Auditul de mediu
❑ Problemele de fond din domeniul protecţiei mediului ambiant cu
care se confruntă ţara noastră
❑ Instituţiile aflate în subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile
❑ Ariile protejate din România
❑ Armonizarea legislaţiei de mediu din România cu cea din Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIE:
1. Scurtu, I. Sima Cristiana –Ecologie şi protecţia mediului , Editura
Independenţa Economică, Piteşti 2009
2. Brown L.- Planul B 3.0 – Salvarea unei planete sub presiune şi a
unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2008
3. Legea nr. 265/2006 – Legea privind protecţia mediului
4. Preda Gh. (coordonator) - Valorificarea resurselor naturale - Tratat,
vol. I-III, Ed. International University
5. Legea nr. 26/1996 – Codul silvic
6. Legea nr. 107/1996 – Legea apelor
7. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2000 privind agricultura ecologică;
8. www.anpm.ro – Starea mediului – 2007
9. www.mediu/legislaţie.ro
10. www.insse.ro – Anuarul statistic al României, 2007

164
 BIBLIOGRAFIE

1. Barnea M., Ecologie umană, Editura Medicală, Bucureşti,

Calciu Al. 1979;
2. Barnea M., Poluarea şi protecţia mediului, Editura Ştiinţifică
Papadopol C. şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
3. Berca, M. Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea
resurselor, Ed. Grand, Bucureşti, 1998;
4. Berca, M. Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres,
Bucureşti, 2000
5. Bleahu, M Priveşte înapoi cu mânie. Valenţele ecologiei
politice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001
6. Botnariuc, N. Principii de biologie generală, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1967;
7. Botnariuc, N. Ecologie, Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti,
Vădineanu, A. 1982;
8. Bran, F. Ecologie generală şi protecţia mediului,
Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
9. Bran, F. Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea,
şi colaboratori Ed. ASE, Bucureşti, 2004;
10. Brown L. Eco-economie. Crearea unei economii pentru
planeta noastră, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001
11. Brown L. Planul B 3.0 – Salvarea unei planete sub presiune
şi a unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2008;
12. Comby, B. Energia nucleară şi mediul, Ed. TNR, Bucureşti, 2001
13. Commoner, B. Cercul care se închide, Colecţia „Idei
contemporane”, Ed. Politică, Bucureşti, 1980;
14. Crăciun, T. Dicţionar de biologie, Ed. Albatros, 1989;
Crăciun, L.
15. Danciu, Victor Marketing ecologic, Ed. Economică, Bucureşti, 2006
16. Dragomirescu E., Agrometeorologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Enache L. Bucureşti, 1998
17. Drimer, D. Ecologia – dicţionar enciclopedic, Ed. Tehnică,
(coord.) 2006
18. Duţu, M. Dreptul mediului, Tratat vol. I-II, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003;
19. Enescu V. Silvicultura durabilă, Ed. Agris, Bucureşti, 2001;

165
20. Gâştescu P. Ecologia aşezărilor umane, Ed. Universităţii
Bucureşti, 1998.
21. Ghinea, L. Viaţa în sol, Ed. Ceres, Bucureşti, 1985;
22. Gore Al. Pământul în cumpănă, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
23. Gruia R. Managementul ecofermelor, Ed. Ceres, Bucureşti, 1998;
24. Ionescu, Al. Ecologia, ştiinţa ecosistemelor, Bucureşti, 1987;
25. Ionescu, Al. Efectele biologice ale poluării mediului,
şi colab. Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973;
26. Negrei, C. Economia şi politica mediului, Ed. ASE, Bucureşti, 2004;
27. Odum, E.P. Fundamentals Of Ecology, 3d Ed. W.B. Saunders
Company, Philadelphia, London, Toronto, 1971;
28. Pearce, D. Economics of natural resources and the
Turner, K. environment, 1990;
29. Petraru C., Ecologie şi legislaţia mediului,
Petria L. Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2001;
30. Preda Gh. Valorificarea resurselor naturale - Tratat,
(coordonator) vol. I-III, Ed. International University Press
31. ,Puiu Al. Management internaţional – Tratat, Vol. I+II,
Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2003;
32. Puiu, O. Energia – prioritate de interes planetar,
Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1996;
33. Puiu, O. Economia şi managementul resurselor materiale şi
Preda, Gh. energetice, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2000;
34. Răuţă, C. Poluarea şi protecţia mediului înconjurător,
Cârstea, S. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
35. Răuţă, C. Elemente fundamentale ale strategiei dezvoltării
Cârstea, S. agriculturii durabile. Academia de Ştiinţe Agricole
Tuhai, A. şi Silvice, Bucureşti, 1997;
36. Rojanschi, Vl. Protecţia şi ingineria mediului, Ed. Economică,
Bran, F. Bucureşti, 1997;
Diaconu, Gh.
37. Rojanschi, Vl. Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică,
Bran, F. Bucureşti, 2002
38. Rojanschi Vl. şi Cuantificarea dezvoltării durabile, Ed. Economică,
colab. Bucureşti, 2006
39. Scurtu I. Economia şi tehnologia culturilor agricole,
Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2001;

166
40. Scurtu I. Contracarea procesului de poluare a mediului,
în volumul „Creşterea eficienţei valorificării
resurselor naturale”, Ed. International University
Press, Bucureşti, 2004
41. Scurtu I., Sima Ecologie şi protecţia mediului înconjurător,
C., Poşircă R. Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2005
42. Sima, C. Ecologie. Evaluarea avantajelor de mediu,
Ed. Almarom, Rm. Vâlcea, 1999;
43. Turner, K. Enviromnental economics, 1994;
Pearce, D.
Bateman, J.
44. *** The Worldwatch Institute, Starea lumii – Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001-2007
45.
46. *** Oxford – Dicţionar de Biologie, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1999
47. *** Manual on Mutation Breeding, Second Edition,
IAEA, Vienna, 1977
48. *** UNFPA – État de la population mondiale, 2004
49. *** Institutul European din România – Impactul transpunerii
standardelor privind protecţia mediului înconjurător în
anumite sectoare industriale din România
50. *** Institutul European din România – Studiu Suport
pentru elaborarea planului de acţiune privind
depozitarea deşeurilor industriale în vederea
conformării cu legislaţia europeană
51. *** Global Forest Resources Assessment 2005 (Raport
FAO)
52. Legea nr. 82/1992 – Legea privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării (modificată şi completată prin Legea nr.
69/1996);
53. Legea nr. 265/2006 – Legea privind protecţia mediului;
54. Legea nr. 26/1996 – Codul silvic;
55. Legea nr. 107/1996 – Legea apelor;
56. Legea nr. 111/1996 – Legea privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare (modificată şi completată prin Legea nr. 16/1998);
57. Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă
nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor;

167
58. HG nr. 123/2003 pentru aprobarea Planului Naţional de
gestionare a deşeurilor
59. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2000 privind agricultura ecologică;
60. Convenţia asupra poluării transfrontiere pe distanţe lungi
(Geneva 13.11.1979) ratificată prin Legea nr. 8 din 25.10.1991;
61. Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena 22.03.1985,
Montreal 16.09.1987, Londra 27-29.06.1990) ratificată
prin Legea nr. 84 din 3.12.1993;
62. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă
a fluviului Dunărea (19.06.1994) ratificată prin Legea nr. 22 din
23.02.1995.
63. www.anpm.ro –raport privind Starea mediului – 2008
64. www.mediu/legislaţie.ro
65. www.insse.ro – Anuarul statistic al României, 2007

168