CAPITOLUL 1

ECOLOGIA AGRICOLĂ – RAMURĂ A ECOLOGIEI APLICATE

Rezumat
Ecologia şi mai recent agroecologia s-au impus ca unele dintre cel mai importante
ştiinţe ale contemporaneităţii.
Din foarte multe puncte de vedere ecologia este totodată şi una dintre cele mai
complexe ştiinţe contemporane. Complexitatea ei poate fi redată prin următoarele
trăsături: interdisciplinaritate, multidisciplinaritate, transdisciplinaritate.
Dintre ştiinţele interdisciplinare care leagă ecologia de alte ramuri ale ştiinţei cea
mai importantă pentru existenţa şi prosperitatea omenirii este fără îndoială agroecologia.
Ea se defineşte va fiind acea ramură sau disciplină aplicată a ecologiei generale care se
ocupă cu studiul multilateral, în mod deosebit sub raport productiv, a influenţelor
exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate şi animalelor domestice, precum
şi de cercetarea ecologică a sistemelor agricole.
Nu întâmplător ecologia agricolă s-a desprins ca ştiinţă şi impus în ultimele decenii
întrucât agricultura reprezintă cea mai veche îndeletnicire a omenirii şi de ea a depins şi
va depinde şi în viitor evoluţia societăţii umane.
Agroecologiei îi revine menirea de a se implica în regândirea principiilor generale
ale agronomiei şi a contribuit la promovarea unor sisteme performante de producţie
agricolă care să răspundă cerinţelor crescânde de hrană şi de alte bunuri şi materii prime,
dar în acelaşi timp, să conducă la atenuarea impacturilor acesteia asupra mediului
ambiant.

1.1. DEFINIREA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI ŞI

ECOLOGIEI AGRICOLE

Termenul de ecologie a fost introdus în ştiinţă de către zoologul german Ernst

Haeckel în anul 1866 şi îşi are originea în cuvintele greceşti oikos cu înţelesul de casă,
adăpost, loc de trai şi logos cu înţelesul de cuvânt, ştiinţă, învăţătură. Într-o primă formulare
 s-ar înţelege că ecologia este ştiinţa sau învăţătura despre locul de trai al
vieţuitoarelor. Mai concret, Haeckel a definit la început (1866) ecologia drept
ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul înconjurător, ca mai apoi
(în 1868) să arate că ecologia nu este altceva decât o economie a naturii în
înţelesul de studiere a proceselor generale care au loc în natură (mediu
înconjurător).
O ultimă definire atotcuprinzătoare a ecologiei dată de către Haeckel în
anul 1869 arată astfel: „Prin ecologie (oikos = casă, habitat, reşedinţă, sediu,
adăpost, refugiu, azil) noi înţelegem ştiinţa economică a organizării
organismelor animale. Ea studiază relaţiile generale ale animalelor atât cu
mediul lor anorganic cât şi cu cel organic, relaţiile lor de prietenie şi de
duşmănie cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact sau indirect, toate
acele mterrelaţii foarte complicate pe care Darwin le-a denumit prin expresia -
luptă pentru existenţă”.
Fiindcă, iniţial, în viziunea lui Haeckel, ecologia se referea mai ales la
animale, a fost, evident, necesară şi o ecologie a plantelor şi apoi, o ecologie a
microorganismelor.
Ecologia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare mult mai târziu decât alte
ştiinţe biologice, de abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, atunci când voiumui de cunoştinţe acumulat de către
disciplinele analitice (botanică, zoologie) au permis formularea unor
generalizări privitoare la principiul interacţiunii şi evoluţiei în lumea vie.
Cunoştinţele şi referirile la relaţiile dintre specii şi mediul lor de viaţă nu au
lipsit nici pe parcursul cercetărilor biologice anterioare chiar dacă acestea n-au
constituit obiectivul special al cercetărilor făcute de înaintaşii ecologiei.
Ecologia s-a dezvoltat de-a lungul anilor cu semnificaţia pe care o are
astăzi prin contribuţia unui număr mare de oameni de ştiinţă într-un efort
continuu de lărgire a domeniilor şi de precizare a conceptelor şi metodelor de
cercetare (Clemente 1905, 1949), Scheiford (1937),E. P. Odum (1958,1959,
1971), Hutchinson (1948, 1978 ş.a.).
Examinarea definiţiilor date ecologiei în timp de către diferiţi ecologi
ne arată că unii dintre ei au văzut pădurea numai prin copacii săi luaţi ca
indivizi şi studiaţi în sens autecologic, iar alţii pădurea ca şi complexitate de
specii deci de ecosistem. Chiar E. P. Odum, considerat un renumit ecolog al
perioadei mai recente, elaborează trei definiţii având abordări diferite şi anume:
1. Ecologia se ocupă cu studiul structurii şi funcţionării
naturii, deci a biosferei (1959);
2. Ecologia se ocupă cu studiul structurii şi funcţionării
ecosistemelor (1962);
3. Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile organismelor
individuale cu ambianţa lor vie şi nevie (1971).
Chiar şi ecologii români exprimă această diversitate de opinii, respective
în timp ce Stugren (1982) nu se îndepărtează de definiţiile date de Haeckel
(1866, 1869), Al. Ionescu (1980), N. Botnariuc şi Al. Vădineanu (1982) şi apoi
N. Botnariuc (1999) limitează domeniul de studiu al ecologiei numai la
sistemele biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze, biosferă) integrate în
mediul abiotic.
I. Puia şi V. Soran (1984) definind ecologia ca aceea ramură a biologiei
care se ocupă cu relaţiile ce se stabilesc între organismele din diversele comunităţi
(biocenoze), precum şi de raporturile organismelor şi comunităţilor cu mediul
fizic de trai, acordă de fapt autoecologiei dreptul la existenţă. Acest punct die
vedere se regăseşte şi în tratatul autorilor Begon, Harper şi Townesend (1996)
intitulat: Ecology Individuals, Populations and Communites.
În consecinţă acceptăm următoarea definire: ecologia este o ramură a
biologiei care se ocupă cu studiul relaţiilor care leagă între ele sistemele
biologice individuale, populaţionaie şi biocenotice de mediui lor de viaţă
abiotic şi biotic realizând structuri şi funcţii bazate pe interconexiunile şi
fluxurile de substanţe, energetice şi informaţionale.
Într-o altă formulare, vom spune că ecologia are ca obiect de studiu şi
cercetare organizarea, funcţionarea şi evoluţia sistemelor biologice
corespunzătoare nivelelor de integrare egale sau superioare celui reprezentat de
individul biologic.
Cât priveşte ecologia agricolă (agroecologia) ea este o ramuă aplicată a
ecologiei născută din interferenţa acesteia cu ştiinţele agricole. Ea îşi propune să
studieze (I. Puia şi colab. 1975, 1984, 1988, I. Coste şi colab. 2001):
- influenţa factorilor de mediu asupra funcţiilor şi productivităţii
plantelor agricole şi animalelor domestice;
 -interacţiunile ce se stabilesc între componentele ecosistemelor create
de om sau influenţate de către acesta în scopul producerii unei
cantităţi sporite de hrană sau alte produse pe de o parte şi tehnologiile
agricole pe de altă parte;
-metodele de ridicare a productivităţii agroecosistemelor fără afectarea
echilibrelor naturale şi în condiţii de durabilitate;
-necesităţile de hrană a oamenilor, modalităţile de optimizare a lanţurilor
trofice şi a reţelei agroalimentare;
-efectul impactului om-natură şi metodele de conservare a biodiversităţii
naturale şi agricole;
Drept urmare, metodele de cercetare ale ecologiei agricole sunt cele
utilizate de către ecologia generală, transpuse la obiectivele pe care această
ramură şi le propune. La baza tuturor acestor metode stă concepţia sistemică
sau holistă despre relaţiile din natură. Potrivit demersului sistemic, trebuie
examinate laolaltă toate aspectele unei probleme şi nu concentrată atenţia asupra
unui fenomen izolat ca şi în cazul manierei analitice. Ignorarea unui aspect,
aparent minor sau izolat în raport cu problema abordată, crează o imagine
incompletă sau nereală despre aceasta, determinând în practică decizii eronate. De
exemplu, defrişarea jnepenişurilor din golurile alpine lasă teoretic loc unor pajşti
pe seama cărora se poate îmbunătăţi balanţa furajeră a unor regiuni şi, în
consecinţă, se poate extinde zootehnia. Un astfel de proiect ignoră însă
funcţiile climatice şi antierozionale ale jnepenişunlor precum şi fenomenele de
dinamică a covorului vegetal de pe suprafeţele defrişate, rezultatele aplicării
sale în practică s-au dovedit negative atât sub aspect ecologic cât şi economic (V.
Preda şi colab., 1978).
Ecosistemele agricole ca şi întreaga activitate de producere şi utilizare a
hranei sunt părţi constitutive ale unor activităţi economice, fapt pentru care
ecologia agricolă utilizează frecvent metode ale analizei economice şi ale
organizării activităţii agricole de la diferite niveluri.
În concluzie, ecologia agricolă se defineşte ca fiind acea ramură sau
disciplină aplicată a ecologiei generale care se ocupă cu studiul multilateral, în
mod deosebit sub raport productiv, a influenţelor exercitate de factorii de mediu
asupra plantelor cultivate şi animalelor domestice, precum şi de cercetarea
ecologică a sistemelor agricole.
 1.2. RAMURILE ECOLOGIEI ŞI OBIECTIVELE DE
CERCETARE

Din foarte multe puncte de vedere ecologia este una dintre cele mai
complexe ştiinţe contemporane. Complexitatea ei poate fi redată prin
următoarele trăsături: interdiscipJinaritate, multidisciplinaritate şi
transdisciplinaritate ecologică. Aceasta înseamnă că în anumite situaţii pentru
explicarea unei structuri sau a unui proces din natură trebuie sa se apeleze la
cunoştinţele a cel puţin două domenii ştiinţifice mai mult sau mai puţin
apropiate (interdisciplinaritate) sau pentru analiza unei realităţi ecologice se
apelează la informaţii din mai multe ramuri ale cunoaşterii
(multidisciplinaritate), iar în alte situaţii cunoştinţele necesare depăşesc limitele
ecologiei trecând în alte domenii ale ştiinţelor naturii sau chiar a celor umaniste
(transdisciplinantate).
Dezvoltarea ecologiei concomitent cu extinderea ariei sale de
investigare a dus la specializarea unor rarnuri ce tind să aprofundeze studiul
interrelatiilor dintre organismele vn şi modul lor de viaţă. După I. Puia, V.
Soran (2001) numeroasele ramuri ale ecologiei actuale se grupează în trei
categorii: sistemice, aplicative şi specializate.
Ramurile sistemice ale ecologiei coincid de fapt cu direcţiile de
cercetare ecologică conservate în decursul timpului, respectiv: autoecologia,
demecologia şi sinecologia.
Autecologia este acea ramură a ecologiei, respective direcţie de
cercetare ecologică care studiază raporturile organismului sau ale individului
cu mediul înconjurător viu şi neviu. Autecologia include câteva subramuri ca:
ecofiziologia vegetală şi animală, etologia generală ecologică şi evolutivă. În
sprijinul autecologiei ca direcţie de cercetare ecologică sistemică este adus
argumentul că indivizii sunt singurii receptori ai informaţiilor din mediul
exterior şi tot ei sunt aceia care dau un anumit răspuns acţiunii factorilor din
ambianţă. Fără a cunoaşte reacţia individuală a organismelor vii nu se pot
înţelege răspunsurile din ansamblul biocenozelor şi ecosistemelor.
Demecologia sau ecologia populaţiilor se ocupă cu studiul proceselor
care se desfăşoară în interiorul populaţiilor unei specii şi a relaţiilor acestora cu
mediul lor de trai biotic şi abiotic. Direcţia de cercetare demecologică studiază
de regulă următoarele aspecte ale vieţii unui grup de indivizi: creşterea
populaţiilor, legile creşterii populaţiilor, potenţialul biotic, rata mortalităţii,
structura pe vârste, fluctuaţiile din interiorul populaţiei.
Sinecologia sau ecologia biocenozelor este acea ramură a ecologiei
sistemice care studiază relaţiile dintre indivizii şi populaţiile aparţinând
aceleiaşi comunităţi de organisme vii (biocenoze) cu mediul lor de viaţă,
precum şi raporturile dintre biocenoze în cadrul biosferei. Sinecologia
constituie astfel sinteza pe multiple planuri a cunoştinţelor ecologice, capabile
să prognozeze şi să furnizeze soluţii pentru îmbunătăţirea gestionării lor.
În timp ce autecologia şi demecologia pot dispune de tematici şi metode
de cercetare specifice numai regnului vegetal sau animal, orientarea
sinecologică are un caracter holist, exhaustiv. Această orientare s-a cristalizat
odată cu dezvoltarea conceptului de ecosistem, cuprinzând în afara problemelor
de structură şi biodiversitate taxonomică cercetări complexe de energetica
ecosistemelor, circulaţia biogeochimică şi informaţională in ecosisteme,
dinamica ecosistemelor. Urmarea abordării sinecologice a făcut posibilă
trecerea de la etapa descriptivă a ecosistemelor, la etapa aprofundării
mecanismelor de funcţionare a acestora ca sisteme autoreglabile după principii
cibernetice.
Pentru a sublinia, pe de altă parte, caracterul unitar al ecosistemelor ca
entităţi de studiu şi, pe de altă parte, demersul holist (integrat) al cercetării, se
utilizează astăzi pentru întreaga direcţie de cercetare denumirea generică de
ecologie sistemică ce defineşte cel mai bine faza de maturitate a ecologiei (J. P.
Deleage, 1991, A. Vădineanu, 1998).
Tematicile de cercetare ecologică formează astăzi un evantai
impresionant de preocupări cum sunt: energetica ecosistemelor, strategia
dezvoltării ecosistemelor şi restaurarea ecologică, biodiversitatea, conservarea
naturii, modelarea ecologică etc.
Numeroasele domenii de activitate umană şi numeroase discipline
tehnologice furnizează ecologiei tematici noi de cercetare şi, în acelaşi timp,
date complete privind impactul omului cu natura, ceea ce a determinat
dezvoltarea unor ramuri aplicate ale ecologiei precum: ecologia agricolă,
ecologie forestieră, ecologie urbană (ekistica), ecologia mediului ambiant,
ecologia umană, ecologia resurselor naturale, ecologia restaurativă şi altele.
 Astfel de direcţii de cercetare depăşesc astăzi starea de modă ecologică,
ele fiind chemate să imprime tehnologiilor o viziune mai cuprinzătoare privind
acţiunile lor asupra naturii şi să ofere factorilor de decizie dintr-un domeniu
sau altul, modele pentru soluţionarea corectă a relaţiilor om-natură.
Extinderea preocupărilor pentru mediul înconjurător în cele mai diverse
domenii ale vieţii economice şi culturale au determinat apariţia unor mişcări şi
organizaţii, ce militează pentru conservarea mediului. Aceste mişcări numite
ecologiste au o importanţă incontestabilă în dezvoltarea eticii ambientului, în
controlul unor proiecte de dezvoltare (investiţii) ce pot fi în acelaşi timp şi
instrumente de presiune politică pentru atingerea unor scopuri îndepărtate de
problemele ecologice. Din aceste motive, se disting astăzi cercetători ecologi
care slujesc ecologia ca ştiinţă biologică şi ecologişti care susţin mişcarea
ecologistă ce promovează atitudini faţă de mediu.

Legile generale ale ecologiei cu aplicabilitate în ecologia agricolă

Încă din antichitate o sene de filosofi greci (Pythagoras, Heraclit,

Protagoras, Platon, Aristoteles, Xenofon) au arătat că în natură fenomenele nu se
petrec haotic ci sunt guvernate de anumite legi care se deosebesc de cele rânduite
de oameni (juridice, morale). Caracteristicile legilor naturii, după Puia I. şi colab,
2001, ar fi următoarele:
a)ele sunt neschimbătoare, existând atâta timp cât sistemele cărora le
aparţin îşi păstrează structura şi funcţiile;
b)ele sunt influenţate de condiţiile de mediu în care se desfăşoară;
c)ele nu pot fi modificate sau suspendate de om, ci mai degrabă acesta
se supune lor pentru a putea schimba limitat natura în folosul său;
d)omul nu poate genera legi cu valabilitate generală în natură;
e)legile naturale fund independente de om denotă că lupta împotriva
naturii nu are niciodată sorţi de izbândă.
Afirmaţia făcută de Cicero (106-43 î.Ch.): „Dacă luăm călăuză natura,
niciodată nu ne vom rătăci”, este plină de învăţăminte şi poate fi considerată
legea fundamentală a eticii ecologice.
În cursul timpului, dar mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al
XX - lea, diverşi oameni de ştiinţă au dezvoltat cercetări complexe de ecologie şi
pe această seamă au încercat şi chiar au reuşit să formuleze unele legi de bază
ale acestei disciplină aflate în plină dezvoltare. În continuare vor fi prezentate
câteva legi sau principii specifice ale ecologiei cu mare valabilitate şi
recunoaştere.
Ecologul american B. Commoner (1980) enumera în cartea sa „Cercul
care se închide" un aşa-zis „set neconsacrat" de legi ale ecologiei formulate
astfel:
1). Toate sunt legate de toate. Faptele ce conduc spre această generalizare
se reflectă în existenţa unei reţele complexe de legături reciproce în ecosferă,
între diferitele organisme vn (indivizi, populaţii, specii) şi între acestea şi
mediul lor fizico-chimic. Capacitatea noastră de a explica aceste legături
reciproce de o foarte mare complexitate este ajutată de dezvoltarea ciberneticii
ca ştiinţă capabilă să descifreze ciclurile de fenomene care conduc sau
guvernează comportamentul unui sistem. Majoritatea ecosistemelor sunt atât
de complexe încât ciclurile lor nu constituie simple trasee circulare ci
se intersectează cu linii transversale, formând o reţea de legături multiple.
Poluarea mediului este un semn că legăturile ecologice au fost tăiate şi că
sistemul s-a simplificat în mod artificial devenind mult mai vulnerabil la
presiuni şi expres prăbuşirii finale.
2). Totul trebuie să conducă undeva. Această lege sugerază idea că orice
acţiune din interiorul unui sistem al naturii sau din afara lui nu rămâne fără
urmări. Altfel spus, consecinţele sau retroacţiunile pot să apară mai devreme
sau mai târziu. Această rezultantă are la bază legea fundamentală a fizicii
conform căreia materia este indestructibilă.
3).Natura se pricepe cel mai bine. După B. Commoner, acest principiu
se loveşte de opoziţia cea mai acerbă, deoarece contrazice ideea adânc
înrădăcinată despre competenţa exclusivă a fiinţei omeneşti. Enunţată mai
direct, a treia lege a ecologiei stabileşte probabilitatea că orice schimbare
majoră introdusă de om într-un sistem natural este nocivă pentru respectivul
sistem.
Spre deosebire de substanţele sintetizate industrial, pentru fiecare
substanţă organică produsă de o fiinţă vie există undeva în natură o enzimă în
stare să o descompună şi în acest fel se asigură reciclarea.
 4). Ninic nu se capătă pe degeaba. În ecologie, ca şi în economie,
această lege este menită să ne avertizeze că nu este profit fără un anumit
sacrificiu.
Afirmaţia lui B. Commoner (1980) reiese dm faptul că în lumea
sistemelor naturale nimic nu se obţine iară ca acţiunea respectivă să nu fie
răsplătită prin consuni de substanţă, cheltuieli de energie şi transfer de
informaţie.
Într-o strânsă legătură cu legile formulate de Commoner (1980) se află
cea de-a IV-a lege a termodinamicii emisă de economistul Georgescu - Roegen
(1980). Conform acestei legi substanţele aflate în mediu în cantităţi extrem de
mici încât să fie nerentabilă extragerea şi utilizarea lor, acestea nu pot fi
reciclate. Altfel spus, un sistem închis (adică un sistem care nu schimbă
substanţă, energie şi informaţie cu mediul) nu poate executa la infinit un
travaliu cu aceeaşi viteza sau într-un mod constant. Legea sau principiul este de
primă importanţă pentru desfăşurarea proceselor ecologice legate de circuitul
substanţelor şi elementelor chimice în biosferă. Circulaţia substanţelor în natură,
între acestea şi îngrăşămintele chimice utilizate în agricultură, se petrece în aşa
fel încât totdeauna din circuitul ecologice se pierde din materialele vehiculate o
anumită cantitate, mai puţină sau mai multă, în dependenţă de condiţiile din
ambianţă sau de gospodărire.
B. Stugren (1982) enumera într-o lucrare a sa de ecologie şase legi
importante care mai apoi se regăsesc la ecologul Reimers (1984) care discută
de existenţa a 12 legi fundamentale ale ecologiei. Vom prezenta pe scurt aceste
legi.
1). Legea periodicităţii sistemice ca principiu al structurării şi al
gospodăririi sistemelor naturale omoloage. Legea a fost introdusă în ecologie
de Reimers (1984) şi este preluată din chimie (Legea periodicităţii elementelor) şi
genetică (Legea seriilor omoloage). Reimers (1984) explică că în seria
ecosistemelor biosferei organizate ierarhic, o anumită structură fundamentală
(factorul unic) se repetă după anumite legităţi în dependenţă de interacţiunile
factorului unic de sistematizare cu toate condiţiile din ambianţă (de pildă
structura trofică piramidală a ecosistemelor).
2). Legea migrării biogene a atomilor. Ea corespunde parţial cu legea
adoua a lui Commoner (1980) „Totul trebuie să conducă undeva". Conform
acestei legi, migraţia elementelor chimice în scoarţa terestră şi în biosferă se
petrece direct sau indirect sub acţiunea metabolismului sistemelor vii.
3). Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii. Această lege reieşită
din studierea compoziţiei chimice a biosferei, arată că toate sistemele vii sunt
formate dintr-un număr restrâns de demente chimice şi din aceieaşi tipuri de
substanţe organice. Asupra sistemelor vii acţionează aceleaşi legi fizice ca şi
asupra sistemelor vii, ele neputând eluda, de pildă, legile termodinamicii, sau, la
nivel molecular de organizare, legile mecanicii cuantice.
4). Legea constanţei materiei vii. Studiind biosfera actuală şi trecută
(paleoecologia) s-a constatat că într-o anumită epocă geologică şi că într-o
anumită constelaţie de factori favorabili şi nefavorabili, substanţa vie existentă
pe Terra este constantă. Cu alte cuvinte, intrările şi ieşirile din biosferă sunt
egale sub raport cantitativ, proporţia de substanţă vie rămânând neschimbată. În
consecinţă, când omul intervine în direcţia sporirii productivităţii de substanţă
organică, de exemplu în ecosistemul agricol, cantitatea totală de biomasă
existentă în biosferă nu se modifică. Producţia din ecosistemele
construite de om compensează uneori fosta producţie de biomasă din
ecosistemele naturale desfiinţate. Prin urmare, la nivelul global, există o limita
superioară de producţie a substanţei organice a cărei plafon nu poate fi străpuns
fără a provoca grave perturbări ale echilibrelor ecologice. 5). Legea
optimalităţii. Ea se referă îa o constelaţie de factori interni şi externi ce
condiţionează realizarea celei mai bune structuri şi desfăşurarea cea mai
adecvată a proceselor caracteristice unui sistem.
6). Legile excluderii, cunoscută şi sub principiul lui Gause (1934). Legea
în discuţie poate fi astfel exprimată: într-un ecosistem, indiferent de
complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi rusă
ecologică, adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată.
7). Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe seama
mediului lor înconjurător. Aceasta înseamnă că autodezvoîltarea necesită
folosirea într-un regim optim şi sever controlat, a resurselor substanţiale,
energetice şi informaţionale din mediu. Legea elaborată de Reimers (1984)
conduce la trei consecinţe importante: a) producţia absolut neîncetată de
substanţă organică principal este imposibilă; b) oricare sistem viu mai bine
organizat constituie o ameninţare potenţială pentru sistemele vii cu un nivel de
organizare inferior şi c) biosfera nu se dezvoltă numai pe baza resurselor
planetei, ci şi a acţiunii sistemelor cosmice, în particulara radiaţiei solare.
8). Legea toleranţei, formulată de către Shelford (1913), relevă faptul că
orice proces şi sistem din lumea vie posedă un optim al dezvoltării situat
între pragurile minime şi pragurile maxime ale acţiunii diverşilor factori interni
şi externi. Nesocotirea pragurilor de toleranţă se soldează totdeauna cu
extincţia procesului sau cu deteriorarea şi moartea sistemului. Un exemplu
clasic de ilustrare a acţiunii legii toleranţei în agricultură şi în ecologia
agricolă îl constituie nivelul cantitativ înregistrat în cazul recoltelor în
dependenţă de condiţiile climatice, în particular de cantităţile de precipitaţii
anuale, de temperatură şi de alţi factori.
9). Legea minimului, sau a factorilor limitanţi, a fost descoperită în
1840 de către agrochimistul german Justus von Liebig care a observat că
procesul de creştere a plantelor este întotdeauna limitat de elementul mineral
care se află în cantitatea cea mai mică, chiar dacă toate celelalte substanţe
nutritive sunt reunite într-o concentraţie optimă. Într-o enunţare generală
aplicabilă tuturor sistemelor vii, în special ecosistemelor naturale, celor
construite de om, biosferei şi societăţii umane ca subsistem al biosferei, legea lui
Liebig ar putea fi astfel exprimată: creşterea şi dezvoltarea unui sistem oarecare,
indiferent de natura sa, sunt condiţionate de acel element (componentă
internă, resursă externă şi factor al ambianţei) care se află la dispoziţia
sistemului în cantitatea cea mai mică.
10). Legea eficienţei descrescânde a efectelor pozitive sau legea
creşterii neproporţionale a influenţelor exercitate de către factorii favorabili
dezvoltării unui sistem viu, după depăşirea zonei optime de acţiune. Legea în
discuţie arată că niciodată nu este posibil să existe o relaţie liniară între dozele
crescânde ale unui factor favorizant şi reacţiile sistemelor vis supuse acţiunii
acelui factor. Ea a fost formulată în 1905 de Mitscherlich şi poate fi ilustrată pe
baza studierii relaţiei dintre cantitatea de îngrăşăminte minerale aplicate şi
creşterea recoltelor, (fig. 1. Cercetările agronomice consemnează numeroase
reacţii de acest gen ale culturilor agricole fafă de diversitatea tratamentelor
 Fig. 1. Intensitatea reacţiei la modificarea concentraţiei unui factor ecologic
(curba Mitscherlich). Δy = sporul de recoltă

Cel mai evident rezultat al acţiunii acestei legi îl înregistrează fermierii în

cazul culturilor când constată că recoltele lor nu sunt niciodată proporţionale cu
investiţiile financiare. În aceste cazuri nu trebuie să se piardă din vedere faptul
că sistemele vii, în speţă plantele cultivate, reacţionează conform legilor
fiziologiei şi ecofiziologiei lor, deci în concordanţă cu legea răspunsului
neproporţional al organismelor faţă de creşterea factorilor stimulatori şi nu în
acord cu dorinţele noastre.
11). Legea resurselor naturale limitate, se întemeiază pe faptul, evident
de altfel, că în condiţiile biosferei terestre, născute şi dezvoltate pe un corp
cosmic limitat ca dimensiuni - planeta Pământ - resursele vieţii sunt şi ele
limitate. Enunţarea acestei legi de către ecologi şi alţi specialişti a iscat la
vremea sa vehemente critici din partea unor economişti şi sociologi care şi-au
imaginat că resursele naturale ale planetei sunt nelimitate, iar procesele productiei
şi creşterii economice pot să aibă loc într-un ritm accelerat la infinit. Răspunsul
raţional la această problemă complexă a fost dat din punct de vedere ecologic şi
economic de economistul Boulding (1966). El a propus înlocuirea, economiei
de consum şi a exploatării rapace a resurselor naturale printr-o economie
echilibrată (ecodezvoltare), specifică unei „nave cosmice" cum este planeta
Pământ, conjugată cu folosirea cumpănită a lor de către mai multe generaţii
lăsându-se astfel reale posibilităţi refacerii celor regenerabile.
12). Legea creşterii complexităţii sistemelor vii, a evoluţiei spre un
consum minim de energie şi substanţă şi perfecţionarea sistemelor
informaţionale, a fost formulată de Reimers (1984). Această lege este în fapt o
lege cibernetică şi ea sugerează ideea că sistemele vii complexe se pot realiza
numai în virtutea intervenţiilor benefice a mai multor retroacţiuni negative
interne. Rezultanta, o constituie tocmai optimizarea structurală şi funcţională a
sistemelor vii, în cazul special al ecologiei fiind vorba de optimizarea
ecosistemelor naturale, a celor construite de om şi a întregii biosfere.
Toate legile enumerate mai sus, 17 la număr au fost sistematizate în
tabelul 1. avându-se în vedere domeniul în care se manifestă sau se aplică
legea. Au fost distinse patru domenii largi de aplicare a legilor ecologiei şi
anume: legi legate de structura generală a ecosistemelor naturale şi edificate de
om, legi care determină funcţiile în ecosistem şi cibernetica ecosistemelor
naturale şi edificatre de om, legi privind energetica ecosistemelor naturale şi
edificatre de om şi implicaţiile lor în circulaţia substanţelor prin intermediul
ciclurilor biogeochimice şi legi care relevă aspectele globale ale existenţei
biosferei.

1.3. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ECOLOGIEI

AGRICOLE PE PLAN GENERAL ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Preistoria agroecologiei
Asemena altor ştiinţe, consecinţele despre natură şi agricultură se găsesc
împrăştiate În legende vechi şi apoi în operele unor filosofi din antichitate.
Spre exemplu preoţii egipteni şi apoi cei din Mesopotamia posedau
multe secrete ale cultivării plantelor şi înmulţirii lor (polenizarea artificială a
curmalului, adaptarea la penodicitatea revărsării Nilului care permiteau
obţinerera a două recolte de grâu, orz şi mei în delta şi lunca fluviului,
executarea lucrărilor agricole în legătură cu succesiunea anotimpurilor). Dar
de cunoştinţe sistemice privind agricultura, viaţa plantelor cultivate şi a
animalelor domnestice putem vorbi abia după scrierea în antichitatea greco-
romană a unor adevărate tratate de agricultură şi enciclopedii de istorie naturală.
 Tabelul 1.
Legile generale ale ecologiei

După acumularea cunoştinţelor şi participarea timp de câteva milenii a

agriculturii tradiţionale diferiţi oameni cultivaţi din antichitatea greco-latină a
lumii mediteraneene, au fost îndemnaţi să transmită sub formă scrisă
contemporanilor lor toate cunoştinţele empirice acumulate de-a lungul
timpului istoric.
De asemenea de la cultura greacă moştenim mai multe opere în care se
găsesc descrise procese agroecologice.
 De la romani au rămas mai multe scrieri valoroase (despre agricultură).
Dintre acestea amintim Naturalis histona a lui Plinms cel Bătrân (23-79 d.Ch)
conţinând mai multe scrieri dedicate botanicii, agriculturii şi mediului.
Aceste scrieri istorice stau la temelia ştiinţelor agronomice ulterioare cu
descrieri ale unor procese pe care astăzi le situăm în domeniul agroecologiei şi au
constituit un imens grup de cunoştinţe ce s-au perpetuat din antichitate peste
întreg evul mediu şi renaştere până în epoca istorică numită modernă. Dintre
naturaliştii acelei perioade subliniem în mod deosebit pe francezul De Buffon
(1707-1788) care în vasta sa operă "Histoire naturelle, generale et particuliere",
apărută în 36 volume îa Paris între anii 1749-1788, aduce binemeritate elogii
cultivării pământului şi creşterii animalelor domestice, "pentru că acestea sunt
singurele bunuri reale, toate celelalte, chiar şi aurul şi argintul nu sunt decât
nişte bunuri arbritrare, nişte monede de credit, ce n-au valoare decât în măsura
în care produsele pământului îe-o conferă". Elogiul adus agriculturii de către
Buffon exprimă un mare adevăr valabil pentru toate naţiunile fiindcă şubrezirea
bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbuşirea societăţilor umane celor
mai sofisticate, informaţional.
În rândurile celor care au trăit şi activat înainte de geneza ecologiei şi
agroecologiei ester necesar să amintim contribuţiile lui Boussingault, Liebig şi
de Candolle, ale căror opere merită să li se acorde întreaga atenţie şi astăzi.

Geneza şi dezvoltarea agroecologiei contemporane

Agroecologia ca ramură aplicativă a ecologiei generale s-a născut abia în
secolul al XX-lea, după ce îndeosebi botaniştii şi după ei entomologii şi alţi
zoologi au publicat lucrări de anvergură în domeniul ecologiei indivizilor,
populaţiilor şi comunităţilor vii. Ecologia agricolă s-a născut în Italia, un pământ
cu vechi tradiţii în agricultură încă din neolitic, iar de aici plecând a cucerit ţările
din vest cu o agricultură dezvoltată, îndeosebi Franţa, Belgia Olanda, Anglia şi
Statele Unite ale Americii. În ţările din estul Europei ecologia agricolă ca
disciplină independentă şi preocupare a cercetătorilor s-a dezvoltat abia
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi în deosebi după anul
1970 spre zilele noastre.
Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de apariţia a două
cărţi de referinţă şi anume: Ecologia agraria (1928) a profesorului G. Azzi de la
Uniuversitatea din Torino şi Ecologie agricole (1938) din Gembloux (Belgia).
Aceste prime tratate de agroecologie pe plan mondial s-au ocupat mai mult de
acţiunea factorilor de mediu asupra plantelor cultivate sub raporturi
ecofiziologice (problematică de autecologie vegetală). Acest domeniu de
investigaţie a fost dezvoltat şi în Franţa de către Albert Demolon (1881-1954)
care a publicat două monografii deosebit de importante pentru cunoaşterea
ecofiziologiei plantelor cultivate şi anume: Croissance de vegetaux cultive
(1934) şi La genetique des sols (1948).
Rezultatele cercetătorilor făcute de către agronomul şi ecofiziologul
Transeau în SUA în anul 1926 au constituit primul pas spre cunoaşterea mai
exactă a proporţiilor în care se acumulează şi utilizează energia solară absorbită
şi fixată sub formă de substanţe organice bogată în energie chimică potenţială.
Acest randament nu este mai mare de 1,6 % (din care 0,4% se pierde prin
respiraţie). Măsurătorile au mai relevat că planta (porumbul) cheltuie 96,5% din
energia solară absorbită într-un proces mai mult fizic decât biologic (transpiraţia
vegetală).
În cea dea doua jumătate a secolului XX - lea agroecologia a parcurs o
dezvoltare explozivă, cu un caracter de creştere exponenţială. Au apărut pe plan
mondial mai multe manuale dintre care amintim: Agrarokologie (Ecologie
agrară a lui Tischler (1962), Food production and consumption: The effîciency
of human food chains and nutriend cycles (producerea şi consumarea hranei:
eficienţa lanţurilor trofice umane şi ciclurilor nutrienţilor), de editorii
Duckham, Jones şi Roberts (1976) Agricultural Eology: An Analysis of the
World Food Production System (Ecologia agriculturii: o analiză a sistemelor
mondiale de producere a hranei) de Cox şi Atkins (1979) Agricultural Ecology
(Ecologie agrară) de M. Ferrari, E. Marcom, M. Marconi şi A, Menta (1998) şi
altele. Pe lângă acestea se pot adăuga o mulţime de lucrări monografice dedicate
agroecosistemului, agroecologiei, diferitelor tipuri de sisteme agricole şi lanţuri
trofice alimentare ale omului asupra cărora se vor face referiri în cuprinsul
manualului.
Din foarte numeroase lucrări monografice şi nenumărate studii apărute
în diverse periodice de specialitate se pot evidenţia mai multe direcţii de
cercetare ale ecologiei agricole contemporane.
 E.P. Odum definind ecosistemul agricol, susţine că agroecosistemele
sunt biosisteme ideale pentru studierea naturii fluxurilor de substanţe (cicluri
biogeochimice) şi energie fiindcă ele reprezintă comunităţi vegetale cu structuri
simple, limite bme conturate de către om, iar intrările şi ieşirile de nutnenţi şi
energie culturală pot fi uşor controlate.
Whittacer şi Likens (1973) au arătat că media conţinutului de carbon în
biomasa uscată vegetală exprimată în grame de carbon/m2 într-un an în cazul
ecosistemelor agricole este de 2,1 -3,1 ori mai mică decât a siivoecosistemelor
defrişate pentru a face loc culturilor agricole. Mai mult, mlaştinile şi turbăriiîe,
posedă o bioproductibiiitate de 3,9 ori mai mare decât a agroecosistemelor şi
paradoxal, cea mai mare (1125 g C/m2 amual) dintre toate ecosistemele lumii vii
de pe Terra.
Un alt ecolog, H.T. Odum (1971, 1995) a adus contribuţii esenţiale în
legătură cu fluxul energetic, producţia agricolă şi economia sau bioeconomia
umană.
Aspectele ecologice ale fluxului de energie în agroecosisteme ai fost
studiate de mai mulţi cercetători (H.T. Odum, 1976, Snaydon şi Elston, 1976;
A.N. Dunckham,1976; D. Pimentel şi M. Pimentei, 1979 şi alţii).
Utilizarea pe scară întinsă în spaţiu şi timp a diverselor produse chimice
(fertilizând chimici şi pesticide) cu unicul scop de a mări cantitatea de produse
agricole prin creşterea recoltelor, a ridicat atât în faţa cercetătorilor agronomi şi
agroecologi problema gravă a poluării landşaftului agricol şi a alimentelor, iar
prin circulaţia substanţelor în ciclurile biogeochimice, a poluării întregii biosfere.
Cercetările din tot cursul secolului al XX lea au urmărit ambianţa din
agroecosisteme sau mai exact influenţa factorilor externi naturalii asupra
agroecosistemelor cum sunt factorii climatici şi de sol, precum şi fcctorii
culturali.
Investigarea biodiversităfn şi a vulnerabilităţii genetice a speciilor
componente a agrobiocenozelor precum şi a posibilităţilor de aplicare a
biotehnologiilor şi ecotehnologiilor reprezintă preocupări din ultimii 15-20 de
ani (Solbrig, 1991, Lovejoy, 1995, Galun şi Bereiman, 1997 şi alţii).
O direcţie de cercetare extrem de interesantă şi de mare importanţă pentru
alcătuirea unor prognoze agricole apropiate de o posibilă realitate în viitor şi
cât mai corecte, o constituie modelarea matematică în ecologie şi agroecologie.
Dezvoltările în acest domeniu au fost stimulate de sintezele lui Snedecor şi
Cochiran (1980), France şi Thornley (1984), iar mai recent ale lui Beeby (1993),
Botterweg şi colab., (1994), France şi Teutsch (1994), Patten (1994) şi alţii.
La toate acestea se pot adăuga investigaţiile contemporane de ecologie
scalară în aprofundarea diverselor tipuri de iandşaft, inclusiv landşaftul
agricol, în contextual dezvoltării sustenabile (Hali, 1995) ca o nouă direcţie de
cercetare.

Agroecologia în România
Agroecologia în România a parcurs, cu un oarecare decalaj în
dezvoltarea ei, aceleaşi etape ca ecologia agricolă de pe plan mondial. În linii
generale se poate vorbi de existenţa în România a unei perioade
preagroecologice a dezvoltării unor cercetări ce conţin numeroase date de ordin
ecologic dar atenţia cercetătorilor a fost concentrată asupra contribuţiei
factorilor externi în realizarea recoltelor prin medierea de către primii a mai
multor procese ecofiziologice şi apoi unei perioade agroecologice propriu zise,
când interesul agronomilor şi biologilor s-a focalizat asupra structurii şi
funcţionării agroecosistemelor sub multiple raporturi.
Începuturile cercetătorilor de ecologie agricolă (autecologia) se
leagă de investigaţiile celui mai vestit agronom român, academicianul
Gheorghe Ionescu Siseşti (1885 - 1967). El a efectuat în perioada
interbelică, în cadrul Institutului de cercetări Agronomice al României
(ICAR) al cărui fondator a şi fost, cercetări privind fenomenele de distrugere şi
refacere a solului (1925), care în ecologia contemporană le găsim sub
denumirea de retrogresiune şi restaurări ecologice; apoi studii complexe legate
de cultura porumbului (1933, 1955) şi a grâului (1938) în care sunt descrişi
factorii climatici care influenţează obţinerea unor recolte ridicate, iar
împreună cu Coculescu a lăsat o valoroasă descriere a stării fertilităţii
solurilor din România (1935). În fine, trebuie menţionat că de la Gh. Ionescu
Siseşti ne-a rămas un interesant curs de agroecologie (1922) scris după modelul
cursurilor germane de la Jena (Germania) unde şi-a pregătit între anii
1909-1911 teza de doctorat "Agricultura ţărănească în România distinsă
de către Universitatea din Jena cu meritatul "Magna cum laudae". Cursul
conţine numeroase concepte de ecofiziologie vegetală şi de autecologie
agricolă. În ultimii 20-25 ani s-au publicat primele cursuri şi tratate de
agroecologie din care enumerăm: Elemente de agroecologie (Puia şi colab.,
1978), Agroecologie (Puia şi Soran, 1984), Curs de ecologie agricolă (Coste,
1986), Ecologia şi protecţia mediului (Şchiopu, 1997), Agroecologie,
Ecologism, Ecologizare (Puia, Soran, Rotar, 1998), Ecologie generală şi
agricolă (Coste I., Borza I, Arsene G., 2001).

Întrebări:
1.Definiţi obiectul de studiu al ecologiei agricole şi arătaţi etapele
parcurse în conturarea sa.
2.Cunoaşteţi principalele contribuţii româneşti la conturarea şi
dezvoltarea ecologiei agricole?
3.In ce constă orientarea sinecologică în cercetarea ecologică agricolă?
4.Cum explicaţi principiul conform căruia în natură "toate sunt legate de
toate"? Dar "natura se pricepe cel mai bine " sau " totul trebuie să ducă
undeva "?
5.Aţi citit cartea lui B. Commoner: Cercul care se închide (Ed. Politică
Bucureşti, 1980)? Ce concluzii aţi desprins în legătură cu prezentul şi
viitorul planetei? Încercaţi să le aşterneţi pe câteva pagini scrise.
 CAPITOLUL 2

ECOSISTEMUL AGRICOL (AGROECOSISTEMUL)

2.1. CONCEPTUL DE ECOSISTEM AGRICOL

(AGROECOSISTEM)

Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem a fost elaborat relativ târziu,

pe măsura extinderii metodei sistemice la studiul fenomenelor din agricultură (W.
Tischler, 1965; E. P. Odum, 1971; I. L. Hopfer, 1974; H. I. Mulle, 1976; R. W.
Snaydon, J. Elston, 1976; I. Puia, V. Soran, 1978, 1979, 1981, 1986, 1988, 2001; W. G.
Cox, M. D. Atkins, 1979; J. Tivy, 1990; M. Allaby şi colab. 1994 ; E. J. Kormondy 1996,
s.a.). Utilizarea acestui concept oferă o viziune de ansamblu asupra proceselor care
concură la realizarea producţiei agricole, cu posibilităţi de influenţare pozitivă a
acestor procese.
Agroecosistemul (ecosistemul agricol) reprezintă o unitate funcţională a
biosferei creată şi întreţinută de către om în scopul obţinerii de biomasă destinată
propriului consum. Omul creează agroecosisteme modificând în sensul dorit,
ecosistemele naturale deja existente, ca în cazul păşunilor şi fâneţelor sau înfiinţând în
mod planificat ecosisteme nemaiîntâlnite în natură, ca în cazul culturilor sau a
complexelor de creştere intensivă a animalelor domestice.
Situaţia reală şi metodele de studiu a ecosistemelor nu oferă suficiente
criterii pentru a face diferenţiere absolută între ecosistemele naturale şi cele
agricole, această diferenţiere se realizează treptat pe măsură ce intervenţia
omului este mai mare. În consecinţă, descrierea ecosistemelor agricole se
realizează prin raportarea permanentă la modelele structurale şi funcţionale ale
ecosistemelor naturale aşa cum vom proceda şi noi în continuare (I. Coste,
1986).
Agroecosistemele sunt create de către om şi existenţa lor este dependentă de
intervenţia acestuia. Ele sunt înfiinţate sau desfiinţate potrivit cu cerinţele economice
pe când ecosistemele naturale au un pregnant caracter de continuitate, ele se dezvoltă
într-un timp mai lung potrivit unor cerinţe biologice de organizare.
Structura şi funcţiile agroecosistemelor sunt dirijate de către om în direcţia
obţinerii unei cantităţi maxime de biomasă utilizabilă în economia societăţii umane,
proces care se realizează prin simplificarea maximă a acestor structuri şi funcţii şi
inducerea unei stări permanente de instabilitate. În contrast, ecosistemele naturale nu
evoluează spre maximizarea unui singur component ci spre optimizarea productivităţii
tuturor componentelor biocenotice, maximizarea fluxului de energie solară ce străbate
ecosistemul şi realizarea echilibrului cu biotopul.
Agroecosistemele sunt entităţi fragmentate în spaţiu şi timp. Ele sunt insule de
mărimi variabile în cadrul ecosistemelor naturale, fapt foarte evident în cazul unor
culturi agricole reprezentate prin parcele ce formează un veritabil mozaic. Pe de altă
parte, nivelurile trofice din agroecosistem sunt disjuncte, producţia primară sau
secundară este preponderent destinată necesităţilor umane şi ca urmare ea se exportă
consumându-se într-un alt spaţiu decât cel de producţie, fapt ce induce o circulaţie
liniară a elementelor chimice din agroecosistem. Mai mult decât atât, consumul poate
fi temporizat prin depozitarea de lungă durată a producţiei. În ecosistemele naturale
mature (cu puţine excepţii), biomasa se consumă integral în acelaşi biotop şi în acelaşi
orizont de timp. Aceste constatări sugerează (I. Puia şi colab., 2001) că abordarea
conceptului de agroecosistem necesită o perspectivă diferenţiată sub aspect scalar, pe
de o parte considerându-se unităţile de producere efective a biomasei utile şi pe de altă
parte extinzându-se studiul complex asupra unităţilor de producere şi consum al
acestei biomase. Din această ultimă perspectivă, agroecosistemul se conturează ca un
concept abstract în care pe ultimul plan trec funcţiile de realizare a circuitelor
biogeochimice.
Agroecosistemele sunt constituite ca şi ecosistemele naturale dintr-o
componentă abiotică - agrobiotopul şi una biotică agrobiocenoza.
Agrobiotopul sau biotopul agricol este amenajat de om pe fondul biotopului
natural în direcţia satisfacerii cât mai complete a cerinţelor biologice a plantelor de
cultură sau animalelor domestice, deseori în detrimentul populaţiilor spontane.
Amploarea intervenţiei în biotop depinde pe de o parte de cunoştinţele şi posibilităţile
economice de care dispune societatea iar pe de alta parte de gradul de satisfacere a
cerinţelor ecologice ale plantei sau animalului domestic, de către factorii ecologici din
biotopul natural. Această intervenţie este îndreptată în general spre uniformizarea
biotopului şi exprimă destul de fidel gradul de intensivizare a activităţii agricole.
Pentru culturile agricole uniformizarea constă în principal în crearea de suprafeţe
plane şi asigurarea unui aport uniform de apă şi elemente nutritive, mergând, în cazul
culturilor protejate în sere, până la controlul strict al tuturor factorilor de biotop.
Pentru complexele de creştere a animalelor, controlul raţiilor alimentare şi a
habitatului face ca acestea să fie comparabile din punctul de vedere al uniformizării
biotopului cu ecosistemele de culturi protejate.
Agrobiocenoza. Biocenoza agricolă este impusă de către om în funcţie de
scopul urmărit. El cultivă sau creşte într-un biotop o anumită specie de plante şi
respectiv de animale domestice a cărei importanţă este semnificativă pentru ecosistem.
Totodată, omul încearcă să elimine din agrobiocenoză componenţii spontani, care ar
putea concura sau consuma plantele şi animalele utile lui, astfel că structura şi
compoziţia agrobiocenozelor este mult simplificată comparativ cu a biocenozelor
naturale.
Omul se comportă ca specie dominantă a agrobiocenozelor, nu atât prin
abundenţa sau biomasă, ci prin activitatea sa reglatoare. Această activitate generează
starea de homeostazie din interiorul agroecosistemelor şi perpetuarea lor, chiar în
condiţiile unei structurări ce se abate mult de la starea naturală de echilibru.
Agroecosistemele au fost create de om în locul ecosistemelor naturale pe care
le înlocuieşte temporar sau definitiv, în vederea lărgirii bazei sale alimentare sau a
bazei altor produse de consum. Delimitarea topografică a agroecosistemelor se
realizează în majoritatea cazurilor destul de uşor, limitele lor fiind evidente în raport
cu ecosistemele naturale învecinate când este vorba despre agroecosistemele înfiinţate
special de către om cum este cazul culturilor sau plantaţiilor. Delimitarea devine mai
dificilă în cazul pajiştilor exploatate ca păşuni, care trec treptat în pajişti puţin sau
deloc modificate de om ca în situaţiile întâlnite în savane sau în regiunile alpine
temperate.
Delimitarea agroecosistemelor întâmpină uneori dificultăţi de ordin
conceptual, generate de distorsiunile structurale şi funcţionale impuse de om. În cazuri
frecvente, îndeosebi în ţările industrializate, se înregistrează disocierea topografică a
componentelor trofice a agroecosistemelor, generate de exportul de biomasă. Se pune
în acest context problema dacă populaţiile umane care utilizează în oraşe recolta
agricolă din agroecosisteme, pot fi considerate componente ale agroecosistemelor
respective, deşi topografic ele nu sunt incluse în acestea. În concepţia sistemică,
specifică abordării ecologice, considerarea omului drept componentă a
agroecosistemului este necesară prin prisma acţiunilor sale specific umane care îl
deosebesc de acţiunea celorlalte vieţuitoare. El nu este prezent întotdeauna în
agroecosistem ca entitate fizică, dar prezenţa lui directă sau indirectă se manifestă prin
suma de acţiuni prin care modifică parametrii structurali şi funcţionali ai acestuia în
favoarea sa.
O altă problemă care se iveşte în acelaşi context este aceea a interrelaţiilor
dintre populaţiile de animale domestice din complexele de creştere intensivă şi
agroecosistemele din care le este asigurată baza trofică. În mod indiscutabil,
dimensiunile şi structura acestor populaţii influenţează dimensiunile şi repartiţia
agroecosistemelor culturilor de plante furajere pe suprafeţe apreciabile, astfel încât nu
pot fi complet separate de agroecosistemele culturii. Pe de altă parte, în fiecare
complex se stabilesc interrelaţii specifice şi legi de funcţionare proprii, astfel că, din
motive metodologice, pot fi considerate şi ca agroecosisteme separate.
 Fig. 2. Elementele componente ale agroecosistemului (I. Coste, 1986)

Se pot distinge prin analogie cu ecosistemele naturale: agroecosisteme

autotrofe sau majore având nivelul producătorilor bine reprezentat (culturi, pajişti) şi
agroecosisteme heterotrofe (minore) având nivelul producătorilor absent (complexe de
creştere a animalelor).
Sistemul agroalimentar. Agroecosistemele de pe teritoriul unei ţări se
angrenează ca subsisteme ale unui sistem mai larg definit prin termenul de sistem
agroalimentar naţional. Sistemul agroalimentar naţional asigură producerea resurselor
de hrană în agroecosisteme, prelucrarea şi distribuirea lor membrilor societăţii,
înglobând toate subsistemele care concură la realizarea acestor funcţii. Coordonarea
întregului ansamblu este de competenţa guvernului fiecărei ţări.
Sistemul agroalimentar al unei ţări sau regiuni este comparabil cu un
agroecosistem de mari dimensiuni cu canale de circulaţie a materiei şi energiei foarte
complexe, a cărui homeostazie este menţinută de către om printr-o investiţie
semnificativă de energie; randamentul de funcţionare a acestui sistem este, în mod
firesc, dependent de optimizarea structurii sale. Agroecosistemele manifestă o
varietate excepţională determinată de diversitatea biotopurilor existente pe Pământ, de
necesităţile economice (în primul rând alimentare) ale societăţii şi de gradul de
intervenţie a omului în structura şi funcţiile lor. Cele mai reprezentative
agroecosisteme sunt culturile ierboase anuale şi bienale, în măsură să evidenţieze
trăsăturile caracteristice din structura şi funcţionarea lor; de aceea, cele mai multe
consideraţii privitoare la agroecosisteme se referă la aceste culturi. Un număr
apreciabil de agroecosisteme aparţin altor tipuri, dar îşi desfăşoară funcţiile principale
după modele asemănătoare cu acestea.
 Agrobiomul. (Biomul agricol) reuneşte agroecosisteme asemănătoare prin
structura şi funcţiile lor, independent de localizarea geografică şi compoziţia specifică
concretă. În stabilirea agrobiomurilor s-a pornit în mod firesc de la tipurile de culturi
agricole, comparabile, în domeniul natural, cu formaţiunile vegetale şi s-au ales ca
repere: structura spaţială şi temporală a biocenozelor în corelaţie cu gradul de
omogenitate al biotopului precum şi tendinţa generală de realizare a circulaţiei
materiei şi energiei prin agroecosistem.
Pentru a simplifica analiza caracteristicilor generale ale agroecosistemelor I.
Coste, (1986) propune gruparea lor în unităţi ierarhic superioare numite agrobiomuri
(= tipuri de agroecosisteme) prin analogie cu biomurile care grupează ecosistemele
naturale:
1. Culturi ierboase anuale şi bienale,
2. Păşuni şi fâneţe permanente,
3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi,
4. Culturi protejate,
5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor.

2.2. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA AGROECOSISTEMELOR

Dezvoltarea societăţii umane a fost direct condiţionată de asigurarea bazei sale

trofice prin crearea şi perfecţionarea în acest scop a ecosistemelor agricole. Activitatea
de gospodărire a acestora, definită prin termenul de agricultură, reflectă în modul cel
mai fidel nivelul de dezvoltare al societăţii dintr-o parte sau alta a globului.

2.2.1. Societatea preagricolă bazată pe cules şi vânătoare

Societatea umană din paleolitic era alcătuită din triburi care îşi procurau hrana
prin cules şi vânătoare, în mod asemănător cu unele triburi primitive ce s-au menţinut
până azi în diferite regiuni ale globului (aborigenii din Australia, boşimanii în sudul
Africii, pigmeii în Africa Centrală, indienii americani din Bazinul Amazonului,
eschimoşii din Alaska, Groelanda). Pentru procurarea hranei, populaţiile de culegători
şi vânători explorau arii întinse pe care ajungeau să le cunoască bine, identificând şi
utilizând selectiv un număr apreciabil de plante şi animale comestibile. Astfel,
populaţiile actuale vedda (Sri Lanka) de culegători şi vânători socotesc comestibile
peste 40 specii de plante şi 20 specii de animale iar aborigenii australieni cunosc în jur
de 300 plante alimentare (J. Lips, 1953). În funcţie de rodnicia ţinuturilor, populaţiile
primitive actuale sunt dispersate în grupuri reduse de 6 - 50 indivizi în căutare de
hrană şi este probabil ca şi populaţiile paleo şi mezolitice să fi avut o situaţie
asemănătoare. Activităţile variate de căutare a hranei nu permiteau o diviziune reală a
muncii. Productivitatea ecosistemelor naturale determină amplitudinea nomadismului
şi implicit densitatea populaţiei dintr-un teritoriu. În lungile peregrinări pentru
căutarea hranei, bătrânii şi copii constituiau un balast pentru grup, ceea ce limita
numărul lor şi creşterea populaţiilor. Se apreciază că omul putea să obţină în situaţia
de culegător şi vânător în jur de 10 kcal/m2⋅an , ceea ce înseamnă că pentru
întreţinerea anuală a unei fiinţe umane era necesară o suprafaţă de minimum 10 ha în
ecosistemele cu productivitate redusă. În acest context, cercetările recente arată că la
sfârşitul paleoliticului, teritoriul ţării noastre, beneficiind de o productivitate mijlocie
ar fi putut întreţine viaţa unei populaţii de numai cca.. 800.000 locuitori. (I. Puia, V.
Soran, 1981).
În societatea de culegători şi vânători, omul era inclus în reţeaua trofică a
ecosistemelor naturale la fel ca celelalte specii de consumatori. Dimensiunile
populaţiilor sale erau semnificativ determinate de interacţiunile din cadrul acestei
reţele, ce orientau evoluţia ecosistemelor spre stadiul de maximă stabilitate, definite
prin climax. Treptat, omul paleolitic a început să controleze focul pe care şi l-a luat
apoi aliat în lupta pentru procurarea hranei. Cu ajutorul focului el a învăţat să-şi
pregătească hrana, mărindu-i gradul de digestibilitate, dieta sa căpătând astfel
particularităţi noi, deosebite de celelalte animale. Cercetări recente (A. Johnson, 1990;
W. Konner, 1990; B. R. Lee, 1990; citaţi de I. Puia şi colab. 2001), arată că dieta
triburilor primitive din zonele tropicale este comparabilă cu dieta recomandată de
dieticienii actuali şi că aceasta se asigură într-un timp relativ scurt lăsând suficient
timp pentru relaxare şi viaţa culturală a comunităţii. Subnutriţia este în mod obişnuit
absentă datorită unei permanente ajustări a efectivelor populaţionale cu nivelul
resurselor alimentare din ecosisteme. Structura propriu-zisă a dietei variază de la
ecuator spre poli având ca tendinţă creşterea importanţei consumului de carne.
Acumularea treptată de cunoştinţe privind cerinţele ecologice ale principalelor
specii alimentare de plante şi animale, au determinat populaţiile umane să întreprindă
acţiuni pentru crearea sau lărgirea unor habitate prielnice acestor specii. Omul primitiv
folosind focul şi uneltele a iniţiat pentru prima dată în biosferă, acţiuni de anvergură
prin amenajarea artificială a unor habitate corespunzând nevoilor proprii. Direcţia
transformărilor iniţiate de om este legată în primul rând de lărgirea bazei alimentare a
populaţiei umane prin extinderea covorului vegetal ierbos în detrimentul celui
forestier, apoi prin înlocuirea treptată pe suprafeţe întinse a ecosistemelor naturale cu
ecosisteme artificiale. Aceasta înseamnă, sub aspect ecologic, înlocuirea unor
ecosisteme stabile de climax prin altele mai tinere cu o productivitate ridicată,
subordonată din ce în ce mai mult nevoilor umane. Omul a devenit prin aceste acţiuni
o specie cu rol reglator important în ansamblul biosferei, creându-şi un ansamblu de
biotopuri caracteristice.
2.2.2. Geneza agroecosistemelor; omul producător de resurse alimentare.
Trecerea de la stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânătoare la cel de
producător al acesteia, pe seama unor plante cultivate şi a unor animale domestice a
avut loc în decursul unei lungi perioade în care agricultura s-a constituit ca activitate
specifică societăţii umane. Geneza agriculturii este apreciată astăzi ca cea mai
importantă revoluţie din istoria omenirii denumită şi revoluţia agricolă, revoluţia din
neolitic sau revoluţia în producerea de alimente. Ea a conferit omului o poziţie
alimentară avantajoasă, unică printre celelalte vieţuitoare din biosferă, în contrast cu
constituţia sa fizică destul de fragilă.
Teritoriile în care au avut loc pentru prima dată cultura plantelor şi
domesticirea animalelor ca şi formele primare ale agriculturii, constituie încă
obiectul unor dispute ştiinţifice. Dovezile arheologice din această perioadă,
chiar dacă sunt destul de sărace indică totuşi mai multe centre şi tot atâtea
variante de început ale agriculturii. Centrele de cultură ale primelor plante
agricole corespund în general cu centrele genice ale acestora (N. J. Vavilov
1926), situate în general în zona subtropicală a emisferei nordice şi caracterizate
printr-o diversitate excepţională de forme. Este probabil ca în regiunile
considerate ca centre genice, plantele luate ulterior în cultură să fi format pe
suprafeţe întinse fitocenoze exclusiv dominate de acestea, dotate cu capacitatea
de reproducere spontană. De pe aceste suprafeţe erau recoltate periodic şi
depozitate în mod primitiv resurse de hrană după obiceiuri păstrate, la unele
triburi, până în zilele noastre. De exemplu triburile ojibva din nord-vestul
Americii de Nord recoltau, la venirea europenilor pe acest continent, orez
sălbatic din lacurile puţin adânci ale ţinutului şi-l depozitau ca nişte agricultori
veritabili. Araucanii si peruvienii din America de Sud culegeau cartofi spontan,
triburile din Noua Guinee fructe de sagotier, iar cele din Australia tuberculi de
batate (J. Lips, 1955).
În mod asemănător, populaţiile mezo- şi neolitice au putut recolta seminţe şi
fructe de plante ce creşteau în zonele foarte favorabile, socotite azi ca centre genice;
grâu, orz, mazăre în zone înalte ale Asiei Centrale, hrişcă şi sorg în China Central
Vestică, porumb în America Centrală, banane în Abisinia etc. Câmpurile de recoltare
întinse adesea pe sute de km pătraţi au devenit cu timpul centrul activităţii populaţiilor
de culegători. Productivitatea ridicată a acestor câmpuri, şi dezvoltarea tehnicilor de
conservare a recoltelor a permis restrângerea activităţii nomade de căutare a hranei şi
stabilizarea relativă în apropierea câmpurilor, concomitent cu creşterea aici a densităţii
populaţiei.
Fără intenţie specială, sau uneori conştient, culegătorii au contribuit, pe
parcursul recoltării, la reînsămânţarea speciilor folositoare; o mare parte din boabele
cerealelor cădeau la recoltare, multe organe subterane scăpau recoltării sau adesea
erau lăsate în mod intenţionat pentru regenerare. Triburile au învăţat de timpuriu ca de
regenerarea "câmpurilor de recoltare" şi de abundenţa animalelor vânate în
împrejurimi depinde existenţa lor. Descoperirile arheologice atestă profunzimea
acestei convingeri reflectată în viaţa spirituală neolitică sub forma unui extins cult al
fertilităţii.
Productivitatea ''câmpurilor de recoltare'' era asigurată de multe ori prin
aluviunile aduse de inundaţiile periodice sau în mod obişnuit prin mineralizarea
biomasei rămase în ecosistem după îndepărtarea recoltei ce reprezenta doar o
proporţie redusă. Vegetaţia acestor câmpuri dominate de una din plantele de primă
importanţă, rămânea totuşi o vegetaţie naturală complexă, ocupa solul tot timpul
anului şi îndeplinea un pronunţat rol protector faţă de sol, eroziunea acestuia
rămânând la valori reduse.
Crearea agriculturii, chiar şi în formele sale cele mai primitive, presupune
efectuarea de către om a unor lucrări ale solului, vizând semănarea sau plantarea
culturilor, iar după aceea îngrijirea şi recoltarea acestora. Îndelungi observaţii legate
de câmpurile spontane, producătoare de recolte au dus la convingerea că introducerea
germenilor de reproducere (seminţe sau organe vegetative) în sol, măresc considerabil
gradul de asigurare al noii recolte. Operaţiunea în sine presupune scormonirea
pământului, făcută la început cu unelte destinate culesului, organelor vegetative,
subterane, apoi cu unelte special concepute în acest scop.
În numeroase cazuri, seminţele sau butaşii au fost introduse fără dificultate în
straturi de aluviu rămas după inundaţiile periodice. Omul învaţă că pentru asigurarea
recoltei pe care el începe să o evalueze în perspectivă, chiar de la semănat este necesar
să protejeze plantele ce îi asigură hrana împotriva altor specii vegetale invadatoare sau
a consumatorilor animali. Treptat, verigile agriculturii se articulează într-un ansamblu
ce permite omului să creeze pe fondul ecosistemelor iniţiale, naturale ecosisteme de o
factură nouă, destinate producerii de hrană şi menţinute printr-o permanentă acţiune a
omului: agroecosistemele. Primele agroecosisteme au fost create prin investiţie de
energie umană, într-un moment când creşterea populaţiei a determinat nu numai o
presiune crescândă asupra ecosistemelor naturale exploatate ca resursă de hrană ci a
realizat şi concentrarea de energie umană necesară amenajării dorite a acestor
ecosisteme.
 Dovezile arheologice provenite din nordul Africii şi Orientul Apropiat
completate cu interpretări logic plauzibile (C. Ghilde 1936), sugerează posibilitatea de
apariţie a agriculturii tradiţionale actuale (granocultura) în această parte a lumii pe
parcursul neoliticului, cu circa 9000 - 10.000 de ani în urmă.
Geneza agriculturii este corelată în accepţiunea a numeroşi cercetători, nu
numai cu acumularea suficientă a cunoştinţelor necesare practicării ei, ci şi cu
modificări de ordin ecologic, care au impus-o ca necesitate. Neoliticul corespunde
ultimei perioade postglaciare, caracterizată printr-o încălzire a climatului, ce a avut
drept consecinţă topirea calotei glaciare ce acoperea o bună parte a emisferei nordice.
Topirea gheţarilor în Europa şi deplasarea zonei de presiuni înalte au determinat
retragerea spre nord a norilor încărcaţi cu ploaie de provenienţă atlantică. Aversele ce
udau mai înainte Africa de Nord şi Arabia s-au îndreptat spre Europa, astfel că zonele
subtropicale unde creşteau înaintaşii sălbatici ai cerealelor cultivate astăzi şi ai
animalelor domestice, au început să fie bântuite de secetă. Diminuări ale precipitaţiilor
au declanşat treptat schimbări dezastruoase în teritoriile a căror climă a fost
întotdeauna relativ uscată. Imensele câmpii au început să se transforme în deşerturi
aride presărate din loc în loc de oaze. Productivitatea ecosistemelor naturale era în
scădere iar câmpurile de pe care se recoltau cereale îşi restrângeau suprafaţa. Soluţia
compensării fenomenului de reducere a resurselor alimentare a fost cultivarea
plantelor ce furnizau aceste resurse în cantitatea cea mai mare.
Fauna a suferit de pe urma aridizării, fiind obligată să se îngrămădească
în jurul cursurilor de apă pe care le căuta din aceleaşi motive ca şi populaţiile
umane. Erbivorele erau incomparabil mai expuse aici animalelor de pradă
decât pe arealele întinse de mai înainte, efectivele lor fiind periclitate nu numai
de restrângerea bazelor alimentare ci şi de carnivore. În lupta pentru înlăturarea
concurenţei carnivorelor se stabileşte un fel de solidaritate între vânători şi
erbivorele utilizate ca hrană, vânătorul începe să le apere de carnivore iar dacă
se ocupă şi cu cultura unor plante, poate să le furnizeze şi hrana constituită din
deşeuri vegetale neutilizate în dieta proprie. Pe de altă parte, animalele încep să
se deprindă cu traiul în vecinătatea omului. Cunoştinţele despre animale se
acumulează, omul trece de la îmblânzire la adevărata domesticire, iniţiază
procesul de selecţie a exemplarelor cu însuşiri favorabile lui, asigurând
menţinerea şi reproducerea lor. S-au încercat probabil experienţe cu multe
specii, din care unele au eşuat dar omul a avut şansa ca fauna sălbatică a Asiei
Occidentale, care intra în perioada de uscăciune, să cuprindă bovine, oi, capre
şi porci, capabile să se ataşeze strâns de om. După culesul recoltei, animalele
îmblânzite pasc pe mirişte, în restul timpului pe păşunile din împrejurimi. Peste
un anumit prag al efectivelor, destul de redus de altfel, apare necesitatea
amenajării unor noi păşuni prin defrişarea vegetaţiei lemnoase sau trimiterea
vitelor să pască la mari depărtări, într-o transhumanţă ce urma în mod obişnuit
migrarea naturală a turmelor sălbatice. Un anumit număr, mai mic sau mai
mare, de membrii ai comunităţii sunt obligaţi să însoţească regulat turmele
pentru a le apăra de carnivore sau a mulge oile şi vacile. Păstorii devin în multe
regiuni nomazi dar mai păstrează de obicei în diferite forme legături bazate pe
schimburi de produse alimentare cu cultivatorii.
Modelul de geneză a agriculturii în formele sale cele mai vechi adoptat de
C. Ghilde, 1936, nu este aşa cum remarcă şi însuşi istoricul englez decât o variantă
posibilă ce îmbină în mod fericit cultura pământului cu domesticirea bovinelor, ca
premisă a utilizării lor în producerea dirijată de hrană; din acest model au evoluat
variantele de agricultură sedentară tradiţională. Observaţii efectuate asupra
populaţiilor actuale, rămase în stadii primitive de practică agricolă, arată că în mod
generalizat, cultura plantelor este conjugată cu creşterea unor specii de animale (păsări
sau mamifere), între care nu se găsesc obligatoriu bovine. Aceste constatări ca şi
probele arheologice întăresc convingerea tot mai răspândită azi, că cele două ramuri
ale agriculturii, cultura plantelor şi zootehnia s-au constituit concomitent pe aceleaşi
teritorii şi nu că una a fost precedată în timp de cealaltă sau că au apărut pe teritorii
diferite ca apoi să fuzioneze într-o îndeletnicire complexă. Practicarea agriculturii în
regiunile ecuatoriale prin varianta sa tipică de vegecultură asigură necesarul de
produse proaspete tot timpul anului. Practicarea agriculturii în zonele tropicale şi
temperate cu anotimpuri distincte asigură un exces de alimente într-o anumită
perioadă a anului şi respectiv un deficit în altă perioadă, ca urmare asigurarea securităţii
alimentare în anotimpurile nefavorabile a necesitat dezvoltarea unor mijloace de
depozitare a hranei. Cercetările arheologice indică corelaţia strânsă a dezvoltării
granoculturii cu dezvoltarea meşteşugului ceramicii care asigură cele mai sigure
depozite în vasele de ceramică (V. Soran, I. Puia, 1980).
Apariţia şi dezvoltarea agriculturii a fost precedată de mărirea
complexităţii limbajului capabil să susţină construcţii logice prospective, în
acelaşi timp agricultura a asigurat dobândirea unui număr impresionant de
cunoştinţe care au stimulat dezvoltarea psiho-socială umană.
Crearea agroecosistemelor echivalează cu înlăturarea de pe o anumită
suprafaţă a biocenozelor naturale, instituite de-a lungul unor îndelungi perioade
de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple, controlate de om.
Primele agroecosisteme păstrau un număr apreciabil de populaţii biologice din
ecosistemele naturale, pe care le înlocuiau. Ele se întindeau pe suprafeţe
restrânse, încadrându-se în ansamblul natural, fără să prejudicieze evident
structura iniţială a acestui ansamblu. Dispunerea spaţială era condiţionată de
extinderea biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultură; cu timpul ele s-
au lărgit prin amenajări artificiale a acestor biotopuri. În luncile inundabile ale
fluvilor, aşa cum s-a întâmplat în lunca Nilului sau în Mesopotamia, extinderea
s-a realizat prin desecări, în zona aridă prin practicarea irigaţiilor, iar în zonele
cu pluviozitate ridicată, prin îndepărtarea permanentă a vegetaţiei naturale (de
cele mai multe ori forestiere) invadante. Agrobiocenoza pe care omul o impune
în biotopul amenajat este similară stadiului tânăr de colonizare, din seria
dinamică a ecosistemelor naturale, cu deosebirea că omul favorizează speciile
utile în locul celor cu adaptări naturale eficiente. Omul menţine în permanenţă
caracterul juvenil, nesaturat al agroecosistemului, înlăturând prin agrotehnică
producătorii de biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor
domestice precum şi pe unii consumatori de talie mare. Ele determină în felul
acesta acumularea în agrosistem a unei cantităţi semnificative de biomasă
vegetală pe care o utilizează pentru nevoile sale. Cea mai mare parte a acestei
biomase, reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice,
este exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. Mărimea
biomasei exportată este sensibil mai mare decât din ecosistemele naturale, fie
aceste din urmă reprezentate chiar prin câmpuri de recoltare. Utilizarea
biomasei ce constituie recolta are loc în afara agroecosistemelor, elementele
extrase de către plante nu se mai reîntorc în acelaşi biotop, astfel că acesta
devine tot mai sărac în elemente nutritive de primă importanţă pentru plantele
cultivate. Consecinţa directă a exportului, constă în perturbarea circuitelor
biogeochimice proprii ecosistemelor.
Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici
funcţia antierozională, manifestată de biocenozele naturale, fapt ce face ca sub
acţiunea apei să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite elemente
ci chiar cantităţi apreciabile de sol. Fenomenele se corelează cu reducerea
corespunzătoare a productivităţii, mergând până la prăbuşirea definitivă a
agroecosistemului. Situaţia critică creată de exploatarea agroecosistemelor a
fost rezolvată de om în două moduri: prin refacerea naturală a fertilităţii, ca
urmare a reinstalării ecosistemelor naturale şi implicit a circuitelor
biogeochimice naturale, sau prin compensarea artificială a pierderilor, cu adaos
de biomasă în curs de mineralizare, şi iniţierea unor circuite agronomice
controlate. Prima soluţie corespunde tipului de agricultură itinerantă, cea de a
doua tipului de agricultură sedentară.

2.3. TIPURILE DE AGRICULTURĂ

2.3.1. Agricultura itinerantă

Agricultura itinerantă este forma cea mai primitivă de exploatare a solului de
către om. Ea este astăzi limitată la tropice, în regiunile de savană sau păduri tropicale,
dar a constituit cel puţin în neolitic un sistem larg practicat şi în Europa, fapt atestat de
prezenţa în nordul Alpilor a unor aşezări neolitice succesive construite şi abandonate
probabil în legătură cu fertilitatea pământurilor cultivate din jur. Agricultura itinerantă
rămâne caracteristică pentru Africa Centrală, dar ea este prezentă şi în Indonezia şi
Indochina (unde există în regiunea montană cu orezăriile intensive), în Bazinul
Amazonului din America de Sud şi în America Centrală.
În sistemul itinerant terenurile cultivate înlocuiesc, ecosistemele naturale
pentru o perioadă scurtă de 2-5 ani, după încheierea exploatării se refac aceste
ecosisteme naturale. În formele sale primitive, ariile cultivate sunt deplasate pe
distanţe mari şi odată cu ele aşezările umane, ceea ce apropie această agricultură de
formele de viaţă bazate pe cules şi vânătoare sau nomadism pastoral. În formele mai
evoluate ale acestui sistem, există aşezări umane sedentare care organizează câmpuri
itinerante în limitele unui teritoriu pe care îl administrează.
Câmpurile cultivate sunt create prin defrişarea vegetaţiei lemnoase de pe
suprafeţe limitate şi o uşoară scormonire a solului. În aceste câmpuri mai pot rămâne
arbori sacri, arbori care prin umbră şi frunzele lor favorizează culturile sau care produc
fructe comestibile. După defrişare terenul este de regulă incendiat, rămânând însă un
amestec de suprafeţe nude, trunchiuri de copaci semicalcinaţi, arbori în vegetaţie, într-
un ansamblu heterogen cu denumire specifică "lugan" în vestul Africii, "ray" în
Indochina sau "milpa" în America Centrală. Arderea materiei vegetale asigură pentru
primul an de cultură un aport masiv de elemente fertilizante. Defrişarea şi incendierea
se practică în regiunile tropicale pe parcursul sezonului secetos, pregătind solul pentru
culturile care sunt înfiinţate la începutul sezonului ploios şi durează în general 8 luni.
Pe terenul superficial pregătit se seamănă sau plantează intercalat mai multe specii cu
dezvoltare eşalonată, numărul lor ajungând în Filipine la peste 150 (batate, tarro, soia,
porumb, orez, legume arbustive, trestie de zahăr, bananieri etc.). Amestecul de culturi
asigură pe de o parte acoperirea solului şi o relativă protecţie împotriva eroziunii
pluviale, iar pe de altă parte asigurarea resurselor de hrană tot timpul anului (în regiuni
în care păstrarea rezervelor de hrană este extrem de dificilă) într-o dietă complexă.
Amestecul de culturi nu este generalizat, în numeroase regiuni agroecosistemul
itinerant fiind dominat de o singură specie. Cultivarea propriu-zisă durează 1 - 2 ani,
după care câmpurile sunt abandonate şi savana sau pădurea tropicală încep să se
reinstaleze, se revine însă în următorii anii pentru a recolta rădăcinile de manioc şi alte
specii sau fructele de bananieri. Ca urmare, ecosistemele agricole au limite vagi, cu
trecere treptată spre ecosistemele naturale din jurul lor.
În variantele mai avansate, agricultura itinerantă se practică în jurul
unor aşezări umane stabile întotdeauna grupate, constând de regulă din
membrii unuia sau mai multor clanuri tribale. În acest caz se remarcă dispoziţia
concentrică a suprafeţelor exploatate. În jurul satului există întotdeauna un cerc
de grădini cultivate permanent şi care beneficiază de fertilizarea cu deşeuri
menajere şi dejecţii ale micilor animale. Ele sunt ocupate de un amestec de
legume, condimente, arbori fructiferi şi reprezintă adevărate câmpuri
permanente ale agriculturii itinerante. Deseori aceste grădini sunt înconjurate
de savană (brusă) sau pădure, care le separă de câmpurile temporare.
Câmpurile temporare se dispun în cercuri în jurul localităţii cel mai bine
cultivate sunt cele mai apropiate de sat, mai departe câmpurile sunt mai. Ciclul
de exploatare şi abandonare se desfăşoară pe aceste suprafeţe după schema
menţionată prezentând însă evidente caracteristici locale.
Cu toată relativa complexitate a multor dintre agroecosistemele itinerante,
rolul lor protector este mult prea redus pentru a stăvili eroziunea rapidă a solului, mai
ales că acestea sunt localizate astăzi în regiuni cu averse violente, foarte dese la
ecuator şi în perioade ploioase la tropice. Eroziunea pluvială şi adesea eoliană a
solului, levigarea substanţelor nutritive de către precipitaţiile abundente duc la
scăderea rapidă a productivităţii şi impune abandonarea terenurilor cultivate. Pe aceste
terenuri abandonate începe evoluţia naturală a ecosistemelor ce tind spre reinstalarea
stării anterioare a agroecosistemului. Fenomenul este posibil dacă eroziunea solului nu
înregistrează valori prea ridicate şi are drept consecinţă refacerea, după o perioadă de
10-50 ani a fertilităţii iniţiale. În condiţiile în care eroziunea a dus la laterizarea solului
ce depăşeşte anumite limite, ecosistemele naturale evoluează spre forme degradate
incapabile de a reface fertilitatea necesară reintroducerii în cultura a terenurilor.
 Refacerea fertilităţii poate fi împiedicată de reluarea culturii după o perioadă
prea scurtă de timp sub presiunea populaţiei în creştere şi a sedentarizării acesteia sau
de intervenţia unor fenomene climatice nefavorabile (secetă, inundaţie). Situaţia
dramatică a populaţiilor din Sahel datorită secetei prelungite din anii 1971-1975 şi
exploatării tot mai intensive sub presiunea populaţiei în creştere a determinat
prăbuşirea pe arii intense a ecosistemelor fragile proprii regiunilor secetoase. Premisa
indispensabilă a perenităţii ecosistemului agricol itinerant presupune menţinerea
echilibrului între mărimea populaţiei şi producţia de resurse alimentare.
Agricultura itinerantă apare, ecologic adaptată la ţinuturile păduroase şi de
savană din zonele tropicale unde vegetaţia şi respectiv fertilitatea se reface uşor, fapt
ce explică perpetuarea sa până în zilele noastre. În zona temperată timpul de
reinstalare a vegetaţiei şi refacere a fertilităţii la niveluri apropiate de cel iniţial este
mult mai lung şi necesarul de teren pentru rotaţia culturii agricole - pădure (sau
pajişte) mult prea mare, drept pentru care, până la luarea în cultură, terenurile agricole
nu ajungeau să parcurgă decât stadii cu ecosisteme ierboase. În regiunile continentale
stepice aceste stadii ierboase erau impuse chiar şi pe durate mai mari de climatul arid,
necorespunzător pădurilor. În consecinţă, în zona temperată s-a renunţat de timpuriu la
agricultura itinerantă.
Creşterea rapidă a populaţiei sau fenomene climatice nefavorabile (secetă,
inundaţii) pot provoca grave fenomene de dezechilibrare a balanţei alimentare,
declanşând declinul ecologic pe întinse regiuni, sau acolo unde este posibil trecerea la
agricultura sedentară. Cazul regiunii Sahel din Africa tropicală este ilustrativ. Un
număr impresionant de oameni a început să migreze în urma secetei din 1971 - 1975
în căutarea de hrană spre regiuni mai puţin afectate de secetă, care promiteau
satisfacerea nevoilor de hrană. Urmările politicii ecologice necorespunzătoare s-au
făcut cu brutalitate simţite, atrăgând atenţia asupra necesităţii unei abordări mai
serioase. Stăvilirea eroziunii solurilor şi conservarea capacităţii de regenerare a
ecosistemelor naturale, ca premisă indispensabilă a perenităţii sistemului agricol
itinerant, presupune menţinerea unui echilibru între producţia de resurse alimentare şi
dimensiunile populaţiei din teritoriu. Acest obiectiv nu este singurul care ar putea
ameliora declinul agriculturii itinerante, însă atingerea lui nu poate fi decât rezultatul
dezvoltării acestor regiuni cu tot ansamblul de schimbări materiale şi spirituale, pe
care dezvoltarea le determină. Este posibil ca dezvoltarea regiunilor în care agricultura
itinerantă se mai practică să nu o excludă nici în viitor, dar să o îmbogăţească,
adăugând tradiţiei cunoştinţele furnizate astăzi de ecologie.
2.3.2. Agricultura sedentară tradiţională
Agricultura sedentară reprezintă direcţia ascendentă a agriculturii primitive,
care prin evoluţia de milenii a ajuns la studiul actual de dezvoltare şi diversificare.
Acest tip de agricultură este caracterizat prin substituirea definitivă a biocenozelor
naturale prin agrobiocenoze create de om. Importanţa solului devine în această situaţie
deosebit de mare, el trebuie să se menţină tot timpul ca rezervor de substanţe nutritive,
cu toate că în mod constant este sărăcit, prin recoltare şi eroziune.
Agricultura sedentară a fost adoptată în perioada când terenurile fertile
desţelenite în vederea cultivării au devenit insuficiente pentru satisfacerea necesităţilor
unei populaţii tot mai dense. Ea este precedată de acumularea unui imens volum de
observaţii asupra efectului fertilizator pe care îl exercită păşunatul cu animale a
miriştii provenite după recoltare, observaţii ce au dus mai târziu la utilizarea
dejecţiilor ca îngrăşământ organic, chiar dacă acestea nu erau produse pe teritoriile
cultivate. Prin fertilizare cu dejecţii, omul intervine în desfăşurarea ciclurilor
biogeochimice asigurând fie revenirea parţială a elementelor extrase din
agroecosistem, fie transferul de elemente din ecosisteme limitrofe, reprezentate de
obicei prin pajişti. Transferul de elemente din pajişti către ogoare, instituit de om prin
intermediul animalelor domestice care consumă o bună parte din an biomasă în afara
terenurilor cultivate, compensează pierderile datorate recoltei şi eroziunii, echilibrând
ciclurile biogeochimice şi asigurând menţinerea fertilităţii solului. Aplicarea
îngrăşămintelor organice pe ogoarele cultivate constituie măsura cea mai importantă
întreprinsă de omul primitiv pentru permanentizarea agroecosistemelor, ea se
proiectează în prezent ca fiind una dintre primele atestări ale cunoştinţelor umane
privind principiile de funcţionare ale ecosistemelor.
Cu timpul omul a învăţat să folosească energia animalelor pentru efectuarea
lucrărilor agricole şi să-şi confecţioneze unelte din metal; calitatea lucrărilor devine
mai bună şi productivitatea ecosistemelor înregistrează o creştere corespunzătoare.
Animalele domestice sunt implicate tot mai profund în obţinerea resurselor de hrană
de pe urma culturii plantelor, recolta nu se mai obţine numai prin conversia energiei
solare incidente, ci şi prin investiţie de energie umană şi animală, cea din urmă în
proporţie din ce în ce mai mare.
Fig. 3. Schema circulaţiei energiei şi materiei în agroecosistemul reprezentativ pentru
agricultura tradiţională (I. Puia şi V. Soran, 1977)

Utilizarea animalelor în desfăşurarea lucrărilor agricole reprezintă intervenţia,

pe cel puţin două planuri în fluxul energetic ce străbate agroecosistemul şi prin
consum de recoltă, stocată sub formă de legături chimice, în energie proprie. Din
această energie se investeşte conştient în agroecosistem o fracţiune care deşi nu este
absorbită direct, ca şi energia luminoasă de către plantele de cultură, determină
creşterea productivităţii primare a agroecosistemului. Fenomenul este absent în
ecosistemele naturale unde energia biomasei se consumă în procese biologice ce nu
implică obligatoriu creşterea productivităţii primare. În al doilea rând, creşterea
producţiei de biomasă din agroecosistem pe seama utilizării energiei animalelor cu
care se realizează principalele lucrări agricole, corespunde cu un transfer energetic din
păşune spre ogor, paralel cu transferul geochimic. O parte din energia solară incidentă
la suprafaţa păşunilor este transferată tot prin intermediul animalelor domestice în
agroecosistemele culturi şi convertită în energie mecanică. Cu timpul, legătura dintre
cultura plantelor şi creşterea animalelor a devenit atât de strânsă, încât agricultura
tradiţională nu poate fi concepută decât în limitele acestei legături simbiotice.
Agricultura, bazată pe aplicarea îngrăşămintelor organice şi utilizarea de
energie animală, s-a răspândit pe întinse suprafeţe, încă în lumea antică,
diversificându-se într-un număr impresionant de variante adaptate la condiţiile
ecologice şi culturale ale diferitelor civilizaţii. Sistemele de agricultură din câmpuri
deschise (în Europa Centrală şi de Est), din câmpuri împrejmuite de vegetaţie
lemnoasă (bocage în Europa de Nord-Vest), din câmpurile irigate de orez (în Asia de
Sud-Est), din oaze (Africa de Nord) conferă agriculturii sedentare o varietate
impresionantă ce exprimă rezultatul unei îndelungi practici şi adaptarea la condiţiile
ecologice regionale. Toate aceste variante aparţin sistemului de agricultură
tradiţională (I. Puia, V. Soran, 1977) clădit pe cele două caracteristici comune,
perpetuat de peste 6000 de ani şi ocupând încă şi astăzi cea mai mare parte a
suprafeţelor cultivate pe glob. În această lungă perioadă de timp, creşterea
productivităţii agroecosistemelor tradiţionale s-a realizat lent, pe seama unor soiuri din
ce în ce mai productive, adaptate condiţiilor locale, a unor asolamente mai eficiente, a
unor amenajări de irigaţii, a creşterii calităţii agrotehnicii, fără însă a se modifica
esenţial structura şi funcţionarea agroecosistemelor.
2.3.3. Agricultura intensiv - industrială
Ansamblul de transformări din economia omenirii, definite ca revoluţia
industrială, marcată în primul rând de utilizarea masivă a energiei combustibililor
fosili a declanşat profunde transformări în agricultura tradiţională. Omul a învăţat pe
măsura dezvoltării chimiei, că nu toate elementele sunt absorbite din agrobiotop în
aceeaşi măsură şi că efectul îngrăşămintelor organice poate fi completat prin
adăugarea unui număr relativ redus de compuşi minerali, sintetizabili artificial. Cu
timpul, producerea acestor compuşi, ce devin îngrăşămintele chimice, a crescut până
la înlocuirea totală a îngrăşămintelor organice.
Treptat s-au descoperit substanţe cu efect biocid asupra unor specii concurente
(erbicide) sau consumatoare (pesticide) ale plantelor de cultură, prin intermediul
cărora omul exercită un control mai sever asupra populaţiilor acestor specii,
consumând însă o cantitate mai redusă de energie animală şi umană.
Prin mecanizarea agriculturii, este înlocuită energia animală investită în
lucrări agrotehnice prin energia fosilă a combustibililor. În condiţiile acestor
transformări, agricultura îşi pierde, în numeroase ţări, atributele sale tradiţionale
devenind o agricultură intensiv - industrială. Cultura plantelor este posibilă în afara
creşterii animalelor, aşa cum se practică astăzi pe întinse suprafeţe, iar zootehnia se
concentrează tot mai mult în complexe industriale de creştere a animalelor instituindu-
se o evidentă disjuncţie între cele două laturi ale agriculturii tradiţionale.
Agroecosistemele îşi pierd complexitatea tradiţională ce le-a asigurat
perpetuarea; conexiunea păşune-ogor dispare, sau se diminuează la valori
nesemnificative. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme sunt total dependente de
om, singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agro-
ecosistemului, se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători ce nu pot fi
distruşi sub o anumită limită. Omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice a
agroecosistemelor dirijând întreaga activitate productivă în direcţia necesităţilor
proprii. Simplificarea agroecosistemelor este dublată de o uniformizare pronunţată a
întregului sistem agricol mondial, determinată pe de o parte de împuţinarea speciilor
cultivate şi animalelor domestice şi pe de altă parte chiar în cadrul acestora, printr-o
eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare.
Soiurile şi rasele cele mai productive îşi datorează productivitatea, capacităţii
mari cu care reuşesc să convertească în alimente (respectiv în energia chimică a
compuşilor lor) într-un timp cât mai scurt şi pe o arie cât mai restrânsă, o cantitate
mare de resurse minerale şi energetice. Intensivizarea producţiei agricole nu a
însemnat însă nici pe departe optimizarea acestui proces de conversie; dimpotrivă cu
cât agroecosistemul are un caracter mai intensiv cu atât valoarea acestui randament
este mai scăzută.
Caracterul puternic nesaturat al fitocenozelor din agroecosistemele
intensive face ca acestea să ocupe solul în proporţie relativ redusă, şi obişnuit,
numai cu intermitenţe astfel că funcţia lor protectoare antierozională este foarte
redusă. Ca urmare solul este mai puternic expus eroziunii decât în
agroecosistemele tradiţionale, ceea ce face să scadă gradul de stabilitate
naturală a agroecosistemului intensiv, concomitent cu necesitatea unei investiţii
suplimentare de energie destinată protecţiei solului.
Agricultura intensiv-industrială asigură producţii apreciabile de alimente, cu
preţul unor investiţii masive de substanţă, energie şi informaţie, în condiţiile
îndepărtării semnificative a agroecosistemelor de statutul lor natural.

Fig. 4. Schema circulaţiei energiei şi materiei în agroecosistemul reprezentativ pentru

agricultura intensiv-industrială (I. Puia, V. Soran, 1977)

Intensiviarea agriculturii, având la bază creşterea volumului de cunoştinţe

tehnice şi aplicarea acestora, a constat în modificări profunde, atât în sectorul culturii
plantelor, cât şi în cel al zootehniei. Efectele directe şi indirecte ale intensivizării se
manifestă atât în amonte, cât şi în aval de domeniul producţiei agricole propriu-zise. În
planul tehnologiilor agricole, intensivizarea a însemnat (J. Barloy, 1997):
 - creşterea input-urilor de factori de producţie, adesea din afara exploataţiei
(îngrăşăminte, combustibili, furaje, ...). În zootehnie, cumpărarea furajelor
are semnificaţia creşterii suprafeţei exploataţiei, mai exact, a lărgirii bazei
piramidei trofice, dacă considerăm ferma un ecosistem;
- creşterea producţiilor, care a urmat firesc, creşterii intrărilor. Recoltele
mai mari din sectorul vegetal au fost însoţite şi de creşterea conţinuturilor
în materii utile (proteină, zaharoză, ulei, ...). Progresele din zootehnie au
însemnat creşteri ale productivităţii (peste 8.000 – 10.000l/vacă x an) şi
prolificităţii animalelor (de exemplu, peste 20 de purcei / scroafă la o
fătare). Rolul cunoştinţelor de genetică este evident în aceste evoluţii.
Plantele şi animalele mai productive au, însă, cerinţe mai mari faţă de
condiţiile de vegetaţie / creştere. Pentru a satisface aceste cerinţe, s-au
făcut lucrări de drenaj, irigaţii, s-au construit adăposturi cu facilităţi, în
termeni economici, a crescut investiţia de capital circulant;
- organizarea mai judicioasă a producţiei agricole, fără de care nu ar fi
posibilă exploatarea mai intensivă a spaţiului exploataţiei şi a timpului
(mai multe cicluri de producţie într-un an, culturi succesive, ...). S-a trecut
astfel de la sisteme de policultură la specializare: o singură specie de
animale şi câteva culturi într-o fermă.
Aceste schimbări tehnologice au antrenat modificări socio-economice precum:
creşterea productivităţii muncii, a investiţiilor, a capitalului circulant, reducerea mâinii
de lucru salariate, inserţia exploataţiei în sistemul economiei de piaţă şi intrarea sub
incidenţa legilor acesteia.
Efectele intensivizării sunt multiple, directe şi indirecte, iar unele sunt greu de
clasificat la efecte pozitive sau negative. Principaleleefecte indirecte s-au manifestat
asupra industriilor conectate cu agricultura:
- în amonte, industriile producătoare de îngrăşăminte, pesticide, maşini şi
alte materiale agricole au cunoscut o dezvoltare de amploare;
- în aval, industria alimentară, de prelucrare a produselor agricole, a
înregistrat o progresie spectaculară.
Din perspectivă informaţională, restructurarea fermelor prin intensivizare a
necesitat şi o organizare mai bună şi o transmitere mai eficientă a cunoştinţelor
agronomice. S-au dezvoltat în amonte cercetarea şi învăţământul agricol, ca şi
serviciile de consultanţă.
Paleta efectelor pozitive decurgând din intensivizare merge de la asigurarea
autosuficienţei alimentare şi securităţii alimentare a unor regiuni şi state, la creşterea
productivităţii muncii, a calificării profesionale a agricultorilor, a standardului de viaţă
al acestora. Aceste efecte s-au resimţit mult mai puţin în agricultura socialistă
intensivă (mai ales în România), decât în agricultura intensivă din ţările cu economie
de piaţă.
Dintre efectele negative ale intensivizării menţionăm:
- afectarea de manieră mai mult sau mai puţin gravă, ireversibilă sau
reversibilă a mediului (degradarea resurselor de sol, apă, a peisajelor,
reducerea biodiversităţii, riscuri sanitare, ...);
- fragilizarea exploataţiilor din punct de vedere economic, prin intrarea
acestora în jocurile pieţei (situaţii de criză, fluctuaţii ale preţurilor
resurselor şi produselor agricole, ...);
- atingerea unor praguri ale productivităţii biologice care se menţin cu
investiţii (de toate felurile) mari şi dincolo de care este greu de avansat şi
numai cu anumite riscuri (restrângerea bazei genetice, scăderea
rezistenţelor la factori de mediu ş.a.).

2.4. AGROBIOMURI. TIPURI DE ECOSISTEME

AGRICOLE

2.4.1. Culturi ierboase anuale şi bienale

Culturile ierboase anuale şi bienale sunt agroecosisteme proiectate şi realizate
de către om după modelul simplificat al ecosistemelor naturale tinere. Omul îşi
propune obţinerea unei cantităţi maxime de biomasă utilă provenită de la 1 - 2 specii
pe care le cultivă; celelalte specii din ecosistem reprezintă concurenţi ai plantei
cultivate sau ai omului şi sunt înlăturate sistematic. În virtutea scopului propus, omul
creează structuri adecvate agroecosistemelor şi controlează permanent desfăşurarea
proceselor din interiorul acestora.
Biotopul culturilor ierboase se caracterizează printr-o uniformizare spaţială
accentuată a condiţiilor ecologice legate de substrat şi microclimat, deoarece omul are
interesul distribuirii uniforme a resurselor, astfel ca toţi indivizii să realizeze producţia
maximă. În acest scop, prin lucrări de îmbunătăţiri funciare şi agrotehnică omul
creează pe suprafeţe întinse biotopuri evident diferite faţă de cele preexistente în mod
natural prin modelarea componentei pedologice a acesteia şi uniformizarea spre valori
cât mai apropiate de optimul plantei cultivate. Terasele din sud-estul Asiei cu bazine
irigate pentru cultura orezului sau polderele olandeze constituie cele mai
impresionante exemple de transformare a biotopurilor naturale în agrobiotopuri mult
îndepărtate de starea lor iniţială. Cantitatea de energie pe care omul o investeşte pentru
uniformizarea biotopului unui agroecosistem depinde de starea iniţială a acestuia şi
este cu atât mai mare cu cât această stare se îndepărtează de cerinţele optime ale
plantei de cultură. În acest context apare evident că tratarea diferenţiată a teritoriului în
funcţie de vocaţia sa ecologică naturală, poate micşora eforturile şi investiţiile de
uniformizare printr-o amenajarea mozaicată şi realizarea unor agroecosisteme cu
suprafeţe mai restrânse dar perfect omogene.
Microclimatul agroecosistemului se edifică pe măsura dezvoltării fenologice a
plantei cultivate, cu însuşiri proprii fiecăruia. Cu toate acestea, caracterul ierbos anual
sau bienal al principalelor plante cultivate face ca diferenţele microclimatice să nu fie
mari de la un agrosistem la altul, iar climatul general al regiunilor agricole mai întinse
să manifeste un pronunţat grad de uniformizare cu tendinţa spre aridizare. Prin
uniformizarea peisajului (landşaftului) datorită luării tuturor terenurilor în cultură, se
pierde tot mai mult efectul stabilizator al anumitor ecosisteme naturale (cum ar fi
pădurile) asupra climatului şi îndeosebi a circulaţiei apei şi a căldurii. Uniformizarea
microclimatelor din regiunile agricole poate fi accentuată şi de irigarea practicată în
zonele secetoase şi de desecarea terenurilor cu exces de umiditate. Situaţia este
revelatoare la nivelul Europei unde nu există diferenţă netă între microclimatul
agroecosistemelor din zonele cu climat oceanic şi cel al agroecosistemelor irigate din
zonele cu climat continental. Implicaţiile acestei stări de lucruri sunt serioase,
deoarece uniformizarea creează condiţii de extindere a arealului unor specii de
buruieni şi dăunători dintr-o regiune în alta.
Analizate în timp, condiţiile de biotop din agroecosisteme nu urmează o
evoluţie naturală impusă de ritmul sezonier ci sunt periodic perturbate prin intervenţia
omului care seamănă, întreţine culturile, recoltează. Înseamnă că în agroecosistemele
culturii ierboase, uniformizarea spaţială a condiţiilor de biotop se corelează cu o
accentuare a variabilităţii sale în timp. Deoarece modificările determinate de
intervenţia omului au în general caracter ritmic, ele au acţionat de la începuturile
agriculturii ca factori de selecţie asupra speciilor spontane din agroecosistem
determinându-le să-şi ajusteze ciclul de dezvoltare în funcţie de aceste modificări sau
eliminând speciile care n-au putut realiza această adaptare.
Agrobiocenozele se constituie dintr-un număr mult mai restrâns de specii decât
biocenozele naturale. Ele sunt dominate de puţinele plante de cultură care realizează
matricea structurală şi funcţională a agroecosistemelor. Numărul plantelor ierboase de
cultură este de cca.. 300 specii la nivelul mondial (B. Brouck, 1975) şi de cca. 100
specii la noi, dar producţia de alimente se obţine aproape exclusiv pe seama unui
număr mult mai restrâns de cca. 30 specii dintre care grâul, orezul, porumbul, cartoful,
batatele şi maniocul ocupă cea mare parte din suprafeţele cultivate. Populaţiile
plantelor de cultură sunt reprezentate prin indivizi uniformi (obţinuţi prin selecţie
îndelungată) care alcătuiesc un singur strat dominant ce include totodată aproape
întreaga biomasă supraterană a agroecosistemului. În agricultura tradiţională s-au
menţinut populaţii (soiuri) locale de plante cultivate care prin multitudinea lor au
asigurat desfăşurarea unei variabilităţii genetice intraspecifice, capabilă să asigure
perpetuarea procesului evolutiv al acestora. În agricultura modernă soiurile intensive,
puţine şi cu bază genetică restrânsă, sunt implicate nu numai în mărirea semnificativă
a recoltelor ci şi în uniformizarea îngrijorătoare a agroecosistemelor de pe planetă.
Densitatea pe care o poate atinge o cultură astfel ca să realizeze producţia utilă
maximă este determinată de competiţia indivizilor pentru resurse şi de interrelaţiile
biochimice dintre aceştia, realizate îndeosebi prin secreţii radiculare. Aceste secreţii
contribuie la delimitarea spaţiului vital al fiecărei plante şi împiedică îndesirea peste
anumite limite fixate prin evoluţia fiecărei specii. În cazul culturilor intercalate
interrelaţiile biochimice pot favoriza îndesirea covorului vegetal prin efecte de
neutralizare a toxinelor.
Buruienile completează în proporţii variabile componenta vegetală a
biocenozei; numărul de specii este limitat, în România reprezentând cca. 10,8 % (650
specii) din flora ţării. Dintre acestea doar 135 specii sunt considerate la noi ca
"buruieni problemă" prin frecvenţa şi pagubele produse în agroecosisteme. Flora
segetală de buruieni a evoluat prin corelarea programelor alelopatice proprii cu cele
ale plantei cultivate şi prin adoptarea unor strategii de supravieţuire corespunzătoare
condiţiilor din agroecosistem. De altfel, însăşi menţinerea în agroecosisteme a fost
condiţionată de existenţa la aceste specii cel puţin în stare latentă, a unor astfel de
adaptări anterioare înfinţării a agroecosistemelor.
Se cunoaşte astăzi că specii ca Anthemis arvensis, Matricaria inodora,
Papaver rhoeas, Centaurea cyanus se dezvoltă bine în culturile de grâu dar creşterea
lor este inhibată în culturile de secară în care alte specii ca Agrostemma githago şi
Viola tricolor găsesc condiţii alelopatice favorabile. În agroecosistem, acţiunea
alelopatică poate să aibă efecte mai puternice decât concurenţa pentru resurse
energetice şi minerale astfel inul este semnificativ inhibat în creştere de către
Camelina microcarpa cerealele de către Avena fatua, Cirsium arvense, Convolvulus
arvensis etc.
În legătură cu caracterul juvenil pe care omul îl impune monoculturilor
ierboase prin dese intervenţii, speciile de buruieni statornicite în acestea aparţin în cea
mai mare parte grupei terofitelor caracterizate prin maturizarea rapidă şi producerea
unor cantităţi ridicate de seminţe şi, într-o măsură mai redusă, perenelor geofite care
îşi asigură înmulţirea prin germeni de reproducere vegetativă situaţi în sol. Speciile de
buruieni perene hemicriptofite sunt doar accidental prezente, ele caracterizând stadii
mai avansate de evoluţie a vegetaţiei ierboase.
 Cu toate mijloacele drastice de combatere aplicate de către om, speciile de
buruieni nu pot fi total eliminate din agroecosistem menţinându-se chiar şi în cazuri
extreme prin câţiva indivizi care asigură un virtual potenţial de reîmburuienare. Se
observă, în schimb, o dinamică activă a ponderii diferitelor specii în realizarea
componentei spontane a fitocenozei, în funcţie de tipul şi intensitatea mijloacelor de
combatere. Astfel la noi se constată o expansiune evidentă a speciilor Avena fatua,
Sorghum halepense, Xanthium italicum, Galinsoga parviflora, Solanum nigrum ş.a.
concomitent cu restrângerea ponderii şi arealului speciilor: Agrostemma githago,
Stachys annua, Adonis aestivalis, Centaurea cyanus etc. În condiţiile ţării noastre s-a
observat o restrângere a acestor specii până în 1979 şi o revenire odată cu renunţarea
la erbicide.
În agrobiocenoze se menţine în permanenţă un număr de specii consumatoare,
caracteristice plantei de cultură şi speciilor de buruieni care o însoţesc. Aceste specii
au evoluat în condiţiile din agroecosisteme în strânsă legătură cu producătorii primari
majoritari şi cu intervenţia repetată a omului, până la instituirea unei stări de echilibru
relativ, constând din menţinerea atât a plantei cultivate cât şi a consumatorilor. Starea
de echilibru bazată pe coevoluţia producătorilor şi consumatorilor din agroecosisteme
se realizează prin mecanisme genetice complexe susţinute de heterogenitatea
genofondului fiecăreia din populaţiile agroecosistemului. Consumatorii din
agroecosisteme aparţin îndeosebi plantelor şi animalelor inferioare (bacterii, ciuperci,
insecte, acarieni, viermi), cu variabiliate şi capacitate ridicată de reproducere. Cei mai
mulţi consumatori (paraziţi sau fitofagi) au nutriţia specializată pentru consumul
plantei de cultură dar în acelaşi timp şi capacitatea de adaptare la consumul speciilor
spontane din agroecosisteme. Ca urmare ele îşi încheie ciclul de dezvoltare odată cu
planta de cultură sau trec pe speciile spontane rămase în agroecosistem după recoltare
şi în ecosistemele naturale învecinate. Pentru consumatorii animali se constată
preferinţe faţă de anumite buruieni din agroecosisteme. Înlăturarea totală a acestor
buruieni determină mărirea presiunii consumatorilor respectivi asupra plantei de
cultură, mărind gradul de dăunare. Menţionarea fenomenului bănuit, dar insuficient
studiat la viermele sârmă (Agriotes sp.) nu pledează pentru menţinerea buruienilor în
agroecosisteme, dar atrage atenţia asupra complexităţii interrelaţiilor care concură la
stabilirea a ceea ce înseamnă «prag economic de dăunare» a unei specii de dăunători
sau buruieni.
Consumatorii se repartizează în agroecosistem în raport cu dispoziţia
organelor plantei cultivate şi a buruienilor ce constituie sursă de hrană pentru aceştia,
precum şi în raport cu condiţiile microclimatice create de fitocenoză. Mobilitatea
consumatorilor animali şi limitele difuze ale stărilor de microclimat din
agroecosistem, fac să se distingă cu greu o stratificare a consumatorilor. Se poate
totuşi menţiona un strat edafic de grosimea celui explorat de rădăcinile plantei
cultivate şi două straturi terestre unui inferior apropiat de sol până la 5 - 10 cm şi altul
superior, mai puţin diferenţiat corespunzător înălţimii plantelor cultivate.
Reţeaua trofică a culturilor agricole este mult simplificată comparativ cu cea a
ecosistemelor naturale. Ea este dominată de cele două lanţuri trofice impuse de om:
planta cultivată → om şi planta cultivată → animal domestic → om. Primul lanţ trofic
este mai scurt şi antrenează biomasă vegetală utilizată direct de către om şi, ca atare,
eficienţa lui energetică este maximă. Cel de al doilea lanţ trofic se instituie mai ales pe
seama biomasei vegetale consumabilă direct de către om (în general produse
secundare) reprezintă un mod de utilizare a acestei biomase în hrana umană prin
intermediul animalelor.
Lanţurile trofice iniţiate de consumatorii spontani sunt concurente celor
introduse de om şi se caută permanent suprimarea lor. Aceste lanţuri trofice au la
origine producătorul primar reprezentat de planta de cultură sau speciile de buruieni
din agroecosistem. Nivelul secundar este reprezentat de plante parazite şi consumatori
fitofagi, care se poate continua prin nivelul terţiar al prădătorilor. Cunoaşterea
lanţurilor trofice spontane poate reprezenta baza de plecare pentru controlul de către
om a paraziţilor şi dăunătorilor plantei cultivate. Cu tot efortul şi energia investită în
acest scop, lanţurile trofice spontane nu pot fi înlăturate complet, dar în condiţii
obişnuite ele antrenează o cantitate redusă de biomasă vegetală. Scăpate de sub
controlul omului populaţiile de consumatori, de regulă din categoria plantelor şi
animalelor inferioare, au capacitate de dezvoltare rapidă, amplifică lanţuri trofice
străine de interesele omului, ce duc în final la prăbuşirea agroecosistemului.
Dezvoltarea explozivă a unor paraziţi sau dăunători care au compromis diverse culturi
pe suprafeţe apreciabile au dus de fapt la proliferarea peste limita suportabilă a unor
astfel de lanţuri trofice
Ca urmare a simplificării pronunţate a reţelei trofice, materia şi energia circulă
în agroecosistemele de acest tip prin canale puţine şi largi, corespunzătoare mai ales
celor două lanţuri trofice iniţiate de om. O caracteristică esenţială a celor două lanţuri
trofice dominante în agroecosistemele culturii ierboase constă în aceea că biomasa
vegetală este consumată aproape exclusiv în afara biotopului acestuia, datorită
exportului de recoltă, adesea la sute de km depărtare. Fenomenul are o profundă
semnificaţie deoarece echivalează cu transformarea migrării ciclice a elementelor
caracteristice ecosistemelor naturale într-o migrare liniară, proprie şi altor procese
iniţiate de om. Exportul permanent de biomasă din agroecosistem duce la sărăcirea
treptată a acestuia în elemente nutritive şi accelerează pierderile energetice până la
limite incompatibile cu perpetuarea sa. Altfel spus, exportul de biomasă accelerează
procesul de acumulare a entropiei în agroecosisteme.
Prin lanţurile trofice spontane, care însoţesc în ecosisteme lanţurile dominante
impuse de om, circulă o cantitate redusă de materie şi energie, proporţională cu
dimensiunile populaţiilor de specii consumatoare care realizează acest travaliu. Un loc
deosebit de important în reţeaua trofică a agroecosistemului cultură ierboasă anuală îl
ocupă lanţurile trofice din sol pe baza cărora întreaga biomasă rămasă după recoltare
sau reintrodusă sub formă de fertilizanţi organici este transformată în humus şi în cele
din urmă mineralizată. Se apreciază că într-un sol arabil cu fertilitate medie, biomasa
acestor consumatori se ridică la cca. 25 t/ha, substanţă vie (2,5 t/ha substanţă uscată) şi
că activitatea lor trofică este extrem de intensă şi importantă.
Agricultura intensivă modernă a creat agroecosisteme cu o structură foarte
simplă prin reducerea la valori nesemnificative a lanţurilor trofice spontane
(combaterea bolilor şi dăunătorilor) şi prin renunţare în mare măsură la fertilizanţi
organici (restrângerea bazei trofice a descompunătorilor). În aceste agroecosisteme se
produce şi o accelerare maximă a circulaţiei materiei şi energiei prin puţinele canale
importante impuse de om.
Productivitatea agroecosistemelor de tipul culturilor ierboase anuale se
apreciază prin valoarea produsului agricol principal. Aceasta este rezultatul unor
procese biologice care se desfăşoară în organismele plantelor de cultură, procese pe
care omul le poate influenţa între anumite limite, fără a le controla însă în totalitate.
Ca urmare, producţia poate fi planificată tot între anumite limite, ea constituind funcţie
de numeroşi parametri ai mediului. Problema mecanismelor de realizare a
productivităţii agroecosistemelor culturi ierboase anuale şi a factorilor ecologici care
limitează această productivitate este de o deosebită importanţă şi de aceea constituie
un capitol aparte din prezentul curs.
Stabilitatea internă (homeostazia) a monoculturilor este asigurată prin
intervenţia reglatoare a omului. Scopul controlului efectuat de către om este de a
conferi agroecosistemelor o maximă stabilitate în spaţiu şi timp faţă de fluctuaţiile
inerente ale factorilor fizici şi permanenta presiune a componenţilor biologici
spontani.
Agroecosistemele culturii ierboase anuale corespund structural şi funcţional
ecosistemelor tinere (pioniere) din seria de succesiune ecologică naturală şi tind să
evolueze ca şi acestea spre stadiul de maturitate corespunzător climaxului pedo-
climatic. Fenomenul este evident în agroecosisteme abandonate, devenite pârloage,
care evoluează spre ecosisteme de pajişti sau forestiere caracteristice regiunii în care
acestea sunt situate (G. Bujorean, 1930). Întrucât omul este interesat să obţină o
cantitate maximă de biomasă vegetală de pe urma plantei cultivate, el opreşte tocmai
această evoluţie spontană a agroecosistemului într-un stadiu tânăr pe care îl menţine
vreme îndelungată între anumite limite structurale şi funcţionale. Starea de relativă
stabilitate pe care omul o impune agroecosistemului prin intervenţia sa intermitentă
dar semnificativă reprezintă o stare de climax agricol sau agroecoclimax =
agroclimax (I. Puia, V. Soran 1977, 1981). Ea se obţine prin investiţia din exterior de
materie, energie şi informaţie (fertilizanţi, lucrări agricole, management). Valoarea
acestei investiţii depinde de biologia plantei cultivate şi de natura biotopului,
înregistrând o cantitate minimă necesară creării şi întreţinerii structurilor funcţionale
caracteristice. Peste această valoare, surplusul investit nu mai modifică în mod esenţial
structura agroecosistemului ci numai intensitatea de desfăşurare a unuia sau altuia
dintre procesele ce se desfăşoară în interiorul său. În funcţie de intervenţia reglatoare a
omului, există în practică un mare număr de variante ale aceluiaşi agroecosistem ce
pot fi ordonate între starea de cultură extensivă (corespunzătoare unei amenajări
minime) şi starea de cultură intensivă (care beneficiază de o gospodărire superioară şi
se îndepărtează mult de starea naturală posibilă). Aceste variante se deosebesc între ele
prin intensitatea diferită a proceselor având ca rezultantă o recoltă utilă tot mai
ridicată; ele corespund cu niveluri succesive ale agroecoclimaxului impus de om.
Intensitatea răspunsului agroecosistemului la intervenţia umană, apreciat după
rata de creştere a recoltei utile este cu atât mai redusă cu cât acesta se îndepărtează mai
mult de starea extensivă, potrivit modelului exprimat de curba Mitscherlich.
Fenomenul corespunde cu o scădere a eficienţei investiţiei făcute, concomitent cu
creşterea costului de menţinere a stabilităţii ecosistemului spre limita corespunzătoare
caracterului intensiv şi sugerază necesitatea investiţiei cu prioritate a mijloacelor
disponibile în agroecosistemele cu productivitate încă redusă şi, numai după aceea, în
agroecosisteme aflate deja într-un stadiu foarte intensiv.
2.4.2. Păşuni şi fâneţe permanente
Acest agrobiom include ecosistemele de pajişti naturale exploatate de către
om în scopul obţinerii de resurse alimentare prin intermediul animalelor domestice.
Situate îndeosebi în zonele temperate, aceste agroecosisteme au origine mixtă
edificându-se pe matricea deja existentă a unor ecosisteme naturale, ele sunt însă
modificate semnificativ sub influenţa umană. Intervenţia omului se realizează direct
prin recoltarea repetată a organelor vegetative aeriene, în fâneţe, fie prin introducerea
animalelor domestice, pe păşuni. În ambele cazuri, omul modifică semnificativ
caracteristicile structurale şi funcţionale ale ecosistemului natural, ceea ce
îndreptăţeşte considerarea acestora ca agroecosisteme.
Biotopul corespunzător fiecăruia dintre aceste agroecosisteme manifestă o
heterogenitate spaţială accentuată determinată mai ales orografic şi edafic. Aceeaşi
heterogenitate se manifestă la nivel regional, constând cel puţin în Europa din
existenţa unui număr apreciabil de biotopuri specifice, la care se ataşează un număr tot
atât de variat de biocenoze, situate preponderent în zona cu relief accidentat de deal şi
munte.
Caracteristicile biotopului determină instalarea în fiecare an a unei vegetaţii
caracteristice, edificată de un număr apreciabil de specii. Chiar dacă numărul speciilor
de spermatofite din cele mai bogate pajişti naturale de la noi şi în general din Europa
Centrală nu trece de 100, într-o zonă mai întinsă cum este Europa de la litoral până în
zonele alpine acest număr este de peste 1500 specii. Bogăţia florei de pajiştii face
posibilă constituirea unor fitocenoze cu numeroase nişe ecologice.
Spre deosebire de situaţia din agroecosistemele de culturi ierboase, omul nu
îndepărtează direct din fitocenoza ecosistemelor de pajişti decât puţine specii, evident
vătămătoare sau toxice, acţiunea sa reglatoare la nivelul compoziţiei floristice
manifestându-se îndeosebi prin modificarea lanţurilor trofice sau a caracteristicilor
biotopului (drenare, fertilizare etc.). Omul este interesat în menţinerea unei compoziţii
complexe a fitocenozei, structurată pe 2 - 3 specii dominante, deoarece aceasta asigură
productivitatea ridicată a agroecosistemului şi calitatea bună a biomasei recoltate. În
pajişti, noţiunea de buruiană trebuie privită destul de atent deoarece conţinutul
complex de macro- şi microelemente al biomasei, ca şi gustul şi uneori digestibilitatea
se realizează cu aportul unor specii care trec singure ca slab furajere sau chiar
buruieni.
Covorul ierbos al pajiştilor este edificat de hemicriptofite perene şi prezintă în
mod normal o structură complexă prin întrepătrunderea complementară a sinuziilor pe
orizontală şi a straturilor de plante cu înălţimi diferite, pe verticală. Zoocenoza
modificată cantitativ sub influenţa exploatării, rămâne totuşi complexă şi apropiată de
caracteristicile naturale, cu excepţia erbivorelor şi carnivorelor sălbatice mari,
înlocuite prin erbivorele domestice.
O faună imensă de nevertebrate continuă să rămână în păşuni şi fâneţe,
integrându-se în lanţuri trofice competitive sau uneori cooperante cu cele pe care omul
le-a iniţiat în aceste ecosisteme. Fauna aeriană ce intră în concurenţă pentru hrană cu
erbivorele (insecte, acarieni, viermi, moluşte etc.) este completată cu o bogată
pedofaună (larve de insecte, viermi) ce constituie lanţuri trofice saprofage intersectate
în reţeaua trofică cu cele de tip erbivor. Dispunerea speciilor de consumatori în
structura spaţială a biocenozei se corelează cu structura covorului vegetal.
Complexitatea biocenozei asigură posibilitatea de dezvoltare eşalonată a
componentelor sale, astfel că la nivelul agroecosistemelor de pajişti permanente se
asigură saturarea fenologică asociată cu o eficienţă ridicată în utilizarea resurselor din
biotop.
 Prin exploatare, compoziţia şi structura se modifică corespunzător modului de
intervenţie a omului având ca tendinţă generală simplificarea şi uniformizarea atât a
biotopului cât şi a biocenozei agroecosistemelor. În păşuni, omul acţionează la nivelul
consumatorilor primari: înlătură mamiferele erbivore sălbatice mari, înlocuindu-le prin
1 - 2 specii de mamifere domestice, ceea ce înseamnă reducerea reţelei trofice naturale
la un singur lanţ trofic dominant care antrenează cea mai mare parte a biomasei
vegetale aeriene.
În fâneţe acţiunea umană constă din înlăturarea periodică prin cosit a biomasei
vegetale aeriene şi utilizarea sa în hrana animalelor domestice în afara biotopului
ecosistemului respectiv. După modul de exploatare şi tendinţa de desfăşurare a
funcţiilor sale, fâneaţa se apropie de culturile ierboase anuale. Legătura cu aceste
agroecosisteme se realizează mai evident prin intermediul pajiştilor cultivate care
îmbină caracterele de pajişti cu cele de culturi ierboase.
Păşunatul exercită o acţiune complexă, selectivă asupra întregului ecosistem,
modificându-i structura şi caracteristicile funcţionale. Rezultanta acestor acţiuni
constă în restrângerea compoziţiei floristice şi schimbarea dominantelor,
corespunzătoare stadiului de climax pedoclimatic, prin dominante rezistente la
păşunat, caracteristice agroecosistemului determinat de către om. Structura manifestă
o simplificare accentuată prin eliminarea plantelor cu înălţimi ridicate şi proliferarea
plantelor cu rozetă.
Configuraţia reţelei trofice a pajiştilor naturale se modifică sub acţiunea
păşunatului ca urmare a schimbărilor survenite în biotop sau în covorul vegetal şi ca
urmare directă a activităţii speciilor domestice. Copitele animalelor tasează solul,
acţionând asupra unor consumatori legaţi de sol sau de straturile inferioare ale
ecosistemului. La o pajişte de păiuş roşu (Festuca rubra), fauna de pe sol prezintă
deosebiri mari între porţiunea nepăşunată şi cea păşunată, în prima fiind avantajate
speciile umidofile în cea de a doua, speciile xerofile. Suprafeţele golaşe ce apar pe
păşuni favorizează dezvoltarea larvară a speciilor xerofile cum sunt lăcustele.
Deoarece păşunatul are ca urmare formarea permanentă de lăstari fragezi, numărul de
indivizi ai unor specii ce se hrănesc cu aceştia creşte (lăcuste, ploşniţe, Sitona, Apion),
pe când cel al unor specii mai adesea specializate (chrisomelide, omizi de fluturi ş.a.)
scade. Astfel, suprapăşunarea, pe unele suprafeţe de pajişti din America de Nord, a dus
la mărirea numărului de insecte fitofage, comparativ cu situaţia dintr-o pajişte
nepăşunată după cum urmează: lăcuste de 9 ori, ploşniţe de 6 ori, furnici de 4-5 ori,
cicade şi cărăbuşi de 2 ori (W. Tischler, 1965). Având în vedere că acestea se hrănesc
în special cu primordii vegetale se poate aprecia că fenomenul corespunde proliferării
nivelului consumatorilor primari (fitofagi) şi accentuării concurenţei cu specia
domestică. Păşunatul deranjează de regulă consumatorii secundari (insecte şi acarieni
prădători, vertebrate insectivore) care controlează nivelul fitofagilor din pajiştile
naturale favorizând şi pe această cale proliferarea fitofagilor în păşuni.
Lanţurile trofice parazitare se articulează în reţeaua trofică a pajiştilor
naturale ca verigi esenţiale şi caracteristice, în menţinerea echilibrului acestora. Prin
introducerea speciei domestice se modifică nu numai lanţurile de tip erbivor ci şi
întregul cortegiu de lanţuri trofice parazitare care se grefau obişnuit pe primele. Se
înregistrează proliferarea populaţiilor de paraziţi specifici animalelor domestice
(bacterii, protozoare, viermi, insecte etc.) existente în ecosistem sau introduse odată cu
specia domestică. Lanţurile parazitare având ca gazdă definitivă sau intermediară
animalele domestice determină scăderea şi sau deteriorarea calitativă a producţiei
acestora (carne, ouă, lână, piei) şi face deseori imposibilă extinderea unor specii
domestice pe suprafeţe propice păşunatului: Muştele ţeţe, transmiţătoare ale
tripanosomiazelor reprezintă una din cauzele neadaptării bovinelor din rase
perfecţionate în unele regiuni africane. Cercetările întreprinse asupra lanţurilor
parazitare din păşuni relevă creşterea populaţiilor de insecte (muşte, ţânţari, păduchi)
acarieni (ploşniţe, păianjeni) şi viermilor paraziţi, concomitent cu extinderea
populaţiilor de bacterii şi virusuri pentru care acestea constituie, de regulă, vectori sau
gazde intermediare.
Lanţurile trofice saprofage din ecosistemele de pajişti naturale realizează
mineralizarea biomasei vegetale şi animale, moarte (frunze, fructe, rădăcini, dejecţii,
cadavre de animale) cu viteză variabilă în funcţie de condiţiile de biotop. În păşuni se
introduc, în sol prin călcare o bună parte din resturile părţilor aeriene ale plantelor.
Acestea împreună cu resturile de rădăcini, concentrate mai ales în straturile
superficiale ale solului constituie suportul nutritiv al unei bogate faune de consumatori
care asigură mineralizarea într-un ritm mai rapid decât în pajiştile naturale. Pedofauna
pajiştilor naturale permanente este dominată de viermi şi mai ales de râme. Adesea, la
un hectar de păşune ce întreţine 2 animale de câte 500 kg pot să existe în sol până la 4
milioane viermi cu greutate proaspătă de 2 tone. Acţiunea acestor viermi este foarte
eficace în menţinerea fertilităţii solului.
În păşuni apare foarte important grupul de lanţuri trofice saprofage care au ca
efect descompunerea bălegarului produs de animalele domestice. Aceste lanţuri
completează lanţul trofic erbivor dominant, asigurând utilizarea în continuare a
energiei şi elementelor cuprinse în substanţele organice elemente ca deşeuri
nedigerate, până la mineralizarea lor completă. Ţesătura de lanţuri trofice care asigură
descompunerea bălegarului, trecută mult timp cu vederea are o importanţă deosebită
evidenţiată prin absenţa lor pe păşunile australiene în primii ani după introducerea
acolo a animalelor domestice din Europa. Activitatea organismelor saprofage previne
acoperirea păşunilor cu bălegar (apreciată ca fiind de cca. 3 % pe an = 800 m2/an, la o
încărcătură de 2 bovine/ha), determină împrăştierea elementelor nutritive, evită
poluarea solului şi vegetaţiei, echilibrează raportul graminee/leguminoase
favorizându-le pe primele facilitează dezvoltarea râmelor şi a altor nevertebrate ce
afânează solul (W. Tischler 1975). Descompunerea bălegarului se face cu participarea
unui număr extrem de mare de specii consumatoare aparţinând atât regnului animal
(larve de insecte, acarieni, viermi, protozoare. etc.) cât şi celui vegetal (ciuperci,
bacterii).
În fâneţe, cositul repetat executat de regulă la date calendaristice apropiate,
are efect selectiv asupra populaţiilor de plante şi menţine în biocenoză numai speciile
de plante care reuşesc să asigure germeni de reproducere şi să acumuleze substanţe de
rezervă suficiente înainte de data cositului sau pe cele care reuşesc să realizeze cele
două cerinţe şi după această dată. Cositul stimulează uniformizarea dezvoltării
fenologice a speciilor de plante determinând apariţia de ecoforme perfect adaptate
acestui mod de exploatare.
În acord cu dezvoltarea covorului vegetal şi intervenţia cositului se modifică
şi compoziţia faunei fâneţelor şi raportul dintre efectivele populaţiilor de consumatori.
Cositul echivalează cu îndepărtarea aproape a întregii biomase aeriene, ceea ce
înseamnă restrângerea bazei trofice pentru numeroase populaţii de consumatori
(îndeosebi nevertebrate); cositul înseamnă totodată şi aridizarea bruscă a
microclimatului din pajişti. Este evident că îndepărtarea fitocenozei existente cu
structura sa ajunsă aproape de maturitate înseamnă suprimarea a numeroase nişe
ecologice şi crearea treptată a altora. În urma cositului, proliferează speciile preferant
xerofile. Imediat după cosit se declanşează dezvoltarea primordiilor vegetale şi
apariţia unei biomase proaspete care constituie hrană pentru fitofagi puţin specializaţi.
Momentul cositului corespunde cu o remaniere semnificativă a structurii biocenozei
asemănătoare în multe privinţe cu cea produsă prin păşunat, de aceea şi dinamica
diverselor populaţii de consumatori urmează tendinţe comune. Deoarece lanţul trofic
dominant plantă → animal domestic → om se desfăşoară în cazul fâneţelor în afara
acestora, reţeaua trofică naturală existentă nu mai este afectată ca la păşuni şi de
prezenţa masivă a populaţiei de animale domestice, ci numai de exportul brusc de
biomasă.
Exploatarea îndelungată a unei pajişti prin cosit aduce după sine instalarea
unui echilibru corespunzător stării de agroecoclimax cu alţi parametri structurali şi
funcţionali decât ai pajiştilor naturale. În absenţa intervenţiei omului, fâneaţa se
degradează fiind înlocuită de altă biocenoză corespunzătoare seriei naturale de
succesiune (la noi se întinde în general spre instalarea vegetaţiei forestiere).
Fenomenul a fost bine observat la unele rezervaţii naturale de fâneaţă (rezervaţia
pentru ocrotirea bujorului Paeonia tenuiflora la Zaul de Câmpie) unde prin renunţarea
la cosit, din raţiuni de ocrotire, a fost afectată însăşi existenţa plantei ocrotite adaptată
la regim de cosit periodic.
Productivitatea primară a agroecosistemelor de păşuni şi fâneţe se realizează
pe seama unui covor vegetal compus din hemicriptofite, fotosintetic active aproape tot
timpul anului, ceea ce face ca randamentul de conversie a energiei solare în medie de
0,8 = 1,3 % să întreacă media biosferei şi să fie comparabil cu cel înregistrat la
agroecosistemele culturi ierboase anuale din aceeaşi zonă geografică. Biomasa aeriană
constituie fracţiunea recoltabilă din producţia primară şi interesează în mod direct
omul. Ea poate fi crescută până la un anumit nivel, printr-o exploatare raţională
constând din optimizarea numărului de cosiri sau păşunări. Peste nivelul optim
biomasa aeriană scade ca urmare a reducerii sistemului radicular în corelaţie cu
reducerea aparatului foliar şi a compuşilor dirijaţi spre rădăcini.
Circulaţia substanţei în ecosistemul de păşuni păstrează în linii mari
caracteristicile ecosistemelor naturale, lanţul trofic dominant impus de om prin
introducerea speciei domestice se închide de regulă în limitele ecosistemului. În
acelaşi mod, numeroase lanţuri trofice susţinute de consumatori naturali asigură
circulaţia ciclică a elementelor nutritive. Exportul de biomasă din păşune este
reprezentat îndeosebi prin biomasa animalelor sau a produselor lor şi este cu atât mai
mare cu cât încărcătura de animale şi productivitatea primară a păşunii este mai mare.
Pe păşunile cu productivitate redusă se menţine la valori mici, astfel că circulaţia
substanţelor rămâne timp îndelungat în limite aproape constante. Pe păşuni cu
productivitate mare a covorului vegetal şi exploatare intensă cu animale, exportul de
elemente devine semnificativ şi menţinerea productivităţii se realizează numai prin
completarea acestora, odată cu administrarea de fertilizanţi. În cazul fâneţelor,
exportul de biomasă din ecosistem este mai mare iar revenirea elementelor nutritive se
realizează numai prin acţiunea omului. Cercetările privind efectul fertilizării pajiştilor
permanente şi temporare (semănate) arată că randamentul de recuperare a elementelor
nutritive este de regulă mai mare în aceste agroecosisteme decât în restul culturilor
agricole şi susţin ideea că fertilizarea pajiştilor permanente reprezintă un mijloc de
creştere a productivităţii.
Biomasa vegetală din păşuni şi fâneţe este indirect utilizată de către om
prin transformarea ei în biomasă sau produse a animalelor domestice de regulă
bovine sau ovine. Cel mai ridicat randament de conversie se obţine la
transformarea de către vaci a furajelor în lapte şi ajunge la valori de 13-20 %.
La producţia de carne randamentul conversiei energetice nu depăşeşte nici la
bovine şi nici la ovine 3 - 4 %. Cu toată eficienţa redusă a acestui lanţ trofic,
utilizarea biomasei pajiştilor prin intermediul animalelor domestice rămâne
singura alternativă şi pentru viitorul apropiat al alimentaţiei umane.
Agroecosistemele de păşuni şi fâneţe permanente (naturale) păstrează în mare
măsură mecanismele de autoreglare caracteristice stărilor naturale anterioare
exploatării de către om. În consecinţă, ele realizează starea staţionară de
agroecoclimax pe fondul stabilităţii naturale, printr-o intervenţie redusă a omului.
2.4.3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi
Plantaţiile de pomi şi arbuşti (inclusiv cele de viţă de vie) sunt agroecosisteme
create de om după modelul ecosistemelor naturale forestiere, localizate de regulă în
biotopuri ocupate anterior de către acestea. De-a lungul unei lungi perioade de
agricultură tradiţională, ele se întindeau, în zona temperată, pe suprafeţe apreciabile
doar în regiunile colinare şi rareori în lunci, în ambele cazuri alternând cu pădurile
naturale de care se apropie printr-o serie de caractere comune, manifestate atât la
nivelul biotopului cât şi al biocenozei.
Biotopul. Bazinele pomicole tradiţionale (de tip exhaustiv) corespunzătoare
tipului extensiv, situate la noi în regiunea colinară şi de podiş, constituie agrobiomuri
complexe dispersate în condiţii orografice microclimatice şi edafice foarte variate.
Variaţiile expoziţiei, înclinaţiei şi substratului determină o heterogenitate
corespunzătoare a biotopurilor la nivel pedologic şi microclimatic. Această
heterogenitate este evidentă atât în cadrul agrobiomului cât şi al fiecărui
agroecosistem în parte.
Biocenozele sunt edificate de plante lemnoase fanerofite şi au compoziţie şi
structură complexă. În livezile tradiţionale, extensive, speciile pomicole sunt plantate
în amestec sau parcele cu o singură specie, au suprafeţe reduse şi sunt dispuse în
mozaic, generând în acest ultim caz o diversitate mare la nivel regional. Pomii şi
arbuştii cultivaţi realizează un microclimat caracteristic determinat atât de specie, cât
şi de sistemul de cultură; există în general porţiuni umbrite şi porţiuni expuse radiaţiei
solare ce pot să alterneze în timpul zilei. Ca urmare stratul ierbos, edificat în general de
graminee formează sinuzii imbricate indicatoare de microclimat şi substrat pedologic. În
coroana arborilor fructiferi se dezvoltă un număr mare de specii parazite, de bacterii şi
ciuperci constituind consorţii complexe.
Zoocenoza spontană carcateristică plantaţiilor şi viilor tradiţionale este
constituită din specii numeroase, mai ales insecte, acarieni şi păsări ale căror efective
rămân moderate, fiind reglate prin intermediul unei reţele de interacţiuni trofice şi
biochimice.
Reţeaua trofică este dominată ca şi în cazul altor agroecosisteme de către om
care se comportă ca frugifor, el consumă fructele din ecosistem stabilind astfel un lanţ
trofic simplu plantă → om → specii detritivore. În afara acestui lanţ se dezvoltă
numeroase alte lanţuri trofice de tip erbivor şi parazit susţinute de speciile spontane.
Primele se edifică pe seama consumului de organe vegetative şi fructe de către fitofagi
sau prin absorbţia de sevă elaborată de către paraziţii vegetali (ciuperci, bacterii) şi de
către fauna sugătoare de sevă. Lanţurile trofice saprofite realizează mineralizarea
biomasei vegetale moarte prin consumul de către fauna şi flora saprobiontă de la
suprafaţa solului şi din straturile superficiale ale acestora. Se remarcă în reţeaua trofică
a acestor agroecosisteme importanţa majoră a consumatorilor de gradul I şi gradul II
precum şi a paraziţilor şi consumatorilor fitofagi. Aceştia din urmă amorsează lanţuri
bazate pe hiperparazitism ca nişte diverticule ale lanţului trofic erbivor.
Atât fenomenul de prădătorism cât şi hiperparazitismul joacă rol major în
menţinerea la efective scăzute a populaţiilor dăunătoare de fitofagi din livezile
extensive. Datele referitoare la o pasăre cum este graurul (Sturnus vulgaris)
recunoscută ca dăunătoare în arealul de iernare sau chiar şi la noi în perioada de
toamnă (I. Korodi-Gall, 1962), menţionează că în timpul reproducerii o pontă
compusă din 5 pui consumă până la maturitatea cca. 2,5 kg hrană, compusă din peste
6000 indivizi de insecte (coleoptere, ortoptere, diptere ş.a.) acarieni şi viemi din care
peste jumătate dăunători activi ai pomilor fructiferi. Fenomenele de prădătorism şi
hiperparazitism destul de puţin avute în vedere până acum ar putea fi mult mai eficient
utilizate în combaterea integrată a dăunătorilor, preconizată pentru etapa următoare a
gospodăririi agroecosistemelor. (agricultura ecologică). Aceste relaţii trofice pot fi
redate prin schema următoare:

Plantă (P) → erbivor (fitofag) C1 → prădător C2

↓
parazit C2 parazit C3
↓
parazit C3

Biomasa exportată ca recoltă din livezile extensive reprezintă un procent redus

faţă de biomasa totală, fapt ce nu stânjeneşte circulaţia substanţei şi energiei. Acestea
se desfăşoară după modelul natural, caracterizat prin circulaţia ciclică a elementelor şi
scurgerea continuă a unui flux de energie de provenienţă aproape exclusiv solară.
Investiţia de energie realizată de către om în livezile extensive este redusă, fiind mai
mare în fazele de înfiinţare a plantaţiei iar apoi la maturitatea acesteia aproape
neglijabilă. Plantaţiile extensive, dispun de o mare capacitate de menţinere a
stabilităţii interne şi în consecinţă, starea lor de agroecoclimax poate fi uşor atinsă prin
participarea redusă a omului şi contribuţia masivă a mecanismelor reglatoare naturale.
Agroecosistemele intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi
(inclusiv plantaţiile de viţă de vie) se deosebesc destul de mult de cele tradiţionale
extensive, tinzând prin caracteristicile lor generale spre agroecosistemele de culturi
ierboase. Ele ocupă biotopuri uniformizate prin acţiunea omului care modelează
substratul.
Biocenoza este edificată pe suprafeţe mari de o singură specie şi deseori de un
singur soi al speciei pomicole. Acestea realizează de regulă densităţi ridicate, corelate
cu o talie redusă. Tendinţa de îndesire şi talia redusă modifică parametrii obişnuiţi ai
climatului în sensul uniformizării sale spre caracteristicile unui climat de tufişuri.
Stratul ierbos este înlocuit prin culturi intercalate (ovăz, borceag, batate etc.) sau pur şi
simplu înlăturat prin praşile repetate sau erbicidare. Aceasta are ca efect eliminarea
funcţiei de protecţie a solului de către stratul ierbos, concomitent cu diminuarea bazei
trofice pentru numeroase specii de consumatori. În consecinţă, numărul de specii
consumatoare se reduce iar cele rămase sunt supuse unui control biocenotic mai lejer
ceea ce creează pericolul dezvoltării explozive a fitofagilor. Omul intervine în
agroecosistemele intensive prin dese stropiri cu pesticide şi lucrări agrotehnice care au
profunde efecte perturbatoare asupra echilibrelor biocenotice. Fenomenul echivalează
cu instituirea în timp a unei variaţii pronunţate a condiţiilor oferite de ecosistem
consumatorilor, ceea ce traduce prin fluctuaţii corespunzătoare a efectivelor lor
populaţionale. Menţinerea la niveluri reduse ale populaţiilor de dăunători reprezintă
problema esenţială a acestor agroecosisteme. Ea nu mai poate rezulta din interrelaţiile
cenotice ci numai prin intervenţia reglatoare a omului, cu investiţii apreciabile de
energie externă.
Exportul de recoltă din plantaţiile intensive atinge proporţii
semnificative faţă de biomasa speciilor pomicole tot mai reduse ca talie,
secătuind solul în elemente nutritive. La acesta se mai adaugă şi exportul
realizat datorită culturilor ierboase intercalate, şi eroziunii pluviale accentuate.
Funcţionarea acestor agroecosisteme cu realizarea unei productivităţi ridicate
este posibilă numai prin completarea elementelor exportate cu fertilizanţi
proveniţi din exterior.
2.4.4. Culturi protejate
Agroecosistemele culturii protejate sunt generate pe suprafeţe apreciabile de
agricultura modernă a ţărilor din zona temperată şi urmăresc prelungirea perioadei de
vegetaţie a unor plante legumicole sau ornamentale în perioade cu condiţii
nefavorabile. La acestea se adaugă în ultimii ani culturile de talofite destinate
producerii de resurse de hrană pentru om şi animale, în bazine cu condiţii ecologice
strict controlate. Primele agroecosisteme de acest tip au fost răsadniţele, destinate să
protejeze culturile în primele stadii de dezvoltare, care apoi îşi încheiau ciclul biologic
până la recoltare, într-un alt biotop, specific culturilor ierboase de câmp. Înfiinţarea
agroecosistemelor de seră în care culturile sunt protejate pe întreaga perioadă de
dezvoltare a fost posibilă numai odată cu utilizarea energiei fosile.
Biotopul acestor agroecosisteme este realizat şi strict controlat de către om
care investeşte cantităţi apreciabile de energie pentru reglarea permanentă a factorilor
ecologici de microclimat şi nutriţie minerală în raport cu necesităţile plantei cultivate.
Profunzimea acestei reglări depinde de nivelul cunoştinţelor omului privind ecologia
speciei cultivate de-a lungul dezvoltării sale fenologice şi interacţiunile existente în
cadrul biocenozei. Pe întreaga suprafaţă a agroecosistemului, biotopul manifestă un
grad foarte ridicat de omogenitate ce se menţine cu puţine modificări şi în timp.
Biocenoza acestor agroecosisteme rămâne nesaturată prin cultivarea, cu
precădere, a unei singure specii, prin înlăturarea buruienilor şi controlul strict al
bolilor şi dăunătorilor. Conexiunile trofice de la nivelul biocenozelor se realizează pe
baza reţelei existente anterior în agroecosistemele neprotejate. Ele se modifică însă
sub aspect cantitativ prin favorizarea unor anumite specii de consumatori primari de
către climatul cald şi umed. În aceste agrosisteme se produce şi proliferarea
ciupercilor parazite de tipul: făinare (Sphoerothaeca fuliginea) pătarea cafenie la
tomate (Cladosporium fulvum), fuzarioză (Fusarium sp.), bacterioze
(Corynebacterium michiganense), viroze, a sugătorilor de sevă: afide (Misus persicae)
musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum) şi a nematozilor (Melcidogyne incognita).
Adesea apar pe fondul relaţiilor existente, lanţuri noi determinate de consumatori
fitofagi importaţi din ţinuturi mai calde, cum este musculiţa de seră care în timpul
verii trece şi în agroecosistemele neprotejate din jur. Consumatorii secundari care
dezvoltă lanţuri trofice bazate pe prădătorism (animale răpitoare) şi hiperparazitism
(paraziţi ai animalelor) sunt împuţinaţi ca urmare a reducerii consumatorilor fitofagi şi
a fluctuaţiilor mari a efectivelor lor. Nişele trofice ale agroecosistemului sunt profund
nesaturate. În consecinţă, nivelurile superioare ale piramidei trofice exercită o slabă
acţiune de control asupra consumatorilor fitofagi cu permanentă tendinţă de dezvoltare
explozivă a populaţiilor lor. Menţinerea la niveluri reduse a acestora se realizează prin
acţiuni drastice de combatere care încarcă şi mai mult investiţia de energie, şi aşa
mare, destinată realizării microclimatului.
Producţia primară a biocenozei este reprezentată aproape exclusiv prin
biomasa realizată de planta de cultură. În cea mai mare parte, biomasa aeriană este
îndepărtată din biotop, fie pentru utilizarea ca recoltă, fie pentru eliberarea rapidă a
terenului în vederea unui nou ciclu de producţie. Consecinţa exportului masiv de
biomasă este reducerea bazei trofice pentru reducătorii din sol şi perturbarea raportului
normal dintre populaţiile lor, concomitent cu înlocuirea circulaţiei ciclice cu o
circulaţie accentuat liniară. Perpetuarea agroecosistemului la niveluri ridicate de
productivitate este posibilă numai prin completarea corespunzătoare a pierderilor, cu
fertilizanţi organici (care asigură eliberarea treptată a elementelor nutritive prin
activitatea descompunătorilor) sau cu fertilizanţi minerali aplicaţi eşalonat (pentru
prevenirea levigării lor).
Analiza energetică a agroecosistemelor protejate arată că toate se menţin
numai pe baza unei investiţii energetice din partea omului, mult superioară
agroecosistemelor similare din condiţii de câmp. Sub aspectul eficienţei ecologice a
acestei investiţii, cele două tipuri de agroecosisteme protejate se plasează în situaţii
total diferite. Agroecosistemele protejate destinate producerii de răsaduri, răsadniţe
sau solarii asigură parcurgerea perioadei de creştere lentă a aparatului foliar al
plantelor de cultură într-o perioadă premergătoare sezonului favorabil de vegetaţie, de
aceea după transplantarea în câmp investiţia energetică este recuperată prin fotosinteza
intensă pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Utilizarea acestora determină de fapt
prelungirea perioadei favorabile de vegetaţie.
Agroecosistemele de seră în care planta vegetează până la recoltarea
produsului agricol nu se justifică energetic deoarece cantitatea de energie înglobată în
produsul alimentar obţinut (ex. castraveţi, tomate, ardei etc.) este mult sub conţinutul
de energie investită. Se recunoaşte faptul că aceste agroecosisteme oferă alimente
vegetale proaspete într-un anotimp când ele lipsesc în mod normal dar completarea
acestor alimente se poate face pe alte căi cu mai puţină cheltuială de energie - în
ultimă instanţă prin conservarea unor produse similare obţinute în agroecosisteme de
câmp, mult mai bogate în principii alimentare importante. Crearea agroecosistemelor
de seră nu au fost dictată cum ar fi firesc de rezolvarea pe scară largă a unor probleme
esenţiale de alimentaţie ci mai ales de conjuncturi economice, vizând valorificarea cu
profit cât mai mare a unor resurse energetice. În condiţiile actualei crize energetice,
agroecosistemele de seră se orientează spre utilizarea energiei calorice din apele
industriale de răcire, de la diverse procese tehnologice, a apelor termale, utilizarea
unor surse neconvenţionale ca bioconversia sau energia solară.
2.4.5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor
Acestea reprezintă agroecosisteme create de zootehnia modernă pentru
obţinerea de producţii mari, constante. La baza lor stă concentrarea într-un spaţiu
restrâns a unui număr mare de consumatori primari, reprezentaţi de animale
domestice. Fiecare dintre complexele zootehnice poate fi considerat ca segment al
unui agroecosistem mai larg, în care el reprezintă nivelul consumatorilor primari
introduşi şi menţinuţi de către om. În acelaşi timp, un complex zootehnic se poate
aborda şi prin prisma unui agroecosistem cu parametri structurali şi funcţionali proprii,
a cărui existenţă este condiţionată de importul permanent de biomasă din exterior.
Printre ecosistemele naturale acesta are drept corespondenţi ecosistemele heterotrofe
(sau minore) din peşteri şi abisurile oceanelor, lipsite de producători primari. Cel de al
doilea mod de abordare prezintă avantajul unei analize mai detaliate a proceselor din
interiorul complexelor zootehnice cu condiţia de a nu le disocia complet de baza
trofică şi mediul în care sunt amplasate.
Condiţiile de biotop vizează îndeosebi întreţinerea în adăposturi a unui
microclimat (temperatură, umiditate, luminozitate etc.) care să asigure pentru
fiecare specie o productivitate maximă, indiferent dacă aceste condiţii
corespund sau nu optimului biologic al speciei, fixat genetic de-a lungul
filogeniei acesteia. Exemplu în acest sens stă iluminatul adăposturilor şi spaţiul
de deplasare asigurat indivizilor, care nu corespund decât optimului productiv.
Biocenoza. Complexele zootehnice concentrează animale domestice aparţinând
unei specii şi deseori unei singure rase cu performanţe productive ridicate. Indivizii
sunt repartizaţi în adăposturi şi boxe pe categorii de vârstă şi sexe constituindu-se
populaţii omogene genetic şi fenotipic, ceea ce influenţează profund starea biologică şi
productivă a acestora. Astfel la animalele crescute în adăposturi, se observă modificări
de comportament datorate omogenităţii populaţionale şi aglomerării în biotopul
uniform manifestate prin pierderea instinctului de teritorialitate şi a instinctului
matern, creşterea agresivităţii, instalarea unei stări de stress mai mult sau mai puţin
generalizat, reducerea imunităţii.
Omul are interesul să menţină în ecosistem o stare maximă de nesaturare a
nişelor ecologice prin înlăturarea oricăror specii în afara celei care asigură producţia.
Cu toate acestea, animalele domestice sunt însoţite în adăposturi şi de alte specii de
consumatori care pătrund din ecosistemele învecinate şi exercită, fie activitatea de
concurenţă pentru hrană ca în cazul rozătoarelor, fie mai cu seamă activitate
parazitară, instituind lanţuri trofice cu manifestare patogenă caracteristică fiecărui tip
de complex. Nesaturarea nişelor ecologice din ecosistem, la nivel macroscopic
favorizează dezvoltarea explozivă a unor populaţii de microorganisme şi saturarea
nişelor la nivel microscopic până la 2,96 miliarde bacterii/cm2 în boxele pentru scroafe
(după Poleakov şi Dudniţki, 1976). În complexele de animale predomină
microorganismele condiţionat patogene, în cele mai multe cazuri constatându-se o
dezvoltare intensă a speciilor producătoare de pneumonii, gastroenterite, salmoneloze,
pasteureloze. Se constată de asemenea diferenţierea, după aplicarea de antibiotice în
furaje, apariţia în tulpini de microorganisme rezistente la antibiotice şi dezvoltarea
atipică a populaţiilor cu manifestări patologice lente (N. Dinu, 1977). În mod firesc
sunt favorizate populaţiile de microorganisme la care germenii se transmit direct sau
prin intermediul speciilor spontane din adăposturi (viermi, insecte, rozătoare).
Manifestarea caracterului patogen al speciilor de microorganisme din complexele
zootehnice este favorizată de omogenitatea genetică a populaţiilor de animale
domestice.
Baza trofică a animalelor din complexele zootehnice este reprezentată prin
culturi furajere (şi mai puţin prin fâneţe) învecinate sau situate deseori la distanţe mari.
Ca urmare, aprovizionarea cu furaje se realizează printr-o concentrare a acestora de pe
arii întinse cu investiţii apreciabile de energie şi mijloace tehnice. Se înregistrează în
felul acesta o disjuncţie extremă între nivelul producătorilor ce realizează baza trofică
şi nivelul consumatorilor, ceea ce are consecinţe evidente asupra circulaţiei generale a
materiei şi energiei.
Performanţele productive ale animalelor utilizate în complexele zootehnice se
manifestă prin randamente ridicate de conversie a energiei şi proteinei din furaje în
energie şi proteină de natură animală, ce poate să ajungă până la 1:4 în cazul speciilor
monogastrice (porcine, păsări). La creşterea acestui randament contribuie pe lângă
valoarea biologică a raselor şi procesul de reducere la minimum al funcţiilor fiziologice
de căutare a hranei şi optimizare a compoziţiei raţiei alimentare. Considerând doar
procesul de transformare a furajelor în biomasă animală, randamentul energetic apare
foarte ridicat dar acesta nu reprezintă decât o verigă dintr-un şir de activităţi
consumatoare de energie destinate producerii şi prelucrării, transportului şi
administrării hranei animalelor. Luând în mod firesc în calcul şi aceşti parametri,
randamentul de conversie energetică devine mult mai mic.
Principalele furaje utilizate în raţia alimentară a animalelor din complexele
zootehnice sunt de tipul concentratelor provenite din cereale şi leguminoase
completate uneori cu produse de origine animală (făină de peşte, făină de carne).
Completarea raţiilor animalelor crescute în complexe, cu proteină de origine animală,
le plasează în mod paradoxal în aceeaşi nişă ecologică cu omul, transformându-le în
unele cazuri din erbivore în omnivore. În acest sens menţionăm că în 1981 mai mult
de 14 milioane tone de peşte au fost transformate în făină pentru hrana animalelor
(Marie Compte şi colab., 1984). Aceste furaje conţin cantităţi apreciabile de compuşi
utilizabili direct în dieta umană, fapt ce evidenţiază relaţii de concurenţă între animale
crescute în complexe intensive şi specia umană, acut manifestate în ţări cu resurse
alimentare modeste.
Controlul omului asupra populaţiilor din complexele de creştere intensivă,
manifestat prin crearea unor biotopuri artificializate şi prin stabilirea efectivelor de
animale, se face cu consumuri mari de energie. Aceste consumuri trebuie global
evaluate de la proiectarea complexelor.
 Complexele de creştere intensivă a animalelor generează serioase probleme
ecologice datorate producerii, într-un spaţiu restrâns, a unor concentraţii mari de
reziduuri digestiv-metabolice. Deoarece reziduurile sunt evacuate prin spălarea cu apă,
înseamnă că aceste ecosisteme sunt producători majori de ape uzate cu un puternic
potenţial de poluare a ecosistemelor din jur. Caracterul poluant este determinat prin
încărcătura mare de substanţe organice, populaţii de microorganisme, agenţi de spălare
etc. ce produc o serie de perturbări menţionate la capitolul privind poluarea şi
activitatea agricolă.
În afara problemelor de poluare pe care le comportă reziduurile de la
complexele zootehnice, se pune şi problema utilizării biomasei pe care aceste
reziduuri o mai conţin prin antrenarea ei în circuite trofice închise care să asigure
recuperarea elementelor nutritive şi a energiei.
Stabilizarea reziduurilor de la complexele zootehnice şi utilizarea lor în
condiţii de protecţie a ecosistemulor înconjurătoare vizează două direcţii principale:
1). includerea lor în circuite naturale astfel ca ele să nu polueze mediul ambiant ci să
devină pe cât posibil utile în producţia de hrană şi 2). reciclarea acestor reziduuri ca
surse de hrană pentru animale chiar în complexele zootehnice.
Prima direcţie de utilizare a deşeurilor zootehnice poate manifesta variante
numeroase, deseori complementare cum sunt: utilizarea ca îngrăşământ organic pe
terenurile agricole, administrat direct prin irigare cu ape uzate sau compostat prin
fermentaţie, utilizarea ca sursă de energie cu producere de biogaz în staţii speciale de
piroliză, utilizarea reziduurilor ca sursă de hrană pentru microorganisme furajere cum
sunt: alge (Chlorella, Scenedesmus, Spirulina), drojdii şi mucegaiuri (Torula,
Trichoderma), sau pentru insecte şi viermi producători de proteină furajeră.
Cea de a doua direcţie propune utilizarea unei părţi a reziduurilor de la
complexele zootehnice în furajarea directă a animalelor domestice prin
intermediul unor procese de coprofagie dirijată. Ideea porneşte de la conţinutul
ridicat de substanţe nutritive pe care îl mai au dejecţiile animalelor domestice
cum sunt iepurii şi de la observarea unor fenomene de auto- sau
heterocoprofagie naturală la unele specii. Se apreciază că păsările pot deveni
donatori universali de dejecţii destinate, după autoclavizare, completării raţiilor
furajere ale rumegătoarelor din complexele zootehnice, întrucât ele conţin în
cazul găinilor ouătoare şi puilor mai mulţi compuşi de azot decât seminţele de
leguminoase, 1/3 din energia seminţelor de cereale şi de 10 - 15 ori mai multe
săruri decât aceste seminţe.
 2.5. PRODUCTIVITATEA AGROECOSISTEMELOR ŞI
RECOLTA AGRICOLĂ

Biomasa produsă în ecosistemele naturale este în întregime antrenată în

procesele energetice şi biochimice din cadrul acestora, ca urmare a diversităţii
regimului trofic al componentelor biocenotice. Toţi compuşii organici produşi
în ecosistem sunt utili bunei desfăşurări a funcţiilor acestuia, iar productivitatea
primară netă reprezintă măsura adecvată a travaliului de alimentare cu energie
a proceselor biologice.
În agroecosisteme, omul este interesat de fracţiunea biomasei ce poate fi
utilizată direct în hrana proprie şi a animalelor domestice sau în scopuri economice
bine precizate (fibre, energie etc.). Această fracţiune constituie produsul agricol
principal sau recolta agricolă şi se exprimă în procente, ca indice de recoltă.
Restul biomasei reprezintă produse secundare, tratate ca deşeuri şi
descompuse de consumatorii spontani din agroecosisteme sau utilizaţi uneori de către
om în zootehnie sau în unităţi economice complementare agriculturii.
Producţia agricolă principală reprezintă fie o fracţiune din producţia
biologică primară netă (biomasa vegetală) fie o fracţiune din producţia biologică
secundară netă (biomasă animală), în ultimul caz fiind utilizat şi termenul de
producţie zootehnică.
La plantele cultivate producţia agricolă principală variază de la o specie la alta
(tabelul 2.) fiind cuprinsă, atunci când este reprezentată prin seminţe, între 17 şi 50 %
din biomasa aeriană iar la rădăcinoase şi tuberculifere între 70 şi 77 % din biomasa
totală (I. Zelitch 1975, citat de I. Puia, V. Soran 1981, N. Zamfirescu, 1977).

Tabelul 2.
Indicele de recoltă la câteva specii cultivate
Specia Produsul util Indice de Limite Referinţe
recoltă de bibliografice
media variaţie
Grâu seminţe 31-39 23-46 I. Zelitch 1975
Orez seminţe 51 43-57 I. Zelitch 1975
Orz seminţe 48 35-52 I. Zelitch 1975
Secară seminţe 27 26-29 I. Zelitch 1975
Porumb
 soiuri seminţe 24 38-47 I. Zelitch 1975
Porumb
hibrizi
Soia seminţe 42-43 29 I. Zelitch 1975
Fasole seminţe 32 36 I. Zelitch 1975
boabe
Floarea seminţe 59 53-67 N. Zamfirescu 1977
soarelui
Cartof tuberculi 17-20 - N. Zamfirescu 1977
Sfecla de Rădăcină
zahăr + 70 - N. Zamfirescu 1977
colet
Lucerna Tulpini 77 - N. Zamfirescu 1977
+
frunze

Valoarea alimentară şi economică a produsului agricol variază de la o

specie la alta, astfel că exprimarea sa gravimetrică este insuficientă pentru
compararea eficienţei agroecosistemelor. În vederea adoptării unui criteriu
unic, valoarea produsului agricol se apreciază prin prisma conţinutului său
energetic şi a cantităţii de substanţe indispensabile metabolismului uman şi
animal mai ales conţinutului proteic.
Din punct de vedere al conţinutului energetic al produsului agricol principal,
plantele cultivate pot fi atribuite la trei grupe distincte (N. Zamfirescu, 1977), respectiv:
- plante a căror produs agricol principal reprezentat prin seminţe bogate în
grăsimi, au o înaltă valoare energetică de peste 5000 kcal/kg produs
(floarea soarelui, rapiţa, soia)
- plante cu produsul agricol principal reprezentat prin seminţe bogate în
proteine sau amidon, cu conţinut de energie de 3700-4000 kcal/kg produs
(cereale, mazăre, fasole).
- plante cu produsul agricol principal reprezentat prin organe vegetative cu
conţinut energetic între 900 şi 1300 kcal/kg produs (cartof, sfecla de
zahăr, lucerna, porumb masă verde etc.)
Procesul de concentrate energetică în produsele agricole principale se
corelează şi cu o stabilizare mai mare a acestor produse prin scăderea conţinutului de
apă în ţesuturile de depozitare. Aceste caracteristici prezintă importanţă pentru
cheltuielile energetice impuse de recoltarea şi păstrarea produselor agricole, cheltuieli
care trebuie raportate bilanţului energetic al agroecosistemelor.
Conţinutul în proteină al produsului agricol principal este cel mai mare în
cazul seminţelor de leguminoase. Acestea conţin totodată proteina de cea mai bună
calitate, ceea ce înseamnă că au cel mai mare conţinut de aminoacizi esenţiali prezenţi în
proporţii echilibrate faţă de necesităţile metabolismului animal şi uman. Sub aspectul
conţinutului proteic din produsul agricol principal, plantele de cultură corespund la trei
grupe întrucâtva diferite celor stabilite pe criteriul energetic. Se disting:
- plante cu produsul agricol principal reprezentat prin seminţe ce concen-
trează cantităţi mari de proteină de calitate superioară, cca. 130 - 300 g/kg
produs (adesea însoţită şi de alţi compuşi esenţiali) reprezentate prin
leguminoase pentru boabe şi oleaginoase;
- plante cu produs agricol reprezentat prin seminţe preponderent
amidonoase cu cantităţi mijlocii de proteină, cca. 60-90 g/kg produs,
obişnuit neechilibrată în aminoacizi esenţiali, raportat la necesităţile
metabolismului animal;
- plante cu produs agricol reprezentat prin organe vegetative sărace în
proteină (şi dealtfel în substanţa uscată) cu cca. 10 g/kg produs,
reprezentate prin sfeclă, cartofi, porumb masă verde;
Un loc aparte îl ocupă leguminoasele furajere: lucerna, trifoi, mazăre,
măzăriche, la care produsul agricol este reprezentat prin organe vegetative care conţin
însă cantităţi relativ mari de proteină: 25-40 g/kg produs.
Alături de produsul agricol principal, plantele de cultură mai furnizează o
cantitate apreciabilă de biomasă recoltabilă ca produse agricole secundare (tulpini,
frunze, inflorescenţe) sau rămase în agrobiotop (rădăcini, frunze, tulpini). În ambele
cazuri această biomasă joacă rol important în bilanţul energetic al agroecosistemelor
fie că sunt utilizate de om în furajarea animalelor domestice şi industrie fie că rămân
în sol îmbogăţind conţinutul pentru biocenoza acestuia. În consecinţă tratarea
exhaustivă a productivităţii agroecosistemelor şi a activităţii lor energetice presupune
aprecieri asupra întregii biomasei produse, cu atât mai mult cu cât tendinţele actuale
din economia tuturor ţărilor tinde spre utilizarea integrală a biomasei ecosistemelor ca
hrană sau sursă de energie şi materii prime industriale.
Produsele agricole secundare conţin cantităţi de energie asemănătoare
produselor principale (având în componenţă multă celuloză) în schimb conţinutul lor
în proteină este mult mai scăzut în comparaţie cu a produsului agricol principal
furnizat de specia respectivă.
Calculul valorilor energetice şi proteice obţinute la hectar sub formă de produs
agricol principal conform producţiilor menţionate în Anuarul statistic al României
1996 arată că acestea variază în limite largi de la un agroecosistem la altul. (tabelul 3
şi 3). Se constată că în general speciilecare furnizează produse agricole cu calităţi
nutritive ridicate (conţinut energetic şi proteic mare) au producţiile cele mai reduse,
faptul corelându-se cu un indice de regulă mai mic şi consum energetic pentru sinteza
acestor produse destul de mare.
Analiza producţiei totale (produs principal + produse secundare) de energie şi
proteină realizate de principalele plante de cultură de la noi permite diferenţierea a 4
grupe:
A. culturi cu producţie mare de energie (20 - 32⋅106 kcal/ha şi producţie
mare de proteină de calitate mijlocie (300 - 400 kg/ha): cereale, sfeclă de zahăr;
B. culturi cu producţie mică de energie (5 - 9⋅106 kcal/ha) şi producţie
mare de proteină de calitate superioară (200⋅400 kg/ha): leguminoase pentru boabe;
C. culturi cu producţie mijlocie de energie (12 - 14⋅106 kcal/ha) şi
producţie relativ redusă de proteină (200 - 300 kg/ha), dar care furnizează şi acizi graşi
esenţiali: oleaginoase;
D. culturi cu producţii ridicate de energie (15 - 28⋅106 kcal/ha) şi foarte
ridicate de proteină de calitate medie (450 - 1000 kg/ha) incluse în biomasa utilizabilă
în hrana animalelor: leguminoase furajere.
În afara celor 4 grupe se situează culturile de orez, cartof şi porumb masă
verde cu caracteristici intermediare.
Calculul şi reprezentarea grafică a producţiei potenţiale de energie şi
proteină (Tabel 3, Tabel 4, indică aceeaşi grupare a culturilor cu o diferenţiere
mai netă a marilor producătoare de energie (sfeclă şi porumb) şi o apropiere, în
raport cu producţia de energie, a oleaginoaselor de cereale. I. Coste, (1982).

Tabelul 3.
Producţia anuală de energie reală (anul 1996) şi potenţială la principalele
plante cultivate în România
Specia Conţinut energ. Producţia kg/ha Producţia kcal/ha energ.
kcal/kg 103
Prod. Prod. Prod.pr. Prod. sec Prod.pr. Prod.se Prod.
pr. Sec. c tot.
Grâu 3863 3753 1760 1375 6799 5160 11959
 *8500 5015 32835 18806 51641
Orez 3766 3343 2707 1840 10.195 6151 16346
*7500 5220 28245 17450 45695
Orz 3821 3765 2149 1717 8211 6467 14678
*9000 5400 34383 20331 54714
Porumb 3921 3805 2926** 3849 11473 14647 26120
boabe *17000 8547 66657 70571 137228
Mazăre 3939 3726 1218 896 4798 3340 8138
*3000 1770 11817 6595 18412
Fasole 3880 3720 687 503 2666 1871 4537
*2500 1652 9700 6145 15845
Soia 5009 3612 1410 887 7063 3205 10268
*3000 2010 15029 7260 22289
Floarea 5228 3847 1193** 1892 6237 7278 13515
soarelui *3500 5572 18298 21430 39728
Rapiţa 6009 3617 1086 2172 6526 7856 14382
*4000 8640 24036 31250 55286
Cartof 9 - 13949 - 13279 - 13279
52 *45000 - 42850 - 42840
Sfecla 9 * 20 528 19 27 220
de zahăr 24 960 1 367 30 97
*6 151 55 78 632
0000 21 440 17 57
Lucerna 924 - 20675 - 19104 - 19104
*50000 - 46200 - 46200
Trifoi 794 - 18316 - 14543 - 14543
*40000 - 31760 - 31760
Porumb 866 866 14320 - 12401 - 12401
m.v. *80000 - 69280 - 69280

* Producţia potenţială principală şi secundară

** Producţia agricolă secundară recoltabilă totală (coceni + tulpini de
porumb; capitule + tulpini la floarea soarelui).

Tabelul 4.
Producţia anuală de proteină, reală (anul 1996) şi potenţială la principalele
plante cultivate în România
Prod. Prod. Prod. Prod. Prod. Prod. Prod.
pr. sec. pr. sec. pr. sec. totală
Grâu 91 3 1760 1375 160 4 164
*8500 5015 775 15 788
Orez 61 18 2707 1840 165 33 198
*7500 5220 457 93 550
Orz 85 7 2149 1717 183 12 195
*9000 5400 763 37 802
Porumb boabe 66 22 2926 3849 193 85 278
*17000 8547 1122 408 1530
Mazăre 182 40 1218 896 222 36 258
*3000 1770 546 70 616
Fasole 175 35 687 503 120 18 138
*2500 1652 437 56 493
Soia 314 33 1410 887 443 29 472
*3000 2010 942 66 1008
Floarea 132 37 1193* 1892 157 70 227
soarelui *3500 2373 462 87 549
Rapiţa 171 18 1086 2172 185 39 224
*4000 8640 684 1435 839
Cartof 10 - 13949 - 139 - 139
*45000 - 450 - 450
Sfecla de 10 15 20960 5281 210 79 289
zahăr *60000 15121 600 226 826
Lucerna 31 - 20675 - 641 - 641
*50000 - 1550 - 1550
Trifoi 24 - 18316 - 440 - 440
*40000 - 960 - 960
Porumb masa 9 - 14320 - 129 - 129
verde (în *80000 - 720 - 720
lapte)

* Producţia potenţială principală şi secundară

** Producţia secundară agricolă recoltabilă totală (capitule + tulpini)

Fig. 5. Gruparea culturilor (din tab. 3. şi 4.) după producţia anuală de

proteină şi energie totală şi din produsul agricol principal (I. coste, 1986)
 Pe seama datelor privind producţia de energie şi proteină în principalele
agroecosisteme şi a datelor privind necesarul acestora în sistemul agroalimentar
naţional, se poate stabili ponderea optimă a diferitelor agroecosisteme pentru
satisfacerea acestor necesităţi de pe suprafeţe cât mai reduse şi cu consumuri
energetice şi materiale cât mai mici.
Producţia agricolă vegetală susţine întreaga activitate trofică din sistemul
agroalimentar al oricărei ţări, de mărimea ei depinde autonomia sau dependenţa
acestui sistem, deoarece obţinerea producţiei agricole vegetale este activitatea
principală din agricultură.
Producţia agricolă vegetală este rezultatul activităţii biologice a plantelor
cultivate constituite în comunităţi - agrobiocenoze. Membrii acestei comunităţi trăiesc
în perimetre limitate, se concurează şi ca urmare productivitatea individuală se reduce.
Regresul productivităţii individuale este în funcţie de tipul plantei, structura
agrobiocenozei şi mărirea resurselor disponibile. Deşi diminuate, producţiile
individuale însumate pe ansamblul comunităţii urmează să ducă la creşterea producţiei
la unitatea de suprafaţă, până la nivelul maxim, corespunzător potenţialului agricol al
ecosistemului. Atingerea acestui obiectiv necesită o cunoaştere amănunţită a ambianţei
ce se creează în interiorul diferitelor agroecosisteme şi a proceselor pe care le
influenţează.
Activitatea metabolică de producere a biomasei vegetale, şi în ultimă instanţă
a recoltei agricole, constă din fixarea energiei solare sub formă de compuşi organici
primari (fotosinteza) transformarea şi depozitarea fracţiunii neutilizate în procesele
energetice proprii plantelor (respiraţie, creştere etc.) spre ţesuturile speciale de rezervă
din organe vegetative fructe şi seminţe. Intervenţia omului este îndreptată spre
creşterea ratei de fixare a energiei intrate în agroecosistem sub formă de compuşi organici
cât mai valoroşi din punct de vedere al utilităţii lor pentru nutriţia umană.
 CAPITOLUL 3

UTILIZAREA ENERGIEI ÎN REALIZAREA

PRODUCŢIEI AGRICOLE VEGETALE

3.1. INDICATORII DE APRECIERE

Activitatea energetică din agroecosisteme este caracterizată de valorile
bilanţului energetic şi ale randamentului energetic.
Bilanţul energetic (Be) reprezintă diferenţa dintre suma ieşirilor energetice
(Σa) (output) şi suma intrărilor energetice (input) (Σi) din agroecosistem
Be = Σa - Σi
Randamentul energetic reprezintă raportul dintre suma ieşirilor energetice
(Σa) şi suma intrărilor energetice (Σi) din ecosistem; el arată câte unităţi de energie se
obţin pentru o unitate de energie cheltuită:
 Re = Σ a/ Σ i
Energia care alimentează agroecosistemele autotrofe de tipul culturilor sau a
pajiştilor provine din două surse:
- energia radiaţiei solare incidente la suprafaţa agroecosistemului;
- energia investită de om în activitatea de gospodărire a agroecosistemului
(lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, pesticide, sămânţă etc.).
Energia rezultată din agroecosistem se evaluează de regulă ca energie inclusă
în produsul agricol principal, la care ar trebui însă adăugată şi energia cuprinsă în
produsele secundare recoltabile (sau chiar nerecoltabile, dar rămase ca masă organică
în solul agroecosistemului).

3.2. INTERCEPTAREA ENERGIEI SOLARE ÎN

AGROECOSISTEM
Valoarea medie a radiaţiei solare extraterestre, reprezentând constanta solară
este de 1,94 cal/cm2⋅min. Pe durata traversării atmosferei, o parte din această energie
este absorbită sau împrăştiată în atmosferă astfel că radiaţia solară directă ce ajunge la
nivelul mării este în jur de 1,35 cal/cm2⋅an.
În România energia radiantă solară are valori cuprinse între 135 kcal/cm2⋅an
pe litoral, 125-130 kcal/cm2⋅an în Câmpia Română şi Dobrogea şi 107-112 kcal⋅cm2 .

an în zonele de deal şi munte, îndeosebi din nordul ţării (O. Berbecel şi colab., 1979,
N. Zamfirescu, 1977). Se constată că sub aspectul energiei radiante solare pe care o
primeşte, ţara noastră se situează în zona cu climă temperată, deosebit de productivă
din punct de vedere agricol. Această zonă, beneficiază de o iradiere cuprinsă între 100
şi 140 kcal/cm2⋅an, permite acumularea unei sume de temperaturi efective de 1000 -
18000C (ΣTef > 100C) şi asigură peste 80 % din producţia mondială de cereale, deşi
ocupă doar 5 % din suprafaţa uscatului (MeQuigg, 1973, citat de O. Berbecel şi colab.,
1979).
Interceptarea şi transferul energiei solare în agroecosisteme este rezultatul
unor fenomene complexe de reflecţie, absorbţie şi transmisie ce au loc cu precădere la
nivelul covorului vegetal, fiind determinate de un număr mare de factori cum sunt:
- condiţiile de incidenţă ale radiaţiei: radiaţia directă sau radiaţia difuză;
- proprietăţile optice ale substratului, definite mai ales prin coeficientul de
reflecţie (aldebo) cu importanţă semnificativă în biocenozele cu acoperire
redusă;
 - proprietăţile optice ale covorului vegetal determinate de însuşirile
structurale ale organelor plantei precum şi de suprafaţa şi arhitectura
covorului vegetal.
Atrage în mod deosebit atenţia cea de a treia categorie de factori ce pot fi în
anumite limite dirijaţi de către om în sensul intercepţiei şi stocării de către
agroecosistem a unei cantităţi cât mai mari de energie.
Proprietăţile optice ale frunzelor, tulpinii, florilor şi altor părţi ale vegetaţiei
sunt caracterizate prin coeficienţii proprii de reflecţie, transmisie şi absorbţie.
Absorbţia radiaţiei vizibile, fotosintetic active variază între 90 % în
regiunile albastru - violet şi roşu - portocaliu şi 50 % în regiunea verde a
spectrului. Absorbţia înregistrează valori foarte reduse (5-25 %) în infraroşu
(fiind minimă între 0,75 şi 1,2 µm) ca apoi să crească din nou peste lungimea
de undă de 1,2 ajungând la 75-90 %. Absorbţia în ultraviolet variază de la 50 la
90%. Reflecţia şi transmisia se produc relativ asemănător la aceeaşi lungime de
undă.
Proporţia înregistrată de diferitele lungimi de undă în puncte interioare ale
agroecositemelor au importanţă semnificativă prin efectele (fotosintetice sau
fotomorfogenetice) pe care le produc asupra speciilor din agrobiocenoză, situate într-
un strat sau altul al acestuia.
Suprafaţa foliară. Întrucât covorul vegetal nu este continuu şi nu este alcătuit
numai din organe ce conţin clorofilă, rezultă că numai o fracţiune din radiaţia solară
incidentă poate fi recepţionată de către vegetaţie.
Suprafaţa covorului vegetal capabil să recepţioneze energia solară
incidentă este reprezentată aproape în totalitate prin suprafaţa frunzelor
fotosintetic active, definită ca suprafaţă foliară. Suprafaţa foliară a unei culturi
anuale variază cu vârsta acesteia înregistrând o creştere continuă până în
perioada înfloritului, fiind la început mai mică decât suprafaţa de teren pe care
o ocupă, apoi din ce în ce mai mare depăşind-o în final de câteva ori. La
speciile cultivate lemnoase, suprafaţa foliară creşte în general până în a doua
jumătate a verii după care scade până la căderea totală a frunzelor. Raportul
dintre suprafaţa foliară a covorului vegetal (sau a plantei cultivate) şi suprafaţa
biotopului ocupat este definit ca indice foliar sau indicele suprafeţei foliare.
Indicele foliar maxim (I. F.) atins de regulă în perioada înfloritului, diferă de la
o specie la alta (Tabel 5).
În cadrul aceleiaşi specii se poate stabili pentru fiecare soi sau hibrid un indice
foliar optim care să asigure în condiţii date de cultură cea mai mare producţie netă la
unitatea de suprafaţă cultivată; acest indice nu este întotdeauna indicele foliar maxim
al speciei respective. Soiuri recent create de mazăre au foliole reduse la cârcei,
fotosinteza fiind realizată numai de către stipele.
Tabelul 5.
Indicele foliar (IF) la câteva culturi agricole (N. Zamfirescu, 1977).
Cultura IF Cultura IF
Grâu, orz,
3 - 3,5 Cartof 20 - 40
secară
Porumb 5-7 Rapiţă 30 - 40
Soia 4-6 Lucernă 60 - 80
Sfeclă 6-8 Livadă de peri 23 - 25

Suprafaţa foliară a unei culturi se realizează prin creşterea suprafeţei foliare a

fiecărei plante, potrivit unei curbe sigmoide valabile pentru creşterea întregii biomase
(vezi creşterea biomasei), care înregistrează o perioadă lentă de început, urmată de
perioada rapidă de expansiune a aparatului foliar. Accelerarea creşterii suprafeţei
foliare din prima perioadă corespunde cu edificarea cât mai timpurie a ecranului de
captare energetică. În acest scop, la culturile de legume şi, în unele regiuni la orez (sau
alte culturi), se parcurge perioada de creştere lentă a suprafeţei foliare în spaţiile
reduse din răsadniţe astfel că după transplantare, expansiunea rapidă a acesteia
asigură, pe o perioadă mai lungă conservarea energiei la parametri ridicaţi. Realizarea
cât mai rapidă a suprafeţei foliare caracteristice plantei de cultură are ca rezultat şi
concurarea cu succes a speciilor de buruieni.
Plantele de cultură se dezvoltă în comunităţi cu densităţi ridicate, ceea ce face
ca indivizii să se umbrească reciproc grăbind îmbătrânirea şi uscarea frunzelor
inferioare şi determină reducerea suprafeţei active individuale. De regulă, creşterea
densităţii se corelează cu scăderea suprafeţei foliare individuale dar concomitent şi cu
creşterea în ritm mai accentuat a suparefeţei foliare totale din biocenoză. La porumb
odată cu creşterea densităţii, de la 17. 000 pl/ha la 115.000 plante/ha, suprafaţa foliară
individuală se micşorează datorită densităţii cu 42 %, iar creşterea suprafeţei foliare
totale are loc cu cca. 300% (If = 1,09 → 4,20).
Aprovizionarea cu elemente minerale şi îndeosebi cu azot, duce la creşterea
suprafeţei foliare, determinând pe de o parte creşterea efectivă a ariei frunzelor iar pe
de altă parte menţinerea, o perioadă mai lungă, în stare activă. Acţiunea maximă a
azotului se manifestă în fazele de creştere maximă a frunzelor, la orez aceasta fiind cu
30-32 zile înainte de înflorit. Aprovizionarea masivă poate determina creşterea
exagerată a sistemului foliar. Efecte asemănătoare asupra indicelui foliar exercită şi
buna aprovizionare hidrică a plantelor în fazele de creştere maximă a frunzelor,
mărirea indicelui foliar putând ajunge până la 15 %, în condiţii de irigare.
 Creşterea indicelui foliar se corelează direct cu creşterea capacităţii
fotosintetice a agroecosistemului şi a producţiei agricole dar numai până la o anumită
valoare, după care orice creştere a acestui indice determină scăderea cantităţii
biomasei acumulate şi, obişnuit, a fructificării. La culturile care depăşesc indicele
foliar optim are deseori loc o umbrire atât de puternică a frunzelor inferioare, încât ele
primesc mai puţină lumină decât necesarul pentru sinteza substanţelor pe care îl
consumă în respiraţie şi devin astfel nu organe fixatoare, ci consumatoare de energie.
Situaţia este citată (G. Hodgson, G. E. Blackman, 1957) la o cultură de bob cu
densitate de 60 ind/m2 unde aproape 50 % din frunze primeau mai puţină lumină decât
cantitatea necesară pentru acoperirea consumului respirator. Creşterea indicelui foliar
peste valoarea optimă are ca efect şi perturbarea aprovizionării plantei cu apă prin
intensificarea transpiraţiei şi ca urmare creşterea consumului specific de apă al
culturii. Toate acestea arată că densitatea plantelor de cultură dintr-un agroecosistem
înregistrează valori optime, caracteristice pentru fiecare specie, soi şi condiţii de
biotop şi că această densitate este un indicator esenţial al tehnologiilor de cultură.

Fig. 6.
Interdependenţa dintre
suprafaţa foliară individuală
şi indicele suprafeţei foliare
la porumb HS 330 (N.
Zamfirescu, 1977)

Arhitectura covorului vegetal Pătrunderea radiaţiei solare prin covorul vegetal

depinde nu numai de indicele foliar al acestuia ci şi de repartizarea pe etaje a
frunzelor, de poziţia şi orientarea lor una faţă de alta şi faţă de fluxul luminos.
Arhitectura foliară a indivizilor din biocenoze diferă de cea a indivizilor solitari,
deoarece frunzele lor se umbresc, se întrepătrund, internodiile se alungesc
determinând distanţarea frunzelor, limbul are tendinţa de a lua o poziţie erectă mai
avantajoasă pentru recepţia luminii. Caracteristicile arhitecturale ale covorului vegetal
se exprimă de regulă cu ajutorul unghiului foliar şi al distribuţiei foliare a plantei
dominante, pe verticală.
Unghiul foliar exprimă poziţia limbului frunzei în raport cu orizontala,
măsurat în grade.
Distribuţia suprafaţei foliare se referă fie la suprafaţa frunzelor de la un
anumit nivel fie la suprafaţa foliară cumulată în raport cu volumul frunzişului
considerat de la suprafaţa substratului până la nivelul respectiv.
 Unghiul foliar şi distribuţia suprafeţei foliare a diferitelor plante de cultură
reprezintă o însuşire genetică evidenţiată diferit în condiţii de densitate diferită.
Se constată că, mai ales la graminee (plante adaptate să crească la densităţi
ridicate) unghiul foliar este mare şi el creşte pe măsura apropierii de vârful tulpinii,
concomitent cu scăderea suprafeţei foliare. La grâu, unghiul foliar variază între 40o şi
80o (O. T. Deanmond, 1976) iar la porumb are valori între 30 şi 60 o, fiind mai mare
spre vârful plantei.

Fig. 7. Variaţia
distribuţiei suprafeţei
foliare (a) şi a unghiului
foliar (b) în funcţie de
înălţime, la grâu
(O. T. Deanmond, 1976)

La dicotiledonate unghiul foliar are valori reduse, la floarea soarelui fiind de

cca. 0º. Unghiul foliar redus al inserţiilor inferioare prezintă avantajul acoperirii mai
rapide a solului de către plantele tinere pe când unghiul foliar mare al frunzelor de la
vârful tulpinii, asigură o pătrundere mai adâncă a luminii spre frunzele inferioare
precum şi fenomene de reflecţie avantajoase.
Poziţia erectă aduce avanatajul nu numai în penetraţia mai bună a luminii în
covorul vegetal, ci conferă şi toleranţa mare faţă de densităţi ridicate. În acest context,
crearea unor hibrizi şi soiuri cu unghi foliar cât mai mare constituie un obiectiv deja
realizat al ameliorării plantelor agricole (şi mai ales a porumbului) care va duce la
creşterea potenţialului biologic al acestora.
Distribuţia spaţială a ariei foliare are importanţă semnificativă pentru
pătrunderea şi intercepţia luminii până la straturile inferioare ale vegetaţiei precum şi
pentru aprovizionarea frunzelor cu dioxid de carbon.
În culturile intercalate practicate la noi, de tip porumb-dovleac,
porumb-fasole, grâu-trifoi sau în regiunile tropicale de tip mei-sorg, bumbac-
batate, soia-arahide are loc completarea de către cultura intercalată a ariei
foliare a biocenozei în straturile inferioare ale acesteia. Frunzele plantelor
dicotiledonate, cultivate intercalat, au în general unghiuri foliare apropiate de
zero şi adaptări umbrofile cel puţin pentru stadiul de maturitate. Ele
intercepetază lumina pătrunsă prin straturile covorului vegetal şi utilizează
dioxidul de carbon acumulat în concentraţii mai mari la suprafaţa solului,
mărind rata totală de fixare a energiei solare, de către agroecosistem. Ca atare,
extinderea unor astfel de culturi reprezintă o modalitate de creştere a eficienţei
energetice a agroecosistemelor.

3.3. UTILIZAREA ENERGIEI ÎN PLANTA DE CULTURĂ ŞI

SINTEZA PRODUCŢIEI AGRICOLE VEGETALE

Din energia absorbită de către frunze cea mai mare parte este transformată în
căldură şi utilizată de către plantă în procesele de transpiraţie şi schimburi termice cu
mediul înconjurător. Energia utilizată în transpiraţie variază cu arealul foliar şi
parametrii factorului hidric din mediul înconjurător fiind maximă în zilele de vară cu
umiditate ridicată.
Din radiaţia solară fotosintetic activă, corespunzătoare domeniului vizibil al
spectrului o fracţiune redusă este fixată sub formă de energie chimică a compuşilor
organici care reprezintă producţia primară brută a agroecosistemului. Din această
producţie brută, o parte este consumată de către plante în metabolismul energetic
propriu prilejuit de o serie de procese fiziologice ca: absorbţia apei şi substanţelor
minerale, transpiraţia, circulaţia sevei, creşterea, mişcarea (tropisme, nastii) sau în
sinteza unor compuşi de rezervă complecşi.
Analiza acestor procese energetice într-un agroecosistem cum este cultura de
grâu situată în zona temperată la latitudine medie (A. A. Niciperovici, 1968 citat de P.
Duvigneaud, 1976) relevă că pentru realizarea unei producţii nete de biomasă de 10
t/ha (4 t boabe şi 6 t paie) se utilizează cca. 14 t apă, 20 t CO2, 1 t elemente nutritive
minerale, şi se mobilizează nu mai puţin de 3000 t apă prin procesul de
evapotranspiraţie.
 Fig. 8. Funcţionarea agroecosistemului cultura de grâu (1 ha) RFA - radiaţia
fotosintetic activă; PB - producţia brută; PN - producţia netă; - procesul de fotosinteză
(P. Duvigneaud, 1974, după N. Niciporovici, 1968)
Eliberarea energiei necesare proceselor metabolice ale plantei se realizează
de-a lungul unui şir complex de reacţii de oxido-reducere, având ca rezultat
descompunerea treptată a unei părţi din substanţele organice până la CO 2 şi apă,
procesul fiind definit ca respiraţie. Deoarece respiraţia are ca rezultat consumul de
energie deja fixată în producţia brută, înseamnă că ea contribuie la reducerea acestei
producţii, ceea ce rămâne ca producţia netă poate fi reprezentată prin formula PN =
PB - R. Rezultă în mod evident că producţia netă şi implicit producţia agricolă este cu
atât mai mare cu cât energia consumată prin respiraţie este mai redusă.
Intensitatea respiraţiei constituie un caracter ereditar, care însă poate fi
modificat semnificativ sub influenţa factorilor ecologici naturali sau creaţi de om.
Temperatura ridicată determină o respiraţie intensă a celulelor vegetale fapt care are ca
urmare consumul unei cantităţi apreciabile din producţia brută, de aceea ecosistemele
tropicale deşi fixează o cantitate de energie mai mare decât cele din zona temperată nu
au o productivitate netă zilnică semnificativ mai mare; datorită consumului respirator
ridicat, favorizat de egalitatea dintre perioadele de lumină şi întuneric şi de
temperatura ridicată.
În zonele temperate, variaţia intensităţii respiraţiei în raport cu temperatura
poate avea consecinţe evidente asupra recoltei agricole. Perioadele cu temperaturi
ridicate din timpul verii provoacă la cereale fenomenul de şiştăvire. În aceste condiţii
se produce intensificarea respiraţiei şi dereglarea altor procese din celulele tinere ale
seminţelor, manifestate prin consum exagerat de substanţe şi perturbări în umplerea
bobului. Rezultatul are ca urmare scăderea apreciabilă a producţiei agricole.
În perioada de toamnă, scăderea temperaturilor, din timpul nopţii, determină la
sfeclă, scăderea ritmului respiraţiei şi a consumului de glucide concomitent cu
acumularea acestora în celulă. Dacă aceste condiţii de temperatură nocturnă, scăzută
se corelează şi cu o insolaţie puternică în timpul zilei, are loc depozitare intensă de
zahăr şi creşterea producţiei agricole. Aprecierea condiţiilor ecologice locale permite
adoptarea unor măsuri care să ţină seama de aceste fenomene, constând din cultivarea
în primul caz a unor soiuri de cereale a căror maturizare să preceadă intervenţia
perioadelor de arşiţă şi în al doilea caz crearea bazei tehnico-materiale care să permită
recoltarea în perioada optimă a produsului agricol principal.
Eficienţa cu care este utilizată energia în plante depinde nu numai de respiraţie
ci şi de natura substanţelor prin care ea este depozitată în biomasă şi mai cu seamă în
produsul util. Cu cât aceste substanţe sunt mai complexe, cu atât reacţiile de sinteză
care le dau naştere sunt mai sofisticate, cu mai multe trepte şi necesită un consum
energetic mai mare. Astfel, celuloza se produce prin polimerizarea glucozei cu o
pierdere de cca. 10 %, mai precis, bilanţul energetic fiind 0,88. Plantele cheltuiesc
pentru sinteza 1 g proteină 1,68 glucoză, iar pentru 1 g grăsimi cca. 2,8 g glucoză.
Compuşii organici complecşi conţin în molecula lor o cantitate mare de
energie (N. Zamfirescu, 1977) 1 g glucoză - 3744 cal, 1 g zaharoză - 3945 cal, 1 g
amidon - 4182 cal, 1 g celuloză - 4185 cal, 1 g proteine - 5500-5700 cal, 1 g grăsimi
5500 - 5700 cal şi au funcţie de stocare a energiei în biocenoze. Concentrarea energiei
în compuşi cu molecula complexă, este asociată de cele mai multe ori şi cu
stabilizarea ei mai mare, prin depozitare de lungă durată în seminţele plantelor;
această stabilizare se face însă pe seama unui consum energetic suplimentar.
Creşterea biomasei şi perioada de vegetaţie
Biomasa totală şi implicit produsul util realizat de către o specie cultivată
reprezintă însumarea creşterilor zilnice determinate de excedentul fotosinteză -
respiraţie. În consecinţă, recolta agricolă are şansa să fie cu atât mai mare cu cât rata
zilnică de creştere este mai ridicată şi se menţine o perioadă de vegetaţie mai lungă.
Ritmul de creştere a biomasei dintr-un agroecosistem urmează în general pe cel al
creşterii individuale al plantelor dominante. Acest ritm depinde de specie iar el asigură
o tendinţă de creştere generală a biomasei după o curbă sigmoidă.
Analiza curbei de acumulare a biomasei în agroecosistem permite să se
diferenţieze trei perioade principale, condiţionate de dezvoltarea ontogenetică a
plantelor, şi anume:
- perioada de creştere lentă, incipientă, se caracterizează printr-o activitate
fiziologică îndreptată spre diviziunea celulelor care formează primordiile
tuturor organelor inclusiv a celor de reproducere, punând bazele
manifestării fenotipice a caracterelor înscrise în genotip. Biochimic,
această perioadă corespunde cu activitatea intensă de sinteză a
substanţelor proteice de constituţie şi a echipamentelor enzimatice
(enzime, vitamine, hormoni vegetali etc.) necesare desfăşurării ulterioare
a proceselor din plantă. Metabolismul intens al ţesuturilor tinere se
asociază cu un consum energetic ridicat;
- perioada de expansiune este determinată de creşterea vegetativă a plantei
prin diviziunea activă a meristemelor şi mărirea volumului celulelor
rezultate. În această perioadă se desăvârşeşte aparatul fotosintetic şi cel
radicular care susţin procese metabolice intense, având ca rezultat sinteza
substanţelor de constituţie (proteine, celuloza etc.). Tot în această perioadă
se desăvârşesc şi organele de reproducere. Rata de fixare a energiei solare
depăşeşte semnificativ rata proceselor de degradare a energiei;
 - perioada de creştere lentă, finală, corespunde fazei de maturizare a plantei
şi începe de regulă la câteva zile după fecundare. Activitatea biologică se
desfăşoară în direcţia depunerii substanţelor de rezervă în germenii de
reproducere prin procese complexe de sinteză a unor compuşi specifici şi
translocarea lor în ţesuturile de depozitare. Ambele procese se desfăşoară
cu consum energetic sporit, ceea ce explică în parte scăderea ratei de
acumulare a biomasei.
În comparaţie cu durata ontogenezei, perioada finală de maturizare a plantei şi
depozitare a substanţelor de rezervă în seminţe şi fructe, este la plantele anuale foarte
redusă. Fenomenul se datorează faptului că umplerea seminţelor cu substanţe de
rezervă se realizează rapid nu numai pe seama sintezelor momentane ci şi prin
transferul în seminţe a unor substanţe acumulate în organele vegetative înainte de
înflorire şi formarea seminţei. La grâu, soiul Bezostaia (N. Zamfirescu, 1977) timp de
10 - 12 zile după înflorire, are loc încă creşterea lentă a biomasei aeriene vegetative
prin depunerea aici a substanţelor sintetizate, deoarece bobul fiind în faza de creştere
incipientă nu poate încă depozita aceste substanţe. După această perioadă, sămânţa
intră în faza de expansiune şi este capabilă să înmagazineze nu numai asimilatele
activităţii fotosintetice momentane ci şi o parte din cele depuse anterior în organele
vegetative, acestea din urmă reprezentând 20-30 % din totalul substanţelor depozitate.
Transferul asimilatelor din organele vegetative spre seminţe are ca urmare scăderea
treptată şi semnificativă la grâu, a biomasei vegetative. Procesul de stocare a
substanţelor în seminţe este similar şi la orez (Murata şi Matsushima, 1975, citat de J.
Tivy 1998).
Procesul are importanţă ecologică deosebită întrucât pe seama lui se măreşte
gradul de asigurare a producţiei agricole prin compensarea unor eventuale dereglări
ale fotosintezei produse în această fază, de condiţii ecologice nefavorabile.
 Fig. 9. Variaţia duratei luminii solare în cursul ciclurilor de vegetaţie la unele
culturi agricole (N. Zamfirescu, 1977)

Cercetări efectuate asupra diferitelor specii arată că în cadrul fiecăreia,

producţiile ridicate se corelează cu o prelungire a duratei de depozitare a substanţelor
în seminţe, ceea ce arată că precocitatea soiurilor trebuie să se obţină prin scurtarea
fazelor de dezvoltare anterioare fecundării.
Perioada de dezvoltare ontogenetică, respectiv perioada de vegetaţie a
plantelor se suprapune în zonele temperate peste un anumit sezon climatic, potrivit
unor necesităţi fixate genetic pe parcursul evoluţiei. Se constată că parametrii
climatului, corespunzător perioadei de dezvoltare pentru fiecare plantă, influenţează
decisiv ritmul de acumulare al biomasei şi realizare a recoltei agricole.
Culturile de toamnă îşi desfăşoară cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie
(180 - 190 zile) într-un sezon rece, când nopţile durează peste 12 ore. În aceste condiţii
puţin favorabile fotosintezei şi avantajoase respiraţiei (chiar când temperaturile sunt
scăzute), viteza de creştere a biomasei este redusă. În Câmpia Română grâul realizează
în intervalul octombrie - martie (180 zile) doar 3 % din biomasă, restul de 97 %
acumulându-se în intervalul aprilie-mai (90 zile). Situaţia se datorează pe de o parte
perioadei lente de creştere de la începutul ontogenezei şi pe de altă parte
temperaturilor scăzute şi duratei reduse de iluminare efectivă a culturii ce ajunge în
intervalul menţionat doar la 23 % din timp. Dacă se are în vedere că în perioada 15
noiembrie - 15 februarie culturile sunt acoperite de regulă cu zăpadă, iluminarea are o
durată şi mai redusă, şi în consecinţă în acest interval fotosinteza abia acoperă
necesităţile respiraţiei constituindu-se ca o stare aparte de criptovegetaţie. Chiar în
raport cu întreaga perioadă de vegetaţie durata de iluminare a culturilor de toamnă nu
ajunge decât la 35-42 % din această perioadă de vegetaţie. Cu toate acestea, speciile
de toamnă au avantajul de a parcurge perioada de creştere lentă înaintea altor specii,
astfel că desprimăvărarea permite expansiunea rapidă a ecranului fotosintetic (ca şi la
pajişti) şi atingerea rapidă a randamentului maxim ceea ce le permite încheierea
timpurie a ciclului de vegetaţie, înainte de intervenţia deficitului hidric.
Culturile de primăvară parcurg ciclul de vegetaţie în condiţii mult mai
avantajoase sub aspectul radiaţiei solare primite, cea mai mare parte a zilelor au durata
de peste 12 ore (între 20 mai şi 1 august chiar 15 ore) ceea ce înseamnă că ele
beneficiază de lumină în proporţie de 59-62 % din timpul cât vegetează. Plusul de
iluminare nu determină o creştere corespunzătoare a ratei de acumulare a biomasei
deoarece ea se asociază şi cu creşterea temperaturii şi implicit cu un ritm respirator
mai intens iar în prima perioadă de creştere a plantelor ea este în mică măsură
recepţionată de un covor vegetal cu suprafaţă foliară redusă.
 Tranziţia de la starea vegetativă la activitatea reproductivă
Trecerea plantelor de la starea vegetativă, spre activitatea de reproducere este
declanşată prin orientarea proceselor de creştere şi diferenţiere celulară, din anumite
puncte ale organismului, spre formarea florilor. Celulele apte pentru iniţieri florale nu
se deosebesc de restul celulelor meristematice, dar ele formează din faze timpurii ale
ontogenezei primordii care vor da naştere florilor. Dezvoltarea primordiilor şi
diferenţierea florilor se petrece însă mult mai târziu la plantele ierboase, în faze
avansate când există condiţiile aprovizionării corespunzătoare a seminţei cu asimilate.
Aceste faze sunt determinate genetic astfel că plantele sunt precoce, tardive, anuale,
bienale etc.
Procesele de florogeneză se declanşează sub acţiunea unor stimuli de natură
biochimică (auxine, gibereline, kinine, vitamine) ce necesită concentraţii bine
determinate, între limite destul de restrânse. Sinteza acestor stimuli capabili să
modifice profund întregul metabolism al plantei este favorizată sau inhibată prin
intervenţia unor factori ecologici ca lumina, temperatura, compuşii minerali etc. La
numeroase plante, acţiunea acestor factori are efecte determinante cunoscute sub
numele de vernalizare (acţiunea stimulativă a temperaturilor joase) şi fotoperiodism
sau fotoinducţie (acţiunea stimulativă a unei anumite durate de iluminare diurnă).
Vernalizarea reprezintă o adaptare specifică cerealelor de toamnă (grâu, secară, orz)
din regiunile cu climat temperat, la care absenţa temperaturilor reduse de 0 ºC pentru o
perioadă de cca. 30 zile anulează inducţia florală.
Fotoperiodismul, respectiv cerinţele faţă de durata zilnică de iluminare,
obligatorie pentru declanşarea procesului de formare a florilor este o caracteristică mai
nuanţată putându-se deosebi patru grupe (Milthorpe şi Morby 1979, din J. Tivy, 1999):

- specii strict de zi scurtă (mai mică de 12 ore) batate, soia;

- specii strict de zi lungă (cel puţin de 8 ore) cereale şi alte culturi
pentru boabe;
- specii neutre faţă de lungimea zilei;
- specii la care diversele soiuri sunt stimulate sau inhibate de durata
de iluminare, acestea reprezintă cel mai mare grup de specii.
Mersul acumulării biomasei în raport cu condiţiile climatice de la noi şi cu
necesitatea maximizării procesului de fixare a energiei solare incidente pe unitatea de
suprafaţă pledează pentru extinderea soiurilor precoce la speciile de toamnă, în măsură
să elibereze cât mai repede terenul pentru culturile succesive şi pentru extinderea
soiurilor tardive la speciile de primăvară (porumb, soia, cartof etc.) capabile să fixeze
energia solară pe întregul sezon favorabil vegetaţiei. Eforturile pentru crearea bazei
tehnice necesare întreţinerii culturilor succesive (în primul rând irigaţiile) şi a
recoltării rapide a plantelor cu maturitate tardivă, în toamnă, se justifică printr-un
câştig energetic important pe seama radiaţiei solare. În acelaşi context se înscrie şi
necesitatea scurtării perioadei de creştere lentă de la începutul ontogenezei sau
desfăşurării în răsaduri, ceea ce corespunde nu numai cu o prelungire a perioadei de
fotosinteză maximă ci şi cu plasarea acestei perioade în sezonul climatic optim.

3.4. RANDAMENTUL ACTIVITĂŢII DE CONVERSIE A

ENERGIEI SOLARE ÎN AGROECOSISTEM

Randamentul maxim teoretic al reacţiilor fotosintetice calculat plecând de la

constatarea că în general sunt necesare 8-10 cuante de energie luminoasă pentru a fixa
o moleculă de dioxid de carbon, este în jur de 34 %, comparabil cu al altor procese
energetice.
În natură, randamentul de conversie a energiei solare în energia chimică a
biomasei vegetale înregistrează însă valori mult mai reduse deoarece condiţiile optime
necesare acestui proces sunt departe de a fi atinse. În primul rând, energia solară
incidentă corespunde unui flux energetic slab, din care doar o fracţiune este utilizabilă
în fotosinteză, şi acest flux se distribuie discontinuu după un ritm circadian stabil.
Totodată, elementele ce intră în reacţiile de sinteza organică sunt dispersate în mediu
în concentraţii mult mai reduse decât se regăsesc în plante, ceea ce limitează viteza
acestor reacţii şi necesită consum energetic pentru travaliul de aprovizionare (CO2 se
află în atmosferă în concentraţii de 0,035 % în timp ce în substanţa uscată din plante
carbonul ajunge la 20 %).
Randamentul fotosintetic realizat de către o plantă în condiţii naturale optime
sau randamentul fotosintetic maxim, constituie o însuşire genetică caracteristică
fiecărei specii sau, deseori, chiar fiecărei populaţii, dependentă de tipul de fotosinteză.
Valoarea sa se calculează prin raportarea energiei fixate ca producţie netă, la energia
fotosintetic activă sau la energia totală incidentă la suprafaţa plantei într-o perioadă de
timp. Această valoare poate fi utilizată cu oarecare aproximaţie drept constantă de
natură biologică în calculul randamentului de conversie energetică la nivelul unui
agroecosistem (componenta biologică a randamentului ecosistemului la C. Coste,
1982).
Cercetările întreprinse la diverse specii cultivate (C. Varlet - Grancher, 1982)
înregistrează valori apropiate ale randamentului asimilaţiei nete de energie solară
fotosintetic activă, incidentă la suprafaţa frunzelor: 6,7 % la grâu, 4,7 - 5,7 % la
porumb (în funcţie de hibrid), 5,2 - 6,4 % la sfecla de zahăr, 4,9 % la lucernă.
Analiza speciilor din perspectiva tipurilor de fotosinteză (C3, C4, CAM) arată
că speciile C4 (porumb, sorg, trestie de zahăr) au o eficienţă fotosintetică şi eficienţa
de utilizare a apei mai ridicată decât speciile C3 (cereale, cartof, orez). Distribuţia
geografică a speciilor aparţinând celor două tipuri fotosintetice se întrepătrunde în
climatul temperat continental şi climatul tropical musonic existând perioade cu
condiţii similare ceea ce face să se obţină recolte comparabile pentru ambele tipuri.
Speciile suculente de tip CAM (ananas, sisal) cresc în condiţii de ariditate şi
temperaturi foarte ridicate şi înregistrează randamentul fotosintetic mediu şi consum
hidric foarte redus.
Productivitatea unei specii sau soi transferate dintr-o regiune în alta poate fi
influenţată de valenţa lor ecologică faţă de temperatură şi fotoperiodism, cunoaşterea
reacţiei lor nuanţate constituie o pârghie de creştere a recoltei agricole.
Speciile spontane prezintă randamente de conversie zilnică a radiaţiei
fotosintetic active incidente cu variaţie foarte largă, între 1,6 şi 6,8 % cu valorile cele
mai frecvente între 2,5 şi 5,0 %. Comparaţia dintre cele două tipuri de specii arată că
în general cele spontane au randament de conversie mai redus decât cele cultivate şi că
selecţia genetică desfăşurată empiric de către om, de-a lungul practicii agricole, a avut
ca rezultat şi îmbunătăţirea acestui randament. Dacă se are în vedere că în cadrul
aceleaşi specii randamentul înregistrat la diverşi hibrizi sau soiuri diferă, înseamnă că
există o rezervă de genotipuri susceptibile să conducă la ameliorarea acestui
randament.
La nivelul agroecosistemului sau a unei populaţii vegetale, randamentul de
conversie în raport cu radiaţia globală incidentă se determină ţinând cont că:

- energia fotosintetic activă este de 45-50 % din totalul radiaţiei globale;

- energia absorbită efectiv de către covorul vegetal şi antrenată în procesul
de fotosinteză variază cu proprietăţile optice al acestuia, şi arhitectura
foliară, fiind la plantele de cultură în perioada de dezvoltare maximă între
50 şi 80 %;
- fixarea energiei absorbite de către frunză şi depozitarea ei ca energie a
biomasei nete se realizează în proporţie de 4 - 7 % la plantele de cultură.
Cercetările întreprinse asupra unor culturi agricole din regiuni geografice
diferite indică randamente de conversie a energiei totale incidente pe perioada lor de
dezvoltare cu valori cuprinse între 0,86 % şi 2 % la culturile de toamnă: 0,93 - 1,43 %,
la grâu; 0,86 - 0,99 % la orez; 1,15 - 1,80 % la sfecla de zahăr; 1,15 - 1,80 % la porumb
(H. Iwaki, 1974, C. Varlet-Grancher, 1982); 0,95 - 2,18 %, la lucernă; 1,2 - 1,36 % la
trestia de zahăr; C. Varlet Grancher, 1982) 0,9 - 1,5 % la pajişti cultivate, din zona
temperată (P. J. Coopor, 1970).
Randamentul maxim de conversie înregistrat pe parcursul unei zile de vară
atinge la cereale, în condiţii optime, cca. 4 %.
Randamentul fotosintetic şi respectiv productivitatea netă înregistrată în
agroecosisteme are valori apropiate faţă de cele din ecosistemele naturale forestiere şi
valori ceva mai ridicate comparativ cu ecosistemele naturale de pajişti. Această
creştere a randamentului de conversie este determinată fără îndoială de intervenţia
omului în diercţia aprovizionării cu elemente nutritive a plantelor şi amenajării
covorului vegetal (format de plante de cultură) pentru intercepţie maximă a energiei
solare şi în oarecare măsură şi de ameliorarea randamentului de conversie a energiei
solare la soiurile cultivate

3.5. ENERGIA INVESTITĂ DE OM ÎN

AGROECOSISTEME

Înfiinţarea şi întreţinerea agroecosistemelor a necesitat chiar de la începuturile

practicii agricole, investirea de către om a unei cantităţi de energie destinată menţinerii
acestora în stadii juvenile de succesiune, care să asigure productivitatea primară
maximă necesară în alimentaţia proprie. Această energie, la început exclusiv de natură
umană a crescut progresiv prin adăugarea energiei animale şi în agricultura modernă, a
energiei combustibililor fosili destinată nu numai producerii ci şi prelucrării şi
desfacerii alimentelor. Energia suplimentară investită de om este cunoscută ca energie
comercială sau energie culturală (W. Cox, S. Atkins, 1979)
Pentru compararea celor trei forme de energie investite de om în
agroecosisteme (umană, animală a combustibililor fosili) s-a încercat echivalarea lor
pe baza observaţiilor empirice şi a conţinutului lor în unităţi energetice. În acest sens
se apreciază (D. Pimentel, Marcia Pimental, 1977) că lucrul mecanic efectuat de 10
oameni într-o oră este echivalent cu 1 CPh. Cu alte cuvinte un cal poate înlocui munca
fizică a 10 muncitori în aceeaşi unitate de timp. Pe de altă parte,
1 CPh corespunde unui consum energetic de 641,56 kcal (= 2685,57 kJ).
Combustibilii fosili concentrează cantităţi mari de energie convertibilă
rapid în lucru mecanic prin intermediul maşinilor. Astfel 3,8 l petrol (1 galon)
dezvoltă o energie de cca. 36.000 kcal, din care se utilizează efectiv cca. 7200
kcal (la un randament de conversie de cca. 20 %). Această energie este
echivalentă cu 11,2 CPh, ceea ce înseamnă că 3,8 l petrol produce echivalentul
lucrului prestat de un cal în decurs de 11 ore sau de 10 oameni în acelaşi timp.
Calculul conduce la ideea că 1 l petrol poate produce echivalentul lucrului
efectuat de un cal în 2,7-3 ore (= 2,7 - 3,0 CPh) sau de un om în 27-30 ore (=
27 - 30 ore om). Analiza consumului energetic american şi a timpului de lucru
prestat în medie de o persoană în sistemul agroalimentar american indică valori
de echivalenţă apropiate: 1 l petrol → 30 ore/om.
Valoarea energiei investite direct şi indirect în agroecosistem variază cu specia
cultivată şi tipul de agricultură ce se practică. La cultura de porumb, în două situaţii
extreme, energia investită diferă net atât ca valoare globală cât şi ca structura (D.
Pimentel, Marcia Pimentel, 1977). În agroecosistemul primitiv (analizat în Mexic)
bazat pe lucrarea manuală a pământului de către om, investiţia de energie are valori
reduse aproape exclusiv reprezentată prin lucrările de amenajare a biotopului
(defrişare, agrotehnică) şi seminţe. In agroecosistemul de tip intensiv din SUA, bazat
pe o mecanizare şi chimizare masivă, se investesc cantităţi apreciabile de energie mai
ales sub formă de fertilizanţi, carburanţi şi maşini (Tabel 6).
În condiţii asemănătoare de iradiere solară, recolta diferă net în cele două
tipuri de agroecosistem fiind de 2,8 ori mai mare în cel de al doilea. Sporul de
producţie poate fi pus aproape exclusiv pe seama diferenţei de energie investită de om
în cele două tipuri de agroecosisteme, produs agricol în plus în agroecosistemul
intensiv.
Făcând raportul dintre energia regăsită în produsul agricol principal (output) şi
energia investită în ecosistem (input) se determină costul energetic al fiecărei calorii
din acest produs sau randamentul de revenire a energiei consumate în activitatea
agricolă sau randamentul de conversie a energeii investite (comerciale) de om în
energie cuprinsă în produsul agricol principal.
Comparând cele două situaţii extreme la cultura de porumb se constată că
acest coeficient este cu atât mai redus cu cât gradul de intensivizare a agriculturii este
mai ridicat. În agroecosistemul primitiv - cultura de porumb din Mexic pentru fiecare
calorie introdusă de om se recoltează cca.. 53 cal produs agricol, în timp ce în
agroecosistemul intensiv din SUA, 1 calorie investită corespunde la 3,06 cal recoltă, la
nivelul agriculturii din 1945 şi la 2,16 cal recoltă, la nivelul dezvoltării agriculturii din
1975.
Tabelul 6.
Structura şi randamentul de utilizare a energiei investite de om în cultura
porumbului în funcţie de sistemul de agricultură (D. Pimentel, M. Pimentel, 1977)
 Cultura intensivă, mecanizată
Cultura manuală
şi chimizată
Mexic 1975 Intrare Kcal SUA 1975 Intrare Kcal
Muncă umană 1144 h/om 733300 Muncă umană 17 h/om 1087
Secure şi
0,8 kg 16192 Maşini - 1420250
târnăcop
Seminţe 10,4 kg 36192 Seminţe 21 kg 146160
Carburanţi 210 l 2100000
Ingr. azot 128 kg 2429000
Ingr. fosfor 72 kg 288000
Ingr. potasiu 80 kg 220000
Amendamente 35 kg 66500
Irigaţii 780000 kg 780000
Pesticide 1 kg 101000
Erbicide 2 kg 181000
Uscare produs 375000 kg 375000
Electricitate 380000 kg 380000
Transport 180000 kg 180000
Total intrări .................. 125714 Total intrări ................... 8666910
Recolta anuală Recolta anuală
-ieşiri 1944 kg..............6765120 -ieşiri 5394 kg ...........18771120
Randament .............................53,78 Randament .................................2,16

Analiza consumului energetic în agroecosistemele citate arată că la cultura

intensivă ponderea cea mai mare o reprezintă consumul de energie pentru producerea
de îngrăşăminte azotate şi maşini agricole şi consumul de carburanţi pentru lucrările
agrotehnice.
Cercetările privind energetica agroecosistemelor, edificate de specii diferite
arată aceeaşi tendinţă de scădere a randamentului de conversie a energiei investite
(îndeosebi de energie fosilă comercială) pe măsura intesivizării agriculturii, cu toate că
ponderea consumurilor energetice variază cu planta de cultură. Se constată că în
agroecosistemele intensive fiecare calorie investită de om corespunde în general cu 1 -
3 calorii incluse în produsul agricol sau altfel spus 1 calorie produs agricol principal se
realizează prin consumul a 0,30 - 1 cal energie de origine fosilă sau biologică.
Produsele agricole vegetale sunt transformate în cea mai mare parte în
alimente finite prin prelucrarea casnică sau industrială ori sunt transformate în produse
alimentare de origine animală prin intermediul animalelor domestice. În ambele
cazuri, transformările ulterioare ale produsului agricol iniţial sunt însoţite de
consumuri semnificative de energie care au ca efect scăderea randamentului de
utilizare a energiei (comerciale) consumate, în raport cu produsul alimentar finit. În
ţările industrializate consumul energetic pentru prelucrare atinge valori apreciabile şi
acestuia i se mai adaugă şi un consum energetic ridicat datorat conservării şi
distribuirii alimentelor spre marile aglomeraţii urbane. În acest sens G. Leach, (1975)
aprecia că în Anglia, investind 1 cal se poate obţine 2,2 cal conţinute în grâu sau 1,4
cal conţinute în pâine, iar P. Magazin şi colab., (1980) aprecia că în România investind
1 cal se obţine 3,11 cal sfeclă de zahăr care apoi devin după prelucrare 1,07 cal zahăr.
Consumul energetic pentru transportul şi comercializarea alimentelor poate încărca
simţitor costul fiecărei calorii alimentare. Astfel D. Pimentel şi Marcia Pimentel
(1977) calculează că 1 calorie aliment finit provenit din prelucrarea porumbului şi
ajuns pe masa consumatorului american se obţine prin cheltuirea a 11 calorii energie
convenţională (fosilă).
Stabilirea ponderii energiei cheltuite pentru producerea şi respectiv
prelucrarea produsului agricol până la alimentul finit sugerează soluţiile de
îmbunătăţire a randamentelor energetice ale fiecărei verigi şi oferă criterii pentru
stabilirea preţurilor şi repartiţie echitabilă a beneficiilor partenerilor implicaţi în
realizarea alimentului finit.
Producerea de alimente de origine animală constituie, cel puţin astăzi şi într-
un viitor apropiat, o activitate obligatorie pentru asigurarea proteinei animale cu un
conţinut de aminoacizi indispensabili nutriţiei omului.
Ea se realizează cu un consum energetic superior prelucrării alimentelor de
origine vegetală înregistrând randamente de conversie a energiei mult inferioare
unităţii. Pentru fiecare calorie proteină animală se investeşte în ţări industrializate ca
Anglia şi SUA (G. Leach, 1975; D. Pimentel, Marcia Pimentel, 1977) între 10 şi 77 cal
energie fosilă şi între 19 şi 188 cal furaj, în funcţie de produsul alimentar obţinut. În
privinţa energiei fosile se cheltuieşte pentru o calorie inclusă în lapte, 35,9 cal; în ouă,
13 - 16 cal; în carne de pui broiler, 11 - 22 cal; în carne de porc, 34,6 cal; în carne
bovine (crescătorie), 77,7 cal; în carne bovine (păşunat), 10,1; în carne oaie (păşunat),
16,2 cal.
Referitor la conversia energiei conţinute în furaje se constată că cele mai
ridicate randamente se înregistrează în producţia de ouă, pui broiler şi lapte şi cele mai
scăzute în producţia de carne a animalelor crescute liber; 1 calorie proteină animală se
obţine cu un consum energetic de furaje pentru: lapte, 30 cal; ouă, 20 cal; pui broiler,
19 cal; porc, 65 cal; bovine (crescătorie), 122 cal; bovine (păşunat), 188 cal. Situaţia
poate fi pusă în legătură cu concentraţia mai mare de energie în furajele utilizate în
obţinerea primelor categorii de produse animale şi cu cheltuiala mai redusă de energie
pentru procurarea hranei de către animalele producătoare. În cadrul aceleaşi specii (la
bovine) se observă că ridicarea randamentului de conversie a furajelor se corelează cu
o scădere semnificativă a randamentului de conversie a energiei fosile totale investite,
astfel că, în ansamblu, intensivizarea corespunde şi aici tendinţei de scădere a
randamentului de conversie energetică. Problema care se pune în faţa cercetării
agricole constă în a implementa acele tehnologii şi modele de producţie care să
determine menţinerea randamentelor de conversie energetică în condiţiile măririi
producţiilor la unitatea de suprafaţă agricolă.
Analiza consumurilor energetice şi a randamentului de conversie a energiei
investite, în sistemul agroalimentar din România (D.Dumitru, 1979) arată aceeaşi
tendinţă generală de creştere a energiei cheltuite atât pe unitate de suprafaţă agricolă
cât şi pe unitate de produs alimentar, concomitent cu scăderea randamentelor de
conversie a energiei comerciale în energie-aliment (Tabel 7).
Tabelul 7.
Evoluţia consumului de energie comercială pentru obţinerea unei unităţi
energetice de produs agricol şi aliment finit în România (D. Dumitru, 1979, completat)
Anul 1950 1960 1970 1975 1980 1990
Consum energie comercială
pentru o unitate produs 1,23 1,69 2,79 3,32 4,78 5,47
agricol
Consum energie comercială
pentru un aliment la 2,30 3,03 4,35 5,37 8,03 9,68
consumator

Energia cheltuită (energie umană, animală, fosilă) se repartizează aproape egal

între subsistemul producţiei agricole şi subsistemul de prelucrare şi distribuire a
alimentelor, ceea ce înseamnă că se cheltuieşte astăzi aproape tot atâta energie pentru a
prelucra şi distribui un produs agricol cât şi pentru a-l produce.
Reducerea consumurilor energetice pe unitate aliment la consumator,
presupune detalierea bilanţurilor energetice, a fiecărei verigi de producere şi
distribuire, urmată de adoptarea unor modele potrivite condiţiilor concrete şi
implementarea de tehnologii care să asigure realizarea acestor modele. Atât modelele
cât şi tehnologiile îşi pot găsi suportul în tradiţiile locale, părăsind linia modelelor
îndeobşte cunoscute din ţările industrializate, înscriindu-se în tendinţa generală
definită prin termenul de ecodezvoltare.

3.6. CĂI DE MĂRIRE A RANDAMENTULUI DE

CONVERSIE A ENERGIEI INVESTITE DE OM ÎN
AGROECOSISTEME

Investigaţiile asupra energeticii sistemelor actuale de producere a alimentelor

subliniază că generalizarea modelelor actuale din ţările industrializate în toate ţările
lumii este imposibilă în primul rând din lipsa de energie; dacă se are în vedere că în
sistemul agroalimentar american se consumă anual cca.. 1400 echivalent
petrol/locuitor apare clar că acest consum nu va putea fi generalizat în ţări în curs de
dezvoltare lipsite de surse apreciabile de energie fosilă. În acelaşi context, estimările
privind caracterul finit al resurselor energetice fosile proiectează în viitor o agricultură
cu consum energetic convenţional, obligatoriu mai redus pentru toate ţările şi
adoptarea unor modele de agricultură alternativă.
Detalierea consumurilor energetice indică posibilităţi de ameliorare a
randamentelor proceselor care concură la producerea şi distribuirea alimentelor prin
economisirea energiei investite şi substituirea energiei fosile prin forme
neconvenţionale şi prin reducerea pierderilor de produse agricole după recoltare.
A. Economisire de energie
1. Optimizarea lucrărilor agrotehnice şi a randamentelor de funcţionare a
maşinilor agricole prin: simplificarea unor practici de cultură, alegerea sistemului de
maşini adecvate, reglajul maşinilor la parametri economici şi în perspectivă, fabricarea
unor maşini cu performanţe ridicate, caracterizate prin consumuri reduse şi o
complexitate mai mare de lucrări. În acest domeniu de mecanizare a lucrărilor
agrotehnice se apreciază că s-ar putea economisi în Franţa prin măsurile menţionate
cca.. 15 % din consumul curent. Economisirea energiei consumate pentru agrotehnică
presupune, pe lângă măsurile enumerate şi efectuarea lucrărilor în perioadele optime
(umiditate din sol, recoltare la conţinut de apă redus etc.). Orientarea actuală în
cultivarea plantelor de câmp cunoscută sub denumirea de minim tillage sau now
tillage îşi propune să fundamenteze sisteme agrotehnice cu lucrări agrotehnice minime
şi în consecinţă cu consum minim de energie.
2. Fertilizarea terenurilor agricole cu îngrăşăminte minerale determină
consumuri apreciabile de energie pentru fabricarea acestora este ştiut:
18 - 20.000 kcal/kg la îngrăşămintele cu azot cum este azotatul de amoniu
(355 g s.a.), 3000 - 34000 kcal/kg la îngrăşămintele cu fosfor cum este superfosfatul
(180 g s.a) şi 2000 kcal/kg la îngrăşămintele cu potasiu cum este sarea potasică (400 g
s.a) (Gh. Lisandru, Maria Sârbu, 1980). Cele mai costisitoare din punct de vedere
energetic sunt îngrăşămintele azotate necesare totodată în cantităţile cele mai mari.
Având în vedere faptul că la noi materia primă pentru fabricarea îngrăşămintelor cu
fosfor se importă, înseamnă că şi acestea necesită cheltuieli energetice destul de mari,
superioare celor menţionate pentru procesul direct de fabricaţie.
Din îngrăşămintele introduse în agroecosistem, doar o mică parte sunt
absorbite de către plante, o alta destul de mare se pierde prin levigare sau prin
descompunere în fracţiuni neabsorbabile. Creşterea proporţiei absorbite, înseamnă
creşterea randamentului de utilizare a energiei investite în agroecosistem. Aceasta se
poate realiza prin eliberarea treptată a elementului activ în funcţie de nevoile eşalonate
ale plantei. Soluţiile tehnice adoptate în acest sens prevăd granularea diferită a
îngrăşămintelor, acoperirea parţială cu pelicule greu solubile, mărirea stabilităţii în
compuşi mai complecşi. Economisirea de energie şi creşterea randamentului de
utilizare a celei incluse în fertilizanţi minerali presupune aplicarea lor în combinaţii
optime pentru fiecare specie cultivată. Reducerea cheltuielilor energetice pentru
producerea şi administrarea îngrăşămintelor chimice reprezintă o altă modalitate de
economisire. În acest sens, studiile de aplicare directă a fosfatitelor în agroecosisteme
ar putea indica importante căi de economisire a energiei în procesele de fabricaţie a
fosfaţilor.
Determinările privind conţinutul de elemente nutritive din gunoiul de grajd şi
alte resturi organice arată că aplicarea unei tone de gunoi de grajd echivalează cu o
investiţie energetică de 350.000 kcal provenită din resurse proprii agriculturii. În
calculul echivalării energetice a gunoiului de grajd trebuie ţinut cont şi de conţinutul
său în microelemente, de efectul său favorabil asupra structurii solului şi rezistenţei la
eroziune şi asupra activităţii microbiologice din sol. Efectele favorabile de durată
obligă la raportarea cheltuielilor energetice pentru administrare pe mai mulţi ani.
Utilizarea mai largă a gunoiului de grajd şi în egală măsură a dejecţiilor de la
complexele de creştere a animalelor pentru fertilizare înseamnă economisirea de
energie fosilă şi mai ales înlocuirea combustibililor convenţionalo consumaţi în
sinteza îngrăşămintelor organice prin reciclarea biomasei.
Culturile de leguminoase fixează cantităţi destul de mari de compuşi azotaţi,
apreciaţi la 65 kg/ha soia, 150 - 200 kg/ha la lucernă (J. Pochon, 1960) ceea ce
înseamnă pentru fiecare hectar o intrare energetică cuprinsă între 1,3 - 4 milioane
kcal/ha/an. Extinderea culturilor de leguminoase înseamnă deci economisirea de
energie care ar trebui investită pentru producerea îngrăşămintelor cu azot; această
extindere corelată cu asolamente corespunzătoare este posibilă prin echilibrarea mai
bună a sectorului vegetal cu cel zootehnic din unităţi, şi o diversificare mai mare a
sectorului zootehnic din fiecare unitate.
3. Pe suprafeţe întinse, obţinerea unor recolte agricole ridicate este
condiţionată de irigare, ceea ce presupune consum suplimentar de energie pentru
fiecare unitate de produs agricol obţinut. Alegerea momentelor şi a normelor optime
de udare duce la economisirea acestei energii. În funcţie de cererile de produs agricol
şi de posibilităţile de aprovizionare cu apă, alegerea culturilor şi după consumul hidric
ar putea duce la utilizarea mai eficientă a apei în ţinuturile secetoase şi economisirea
energiei pentru irigat. Consumul hidric înregistrează valori reduse pentru plantele
originare din zonele aride, comparativ cu cele din zonele cu climat umed: mei, 311;
sorg, 322; porumb, 368; grâu, 518; cartof, 636; lucernă, 831. Acest consum, exprimat
prin numărul de litri de apă de care are nevoie planta pentru sinteza a 1 kg s.u.
sugerează posibilităţi de alegere raţională a plantelor în funcţie de disponibilităţile de
apă şi energie destinată irigaţiei.
4. Activităţile de deshidratare în vederea păstrării îndelungate a seminţelor,
furajelor, laptelui şi altor produse agricole consumă cantităţi mari de energie. Energia
destinată uscării produselor agricole vegetale poate fi redusă prin recoltarea lor la un
procent mai scăzut al conţinutului de apă, prin substituirea combustibililor
convenţionali cu resurse energetice locale, şi îmbunătăţirea randamentelor energetice
ale utilajelor (izolare termică, recuperarea şi reciclarea căldurii latente de condensare a
apei evaporate, concentrarea energiei solare etc.).
5. Încălzirea serelor absoarbe anual cantităţi apreciabile de energie provenită
în general prin arderea de petrol şi gaz metan. Măsurile de austeritate energetică
reclamă renunţarea la producerea de legume prin consumul acestor combustibili şi
încălzirea serelor pe baza energiei recuperate din unele sectoare industriale (energetic,
chimic, siderurgic) sau a energiei neconvenţionale (ape termale, energie solară,
biomasă). Chiar în cazul acestor surse energetice este posibilă economisirea de energie
prin izolare mai bună cu geamuri duble, stocarea în timpul zilei a căldurii şi utilizarea
acesteia noaptea etc.
6. Încălzirea adăposturilor şi apei de uz sanitar necesită cantităţi diferite de
energie în funcţie de sistemul de creştere a animalelor. Aceste cantităţi pot fi reduse
prin îmbunătăţirea izolării, a utilizării luminii solare şi aerisirii naturale a recuperării
căldurii unor produse sau a celei provenite de la agregatele de refrigerare, prin
substituirea combustibililor convenţionali.
B. Substituirea combustibililor fosili
Substituirea combustibililor fosili prin biomasa produsă de către sectorul
agricol şi forestier poate adopta forma directă de utilizare a acesteia prin ardere la
nivelul exploatărilor agricole sau a întreprinderilor paragricole şi industriale, ori forma
indirectă de utilizare după transformarea biomasei în combustibili similari celor
convenţionali (gaz, etanol, metanol) compatibili cu orice consumator de energie.
Lemnul constituie resursa cea mai importantă de biomasă care ar putea înlocui
parţial consumul de combustibili fosili (prin ardere directă sau după gazeificare) în
procesele de deshidratare a seminţelor şi furajelor, încălzirea locuinţelor, adăposturilor
pentru animale şi serelor, tracţiune. Plantarea unor specii forestiere repede crescătoare
pe porţiunile improprii culturilor, chiar în interiorul culturilor agricole ar putea
contribui pe de o parte la combaterea eroziunii iar pe de alta la ameliorarea balanţei
energetice a exploataţilor agricole în spiritul considerării de ansamblu a problemelor
economice şi ecologice.
 Produsele agricole secundare (paie, tulpini de porumb, floarea soarelui, in,
coarde de viţă de vie) sunt resurse de biomasă a căror importanţă variază de la o
regiune la alta dar care pot totaliza un potenţial considerabil utilizabil ca furaj grosier
sau ca material combustibil.
Se mai pot adăuga acestor produse o gamă largă de deşeuri organice cu
conţinut mare de apă provenite de la industria alimentară (fabrici de zahăr şi de
conserve, abatoare, distilerii) sau de la complexele de creştere a animalelor ce pot fi
fermentate în instalaţii speciale, producând gaze combustibile sau alcooli.
Cercetările efectuate în Franţa (P. Chartier, 1980) indicau pentru această ţară
posibilităţi de obţinere pe seama produselor agricole secundare şi deşeurilor
agroalimentare a unei cantităţi anuale de energie echivalentă cu cca. 10.000 t
petrol.
Culturile energetice demonstrează posibilităţile agriculturii moderne de a
redeveni energetic autonomă în mod asemănător (dar pe alte coordonate) cu
agricultura tradiţională. Extinderea culturilor producătoare de biomasă ce urmează a fi
convertită în energie nealimentară va depinde pe de o parte de cererea de alimente, iar
pe de altă parte de preţul şi posibilităţile de procurare a combustibililor convenţionali.
În grade diferite, unele ţări (Brazilia, Suedia, SUA, Franţa) îşi acoperă deja o parte din
necesarul energetic din diverse domenii pe seama transformării biomasei în etanol,
metanol, gaz metan şi în perspectivă chiar în hidrocarburi.
C. Reducerea consumurilor energetice pentru păstrarea şi
prelucrarea produselor agricole
Experienţa unor ţări privind îmbinarea tehnologiilor moderne cu practicile
locale de păstrare şi prelucrare a alimentelor relevă posibilităţi, puţin explorate, de
reducere a consumurilor energetice în acest domeniu.
Crearea unui sistem complex de păstrare a alimentelor prin utilizarea unităţilor
de depozitare centralizate cu mare capacitate (cereale, plante tehnice) concomitent cu
utilizarea mai largă a posibilităţilor de păstrare şi aprovizionare descentralizată în
gospodăriile consumatorului (legume, fructe) ar putea scădea consumul energetic
necesar producerii temperaturilor reduse şi pierderile cauzate de degradarea
alimentelor.
Optimizarea structurii pe specii a şeptelului de animale domestice astfel încât
să asigure conversia energetică a tuturor resurselor locale de furaje şi a deşeurilor
agricole în condiţiile unui randament energetic ridicat ar duce la o gospodărire mai
eficientă a resurselor energetice incluse în biomasa vegetală.
În industria alimentară există posibilităţi de reducere a consumurilor
energetice prin scurtarea proceselor de prelucrare şi introducerea pe piaţă a unor
alimente cât mai apropiate de starea lor naturală, în sensul dorinţei exprimate tot mai
evident de consumatorii citadini.

Capitolul 4

ECOSISTEMELE AGRICOLE ŞI ALIMENTAŢIA

UMANĂ

4.1. NECESITĂŢILE ALIMENTARE ŞI POZIŢIA

TROFICĂ ACTUALĂ A OMULUI
Alimentele consumate de către om trebuie să-i asigure pe de o parte compuşii
indispensabili constituirii propriului organism, iar pe de altă parte cantitatea de energie
care susţine activitatea fiziologică a organismului şi compensează pierderile de calorii
în mediul înconjurător.
Consumul de substanţe nutritive în organism se referă în primul rând la
compuşii energetici al căror conţinut este măsurat în calorii. Există un necesar
energetic strict, care susţine activitatea vitală a protoplasmei celulelor din organism,
desfăşurată continuu în afara oricărui excitant extern, activitate numită metabolism
bazal. Valoarea energetică a metabolismului bazal este apreciată pentru un bărbat
tânăr, normal la 1700 - 2000 kcal/zi. La necesităţile metabolismului bazal se adaugă
un surplus apreciabil de energie, utilizat pentru încorporarea hranei, pentru activitatea
fizică şi intelectuală şi pentru menţinerea constantă a temperaturii organismului. În
condiţiile zonei temperate, cheltuiala zilnică de energie a unui individ ce prestează
activităţi fizice medii variază între 2500 şi 3000 kcal/zi mergând până la 3500 - 5000
kcal/zi şi chiar mai mult pentru indivizi care prestează activităţi fizice grele (un cosaş
consumă până la 7200 kcal/zi). Nevoile energetice cresc cu vârsta fiind maxime între
15 şi 20 de ani, după care scad treptat. Astfel pentru un băiat ele ajung de la 1300
kcal/zi la vârsta de un an, până la 3600 kcal/zi la vârsta de 19 ani, apoi necesarul
energetic scade în a doua parte a vieţii ajungând la bătrâni la 2100-2400 kcal/zi.
Femeile care alăptează au nevoie de un supliment de 700-1000 kcal/zi. Locuitorii
regiunilor calde consumă, în condiţii echivalente de muncă, o cantitate mai redusă de
energie decât cei din regiunile reci.
Pentru generalizări globale privind necesarul de resurse alimentare ale
populaţiei umane, se adoptă ca individ de referinţă pentru bărbaţi, individul în vârstă
de 25 ani cu greutatea de 65 kg, perfect sănătos ce trăieşte în climatul temperat şi
desfăşoară o muncă medie, apreciat a avea nevoie de un consum de 3200 kcal/zi.
Pentru femei, referinţa se face raportat la aceleaşi condiţii de climă şi vârstă, având
însă greutatea de 55 kg şi prestând o muncă uşoară; necesarul energetic este estimat la
2500 kcal/zi. Făcându-se media tuturor situaţiilor alimentare, foarte variate de pe glob
se apreciază că raţia zilnică a omului mijlociu trebuie să se situeze între 2250 şi 2750
kcal, respectiv că media de 2400 kcal/zi reprezintă minimul pentru un randament fizic
intelectual normal şi eficient (P. Duvigneaud, 1974). Nerealizarea necesarului de
energie în regimul alimentar al individului este denumită subnutriţie. Subnutriţia poate
fi cauzată de dereglări patologice ale metabolismului compuşilor energetici sau de
insuficienţa acestor compuşi din raţia alimentară a unor populaţii întregi, cum este
cazul unor ţări în curs de dezvoltare.
Desfăşurarea în condiţii normale a funcţiilor organismului uman este
determinată şi de aportul unor compuşi indispensabili pe care acesta nu-i poate
sintetiza, astfel că raţia alimentară este definită nu numai de conţinutul său energetic ci
şi de conţinutul în astfel de compuşi. Se apreciază că un număr de cca. 40 - 50
compuşi şi elemente sunt absolut necesare pentru desfăşurarea vieţii în condiţii de
sănătate. Între aceştia se detaşează, ca deosebit de importanţi, 9 - 10 aminoacizi
(leucina, valina, fenilalanina, treonina, izoleucina, lizina, methionina, cisteina,
triptofanul) a căror prezenţă simultană în celulă este obligatorie pentru sinteze de
proteine specifice organismului, utilizate la rândul lor ca substanţe plastice sau
catalizatori ai reacţiilor metabolice.
Fig. 10. Proporţiile
aminoacizilor esenţiali din
hrana omului;
leucina (Leu), valina (Fen),
treonina (Tre), izoleucina
(Ile), lizina (Liz), methionina
(Met), cisteina (Cis),
triptofan (Trp).
(U. Scrimshav, V. Young,
1976)
 Alimentele proteice au valoare biologică diferită, determinată de conţinutul lor
în aminoacizi esenţiali, de proporţia existentă între ei şi de concentraţia celui cu
valoarea cea mai redusă în raport cu necesităţile.
Cele mai valoroase sunt proteinele animale din ouă, carne, lapte, bogate în
aminoacizi esenţiali, în proporţii echilibrate. Alimentele proteice de origine vegetală
conţin în mod obişnuit aminoacizi în proporţii neechilibrate faţă de necesităţile
metabolismului uman. Astfel, grâul şi porumbul sunt deficitare în lizină, orezul şi
sorgul sunt deficitare în triptofan, maniocul este deficitar în methionină iar
leguminoasele au conţinut redus de aminoacizi ca sulf-cisteina şi methionina. Dintre
produsele vegetale, făina de soia şi frunzele verzi sunt cel mai bine echilibrate în
aminoacizi esenţiali, fapt ce deschide largi perspective de întrebuinţare directă a lor
pentru satisfacerea necesităţilor proteice ale populaţiei umane. Gradul de utilizare a
aminoacizilor din raţia alimentară este condiţionată de aminoacidul cu conţinutul cel
mai redus în raport cu cerinţele organismului, potrivit legii minimului. În cazul hrănirii
unilaterale, de exemplu cu porumb, organismul nu poate utiliza ceilalţi aminoacizi
pentru sinteze proteice decât până la epuizarea lizinei, după aceea aminoacizii rămaşi
sunt descompuşi în metabolismul energetic. Dacă prin adaos de alte alimente (lapte,
carne) se ridică conţinutul în lizină al raţiei, poate fi utilizat în sinteze şi restul
cantităţii de aminoacizi din proteina porumbului. Efectul complementar, manifestat în
raţiile alimentare variate, are un rol deosebit pentru satisfacerea necesităţilor
metabolismului proteic uman. El stă la baza evoluţiei spontane a unor regimuri
alimentare relativ echilibrate, chiar dacă uneori aceste regimuri aveau ca suport
principal proteinele de origine vegetală. În Orientul Apropiat ca şi la noi de altfel,
pâinea de grâu cu conţinut redus de lizină era consumată din antichitate cu produse
lactate bogate în acest aminoacid. În India, Mexic, Jamaica, consumul de pâine şi orez
este tradiţional însoţit de consumul de fasole, mazăre şi alte leguminoase.
Cu toate că proteinele animale au conţinut complet şi echilibrat de aminoacizi
esenţiali se apreciază că raţia alimentară optimă pentru un om este cea care conţine un
amestec de proteine de natură vegetală şi animală. Foamea proteică cronică, provoacă
îndeosebi la copii boala numită kwashiorkor, caracterizată prin edeme,
hiperpigmentare, atrofii musculare, tulburări digestive şi comportamentale grave,
mergând până la moarte.
Alături de aminoacizii esenţiali, organismul uman mai are nevoie şi de alţi
compuşi pe care nu îi poate sintetiza şi care trebuie să fie obligatoriu incluşi în raţia
alimentară. Aşa sunt lipoizii, vitaminele sau unele elemente ca fier, calciu, iod etc. Un
rol esenţial în aprovizionarea cu astfel de compuşi îl au alimentele de origine vegetală
consumate în stare proaspătă. Ele furnizează vitamine, fermenţi, lipide etc. specifice
organismului uman sau precursori ai acestora (ex. provitamina A = caroten) necesari
sintezelor ulterioare. Absenţa unuia sau a mai multor compuşi indispensabili din
alimentele consumate determină în timp starea de malnutriţie. Ea poate să se instaleze
chiar şi în situaţia unui regim alimentar excesiv de bogat în calorii, dacă acesta este
prea uniform. Ca şi în cazul subnutriţiei, malnutriţia poate fi efectul unor stări
patologice individuale (genetice sau infecţioase) sau doar a unor raţii alimentare
deficitare aşa cum se întâlnesc la numeroase populaţii din ţările lumii a treia.
Situaţia unor oameni al căror regim alimentar depăşeşte caloric şi foarte
adesea şi calitativ necesităţile organismului, definită prin supranutriţie este tot atât de
dăunătoare ca şi a celor malnutriţi. Numeroase boli cardio-vasculare, diabetul şi altele,
sunt favorizate de supranutriţie şi sedentarism, ce contravin evoluţiei filogenetice de
milenii a speciei umane.
Populaţia umană, cu excepţia unor grupuri etnice restrânse, în stadii primitive
de civilizaţie (triburi ecuatoriale, eschimoşi), se hrăneşte astăzi pe seama resurselor
alimentare produse în agroecosisteme. Constituient al reţelelor trofice a
agroecosistemelor, omul influenţează aceste reţele în direcţia satisfacerii nevoilor sale
alimentare. Stimulează proliferarea producătorilor de resurse alimentare proprii în
detrimentul altor producători, înlătură sau reduce semnificativ efectivele speciilor
concurente, vehiculează masiv resurse dintr-un ecosistem în altul, determină situaţii
trofice inexistente în mod natural. Regimul său alimentar omnivor îi permite să ocupe
un număr apreciabil de nişe ecologice dispersate pe aproape toate nivelurile
caracteristice consumatorilor. El poate fi pe rând sau concomitent: consumator primar
(consumator de alimente de origine vegetală) consumator secundar (consumator de
alimente de origine animală provenite de la erbivore) sau consumator terţiar
(consumator de alimente de origine animală provenite de la răpitoare sau carnivore).
Omul este beneficiarul unor lanţuri trofice pe care le poate modela în folosul
său dar care se integrează constant într-o reţea trofică specifică fiecărei ţări sau
regiuni, alcătuind ceea ce se numeşte în limbajul curent sistemul agroalimentar
naţional sau regional. Sistemele agroalimentare naţionale s-au angrenat tot mai mult,
de-a lungul civilizaţiei, prin multiplicarea schimburilor, până la constituirea astăzi a
unui sistem agroalimentar mondial al cărui componente sunt profund dependente una
de alta.
Recunoaşterea existenţei unui astfel de sistem şi a necesităţilor de coordonare
a părţilor sale componente - sisteme naţionale agroalimentare, a determinat crearea în
1945 a Organizaţiei Mondiale pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite
(FAO - Food and Agriculture Organization).
Funcţionarea armonioasă a oricărui sistem agroalimentar (naţional, regional
sau mondial) este obligatoriu condiţionată de conformaţia sa piramidală, în care
nivelurile trofice inferioare depăşesc în proporţii rezonabile pe cele superioare în mod
similar (dar nu identic) celor existente în ecosistemele naturale. Modificări produse în
sensul proliferării peste anumite limite a nivelurilor trofice superioare atrag după ele
perturbări manifestate prin subnutriţie malnutriţie, dependenţă alimentară de alte
regiuni etc.

Fig. 11. Modele teoretice de piramide trofice normale (A) şi distorsionate (B,
C) ale unor ţări. P -producţia vegetală, C1 -animale erbivore, C2 -populaţia umană

Sistemul agroalimentar naţional este un sistem deschis fiind posibilă

completarea resurselor alimentare deficitare la un anumit nivel prin resurse produse în
alte sisteme decât cel naţional. Din acest motiv reţeaua trofică corespunzătoare unui
sistem agroalimentar naţional distorsionat poate continua să funcţioneze normal,
creând impresia unei oarecare independenţe faţă de producţia proprie de alimente.
Sistemul agroalimentar (reţeaua trofică) mondial este însă un sistem închis în care
importul de resurse alimentare este exclus, astfel că buna lui funcţionare este
condiţionată strict de păstrarea proporţiei dintre nivelurile trofice corespunzătoare unei
conformaţii piramidale.
Pentru aprecierea corectă a bazei trofice a unei populaţii umane, respectiv a
posibilităţilor unui sistem agroalimentar de a satisface necesităţile acesteia, nu este
suficient să se stabilească doar conţinutul energetic şi calitatea dietei zilnice; aceasta
echivalează cu analiza incompletă, numai a nivelurilor superioare ale sistemului
agroalimentar.
Într-un studiu sistemic se impune a se evalua şi conţinutul energetic şi
calitatea biomasei vegetale care stă în mod obligatoriu la baza producerii acestei diete,
respectiv nivelurile inferioare ale piramidei trofice. În felul acesta, conţinutul raţiei
zilnice se poate exprima mai apropiat de realitate prin conţinutul de energie din
biomasa vegetală (a producătorilor primari) cheltuită în scopul producerii ei; acest
conţinut se măsoară în calorii primare (I. Puia, V. Soran, 1981). Ca urmare, valoarea
energetică a alimentelor de origine vegetală se exprimă direct în calorii primare.
Pentru exprimarea valorii energetice a alimentelor de origine animală se admite (în
virtutea randamentelor medii de conversie a furajelor) că o calorie din aceste alimente
echivalează cu şapte calorii primare cheltuite pentru obţinerea sa
(1 calorie din alimente de origine animală = 7 calorii primare).
Modul de utilizare, mai mult sau mai puţin eficient, a caloriilor primare de
care dispune fiecare sistem agroalimentar naţional, depinde de structura regimului
alimentar al majorităţii populaţiei din ţara respectivă şi de modul de obţinere a
alimentelor ce intră în componenţa raţiei alimentare. Aceste caracteristici ale fiecărui
sistem agroalimentar au un pronunţat caracter naţional (şi regional) fiind rezultatul
unei îndelungi evoluţii istorice, influenţată de specificul productivităţii ecosistemelor
care au asigurat hrana, de tradiţii, precepte etice şi religioase, structuri sociale, grad de
dezvoltare generală a societăţii etc. Regimurile alimentare şi respectiv sistemele
alimentare naţionale manifestă astăzi o varietate excepţională impusă nu numai de
diferenţele regionale tradiţionale ci şi de decalajele tot mai pronunţate între nivelurile
de dezvoltare ale unor ţări sau grupe de ţări.
Luând ca referinţă proporţia dintre alimentele de origine vegetală şi cele de
origine animală din dietă şi modul în care acestea sunt produse, regimurile alimentare
existente astăzi la nivel mondial pot fi raportate, în mod foarte schematic la patru
lanţuri trofice dominante ce nu sunt însă perfect independente unul de altul în nici o
regiune a globului: lanţul trofic vegetarian, carnivor extensiv, carnivor intensiv, mixt.
Regimul trofic vegetarian corespunde unei diete umane alcătuite aproape
exclusiv din alimente de origine vegetală (cereale, tuberculifere, legume, fructe, zahăr,
uleiuri vegetale etc.). Este dominat de cel mai simplu lanţ trofic în care omul se
plasează la nivelul consumatorilor primari, transferul energetic realizându-se o singură
dată după modelul: producător primar → consumator primar. În consecinţă, el
reprezintă cel mai eficient mod de convertire a alimentelor în energie şi biomasă
umană, motiv pentru care regimul trofic vegetarian a caracterizat populaţiile de
culegători iar apoi, în societatea agricolă, păturile sărace ale acesteia. Regimul trofic
vegetarian se menţine astăzi la numeroase populaţii din ţările sărace ale Asiei şi Africii
în care puţinele resurse alimentare vegetale sunt consumate direct şi nu utilizate în
creşterea animalelor. Comparaţia între conţinutul caloric al raţiei alimentare medii
înregistrată în India în 1999, de 2417 kcal/zi şi echivalentul în calorii primare a acestei
raţii cu 3062 kcal/zi indică valori relativ apropiate corespunzător unui randament
ridicat de utilizare al resurselor alimentare vegetale. Aceeaşi comparaţie efectuată la
nivelul unei ţări industriale dezvoltate cum este S.U.A. arată o mare diferenţă între
conţinutul caloric al raţiei alimentare medii (3652 kcal/zi) şi echivalentul în calorii
primare a acesteia (11322 kcal/zi) sugerând un randament scăzut al lanţurilor trofice
dominante din această ţară. Eficienţa regimului trofic vegetarian este subliniată şi de
comparaţia dintre consumul anual de cereale în cele două ţări care este de cca. 180 kg
în India, unde acestea se consumau în totalitate direct în alimentaţia umană şi cca.
1000 kg în SUA unde doar în jur de 90 kg se consumau direct, restul fiind investit în
creşterea animalelor. Se apreciază (I.Puia, V.Soran 1981) că alimentele produse şi
consumate la scară mondială prin regimul trofic vegetarian au o pondere de 80-90 %
în balanţa alimentară.
Având în vedere tendinţele de creştere rapidă a populaţiei Terrei spre 8 - 9
miliarde locuitori după anul 2050, şi eficienţa mare a regimului trofic vegetarian, unii
teoreticieni ai alimentaţiei recomandă în viitor o "adaptare deplină a speciei umane la
o hrană exclusiv vegetală", care ar înlătura concurenţa animalelor domestice şi
lungimea "inutilă" a lanţurilor trofice umane.
Tentantă sub aspectul eficienţei energetice (şi respectiv economice), dieta
vegetariană tradiţională are marele dezavantaj de a nu fi compatibilă cu o bună
funcţionare biologică şi psihică din cauza carenţei sau compoziţiei neechilibrate în
compuşi esenţiali (aminoacizi, lipoizi, vitamine), astfel că populaţiile care se hrănesc
astăzi în acest mod manifestă semne evidente de malnutriţie. Posibilitatea preparării în
viitor a unor raţii alimentare vegetariene complete nu va fi exclusă sub raport ştiinţific,
de pe acum fiind cunoscuţi înlocuitori vegetali de carne (preparate din soia) sau lapte
(extracte de soia şi frunze de lucernă). Generalizarea unor astfel de raţii pentru toţi
locuitorii Terrei se va lovi cu siguranţă pe de o parte de conservatorismul regimurilor
alimentare tradiţionale, iar pe de altă parte de consumurile ridicate de energie şi
utilaje tehnologice necesare pregătirii dietei zilnice a atâtor miliarde de oameni. Din
perspectiva prezentului, alternativa exclusiv vegetariană a omului nu ni se pare soluţia
pe care ar trebui să mizăm în activitatea de gospodărire a resurselor naturale existente,
cu atât mai mult cu cât şi astăzi modul acesta de procurare al hranei asigură deja un
procent ridicat din media raţiei alimentare mondiale fără să ducă însă la rezolvarea
problemei globale a alimentaţiei.
Regimul trofic carnivor extensiv corespunde unei diete compuse preponderent
din produse de origine animală obţinute prin păşunat (carne, lapte), vânătoare
şi pescuit. În cadrul lui, omul ocupă poziţia de consumator secundar (mai rar terţiar),
transferul energetic se realizează în două etape după modelul: producător primar →
consumator primar → consumator
 Fig. 12. Evoluţia numerică a populaţiei umane (I. Coste, 1982)

secundar, sau chiar în trei etape, când animalul consumat de om este el însuşi
carnivor (peşti răpitori sau omnivori). Ca urmare a acestui fapt, randamentul de
transformare a produselor vegetale în alimente şi apoi în energie umană este mult mai
redus decât în cazul regimului vegetarian. Acest neajuns este compensat prin faptul că
de regulă consumatorii primari care asigură producţia de alimente sunt erbivore
(bovine, oi, capre, cai, peşti etc.) ce se hrănesc cu biomasă vegetală care nu poate fi
utilizată direct în alimentaţia omului. Regimul carnivor extensiv se grefează de regulă
pe ecosisteme naturale sau seminaturale, în orice caz fără a afecta utilizarea
suprafeţelor arabile destinate producerii de alimente direct consumabile. De-a lungul
istoriei, acest lanţ trofic a susţinut dezvoltarea civilizaţiei în numeroase regiuni
improprii culturii plantelor agricole (deşerturi, zone muntoase) rămânând în continuare
singurul model de exploatare eficientă a productivităţii primare din aceste regiuni. El
manifestă forme variate de la populaţiile de eschimoşi ce se hrănesc aproape exclusiv
carnivor, pe seama pescuitului, la populaţiile de păstori din zonele aride ce se hrănesc
cu carne şi lapte completându-şi în proporţii diferite dieta cu produse vegetale culese
direct sau provenite prin schimb de la populaţiile de cultivatori. Deseori
productivitatea scăzută a ecosistemelor exploatate pe baza regimului alimentar
carnivor extensiv face ca acesta să se asocieze cu nomadismul pe suprafeţe întinse (ca
în deşerturile africane şi asiatice) sau numai cu transhumanţa sezonieră, pendulatorie a
păstorilor şi vânătorilor (ca în zonele temperate ale Europei).
Existenţa pe planetă a unor imense suprafeţe de pajişti (peste 3 miliarde ha,
din care 4,8 milioane în România) greu de transformat în alte categorii de folosinţă,
superioare, va face ca importanţa acestui regim trofic, deşi cel mai slab productiv şi
mai puţin eficient energetic, să fie şi în viitorul previzibil uriaşă, pentru întregul sistem
agroalimentar mondial. Participarea semnificativă la balanţa alimentară mondială a
unor ţări ca Argentina şi Australia pentru care acest regim trofic este caracteristic,
pledează în sensul posibilităţii de menţinere şi ameliorare a lui pentru viitor.
Încercările de a pune la punct o strategie de exploatare durabilă a populaţiilor de
erbivore sălbatice mari din savanele africane, pentru satisfacerea necesităţilor
alimentare se înscrie în contextul diversificării posibilităţilor pe care le oferă regimul
trofic carnivor extensiv.
Regimul trofic carnivor intensiv se fundamentează pe un consum preponderent
de carne (mai ales de suine şi păsări) de ouă, produse lactate. Ca şi în lanţul precedent,
omul ocupă poziţia de consumator secundar şi în consecinţă randamentul de conversie
a produselor vegetale până la energie umană se menţine redus. Chiar în condiţiile
creşterii animalelor din rase ameliorate pe baza unor raţii furajere complete, acest
randament este de cca. 6 - 7 ori mai scăzut decât în regimul trofic vegetarian.
Neajunsul principal al regimului trofic carnivor intensiv îl constituie competiţia ce se
stabileşte între animalele domestice şi om pentru hrana de origine vegetală produsă de
regulă pe terenurile cultivate.
Regimul trofic carnivor intensiv a cunoscut o mare extindere în ţările
dezvoltate odată cu înfiinţarea complexelor de creştere industrială a animalelor.
În această situaţie, competiţia trofică animal domestic - om se accentuează
ajungându-se ca volumul de cereale investit pentru creşterea animalelor, ce
asigură raţia zilnică de alimente, să fie în unele ţări de 9 - 10 ori mai mare decât
consumul uman direct, iar pe plan mondial să se utilizeze în 1978 pentru
creşterea animalelor 36 % din consumul mondial de cereale (adică importanta
cantitate de 530 milioane tone) (K. Abercrombie, 1982). Adesea, competiţia se
desfăşoară, agroecologic nejustificat, chiar pentru produse de origine animală
obţinute deja cu mare consum energetic. Astfel, pentru accelerarea sporului în
greutate a animalelor crescute intensiv (erbivore şi granivore) se adaugă în raţia
lor furajeră produse de origine animală (făină de peşte, făină de carne) fapt care
le plasează parţial pe nivelul consumatorilor secundari şi duce la o diminuare şi
mai mare a randamentului de conversie a caloriilor primare investite.
Alimentele principale obţinute pe această cale (carne de pasăre, de porc şi de
bovine, îngrăşate în complexe industriale, ouă) au o mare valoare biologică prin
conţinutul lor echilibrat în aminoacizi esenţiali şi alţi compuşi, fiind deci şi în viitor
solicitate tot mai mult în nutriţie. Cu toate acestea, în condiţiile penuriei mondiale de
alimente, starea de concurenţă animal-om şi randamentul redus de conversie
energetică va face ca acest regim trofic să aibă ca şi astăzi o extindere limitată, mai
mult cu caracter complementar faţă de regimul trofic vegetarian.
Regimul trofic mixt reprezintă de fapt o reţea trofică complexă, bazându-se pe
producţia şi consumul de produse vegetale, completate cu produse animale variate.
Omul ocupă în această reţea trofică poziţia de consumator primar şi, concomitent, pe
cea de consumator secundar. Ranadmentul de conversie energetică a biomasei vegetale
a agroecosistemelor în alimente diferă după proporţia în cele trei regimuri trofice
anterioare se regăsesc aici şi de modul în care omul gospodăreşte această biomasă. Modul
de nutriţie mixt a fost o condiţie a evoluţiei speciei umane precedând geneza
agriculturii. După practicarea acesteia, a stat constant la baza alimentaţiei populaţiilor
prospere de cultivatori şi crescători de animale.
Alimentaţia mixtă corespunde optimului biologic uman discutat anterior şi
este compatibilă în acelaşi timp cu practicarea unei agriculturi armonioase, bazată pe
utilizarea completă a biomasei vegetale produsă în agroecosisteme. Ea se profilează şi
pentru viitorul previzibil ca cea mai probabilă variantă de nutriţie umană.

4.2. RESURSELE ALIMENTARE ACTUALE ALE

POPULAŢIEI UMANE

Primele consideraţii privind raportul dintre dimensiunile populaţiei umane şi

resursele sale alimentare aparţin pastorului englez Th. Malthus, care în 1798 emite
ideea amplificării accelerate a diferenţei dintre necesităţile şi producţia de alimente a
societăţii. Conform teoriei malthusiene, populaţia umană s-ar multiplica în progresie
geometrică în timp ce resursele alimentare cresc în progresie aritmetică. Această teorie
simplifică raportul populaţie umană - resurse alimentare, înlăturând numeroase aspecte
esenţiale între care faptul că resursele alimentare provin de pe urma unor populaţii
biologice capabile să realizeze rate de creştere similare populaţiei umane şi că, atât
creşterea populaţiei umane cât şi producţia de hrană sunt funcţii cu determinare
multiplă în care factorii economico-sociali joacă rol semnificativ. Cercetările
demografice actuale subliniază că peste un anumit nivel de dezvoltare economică şi al
unui anumit nivel de cultură, rata de creştere a populaţiei tinde spre valori joase, în
timp ce cantitatea de resurse alimentare, continuă să crească în favoarea unei diete
îmbunătăţite. Numeroase ţări industrializate, cum sunt Suedia, Austria, Germania, ş.a.
sunt astăzi alarmate de grave depresiuni demografice care proiectează în viitor scăderi
considerabile ale populaţiei, în timp ce ţări în curs de dezvoltare, ca India, Bangladesh,
Egipt, Zair şi multe altele, înregistrează sporuri foarte mari ale populaţiei lor. În acest
context, relaţia populaţie - resurse alimentare apare mult mai complexă, incluzând şi
un al treilea termen definit prin conceptul foarte cuprinzător de dezvoltare.
Analiza globală a raportului dintre producţia de resurse alimentare produse de
biosferă şi necesarul pentru populaţia umană arată că la nivelul anului 1999 (FAO
Yarbook 1999) se produceau alimente suficiente pentru a hrăni întreaga omenire la
nivelul a 2808 kcal/zi⋅persoană, din care 2348 kcal de provenienţă vegetală şi 460 kcal
de provenienţă animală. Situaţia asemănătoare se înregistrează şi la producţia de
proteină alimentară ce asigură pentru aceeaşi perioadă un consum total de 75,3
g/zi⋅persoană, din care 45,6 g pe seama produselor vegetale şi 23,8 g pe seama
produselor de origine animală.
Din motive economice şi sociale greu de înlăturat, distribuirea acestor calorii,
la nivelul ţărilor şi al straturilor sociale din interiorul acestora este extrem de inegală.
Statisticile generale arată că locuitorii multor ţări în curs de dezvoltare dispun în
medie doar de 23 % din conţinutul caloric al raţiei alimentare a locuitorilor din ţările
dezvoltate şi că acestea provin în proporţie de 80 % din hrană de natură vegetală.
Diferenţa dintre cele două grupe de ţări apare covârşitoare când conţinutul energetic al
dietei se raportează în calorii primare necesare producerii ei. Aceeaşi inegalitate se
observă şi când este vorba despre distribuţia pe zone a proteinei şi a altor substanţe
organice indispensabile sănătăţii individului. Se apreciază că în anul 2000, dintr-o
populaţie de 6 miliarde, 792 milioane de locuitorii ai lumii a treia suferă de foame
cronică (subnutriţie) şi multe altele de malnutriţie. Foametea este o consecinţă directă
a sărăciei care împiedică victimele să-şi procure hrana necesară, însă ea este în acelaşi
timp consecinţa carenţelor în producţia agricolă a ţărilor în curs de dezvoltare.
Creşterea generală a disponibilităţilor alimentare a fost depăşită în numeroase
ţări în curs de dezvoltare de sporul demografic, ceea ce a determinat pe de o parte
creşterea numărului de persoane subnutrite de la 500 milioane în anul 1980 (E.
Saouma, 1980) la 792 milioane în anul 2000 (FAO 2001) şi pe de altă parte mărirea
considerabilă a importurilor de cereale. Consecinţa imediată a deficitului alimentar se
traduce prin antrenarea unor alte resurse în schimbul pentru alimente şi amplificarea
dependenţei de ţările exportatoare dezvoltate. În a doua jumătate a secolului nostru, o
parte din ţările exportatoare de alimente devin importatoare astfel că astăzi doar
America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă dispun de resurse alimentare net
excendentare. Numărul redus de exportatori concentraţi în 2 - 3 mari zone geografice,
impun o vulnerabilitate ecologică pronunţată a sistemului agroalimentar mondial.
Condiţiile nefavorabile dintr-una din aceste zone se resimt de fiecare dată la nivel
mondial atât prin micşorarea disponibilităţilor alimentare cât şi prin mărirea preţurilor
şi reducerea posibilităţilor de achiziţie a ţărilor sărace.
Tabelul 8.
Evoluţia raţiei alimentare în perioada 1990-1999 (Date FAO)
Energia (kcal) Proteine (g) Grăsimi (g)
Aria geografică
1990 1999 1990 1999 1990 1999
Africa 2711 2411 71,6 59,7 68,2 49,7
America de Nord şi
3240 3402 95,0 100,2 115,3 122,7
Centrală
America de Sud 2608 3754 65,3 76,1 73,7 83,2
Asia 2550 2723 63,0 70,7 50,3 63,2
Europa 3381 3236 102,6 97,1 136,8 120,0
Oceania 3033 2969 96,6 92,8 115,8 111,8

Raţia alimentară globală a înregistrat în perioada 1990 - 1999 o uşoară

ameliorare, dar creşterile înregistrate sunt inegale de la o zonă geografică la alta, ceea
ce atrage în mod dramatic atenţia este că în condiţiile ultimului deceniu la nivelul
Africii deficitul alimentar s-a accentuat (-1 %) şi manifestă în continuare o tendinţă
descrescătoare. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre scăderea (-4 % balanţa
alimentară) în Europa, unde saturarea calorică şi proteică rămâne la niveluri ridicate.
Scăderea disponibilului alimentar din cele două zone geografice este compensată de
creşterea acestora mai ales în America de Sud (14,4 %) şi Asia (9,3 %) prin efectul
setului de măsuri ameliorative definite ca revoluţia verde constând din introducerea
unor soiuri şi rase performante în corelaţie cu măsuri agrotehnice adecvate.
Dependenţa alimentară a numeroase ţări în curs de dezvoltare este rezultatul
unei evoluţii economico-sociale şi politice impusă din afară sau insuficient de bine
coordonată de către organele şi instituţiile de decizie. Unele dintre ţările în curs de
dezvoltare, foste colonii, au menţinut încă subordonarea agriculturii lor faţă de
satisfacerea necesităţilor ţărilor industrializate iar altele au evoluat în ultimele decenii
în aceeaşi direcţie. Suprafeţe întinse din cele mai productive terenuri sunt utilizate
pentru culturi destinate exportului (soia, cafea în Brazilia, culturi legumicole în Mexic,
arahide în Gambia, Senegal, Ciad, flori în Columbia) reducând baza alimentară a
populaţiei autohtone şi amorsând uneori perturbări ecologice neîntâlnite în agricultura
lor tradiţională. În acest sens, se estimează că între 1972 - 1974 exporturile alimentare
ale Americii Latine corespundeau cifrei de 450 kcal/zi/persoană, echivalentul
aproximativ al deficitului alimentar din această regiune.
 Catas trofe naturale Catas trofe cauzate de om

40

35

30
număr de ţări afectate

25

20

15

10

0
1979 1981 1983 1985 1987 1989 1991 1993 1995 1997 1999
anul

1984 1994 1999

10%
90% 49% 48%
52%
51%

Fig. 13. Evoluţia cauzelor crizelor alimentare, 1981 - 1999.

În gri - catastrofele cauzate de om,
în alb - catastrofele naturale (date FAO , până la 22 octombrie 1999)
În unele cazuri, ţările în curs de dezvoltare nu au acordat producţiei interne de
alimente prioritatea necesară, optând în schimb pentru investirea puţinelor resurse
financiare şi materiale în alte domenii economice. De asemenea, în numeroase situaţii
ele n-au reuşit să determine emanciparea economică şi culturală a micului fermier,
ezitând să iniţieze reformele agrare necesare extinderii producţiei alimentare şi
menţinând din motive politice, preţuri agricole scăzute, nestimulative. Guvernele din
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare au acordat politicii demografice o atenţie
redusă, fapt care a determinat sporuri extrem de ridicate ale populaţiei, având drept
consecinţă anularea sau reducerea semnificativă a efectelor creşterii producţiei de
alimente.
Conjuncturi economice internaţionale generate de activitatea din alte domenii
economice pot deregla profund funcţionarea şi aşa precară a sistemului agroalimentar
mondial. Astfel, criza energetică declanşată de creşterea vertiginoasă a preţurilor
combustibililor fosili a afectat în mod direct situaţia alimentară prin scumpirea
îngrăşămintelor, pesticidelor, tehnologiilor agricole, devenite pentru cele mai sărace
ţări inaccesibile în cantităţile necesare. Ea a început să se simtă şi indirect prin
înlocuirea (în Brazilia, Suedia ş.a.) unor culturi destinate alimentaţiei, prin culturi din
a căror biomasă se extrage energie.
 Sistemul agroalimentar mondial constituie o realitate incontestabilă, nu
dispune însă de un organ de coordonare, ci doar de un organ consultativ cum este
FAO, astfel că se cuvine a fi subliniat faptul că problemele de ordin alimentar se
rezolvă astăzi în cadrul fiecărei ţări prin activitatea guvernelor acestora şi că ele
constituie în primul rând probleme ale naţiunilor. Problema securităţii alimentare a
fiecărei ţări constituie o componentă a suveranităţii acesteia.

4.3. PRODUCEREA DE ALIMENTE ŞI ARIA

CULTIVATĂ MINIMĂ

Producerea alimentelor este legată în totalitate de exploatarea unor suprafeţe

de teren uscat sau submers pe care plantele verzi din specii cultivate sau spontane
fixează prin fotosinteză o parte din energia solară incidentă. Suprafaţa ocupată de
agroecosisteme şi ecosisteme naturale din care o populaţie umană îşi procură resursele
alimentare necesare existenţei, reprezintă suprafaţa sau aria de nutriţie a acestei
populaţii; prin raportare la efectivul populaţiei se obţine aria (suprafaţa) de nutriţie a
unei persoane. În cadrul acesteia, suprafaţa ocupată de agroecosisteme şi denumită
curent suprafaţa agricolă reprezintă componenta cea mai importantă; ea include
terenurile arabile, plantaţiile de pomi şi pajiştile. În unele ţări sau la unele populaţii,
suprafaţa de nutriţie este completată prin exploatarea, alături de suprafaţa agricolă, a
unor suprafeţe marine sau suprafeţe ocupate de păduri pe care se practică pescuitul şi
respectiv vânătoarea.
Statisticile FAO arată că întreaga cantitate de resurse alimentare (cu excepţia
unui procent redus provenit din pescuit) se obţin pe seama agriculturii practicate pe o
suprafaţă de 4,94 miliarde ha, care reprezintă de fapt doar 36,88 % din totalul
uscatului. În cadrul acestei suprafeţe, în anul 1998 figurau 1,38 miliarde ha teren arabil
(10,31 %), 131,5 milioane ha culturi permanente (plantaţii) şi 3,42 miliarde ha pajişti
(24,1 %). Sistemul agroalimentar mondial este susţinut în primul rând de producţia
realizată pe terenurile arabile şi cele ocupate de culturile permanente, utilizabilă direct
în alimentaţie, prin intermediul lanţului trofic vegetarian. Suprafeţele ocupate de
pajişti completează balanţa alimentară, într-o măsură mai mare sau mai mică în funcţie
de regiune, pe baza regimului trofic carnivor extensiv. O sumară privire asupra
situaţiei acestor suprafeţe impune următoarele observaţii:
Suprafaţa cultivată (arabilă + culturi permanente) ocupă un procent foarte din
suprafaţa uscatului, ceea ce sugerează posibilitatea de extindere a ei în viitor, dar fără
a se ajunge la dimensionarea suprafeţelor ecosistemelor naturale, la scară regională,
sub un anumit prag.
 Indiferent de ordinul de mărime şi de eventuala extindere viitoare, atât
suprafaţa cultivată cât şi cea agricolă în general (şi suprafaţa de nutriţie) sunt finite ca
urmare a dimensiunilor finite ale planetei. Valoarea lor raportată la o persoană va fi cu
atât mai redusă cu cât numărul de locuitori ai planetei va fi mai mare.
Repartizarea suprafeţei cultivate pe locuitor era în medie de 4,055 ha la
nivelul Terrei, în 1988. Ea înregistrează variaţii evidente de la o ţară la alta şi de la un
continent la altul fiind cea mai mică în Asia şi cea mai mare în Australia. Cercetări
comparative întreprinse asupra situaţiei terenurilor agricole şi a comerţului cu produse
agricole de la nivelul mai multor ţări (I. Puia, V. Soran 1977, 1981) scot în evidenţă
necesitatea de a considera problema posibilităţilor de asigurare cu resurse alimentare
într-o viziune ecologică mai cuprinzătoare, care să cuprindă pe lângă alţi indicatori şi
pe cel de arie cultivată minimă sau în sens mai larg pe cel de arie agricolă minimă.
Aria cultivată minimă, reprezintă suprafaţa cultivată (culturi + plantaţii) pe
care se obţine cantitatea de alimente necesară întreţinerii unei fiinţe umane pe timp de
un an socotit ca echivalentul perioadei dintre două recolte succesive, în condiţiile
zonelor cu climă temperată.
Aria agricolă minimă reprezintă suprafaţa agricolă (culturi + plantaţii +
pajişti) pe care se obţine cantitatea de alimente necesară întreţinerii unei persoane pe
timp de un an. Aria cultivată minimă este mai reprezentativă decât aria agricolă
minimă deoarece de pe ea se asigură partea esenţială a consumului alimentar din toate
ţările, excepţiile de la această situaţie sunt puţine şi se referă doar la ţările cu regim
trofic carnivor extensiv net dominant.
Aria cultivată minimă variază în limite foarte largi de la o ţară la alta în
funcţie de productivitatea agroecosistemelor şi de structura regimului alimentar. Ea nu
poate însă scădea sub o anumită valoare aşa cum arată analiza comparativă a situaţiei
agroalimentare din ţări cu nivele de dezvoltare asemănătoare şi valori diferite a ariei
cultivate ce revine unui locuitor. Ţări cu agricultură avansată şi productivitate
asemnătoare, ridicată, cum sunt SUA şi Japonia, se plasează în situaţii agroalimentare
total diferite ca urmare a diferenţelor în privinţa ariei cultivate (şi agricole) pe locuitor.
SUA sunt exportatoare de alimente pe când Japonia este importatoare de alimente, cu
toate că un japonez are dieta mult mai austeră (6417 kcal primare) decât un american
(11322 kcal primare). Trebuie subliniat însă că unui cetăţean american îi reveneau în
1998 în medie 0,63 ha teren arabil, 1,49 ha teren agricol şi 3,34 ha mediu ambiant
(incluzând suprafaţa terestră neagricolă) în timp ce unui japonez îi revenea doar 0,036
ha teren cultivat, 0,0426 ha teren agricol şi 0,298 ha mediu ambiant. Comparaţia
sugerează concluzia că în ciuda mecanizării şi chimizării intense, agricultura Japoniei
nu poate satisface astăzi integral necesităţile de hrană ale populaţiei ca urmare a
faptului că aria cultivată (şi cea agricolă) ce revine unei persoane se situează sub limita
ariei minime. Japonia balansează dezechilibrul său agroecologic prin importul de
alimente din alte ţări, în schimbul produselor industriale şi în mai mică măsură prin
exploatarea ecosistemelor oceanice. Într-o poziţie asemănătoare dar la niveluri diferite
se află şi alte ţări industrializate cum sunt: Anglia, Germania, Elveţia, Italia şi altele,
care îşi satisfac nevoile alimentare pe seama importului. Deşi cu mare potenţial
agricol, ţările dezvoltate din Europa vor continua să importe, fie şi numai produse
agricole care nu se pot produce în condiţiile climatului central şi vest-european. Din
lipsa unor produse industriale sau a unor resurse naturale cerute pe piaţa mondială,
ţările sărace din lumea a treia, cu arie agricolă insuficientă, nu-şi pot achiziţiona din
exterior hrana, astfel că deficitul se manifestă permanent prin subnutriţie sau
malnutriţie. Indiferent de rezolvarea stării de deficit alimentar, situaţia ţărilor
industrializate menţionate şi a unora din cele în curs de dezvoltare este aceeaşi: în
ambele grupuri, aria cultivată este mai redusă decât minimul necesar. Ţările
importatoare de produse alimentare îşi completează aria cultivată (în general aria de
nutriţie) ce revine unui locuitor în teritoriul naţional până la valoarea ariei minime prin
exploatarea unei părţi din teritoriul ţărilor exportatoare sau din teritoriul maritim
internaţional.
Analiza raportului dintre gradul de asigurare cu alimente din resursele proprii
fiecărei ţări şi aria cultivată ce revine unui locuitor arată că situaţia din ţările
menţionate este generală pentru toate celelalte ţări care au aria cultivată pe locuitor
sub media mondială. Utilizând ca indicii de apreciere pentru gradul de satisfacere a
nevoilor naţionale balanţa import/export în comerţul cu cereale şi balanţa
import/export în comerţul global cu produse agricole s-a constatat următoarele
(I. Puia, V. Soran, 1977, 1981):
Toate ţările (indiferent de gradul de dezvoltare a agriculturii, care aveau în
perioada 1966 - 1970 suprafaţa cultivată/locuitor sub media mondială prezentau
balanţa import/export în comerţul cu cereale deficitară, ceea ce denotă că media
mondială reprezintă pentru nivelul actual al productivităţii o valoare apropiată de
minimul necesar.
În ceea ce priveşte al doilea indicator se constată că majoritatea ţărilor
în care suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este sub media mondială, au
balanţa import/export în comerţul general cu produse agricole deficitară. Se
înregistrează puţine excepţii între care Noua Zeelandă, Ghana, Guatemala,
Thailanda, Brazilia şi Nigeria. Situaţia lor poate fi atribuită la două modele de
dezvoltare diferite:
 1. Au atras în circuitul producţiei de alimente suprafeţe mari şi
productive de pajişti care furnizează un excedent de alimente de origine animală
pentru export (Noua Zelandă).
2. S-au profilat pentru producerea în detrimentul cerealelor, a alimentelor
cu valoare comercială ridicată cum sunt: zahărul, arahidele, cafeaua, ceaiul etc.
(Guatemala, Nigeria, Ghana, Brazilia) care asigură excedentul valoric al balanţei.
Analizând raţia alimentară a locuitorilor din grupa a două ţări se observă că nu
întotdeauna valoarea mai ridicată a exportului faţă de import reflectă şi îndestularea
consumului intern.
Analiza de ansamblu şi detalierea situaţiilor de excepţie subliniază încă odată
că suprafaţa cultivată minimă este un indicator universal valabil şi obligatoriu pentru
aprecierea situaţiei agroecologice din fiecare ţară.
Pentru mărirea preciziei în evaluare, el trebuie completat cu referiri la
contribuţia pajiştilor şi a pescuitului în realizarea resurselor alimentare acolo unde
aceasta contribuţie este semnificativă.
Printre factorii de care depinde aria cultivată minimă şi în general aria de
nutriţie se numără valoarea energetică şi structura consumului alimentar, adică lanţul
trofic dominant în sistemul agroalimentar. Considerând producţia de cereale egală în
toate ţările, 3034 kg/ha (cât era în 2000) sau energetic 7,2 x 106 kcal/ha⋅an rezultă că
suprafaţa cultivată minimă este proporţională cu consumul de calorii primare. Pornind
de la astfel de date a fost calculată de către N. Duckhman, (1971) aria cultivată
minimă pentru asigurarea hranei unui om de 65 kg, la nivelul mediu de atunci, rămas
în mare neschimbat, al bioproductivităţii agroecosistemelor, în funcţie de tipul de dietă
adoptată:
- dietă austeră fără proteine şi grăsimi animale (regim trofic vegetarian).
Incompatibilă cu activitatea biologică şi psihică normală a individului: 0,09
ha,
- dietă mai puţin austeră cu puţine proteine din lapte şi puţine grăsimi
animale (regim trofic vegetarian combinat cu regim trofic extensiv).
Modestă dar compatibilă cu activitatea biologică şi psihică normală: 0,19
ha,
- dietă mixtă cu conţinut echilibrat de proteine şi grăsimi animale, din carne
şi lapte (regim trofic mixt, raţional echilibrat). Asigură funcţionarea
optimă a organismului din punct de vedere biologic şi psihic: 0,32 ha,
- dietă bogată în produse de origine animală (carne şi produse lactate) în
parte prelucrate industrial (regim trofic mixt fundamentat în principal pe
lanţul trofic carnivor intensiv). Depăşeşte necesarul organismului normal
 şi este incompatibilă cu gestionarea raţională a resurselor alimentare şi
suprafeţei agricole: 0,62 ha.
Exemplele menţionate arată că suprafaţa agricolă minimă are un caracter strict
orientativ în apreciarea situaţiei agroalimentare mondiale. Ea devine însă
semnificativă atunci când este calculată la nivelul fiecărei ţări în funcţie de
particularităţile sistemului agroalimentar mondial. Actuala rată de creştere
demografică cere ca în calculele de prognoză să fie utilizat ca element esenţial al
politicii agrare şi demografice stabilirea valorii ariei cultivate (şi agricole) minime.
Deoarece se poate prevedea că, într-un viitor apropiat, numărul ţărilor exportatoare de
produse agricole va scădea în continuare, iar cererea de alimente va creşte
considerabil, o prognoză naţională trebuie să plece de la ideea aprovizionării din
resurse proprii. Întrucât factorul de decizie prin intermediul căruia se acţionează
asupra parametrilor sistemului agroalimentar şi a evoluţiei demografice în fiecare ţară
îl reprezintă guvernul naţional, acesta este sistemul în măsură să-şi atribuie, printr-o
consultare multilaterală, sarcina stabilirii ariei agricole minime pentru ţara sa.
Acţiunea este de o covârşitoare responsabilitate prin profunzimea implicaţiilor pe care
le are în toate domeniile vieţii economice şi sociale iar ocolirea ei din aceste motive
poate avea urmări ulterioare foarte grave. În felul acesta, planificarea demografică şi
economică în spirit ştiinţific, pentru care aria cultivată minimă poate servi drept ghid,
pune în valoare o însuşire biologică şi ecologică a omului care îl deosebeşte de toate
celelalte vieţuitoare: capacitatea de reglare conştientă a dimensiunii populaţiei sale în
concordanţă cu resursele existente, cu dezvoltarea economică şi cu necesitatea
protecţiei mediului ambiant.

4.4. AGROECOSISTEMELE ŞI RESURSELE

ALIMENTARE ÎN ROMÂNIA

România se numără printre ţările ce dispun de resurse naturale climatice şi

edafice favorabile dezvoltării agricole, la nivelul satisfacerii corespunzătoare a
necesităţilor alimentare proprii şi a unor disponibilităţi semnificative pentru export. Ea
este de asemenea deţinătoarea unei îndelungi tradiţii agrare.
Potrivit Anuarului Statistic al României, în anul 1997 din întreaga suprafaţă a
ţării erau incluse în circuitul agricol 14.794,0 mii ha (62,1%), iar din acestea 9.341,4
mii ha reprezintă terenul arabil, 4.900,6 mii ha păşuni + fâneţe şi 552,0 mii ha viile şi
livezile (Tabelul 9).
 Tabelul 9.
Fondul funciar al României după modul de folosinţă la 31 decembrie 1997
Suprafaţă mii ha %
Suprafaţa totală a fondului funciar 23.839,1 100
Suprafaţa agricolă 14.794,0 62,1
din care: Arabil 9.341,4 38,7
Păşuni 3.409,8 1,4
Fâneţe 1.490,8 0,6
Vii şi pepiniere viticole 286,3 1,2
Livezi şi pepiniere pomicole 265,7 1,1
Păduri şi alte terenuri cu vegetaţii
forestiere 6.688,5 28,0
din care: Păduri 6.269,9 26,3
Construcţii 626,2 2,6
Drumuri şi căi ferate 397,2 1,6
Ape şi bălţi 886,0 3,7
Alte suprafeţe 447,2 1,8

Raportat la numărul de locuitori (22,576 milioane în anul 1997) rezultă o

medie de 0,65 ha/locuitor teren agricol şi 0,41 ha/locuitor teren cultivat, situaţie ce
plasează România într-o poziţie favorabilă în raport cu media mondială şi cu situaţia
funciară a numeroase alte ţări. Dar, simpla analiză a posibilităţilor de asigurare a
alimentelor din producţia agricolă internă pe seama indicatorului suprafaţă agricolă
(arabilă)/locuitor nu este suficientă şi edificatoare întrucât acoperirea necesarului de
alimente mai depinde şi de capacitatea de producţie a terenurilor agricole. Din acest
punct de vedere, situaţia furnizată de I.C.P.A. Bucureşti arată că productivitatea
terenurilor agricole din România variază în limite foarte largi, în funcţie de influenţa
negativă a unor factori naturali şi de exploatare.
Din totalul terenurilor cu folosinţă agricolă doar , 27,5 % au un potenţial de
producţie ridicat, restul sunt situate pe terenuri afectate de factori limitativi ai
capacităţii de producţie precum: eroziune, acidifiere, sărăturare, compactare, exces de
umiditate, deficit de humus şi elemente nutritive, ş.a. (tabelul 10).
Producţia agricolă a României a cunoscut o evoluţie ascendentă până în anul
1989, după care a scăzut semnificativ odată cu instituirea perioadei de tranziţie de la
exploataţiile de mari dimensiuni spre exploataţiile ţărăneşti de dimensiuni mici.
Concomitent s-au redus dramatic şi efectivele de animale.

Tabelul 10.
Suprafaţa terenurilor agricole afectate de diferiţi factori limitativi
ai producţiei , în România
 Suprafaţa afectată
Denumirea factorului %
mii ha
Secetă frecventă 7.100 48,0
Exces de apă în sol (frecvent) 3.781 25,5
Eroziunea solului prin apă 6.300 42,5
Alunecări de teren 702 4,7
Eroziunea solului prin vânt 378 2,5
Schelet excesiv la suprafaţa solului 300 2,0
Sărăturarea solului 614 4,1
Compactarea antropică a solului 6.500 44,0
Compactarea naturală a solului 2.060 14,0
Formarea de crustă 2.300 15,5
Rezervă mică şi foarte mică de humus 7.304 50,0
Aciditate puternică şi moderată 3.402 23,0
Alcalinitate moderată 220 1,5
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil 6.289 42,5
Asigurarea slabă cu azot 4.883 33,0
Poluarea chimică datorată diferitelor activităţi
900 6,0
economico-sociale
Producţia agricolă medie / locuitor a înregistrat în perioada 1992 - 1997,
variaţii mari, fiind de: 540 - 980 kg cereale, 114,4 - 158,9 kg cartofi, 30,6 - 48,5 kg
floarea soarelui, 107,6 - 126,6 kg legume, 40,4 - 95,59 kg fructe, 75,6 - 85,0 kg carne,
197 - 253,1 l lapte, 234, - 270 buc. ouă.
Statisticile menţionează în România, următorul consum mediu anual /
persoană, la principalele produse alimentare: 60,0 - 81,7 kg cartofi, 100,7 -115,6 kg
legume, 44,5 - 64,3 kg fructe, 19,9 - 24,8 kg zahăr şi produse din zahăr, 45,1 - 47,9 kg
carne, 163,7 - 192,7 l lapte şi produse lactate şi 186 - 199 buc. ouă. În aceeaşi perioadă
de timp, consumul mediu echivalează cu 2758 - 2959 cal., din care 671 - 721 cal. de
origine animală. Comparat cu necesarul mediu acceptat din punct de vedere fiziologic,
consumul înregistrat în România se încadrează între limitele menţionate pentru
continentul european. Analiza repartiţiei consumului la nivelul populaţiei şi a structurii
reale a dietei arată diferenţe semnificative între diverse grupuri sociale, cu tendinţa de
creştere a numărului de persoane lipsite de mijloace financiare care să asigure o dietă
echitabilă.
4.5. ÎMBUNĂTĂŢIREA SITUAŢIEI ALIMENTARE
MONDIALE: POSIBILITĂŢI ŞI LIMITE ECOLOGICE ŞI
ECONOMICE

Îmbunătăţirea situaţiei alimentare a omenirii este posibilă în măsura în care ea

este abordată în mod realist la nivelul fiecărei ţări şi în acelaşi timp la nivelul
comunităţii mondiale. Această abordare presupune analiza cererii de hrană şi a
modului de satisfacere a acestei cereri, având în vedere nu numai tehnologiile
existente sau previzibile de creştere a producţiei de alimente ci şi posibilităţile de
aplicare a acestora în prezent şi în viitorul apropiat, ţinând seama de tendinţa de
evoluţie a tuturor părţilor componente ale sistemului economico-social şi politic
mondial. Altfel spus, o strategie alimentară este realistă şi viabilă în măsura în care
aplicarea măsurilor pe care le prevede nu este limitată de evoluţia altor parametri ai
sistemului mondial sau naţional. De asemenea, ea este eficientă dacă prospectează în
mod sistematic nu numai căile de creştere a producţiei de resurse alimentare ci şi
posibilităţile de mărire a randamentului de utilizare a acestora în sistemele
agroalimentare naţionale, de compensare prin schimb a unor deficite alimentare
regionale şi naţionale, de corelare a creşterii demografice cu posibilităţile sistemelor
agroalimentare, în direcţia promovării unei independenţe alimentare (cel puţin în
privinţa principalelor resurse).
Cercetările demografice evaluează populaţia globului în anul 2000 la
6,05 miliarde de oameni. Pentru ameliorarea situaţiei alimentare a omenirii şi
eradicarea foametei şi subnutriţiei cronice ar fi necesar să se asigure o creştere
mult mai rapidă a producţiei alimentare decât a populaţiei. Cel mai ridicat
potenţial de creştere a resurselor alimentare în viitor este deţinut de ţările în
curs de dezvoltare, ca urmare a utilizării incomplete a fondului funciar cât şi ca
urmare a nivelului încă scăzut al randamentului de exploatare a terenurilor deja
cultivate. Căile de valorificare a acestui potenţial diferă de la o ţară la alta în
funcţie de specificul agroecologic al fiecăreia.
a. Extinderea suprafeţelor cultivate este una din căile de creştere a producţiei
agricole, ea a reprezentat şi în ultimele decenii ponderea principală în creşterea
înregistrată în ţările lumii a treia.
 160
suprafaţa randamentul la ha
140

120

100

spor (%)
27 22 32
80
50 52 150
60
89 97
40 73 78 68
20 50 48
11 3
0

Africa
America
Apropiat

Extremul
Oceania

Ţările est-
Orientul

America de
occidentală
europene
Latină

Orient

Europa

Nord
Fig. 14. Contribuţia sporirii suprafeţei agricole şi a randamentului la
creşterea producţiei agricole în deceniile 1952-1972 (L. Brown şi E. P. Echolm,
1976).
Se apreciază că întinse suprafeţe îndeosebi din America Latină (zona de lanos)
şi Africa (savana semiumedă din sudul Saharei) ar putea fi transformate în terenuri
agricole. Unii cercetători (D. Hopper, 1976) merg până la a socoti că se cultivă în
medie doar 44% din suprafaţa mondială potenţial arabilă, într-o repartizare geografică
foarte neuniformă (Europa - 88 %, Asia - 83 %, America de Nord - 51 %, Africa - 22
%, America de Sud - 11 %, Australia şi Noua Zeelandă - 10 %) şi lasă să se întrevadă
posibilitatea de extindere corespunzătoare. Realizarea tehnică a acestei speranţe este
fără îndoială posibilă aşa cum demonstrează amenajările funciare din Olanda,
California, China, Arabia Saudită, Israel, dar ea este limitată de un însemnat număr de
factori economici şi ecologici ce nu pot fi nici ignoraţi şi nici minimalizaţi.
Se ştie că majoritatea solurilor de bună calitate din lume sunt deja cultivate şi
că în afara câtorva cazuri, terenurile apte pentru irigaţii sunt încadrate deja în sisteme
corespunzătoare. Pentru a aduce în circuitul agricol permanent suprafeţe marginale de
teren este nevoie de mobilizarea unor cantităţi uriaşe de energie, de amenajări
costisitoare care ar determina creşterea preţurilor la alimente cu mult peste nivelul lor
istoric, făcându-le inaccesibile unor mase largi de oameni cu venituri modeste tocmai
din lumea a treia.
Deseori extinderea suprafeţelor cultivate are loc concomitent cu scăderea
vertiginoasă a randamentului mediu pe ansamblul agricol ca urmare a situaţiei precare
a agroecosistemelor de pe noile suprafeţe. Astfel în Sudan, mărirea între 1960 şi 1973
a acestor suprafeţe de la 300.000 ha la 1.500.000 ha s-a corelat cu o reducere a
randamentului la 75 % (H. N. Houerou, 1979). Fenomenul arată că extinderea
suprafeţei agricole trebuie să fie însoţită şi de iniţierea unor măsuri agrotehnice
corespunzătoare.
Dorinţa de extindere a terenurilor agricole şi încercările disperate ale unor ţări
în curs de dezvoltare de a-şi asigura pe această cale creşterea producţiei agricole,
determină în unele cazuri de la limita deşerturilor subminarea echilibrelor ecologice
deosebit de fragile şi expansiunea ireversibilă a deşerturilor iar în altele, din zona
ecuatorială, eroziunea şi laterizarea solurilor.
Se apreciază că fenomenul de deşertificare se desfăşoară astăzi într-un ritm
rapid ameninţinând aproape 30 % din suprafaţa uscatului şi că principala cauză se
datorează gospodăririi necorespunzătoare, în discordanţă cu principiile ecologice.
Extinderea cu mari eforturi a suprafeţelor cultivate este însoţită în numeroase
ţări cu degradarea printr-o gospodărire defectuoasă a altor suprafeţe deja atrase în
circuitul agricol. Eroziunea pluvială şi salină, epuizarea prin monocultură (îndeosebi
în zonele tropicale), irigarea neraţională ş.a., chiar dacă nu scot oficial din circuitul
agricol suprafeţe cultivate, micşorează în mod semnificativ capacitatea lor de
producţie. În acest sens, se estima în 1972 de către foruri internaţionale competente că
prin eroziune, 1/3 din solurile de pe glob au pierdut mai mult de 50 % din humus iar
proporţia pământurilor bogate a scăzut între anii 1982-1972 de la 41,3 % la 35 % din
totalitatea terenurilor agricole. În consecinţă, îmbunătăţirea situaţiei alimentare este legată
în viitor nu numai de extinderea suprafeţelor cultivate ci în primul rând de conservarea
potenţialului productiv al suprafeţelor existente.
În ţările avansate, industrializarea şi urbanizarea determină restrângerea unor
suprafeţe agricole productive, la aceasta adăugându-se scoaterea din circuitul agricol a
altor suprafeţe din raţiuni comerciale sau mai nou, energetice. După aprecieri ONU,
zonele urbane ocupau în anii '80 circa 100.000 milioane ha, care scot din circuitul
agricol terenurile productive sau relativ productive din apropierea oraşelor.
Urbanizarea continuă în ritm alert nu numai în ţările dezvoltate ci şi în ţările lumii a
treia unde s-a înregistrat un exod haotic al populaţiei rurale spre oraş cu ocuparea
clandestină a terenurilor din jurul oraşelor (F. de Soto, 1989). Dacă în anul 1900
existau 16 oraşe cu peste 1 milion locuitori, astăzi numărul lor este 400 din care 10
peste 11 milioane locuitori, în mare parte din ţările sărace cu probleme alimentare.
Exodul determină ruinarea producţiei agricole şi crează mari probleme de
aprovizionare a aglomerărilor urbane (D. T. Suzuki, 1999). Aşadar, omenirea se află în
situaţia de a pierde prin deşertificare, eroziune şi urbanizare suprafeţe deja luate în
circuitul agricol. Conservarea lor cu stricteţe necesită soluţii mai puţin costisitoare
decât înlocuirea lor cu altele, drept pentru care atenţia trebuie să fie îndreptată cu
prioritate în această direcţie.
 În legătură cu extinderea suprafeţelor agricole şi urbane peste o anumită
limită, concomitent cu reducerea suprafeţelor ocupate de ecosistemele naturale
(îndeosebi forestiere) ecologii semnalează pericolul unor perturbări grave în ciclurile
biogeochimice ale unor elemente indispensabile vieţii cum sunt oxigenul şi carbonul şi
a reducerii gradului de stabilitate şi capacitate de regenerare a biosferei. În sensul
acesta, ecologii americani E. P. Odum şi H. T. Odum (1972) apreciau că pentru
păstrarea echilibrului ecologic regional şi planetar, ecosistemele create de om (inclusiv
agroecosistemele) nu trebuie să ocupe mai mult de 2/3 din suprafaţa terestră a unei
regiuni şi respectiv a planetei.
Numeroşi specialişti sunt de părere că în următoarele decenii nu vom
asista la o creştere spectaculoasă a suprafeţelor agricole permanent cultivate, ci
mai degrabă la o exploatare mai eficientă, pe baze ecologice, atât a
ecosistemelor agricole existente cât şi a celor naturale. Se aşteaptă punerea la
punct a unei strategii mai subtile de utilizare a puţinelor resurse pluviale din
zonele semiaride, fără investiţii masive de fonduri şi energie, inspirate din
tradiţia locală destul de bogată. Practicarea unei agriculturi de deşert pe seama
unor plante cu creştere rapidă şi cu consum specific de apă redus şi a
păstoritului iar, în savana semiumedă, extinderea creşterii nu numai a
animalelor domestice tradiţionale, ci şi a unui vânat de erbivore mari, bine
adaptate condiţiilor ecologice din acele locuri, ar putea ameliora simţitor
situaţia alimentară a populaţiilor autohtone.
b. Cele mai mari speranţe alimentare se leagă astăzi de creşterea productivităţii
agroecosistemelor printr-o generalizare a metodelor intensive la nivelul ţărilor în curs
de dezvoltare. Productivitatea deosebit de scăzută face ca în India, Bangladesh,
Filipine şi alte ţări din sud-estul Asiei să se recolteze de pe un ha de trei ori mai puţin
orez decât în Japonia, ale cărei soluri nu au o fertilitate naturală mai bună. Experienţa
de succes întreprinsă de numeroase ţări din lumea a treia, cunoscută sub numele de
"revoluţia verde" a arătat fără echivoc, posibilitatea de sporire rapidă a cantităţii de
alimente pe seama îmbunătăţirii productivităţii. În Mexic, producţia agricolă totală a
crescut între anii 1950 şi 1970 la: grâu de 8 ori (de la 750 kg/ha la 3200 kg/ha)
ajungând în anul 2000 la 4,4038 kg/ha, porumb de 2,5 ori, fasole de 2 ori, sorg de 14
ori etc. Revoluţia verde iniţiată în Mexic şi extinsă apoi la sfârşitul deceniului al
şaptelea în numeroase ţări în curs de dezvoltare a însemnat aplicarea pe scară largă a
trei categorii de factori tehnologici: 1. - cultivarea de soiuri cu producţie ridicată,
rezistente la boli şi capabile să utilizeze eficient şi rapid cantităţi sporite de fertilizanţi;
2. - generalizarea tehnologiilor moderne de organizare a teritoriului, fertilizare,
agrotehnică, combaterea buruienilor şi dăunătorilor; 3. - stimularea printr-o politică
adecvată de preţuri a investiţiilor în material semincer, fertilizanţi şi tehnologie.
Progresele obţinute de genetica şi fiziologia plantelor au dus la crearea de
soiuri şi hibrizi noi de plante ce întrec cu mult performanţele productive şi rezistenţa la
boli a soiurilor primitive. La porumb au fost creaţi hibrizi ce au permis creşterea
recoltelor din 1950 până în 1980 cu 140 %, la grâu soiurile semipitice productive,
rezistente la cădere şi la rugină, au permis creşterea de cca. 3 ori a producţiilor.
Realizarea potenţialului productiv al soiurilor intensive necesită investiţii
sporite de îngrăşăminte şi mecanizare adecvată. După aprecieri FAO, (1982) cele peste
115 milioane tone îngrăşăminte folosite anual (1981-1982) în agricultura mondială, şi
147,25 milioane tone în anul 2000, aduc un spor de producţie care echivalează cu
peste 50 % din producţia de cereale. S-ar putea asigura hrana locuitorilor planetei la
nivelul anului 2010 prin intensivizarea agriculturii pe terenurile aflate deja în cultură
prin creşterea producţiei anuale de îngrăşăminte la 300 milioane tone. Având în vedere
că la ora actuală se consumă pentru fabricarea de îngrăşăminte minerale mai puţin de
5% din energia globală, ar fi posibilă atingerea acestei producţii prin reorientarea
consumului în direcţia unei nevoi vitale. Astăzi, creşterea randamentului culturilor
agricole ce se obţine cu o tonă de îngrăşăminte sau de combustibil este mult mai mare
în ţările în curs de dezvoltare decât în cele industrializate. Întrucât în ţările dezvoltate
cum sunt cele din Europa Occidentală, America de Nord, Japonia, se întrebuinţează
îngrăşăminte în cantităţi masive, o tonă în plus aplicată în aceste ţări nu va produce
mai mult de cinci tone suplimentare de cereale. În ţări cum sunt: Brazilia, India,
Indonezia etc., o tonă în plus de îngrăşăminte poate să producă peste zece tone
suplimentare de cereale. O situaţie asemănătoare există şi sub raportul energetic,
cheltuirea unor mari cantităţi de energie suplimentară în sistemele agroalimentare ale
ţărilor avansate duce la randamente energetice în scădere, în producţia de alimente.
Spre deosebire de acestea, în majoritatea ţărilor din lumea a treia, investirea unor
cantităţi moderate de energie pentru activarea pompelor de irigaţii, îngrăşăminte şi
pesticide, agrotehnică minimală, duc la creşteri semnificative ale producţiei agricole.
Practicarea agriculturii intensive este pentru moment o soluţie agreată dar date
furnizate de staţiuni experimentale de cultivare a orezului (IRRI şi alte staţiuni din
Filipine, India, Thailanda) indică scăderea cu 6,4-5,2 % a producţiilor, sugerând
degradarea treptată a biotopurilor ca urmare a fertilizării (Pingei 1991, Gaur and
Verma 1991 din J. N. Petty, 1955). Intensivizarea agriculturii prin aplicarea masivă de
fertilizanţi, extinderea suprafeţelor irigate şi creşterea şeptelului de animale contribuie
semnificativ la poluarea atmosferei cu protoxid de azot (N2O) şi metan şi implicit la
amplificarea efectului de seră; fenomenul poate fi în viitor factor limitant al producţiei
agricole.
 c. Reducerea pierderilor de alimente Se estimează că cca. 20 % din producţia
agricolă vegetală se pierde ca urmare a concurenţei buruienilor, bolilor şi
consumatorilor naturali (insecte, păsări mamifere) înainte de a fi recoltată şi că alte 10
% sunt pierdute după depozitare. Este revelator faptul că şi astăzi aproape 60 de ţări
din Africa şi Asia cu cca. 300 milioane locuitori se găsesc încă sub ameninţarea
lăcustelor sau că în multe ţări rozătoarele sau păsările (Quelea quelea) consumau
cantităţi extrem de mari de seminţe. Produsele chimice în care s-au pus mari speranţe,
au ameliorat în regiuni întinse situaţia pierderilor de alimente, fără a rezolva însă în
mod definitiv problema combaterii. Aplicarea pe scară largă a mijloacelor de
combatere chimică a determinat în timp apariţia de populaţii rezistente la biocidele
utilizate (insecticide, erbicide etc.). Deceniile următoare vor trebui să introducă, prin
combatere integrată, mijloace noi, complexe mai accesibile ţărilor în curs de
dezvoltare şi mai puţin poluante. Intensivizarea agriculturii în ţările lumii a treia,
impune în viitor, nu aplicarea rigidă a tehnologiilor practicate în ţările avansate ci mai
degrabă adoptarea unor opţiuni tehnologice proprii, adecvate condiţiilor locale,
tinzând să evite risipa de energie şi să reducă la minimum impactul cu mediul
înconjurător.
d. Resursele alimentare provenite din ecosistemele naturale vor putea să
contribuie la îmbunătăţirea situaţiei alimentare mondiale dar această contribuţie va
rămâne şi în viitor redusă şi va fi realizată aproape exclusiv pe seama pescuitului, care
astăzi nu participă decât cu 1 % în balanţa alimentară mondială. Datele menţionate şi
numeroase altele, rezultate din cercetarea laborioasă a ecosistemelor acvatice
contravin aprecierilor teoretice exagerate, potrivit cărora mediul marin va satisface în
viitor cea mai mare parte din necesarul de hrană al omenirii şi demonstrează că atenţia
trebuie să fie îndreptată în primul rând spre agroecosisteme. Ariile cu productivitate
biologică ridicată sunt puţine situate în zona platourilor continentale de coastă, în
nordul Atlanticului, zonele peruană şi est-asiatice ale Pacificului, restul oceanelor (cca.
50 %) sunt echivalente, ca productivitate, cu deşerturile din care, însă, nu lipseşte apa,
ci elementele organice indispensabile, provenite, de regulă, de pe continente. Calculele
bazate pe bioproductivitate, având în vedere şi comestibilitatea (sub aspect chimic,
organoleptic şi al cantităţilor) pentru om, arată că este posibil să se pescuiască anual
din mediul marin, în condiţii de asigurare a regenerării normale o cantitate de cca. 100
milioane tone alimente reprezentate de peşti, mamifere, crustacei, moluşte şi alte
nevertebrate. Statisticile FAO arată că în 1997 se pescuiau în mări 122,113 milioane
tone de alimente, între care 72,5 milioane tone peşte. În funcţie de diversitatea
speciilor considerate şi surse, se apreciază (FAO 2000) că masa totală a capturilor
rezultate din pescuit era în jurul valorii estimate teoretic şi înregistrează acelaşi an de
cca. 95 milioane tone. În ambele cazuri, valorile reale se situează tendinţe
descrescătoare.
În cazul unor specii pescuitul intens a determinat epuizarea populaţiilor şi
scăderea drastică a cantităţilor pescuite. Epuizarea populaţiilor de hamsii anşoa
(Engraulis encrasicholus) de pe coastele peruane în urma pescuitului intensiv este
principalul factor al scăderii cu 70 % a producţiei piscicole a acestui stat de la 12,53
milioane tone în 1970 la 3,36 milioane tone în 1978 şi stabilizarea în anul 1990 numai
la 1,5 milioane tone. În mod asemănător, morunul de Atlantic Acipenser qulsstäendti)
şi-a redus în mod dramatic populaţiile între anii 1998 şi 1995, cantitatea capturată
scăzând de la cca. 500 mii tone la cca. 25 mii tone (FAO 2001). Fenomenul atrage în
mod serios atenţia asupra labilităţii echilibrelor marine care necesită o cunoaştere mult
mai profundă decât azi.

capturi totale de peş te (m ii t - axa s tânga)

capturi de ş ip (m ii t - axa dreapta)

100000 600
90000
capturi totale peşte 500
80000
70000 400
60000
50000 300
40000
30000 200
20000
capturi totale de şip 100
10000
0 0
84

85

86

87

88

89

90

91

92

93

94

95

96

97

98
19

19
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

Fig. 15. Evoluţia pescuitului oceanic în perioada 1964-1998 (date FAO

2000)
Consumul direct al algelor în hrana oamenilor înregistrează progrese în
regiunile litorale dar el rămâne încă foarte redus în balanţa mondială atât ca urmare a
conservatorismului alimentar cât şi ca urmare a dificultăţilor de recoltare.
Analizat prin prisma energetică, pescuitul oceanic apare ca o activitate cu
randament redus, în cadrul căreia fiecare kilogram de proteină digestibilă se obţine cu
investirea a cca. 79.000 kcal, fapt care împreună cu preţul ridicat al echipamentelor,
limitează accesul larg la exploatarea resurselor marine tocmai a ţărilor în curs de
dezvoltare cu cele mai acute probleme alimentare.
Producţia de peşte din apele continentale, evaluată în 1998 la 110,8 milioane
tone peşti marini, în apele continentale la cca. 7 milioane tone, se realizează
preponderent în Asia. În ţările industrializate productivitatea apelor interioare şi
implicit producţia de peşte este grav afectată de poluarea chimică, din nefericire în
curs de extindere şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare.
Poluarea şi tendinţa de extindere a terenurilor agricole prin desecarea unor
lacuri şi bălţi, restrâng uneori în mod nejustificat economic, sursele de aprovizionare
ieftină cu proteină animală. Se speră ca în următorii ani ecosistemele acvatice
continentale să contribuie mai mult la aprovizionarea regională cu hrană prin controlul
poluării, exploatarea optimă, amenajarea bazinelor piscicole naturale, a canalelor de
irigaţie şi chiar a orezăriilor în regim de submersie, în scopul măririri producţiei de
peşte.
Sisteme de cultură complexe de tip orez - peşte - Azolla - practicat în China pe
36.000 ha se citează adesea ca variantă de utilizare a tradiţiei locale cu stabilizarea
agroecosistemelor şi creşterea productivităţii acestora. În astfel de agroecosisteme se
obţine o producţie de peşte de 750 kg/an, concomitent cu creşterea cu 5 % a producţiei
de orez în condiţiile evitării fertilizării anorganice şi pesticidelor (Liv and Weng 1991,
din J. N. Pretty, 1995).
Experienţa negativă înregistrată în unele ţări, între care şi România, privind
desecarea şi introducerea în cultură a suprafeţelor unor bălţi ce funcţionau ca bazine
piscicole arată că o gospodărire mai atentă a acestor bazine ar asigura producţii de
proteină animală mult mai ridicată şi la un preţ mai mic decât în cazul cultivării
suprafeţelor desecate.
Resursele alimentare provenite din ecosistemele naturale forestiere şi ierboase
(savane) au pondere semnificativă numai în dieta triburilor primitive din pădurile şi
savanele tropicale. Ele ar putea însă aduce o contribuţie mai mare la satisfacerea
nevoilor alimentare ale tuturor ţărilor prin lărgirea numărului de specii vegetale
consumate direct şi printr-o îmbinare judicioasă a creşterii animalelor domestice şi a
unui vânat variat.
e. Mijloacele neconvenţionale de producere a hranei sunt mai puţin legate de
resursele de spaţiu, dar strict dependente de resursele de energie. Cele mai multe
dintre ele au la bază creşterea unor microorganisme în spaţii amenajate prin utilizarea
deşeurilor provenite din activitatea industrială şi agricolă tradiţională, amorsând în
mod fericit reciclarea acestora după modele existente deja în natură. Menţionăm dintre
aceste tehnologii de viitor îndeosebi culturile de alge microscopice (Chlorella,
Scenedesmus etc.) şi drojdii, în apele provenite de la complexele zootehnice sau
industria alimentară, pe deşeuri celulozice sau culturile de drojdii şi bacterii pe
derivaţi de petrol şi gaz metan. Toate aceste culturi sunt strict dependente de
tehnologii sofisticate ce constituie deocamdată monopolul unui număr restrâns de ţări.
Un alt factor limitant pentru extinderea culturilor de microorganisme îl constituie şi
insuficienta cunoaştere a fiziologiei lor; după câteva cicluri biologice populaţiile
îmbătrânesc şi producţiile se prăbuşesc, cunoscut fiind fenomenul reducerii vigorii
organismelor obţinute în urma înmulţirii repetate pe cale vegetativă.
Alte mijloace neconvenţionale au la bază plantele superioare şi vizează
optimizarea tehnologiilor de cultivare şi crearea unor soiuri mai eficiente. Dintre
acestea apare ca cea mai viabilă variantă cultivarea plantelor pe pelicule nutritive.
Metoda constă în plantarea organismelor vegetale pe conducte de polietilenă, celuloză,
ori silicon prin care curge permanent o peliculă nutritivă. Avantajele fiziologice şi
ecologice constau în controlul complet al condiţiilor de nutriţie, al dăunătorilor prin
reciclarea apei şi nutrienţilor în condiţii optime. Metoda ar putea fi folosită pe scară
largă în zonele tropicale cu soluri degradate sau în deşerturi, în condiţiile unei
economisiri maxime a resurselor de apă şi totodată a existenţei energiei solare
incidente ridicate. Sub acest aspect metoda se profilează ca o posibilitate de extindere
a suprafeţelor cultivate din deşerturile calde. Mijloacele financiare şi materialele
necesare amenajării unor astfel de suprafeţe sunt foarte mari (50.000-200.000
dolari/ha), drept pentru care şi această metodă are deocamdată puţine şanse de
realizare pe scară largă.
f. Utilizarea ingineriei genetice în producerea de hibrizi interspecifici care să
încorporeze calităţile cele mai apreciate astăzi: producţia ridicată de proteine,
rezistenţa la boli, posibilităţi de fixare a azotului direct din atmosferă se profilează ca
un domeniu care ar putea să ridice randamentele de producere a alimentelor. Nu
trebuie uitat însă că realizarea capacităţii de producţie a unor astfel de organisme
performante va fi pe mai departe condiţionată de aprovizionarea cu nutrienţi şi de un
spaţiu corespunzător de cultură.
Realizările spectaculoase ale unor firme de pesticide în direcţia realizării unor
hibrizi la care le-au fost transferate gene de rezistenţă faţă de anumiţi produşi chimici
(erbicide sau insecticide) ridică totuşi semne de îngrijorare în legătură cu restrângerea
extremă a sortimentului de soiuri şi hibrizi cultivaţi (ce echivalează cu accentuarea
eroziunii genofondului agricol) concomitent cu instituirea unei dependenţe totale a
cultivatorilor faţă de câteva firme producătoare de material semincer.
g. Corelarea creşterii demografice cu posibilităţile producţiei de resurse
alimentare reprezintă o pârghie importantă pentru rezolvarea regională şi globală a
alimentaţiei. Populaţiile de animale şi populaţiile umane primitive de culegători şi
vânători au efective permanent corelate cu productivitatea ecosistemelor în care trăiesc
fără a manifesta în condiţii normale, situaţii de subnutriţie a indivizilor lor. În mod
similar, prin politici demografice ferme, dar desigur în limite etice, corelarea
efectivelor populaţiilor umane cu capacitatea de producere a alimentelor este posibilă
cu condiţia unui studiu mai atent al problemelor concrete ale ariei agricole minime, a
renunţării la aprecierile fanteziste şi interesate privind capacitatea de susţinere pe
termen lung a vieţii pe planetă.
h. Solidaritatea naţională şi internaţională reprezintă conceptul ce înglobează
atitudinile şi activităţile menite să asigure accesul la resurse alimentare a tuturor
oamenilor. Ea se manifestă prin crearea de structuri sociale care să permită stabilizarea
producţiei de alimente şi concomitent posibilităţi de achiziţionare a acestora.
Solidaritatea internaţională ar trebui să fie ceva mai mult decât intervenţia în
situaţii de criză alimentară a unor organizaţii sau a unor persoane profund afectate
sentimental de suferinţele semenilor lor. Acordarea de ajutor ţărilor cu deficite
alimentare pentru a-şi construi sisteme agroalimentare funcţionale, pornind de la
propriile tradiţii locale ar fi în beneficiul general al planetei. Pe de altă parte
colaborarea instituţiilor internaţionale pentru crearea unui fond de rezerve alimentare
ar putea asigura stabilitatea sistemelor agroalimentare naţionale.

CAPITOLUL 5
 DEZVOLTAREA AGRICOLĂ DURABILĂ

Rezumat
Dezvoltarea economică accelerată din ultimele 4-5 decenii ale
secoluluii al XX- lea având la bază progresul tehnico-ştiinţific şi exploatarea
rapace a resurselor naturale a fost urmată de o poluare tot mai gravă a
mediului şi de dezechilibre ecologice majore, ceea ce a produs îngrijorare
mare în rândul specialiştilor preocupaţi de problemele mediului şi sănătăţii şi
sub presiunea cărora s-a realizat conştientizarea factorilor de decizie
economică şi politică asupra faptului că actualul model al dezvoltării
societăţii umane trebuie părăsit şi înlocuit cu unul al creşterii economice
compatibile cu conservarea mediulu. Drept urmare s-a născut conceptul de
ecodezvoltare cunoscut mai apoi ca dezvoltare durabilă sau dezvoltare
sustenabilă. Socotim că termenul de ecodezvoltare este apropiat ecologilor şi
ecologiştilor, iar cel de dezvoltare durabilă este mai apropiat economiştilor
sau ecoeconomiştilor. În fond conceptul de ecodezvoltare sau dezvoltare
durabilă vizează aceleaşi obiective de natură economică, ecologică, socială şi
etică.
Conceptul de dezvoltare durabilă constituie prin conţinutul său cadrul
general în care se edifică noua filosofie a dezvoltării, care trasează direcţiile
rezonabile şi subliniează riscurile unei proaste gospodăriri a planetei.
Derivat din modelul dezvoltării durabile s-a născut conceptul de
agricultură durabilă (sustenabilă) care subscrie conceptul de agricultură
ecologică având ca obievctive principale menţinerea deiversităţii sistemelor
agricole prin utilizarea tradiţiilor culturale din diverse regiuni şi satisfacerea
cât mai echitabilă a necesităţilor alimentare locale şi regionale.
Evaluarea durabilităţii în agricultură trebuie să ia în considerare
criteriul economic (al viabilităţii şi al autonomiei), criteriul tehnologic (al
asigurării productivităţii, valorifcării optime a resurselor naturale şi al
adaptabilităţii la condiţiile pieţii), criteriul ecologic (al calităţii solului, apei şi
a alimentelor, biodiversitatea, bunăstarea anumalelor domestice şi peisajul) şi
criteriul social (al calităţii vieţii şi distribuţiei bunurilor).
Preocupările legate de promovarea unor sisteme de agricultură care să
asigure produse de calitate şi să reconcilieze relaţia activitate umană- mediul
înconjurător au dus la dezvoltarea unor modele de agricultură alternative faţă
de cea intensivă, cu aceleaşi obiective principale dar cu particularităţi, metode
şi denumiri diferite: agricultură biodinamică, agricultură biologică,
agricultură organică, agricultură ecologică, agricultură cu input-uri reduse,
etc.
Agricultura ecologică sau durabilă este acel tip de agricultură care î-
şi propune să promoveze ecosisteme agricole bazate pe legile generale de
structurare şi funcţionare a biosferei, capabile să asigure pe timp îndelungat
producţii ridicate şi echilibru cu celelalte elemente ale mediului înconjurător.
Agricultura ecologică nu înseamnă o revenire nostalgică la agricultura
tradiţională, premergătoare mecanizării şi chimizării, ea înseamnă îmbinarea
celor mai noi cunoştinţe şi mijloace tehnologice cu practicile agricole
tradiţionale în scopul asigurării unui randament de durată viitoarei
agriculturi.
Mult mai puţin extinsă în prezent, dar cu mari perspective în viitor,
agricultura biologică/organică pune în centrul preocupărilor realizarea unor
agroecosisteme similare ca funcţionare cu ecosistemele naturale, în care
circulaţia biogeochimică şi resursele principale se regenerează în cadrul
agroecosistemului. Pentru menţinerea fertilităţii solului se recomandă
utilizarea îngrăşămintelor organice iar pentru menţinerea echilibrului din
ecosisteme se utilizează relaţiile interspecifice care avantajează speciile
cultivate/domestice.
Utilizarea optimă a resurselor naturale în agricultură (climă, sol-apă,
speciile de plante şi animale) presupune zonarea producţiei agricole ţinându-
se seama de cerinţele speciilor de plante cultivate şi animale domestice şi
caracteristicile agrobiotopului ameliorat precum şi de proiectarea în
continuare a agroecosistemului.
Datorită activităţii umane, în mod voluntat sau involuntar, a fost
influenţată profund şi într-o perioadă scurtă de timp structura şi evoluţia
biodiversităţii cu efecte în bună parte neprevăzute. Conservarea patrimoniului
genetic spontan şi a celui agricol reprezintă obligaţii dintre cele mai
importante ale omenirii în calea tendinţei de dispariţie a speciilor şi de
eroziune a resurselor genetice.
 5.1. ECODEZVOLTAREA

Ecodezvoltarea, respectiv opţiunea dezvoltării durabile a

societăţii umane a fost decisă în ultimul deceniu în urma unei perioade mai
lungi de timp în care toate observaţiile, studiile şi analizele făcute de oamenii
de ştiinţă au condus la concluzia degradării mediului.
Tendinţa de globalizare a deteriorării mediului, sesizată la începutul
anilor 1960, a făcut posibilă stabilirea pentru prima dată a legăturii directe
dintre dezvoltarea socio-economică şi degradarea tot mai accentuată a
mediului. Gravitatea problemei a fost evidenţiată şi mai mult de către membrii
"Clubului de la Roma" în urma publicării raportului intitulat "Limitele
creşterii".
Ceva mai târziu, Paul Ehrlich în ″Population Bomb″ atrage atenţia în
mod expres asupra efectelor creşterii exponenţiale ale efectivului populaţiei
umane asupra consumului de resurse şi a mediului. Toate celelalte reuniuni,
analize şi scenarii de la sfârşitul anului 1960 legate de dezvoltarea umană
viitoare au arătat că actualul model al dezvoltării bazat pe creşterea economică
şi socială, pe supraexploatarea resurselor regenerabile şi neregenerabile nu mai
este viabil pe termen lung.
În acest context de probe care evidenţiau corelaţia dintre deteriorarea la
scară planetară a mediului şi dezvoltarea socio-economică, Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU) a organizat "Conferinţa de la Stokholm asupra
mediului" în anul 1972 la care au fost formulate şi adoptate o serie de decizii
privind acţiunile comune, coordonate la scară mondială de protecţie a mediului.
Pentru transpunerea în practică a deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la
Stokholm s-a înfiinţat în cadrul structurilor O.N.U. un program distinct
denumit "Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu - PNUE". În acelaşi
context, Comunitatea Economică Europeană lansează în anul 1973 propriul
program de acţiune pentru protecţia mediului.
Datorită conceptului greşit al dezvoltării pe care s-a mers în continuarea
anilor 1970, s-a accentuat şi mai mult antagonismul dintre calitatea mediului şi
dezvoltarea economico-socială. A urmat, a doua conferinţă ONU de la Nairobi
(1982) pe problema dezvoltării şi a mediului, precum şi alte reacţii ale
guvernelor şi organizaţiilor neguvernamentale" (ONG) axate cu precădere
asupra modului de manifestare a "crizei ecologice" la nivel naţional şi regional,
care în final au culminat cu înfiinţarea în anul 1984 a Comisiei Mondiale
pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) sub preşedinţia doamnei G. H.
Brundtland, prim ministru al Norvegiei (cunoscută sub numele de Bruntland).
În urma analizelor făcute, privind relaţiile de interdependenţă dintre
problemele sociale, economice, culturale şi cele de mediu, la scară globală, a
fost întocmit şi publicat raportul intitulat "Our Common Future" în anul 1987
(cunoscut şi ca raportul Brundtland) şi care pentru prima dată, propune
orientarea către modelul "dezvoltării durabile sustenabile". Modelul propus,
fără a preciza în detaliu coordonatele dezvoltării durabile, "se bazează pe
utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru satisfacerea nevoilor
şi aspiraţiilor actualei generaţii, fără a compromite şansele viitoarei generaţii de
a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii".
Problema relaţiei dintre dezvoltare şi mediu a frământat, în ultimele trei
decenii, nu numai organismele specializate ale ONU (UNESCO şi UNEP), ci şi
UICN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii), respectiv ICSU
(Consiliul Internaţional al Uniunii Ştiinţifice), care au realizat şi promovat o
serie de programe şi proiecte regionale şi globale ca un răspuns la
investigaţiile, evaluările şi analizele care probau tot mai mult dimensiunile
globale ale "crizei ecologice", precum şi faza critică în care se află relaţia
dinamică dezvoltare socio-economică-mediu (capitalul natural). Toate punctele
de vedere şi deciziile preconizate converg înspre necesitatea unei schimbări
fundamentare în modelul de dezvoltare, care să conducă la armonizarea
dezvoltării socio-economice cu capacitatea productivă şi de suport a mediului.
Urmare a preocupărilor susţinute pe parcursul deceniilor şapte şi opt, la
începutul anilor 1990 erau cunoscute suficiente date cu privire la procesul de
deteriorare a mediului la scară globală, exprimat prin modificări ale climei,
reducerea stratului de ozon, deşertificarea, eutrofizarea apelor, erodarea
diversităţii biologice, ş.a. De asemenea a fost acceptată dependenţa acestuia de
evoluţia exponenţială a efectivelor populaţiei umane şi a modelului economic
eronat al dezvoltării. S-a impus astfel, în mod imperativ, elaborarea şi
dezvoltarea unei noi strategii a dezvoltării care să asigure
durabilitatea/sustenabilitatea deopotrivă a dezvoltării şi conservării mediului.
Dezvoltarea finală a strategiei dezvoltării durabile a avut loc în cadrul
Conferinţei ONU pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) din 3-4 iunie 1992
organizată la Rio de Janeiro (Brazilia) la care au fost prezenţi reprezentanţi la
cel mai înalt nivel din 153 state ale lumii.
Principalele documente adoptate în cadrul Conferinţei de la Rio sunt:
1. Declaraţia politică de la Rio asupra mediului şi dezvoltării.
2. Convenţia cadru privind modificările climatice.
3. Convenţia asupra diversităţii biologice.
4. Convenţia asupra controlului procesului de deşertificare.
5. Agenda 21.
Datorită implicaţiilor politice, religioase şi juridice pe care la presupune
creşterea populaţiei umane de care depinde în mare măsură nevoile dezvoltării
economice şi care atinge dezvoltarea durabilă, această problemă a fost amânată
pentru o reuniune specială ce a avut loc ulterior la Cairo în anul 1994,
cunoscută sub Conferinţa ONU asupra Populaţiei şi Dezvoltării.
Declaraţia de la Rio, în pofida eforturilor depuse de a reprezenta un
document consistent (Carta Pământului) care să cuprindă deopotrivă
norme/principii şi instrucţiuni de aplicare a lor în managementul relaţiei dintre
dezvoltare şi mediu, în ultimă instanţă este un compromis sau mai degrabă un
rezultat al negocierilor de lungă durată dintre politicile şi strategiile ţărilor
dezvoltate şi celor ale ţărilor în curs de dezvoltare . Dintre principiile incluse în
declaraţie şi care ulterior au fost promovate, verificate şi aplicate cu diverse
prilejuri subliniem următoarele:
a) principiul precauţiei (aplicat în cazul Protocolului de la Montreal
referitor la protecţia stratului de ozon şi a acordului privind
controlul gazelor cu efect de seră din decembrie 1997 de la Kyoto -
Japonia);
b) principiul subsidiarităţii;
c) principiul "poluatorul plăteşte", ce obligă poluatorul de a acoperi
costul pagubelor directe şi indirecte cauzate de poluare;
d) principiul "utilizatorul plăteşte", ce obligă utilizatorul oricărei
resurse da a prelua costurile efectelor directe şi indirecte, pe termen
lung;
e) principiul accesului echitabil la resurse al generaţiilor;
f) principiul şanselor egale de a accede şi utiliza resursele de către
membrii unei generaţii.
 Agenda 21, document însuşit de către autorităţile politice şi
guvernamentale a peste 180 state ale lumii abordează la scară globală, pe
termene medii şi lungi, cele mai critice probleme care însoţesc dinamica
relaţiilor dintre dezvoltarea socio-economică şi mediu şi ceea ce este mai
important, acesta reflectă efortul de a corela şi integra toate aspectele care
definesc "criza ecologică". Agenda 21 reprezintă totodată o proiecţie a unui
nou mod de dezvoltare socio-economică care să constituie alternativa pe
termen lung la criza generalizată şi cronicizată dintre dezvoltare şi mediu.
Principalele secţiuni ale Agendei 21 tratează următoarele probleme:
1. dimensiunile sociale şi economice ale noului model de dezvoltare
şi clarificare în conceptul de sustenabilitate;
2. obiectivele şi cerinţele pentru conservarea şi managementul
resurselor;
3. rolul capitalului social în procesul de proiectare, dezvoltare şi
aplicare a politicilor de mediu;
4. mijloacele juridice, financiare şi instituţionale pentru aplicarea
prevederilor Agendei 21 (ex.: Fondul mondial pentru mediu,
Fonduri naţionale pentru mediu).
După aproape zece ani documentele adoptate cu ocazia Conferinţei de
la Rio se bucură de importanţa cuvenită dar lucrurile nu se pot opri aici.
Adunarea Generală ONU din 7-13 iunie 1997 întrunită în şedinţă specială
pentru a analiza şi evalua modul în care s-a acţionat şi rezultatele parţiale
privind aplicarea recomandărilor Agendei 21.
Chiar dacă într-un interval atât de scurt de timp progresele se lasă
aşteptate, totuşi este un câştig real şi imens faptul că tot mai mulţi factori
politici, de decizie şi reprezentanţi ai societăţii civile, indiferent de poziţia
geografică şi de nivelul de dezvoltare, recunosc că pentru atingerea
coordonatelor modelului socio-economic (cu şanse de menţinere timp de secole
şi milenii) se impune mai întâi "tranziţia socio-economică globală", deci
părăsirea modelului periculos al dezvoltării actule printr-un proces de
restructurare, redimensioare, perfecţionare şi adaptare a creşterii economice în
acord cu capacitatea productivă şi de suport a cadrului natural al fiecărui stat,
regiuni, etc. şi cu un nivel optim al calităţii troposferei şi vieţii umane.
 Acum şi în viitorul apropiat, se vor impune pe plan mondial acele ţări
care conduse de forţe politice conştiente vor avea abilitatea şi capacitatea de a
adapta modele, strategii şi planuri de acţiune care să proiecteze şi să conducă
tranziţia socio-economică către modelul de dezvoltare durabilă/sustenabilă.

5.2. OBIECTIVELE ŞI MODELUL DEZVOLTĂRII

DURABILE (ECODEZVOLTĂRII)

Obiectivele dezvoltării durabile se referă la toate aspectele dezvoltării

societăţii umane şi a raporturilor sale cu mediul înconjurător (Christine
Richard, P. Claudez, 1994, A. Vădineanu, 1998):
- obiective economice: viabilitatea economică a sistemelor socio-
economice;
- obiective ecologice, privitoare la mediul înconjurător, conservarea
resurselor naturale, regenerarea mijloacelor de producţie şi a mediului
înconjurător ca matrice a existenţei
- obiective sociale: acceptarea de către societate a tipurilor de activitate
şi moduri de producţie propuse,
- obiective geopolitice: conflictele comerciale şi concurenţa neloială
repun în discuţie durabilitatea mondială a acestui tip de dezvoltare,
- obiective etice: dezechilibrele dintre ţările dezvoltate şi cele
nedezvoltate, dezechilibrele de dezvoltare între regiuni, între clase de populaţii
sunt incompatibile cu obiectivele şi posibilităţile de realizare a dezvoltării
durabile,
- obiectivele privind calitatea vieţii sunt integrate în obiectivele
precedente şi se referă la calitatea produselor, a serviciilor, a peisajului,
calitatea relaţiilor interumane,
- obiective demografice: corelarea creşterii populaţiei umane cu
resursele disponibile.
Conceptul constituie prin conţinutul său, cadrul general în care se
edifică noua filosofie a dezvoltării, care trasează direcţiile rezonabile şi
subliniază riscurile unei proaste gospodăriri a planetei.
Modelul de dezvoltare durabilă verificat de-a lungul timpului este
modelul de creştere şi evoluţie a oricărui sistem biologic individual sau
supraindividual într-un spaţiu cu resurse limitate, aşa cum este planeta noastră.
Acest model este acceptat fără rezerve de B. Commoner (1971, 1980) şi
formulat în mod lapidar ca lege a ecologiei prin enunţul: natura ştie cel mai
bine. Legea se bazează pe ideea că sistemele naturale s-au constituit printr-o
serie de mecanisme cibernetice la baza cărora a stat principiul încercare –
eroare învăţare – optimizare desfăşurate la scara unui timp foarte îndelungat.
Modelul biologic (ecologic) de dezvoltare se distinge printr-o perioadă de
creştere lentă, urmată de creşterea rapidă logaritmică şi o fază de creştere
redusă sau creşterea zero; ultima fază corespunde echilibrului sistemului cu
mediul său abiotic iar durabilitatea sa este condiţionată nu de creşterea propriu-
zisă ci de o permanentă reorganizare pentru menţinerea echilibrului, în această
ultimă fază activitatea uimană se apropie mult de capacitatea (K) de suport a
mediului. Întregul model se poate reprezenta printr-o curbă sigmoidă. În
perioada actuală rezeva de capital natural permite menţinerea unor ritmuri
înalte de creştere pentru unele ţări, în timp ce pentru altele, multe la număr,
aceste ritmuri nu sunt semnificative iar prognozele care indică deteriorarea
capitalului natural şi creşterea demografică galopantă nu arată că acest model
de dezvoltare ar prezenta interes în practică. Indiferent de implicaţiile
emoţionale şi de orizontul de timp când se va produce, momentul creşterii zero
va surveni, din motive prezentate corect de către H. D. Meadows şi colab.
(1972); din acel moment dezvoltarea se produce prin reorganizarea sistemelor
socio-economice, în raport cu resursele limitate prin găsirea unor noi resurse
care să le înlocuiască pe cele epuizate şi să amplifice capacitatea de suport a
mediului. Într-o manieră mai tranşantă, având în vedere creşterea entropiei
mediului urmare a acţiunii sistemelor vii inclusiv a acţiunii omului, N.
Georgescu-Roegen (1971) emite ideea că ”un spaţiu (mediu) limitat poate
susţine o cantitate limitată de viaţă”, aceasta fiind reprezentată de produsul
număr indivizi x timpul posibil; relaţia prevede un moment de maximă
dezorganizare şi dispariţie a vieţii. Indiferent de nuanţă, dezbaterile pe această
temă sugerează că perioada de tranziţie spre o dezvoltare durabilă trebuie să
aibă în vedere pregătirea creşterii economice lente şi stabilirea stării de
homeostazie globală.
Diversitatea structurală şi funcţională a biosferei şi la scară locală, a
oricărei biocenoze reprezintă o caracteristică esenţială care determină
homeostazia şi durabilitatea acestora. Conservarea diversităţii ecosistemelor
naturale şi promovarea diversităţii modelelor de dezvoltare socio-economică
reprezintă condiţia esenţială pentru asigurarea durabilităţii de ansamblu. Din
nefericire, modelul american de dezvoltare, care asigură utilizare cu maximă
eficienţă a capitalului natural şi social se generalizează cu repeziciune în
procesul de globalizare. Calcule privind posibilităţile de asigurare a resurselor
pentru implementarea acestui model arată că este imposibil de realizat la
nivelul planetei şi că ţările dezvoltate devin tot mai bogate şi cele nedezvoltate
devin tot mai sărace, contrar dezideratelor dezvoltării durabile. Pe de altă parte
promovarea modelului bazat pe eficienţa momentană verificat de către ţările
din nord determină dispariţia modelelor tradiţionale de dezvoltare socio-
economică şi impune uniformizarea riscantă a întregului sistem de conexiuni
planetare.
Dezvoltarea durabilă (ecodezvoltarea) constituie un concept teoretic
generos, acceptat unanim de toate ţările şi toţi actorii implicaţi în dezvoltarea
socio-economică dar punerea sa în practică atât la nivel mondial cât şi local
este limitată de interesele prezente ale unor grupuri mai mari sau mai mici de
persoane sau ţări.

5.3. CONCEPTUL DE AGRICULTURĂ DURABILĂ

Agricultura durabilă (sustenabilă) este un concept derivat din aplicarea

principiilor de dezvoltare durabilă în agricultură, utilizat mai ales după institu-
ţionalizarea acestora pe plan internaţional (A. Edwards şi colab., 1990, N.
Lampkin, 1990, 1993, J. Pretty, 1995; OECD, 1997, J. Barloy, 1997, A. Yli-
Vükari, 1999, etc.).
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)
formulează în 1993 următoarea definiţie a agriculturii durabile: „Agricultura
durabilă implică patru aspecte: un sistem de producţie pe plan economic,
conservarea şi punerea în valoare a resurselor naturale de bază din exploataţii,
conservarea şi punerea în valoare a altor ecosisteme influenţate de activităţile
agricole, crearea unui cadru agreabil şi estetic”. În acelaşi context, durabilitatea
în agricultură este definită de unii autori ca „managementul cu succes al
resurselor pentru satisfacerea necesităţilor umane, cu menţinerea şi
îmbunătăţirea calităţii mediului şi conservarea resurselor”.
 Abordarea problemelor agriculturii durabile şi a măsurilor de tranziţie
spre acest tip de dezvoltare presupune stabilirea nivelului de referinţă (sistem
agricol global, sistem agricol naţional sau regional, exploataţie), a criteriilor şi
indicilor de apreciere a durabilităţii (parametri măsurabili sau aprecieri
calitative).
Agricultura durabilă (sustenabilă), în sens larg, aplicată dezideratului de
perpetuare la scară globală, substituie conceptul de agricultură ecologică în
sensul propus de I. Puia şi V. Soran (1977, 1982, 2001), având ca obiective
principale menţinerea diversităţii sistemelor agricole prin utilizarea tradiţiilor
culturale din diversele regiuni şi satisfacerea cât mai echitabilă a necesităţilor
alimentare locale şi regionale.
Restrângerea analizei la nivel local sau la nivelul exploataţiei conferă o
precizie mai mare a conceptului de durabilitate a agriculturii şi permite
stabilirea unor indicatori de apreciere a acestei durabilităţi. Utilizarea acestor
indicatori este extrem de dificilă, deoarece ei diferă fundamental între ei ca
domeniu de referinţă şi grad de relevanţă; cu toate acestea, este necesar să fie
trataţi împreună şi să genereze concluzii şi soluţii accesibile unui public larg,
cu educaţie de bază şi ocupaţii foarte diferite. Modelul utilizat de Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (UNCSD) şi de OECD (1997)
distinge trei clase de indicatori de definesc:
-presiunile asupra mediului de către activitatea oamenilor, economică şi
de altă natură (practici de management şi utilizare a resurselor);
-starea mediului (climat, apă, sol, biodiversitate, peisaj, calitatea
produselor);
-răspunsul societăţii la schimbările survenite la nivelul presiunii şi
răspunsului (etică, legislaţie, reglementări economice, informare, răspunsul
consumatorilor şi fermierilor.
Apartenenţa indicatorilor la una dintre aceste clase nu este absolut
strictă, putând să fie încadrate după modul de abordare la una sau alta dintre aceste
categorii. Utilizarea în analiză a acestor indicatori permite să se distingă câteva
criterii importante de evaluare a durabilităţii în agricultură (J. Barloy, 1997, A.
Yli-Vükari, 1999).
1. Criteriul economic serveşte la aprecierea a cel puţin două aspecte ale
durabilităţii: viabilitatea şi autonomia sistemului de producţie agricolă.
 Viabilitatea este condiţionată de asigurarea competitivităţii cu bune
performanţe economice, cu minimizarea preţului de risc. W. R. C. Speadding
sugerează că „dacă sistemele agricole nu sunt profitabile, ele încetează să mai
existe”. Interpretarea profitabilităţii sistemului este o problemă foarte
complexă; ea depinde în mare măsură de dezvoltarea regională şi viabilitatea
sectoarelor din amonte şi din aval. Calculul profitabilităţii trebuie să includă şi
cheltuielile pentru menţinerea la parametri normali a caracteristicilor şi
schimbărilor din mediu printr-o evaluare monetară corectă a consecinţelor
activităţii agricole. Pe de altă parte, agricultura este viabilă numai dacă asigură
o remunerare economică echitabilă a fermierilor şi a comunităţilor locale.
Pe lângă indicatorii specifici pornind de la profitabilitate, cum sunt
câştigul net, rata de recuperare a capitalului investit, nivelul de îndatorare, etc.,
viabilitatea poate fi prezentată prin investigarea schimbărilor în numărul de
ferme şi a ratei de investiţie în sistemul agricol.
Autonomia sau independenţa privind sistemul de producţie în termeni
de consumuri, îndatorare, libertate de decizie conferă sistemului o flexibilitate
mai mare şi capacitate crescută de integrare a unor tehnologii noi menite să
diminueze costurile, să utilizeze mai eficient resursele şi să anticipeze
perturbările din sistem. Integrarea puternică într-o filieră reduce autonomia
exploataţiilor, şi la nivel internaţional, al fiecărui sistem agroalimentar naţional.
2. Criteriul tehnologic. Sistemul agroalimentar, ca şi sistemul de
producţie dintr-o exploataţie, este o combinaţie complexă de procese
tehnologice, economice şi biologice ce trebuiesc evaluate holistic ţinând seama
de condiţiile locale şi cerinţele de conservare a mediului.
Această evaluare trebuie realizată pe o suprafaţă întinsă şi pe termen
lung, deoarece măsurile pentru sustenabilitate dintr-o zonă pot determina
deteriorarea mediului într-o altă zonă.
Criteriul tehnologic vizează trei aspecte importante privind: asigurarea
productivităţii, punerea în valoare în mod optim a resurselor naturale şi
adaptabilitatea la condiţiile pieţei, ceea ce presupune elasticitatea ridicată a
procesului tehnologic.
Indicatorii tehnologici ai durabilităţii rezultă din monitorizarea pe
termen lung a practicilor de management agricol sau utilizare a pământului şi
energiei şi altor resurse naturale investite.
 a. Practicile de management agricol şi utilizare a resurselor:
utilizarea agricolă a pământului, modificări în utilizarea suprafeţelor
cultivate;
practicile manageriale: metode agrotehnice, rotaţia culturilor, protecţia
solului;
utilizarea nutrienţilor (nutrienţi minerali, organici, fixare biologică a
azotului, densitatea animalelor domestice) cu indicarea fără ambiguitate a
bilanţului sol-plantă;
utilizarea pesticidelor cu indicarea gradului de mobilitate şi persistenţă
în sol.
b. Utilizarea energiei şi a resurselor naturale se apreciază prin fluxurile
materiale ale consumurilor şi deşeurilor şi se poate specifica pentru produsul
final prin analiza impactului ciclului de viaţă care include toate efectele
ambientale cumulative.
La nivelul fermei, analiza fluxurilor poate indica gradul de
autosuficienţă şi reciclare a produselor (energie, furaje, fertilitate, etc.). Pentru
evaluarea eficienţei energetice se poate calcula producţia de energie netă şi
proporţia de energie regenerabilă utilizată în exploataţie.
3. Criteriul ecologic este prioritar pentru asigurarea durabilităţii pe
termen lung, acest criteriu include un număr foarte mare de indicatori privind:
starea solului, starea apei, biodiversitatea, bunăstarea animalelor domestice,
peisajul:
starea solului este afectată prin factori chimici (pH, nutrienţi, metale
grele şi alţi poluanţi), factori fizici (tip de sol, textură, structură, umiditate),
factori biologici (floră, faună). Modelarea proceselor din sol trebuie să atragă
atenţia asupra vulnerabilităţii solului şi să evalueze riscurile de degradare;
- starea apei este influenţată de practica agricolă prin modificarea
calităţilor sale chimice determinate de nutrienţi, pesticidele utilizate, cât şi de
eroziunea provocată pe suprafeţele agricole;
- starea aerului. Agricultura contribuie seminificativ la intensificarea
efectului de seră, astfel că monitorizarea emisiilor de gaze implicate este
necesară pe plan global;
- biodiversitatea este influenţată de agricultură la toate nivelurile:
intraspecific (genetic), specific şi ecologic (ecosistemic). Două aspecte sunt
foarte importante pentru durabilitatea agriculturii: primul legat de necesitatea
de conservare a patrimoniului genetic al plantelor cultivate şi cel de al doilea
legat de necesitatea de conservare a speciilor spontane în ecosisteme puţin
modificate de om. Dinamica unor specii de plante şi animale stenoice poate fi
utilizată în aprecierea tendinţelor de evoluţie a mediului înconjurător;
- bunăstarea animalelor domestice este definită de parametri
fiziologici, patologici, productivi, ecologici şi nu întotdeauna nivelul
producţiilor reflectă şi o bunăstare efectivă a animalelor;
- peisajul rural al unei regiuni este rezultatul activităţilor economice şi
culturale asupra elementelor mediului natural, posedă o individualitate proprie
construită pe parcursul unei perioade istorice nerepetabile; degradarea sa
înseamnă o pierdere irecuperabilă. Aceste caracteristici îi conferă o valoare
intrinsecă şi o identitate de necontestat. Caracteristicilor obiective ale peisajului
li se adaugă caracteristici subiective exprimate de preferinţele individuale
rezultate din experienţa de viaţă într-o anumită ambianţă. Deteriorarea
peisajului reprezintă un semn evident de afectare a dezvoltării durabile; pentru
evaluarea modificărilor acestuia, N. D. Woehser (1997) propune ca indicatori:
coerenţa (armonie în timp şi spaţiu), diversitatea vizuală (elemente naturale şi
antropice), identitatea culturală (bazată pe dezvoltarea istorică)şi trăsăturile de
frumuseţe (relevate de experienţa umană);
- calitatea produselor este determinată de procesele din lanţul
agroalimentar: producţie primară, transport, stocare şi desfacere. Calitatea este
definită prin valoare nutritivă, grad de contaminare cu diverse substanţe,
condiţii igienice, de producere, dar rareori măsoară şi preferinţele subiective
ale consumatorilor. Efortul de a obţine produse de bună calitate din punct de
vedere biologice este adesea considerat esenţial în sistemele de agricultură
alternativă, punând pe un plan secund conservarea mediului, ceea ce din, punct
de vedere al durabilităţii, este eronat.
4. Criteriul social. Durabilitatea în sens social este asigurată de calitatea
vieţii şi de distribuţia echitabilă a bunurilor. Repartiţia resurselor şi a puterii
trebuie să permită fiecărui individ să-şi satisfacă necesităţile umane de bază ca
hrana, apa, locuinţa şi, la un nivel mai ridicat, necesităţile sociale şi culturale ca
securitatea individuală, pacea şi recreerea (L. Brown şi colab. 1987).
Satisfacerea necesităţilor umane este garanţia perpetuării comunităţilor umane
şi a consolidării identităţii lor sociale. Capacitatea comunităţilor de a transfera
cunoştinţe şi valori etice generaţiilor viitoare este esenţa durabilităţii sociale.
Ea este definită prin învăţare socială (structurală) şi acumularea capitalului
uman.
În cazul agriculturii, există patru indicatori ai durabilităţii sociale; ei se
referă la (OECD, 1997): reacţiile consumatorilor, răspunsurile sistemului
agroalimentar (schimbări în tehnologie, adaptare la standardele de calitate),
deprinderile fermierilor (schimbări în management, cooperarea între fermieri,
grad de instruire, atitudinea conservatoare şi capacitatea de planificare),
politicile guvernamentale.
Pentru implementarea progresivă a principiilor de agricultură durabilă,
statele şi grupele de state elaborează principii la care aliniază politica lor
agricolă şi de mediu, punând în practică diferite tipuri de intervenţii. Aceste
intervenţii asociază reglementările directe, instrumentele economice, procesele
de formare şi persuasiunea (J. Barloy, 1997):
- cadrul juridic privind protecţia mediului (mai ales poluarea) şi
sănătatea umană este în general bine dezvoltat şi face obiectul unor
reglementări directe;
- instrumentele economice, destul de diverse, vizează aplicarea unor
taxe de susţinere sau a unor taxe directe (impozite, ecotaxe, etc.);
- programele de promovare a tehnicilor de agricultură durabilă sunt
susţinute de către stat prin educaţie şi formare continuă
Tranziţia spre agricultura durabilă înseamnă revenirea la multiplele
funcţii pe care aceasta le-a avut înainte de intensivizare care a exacerbat în mod
periculos doar funcţia de producere de hrană sau alte bunuri de utilitate
economică. Funcţiile de protecţie a mediului, de conservare a resurselor, de
recreere, culturală şi estetică sunt atribute ale unei îndeletniciri agricole de
durată.

5.4. AGRICULTURA ECOLOGICĂ ( DURABILĂ,

SUSTENABILĂ)

Agricultura ecologică cunoscută mai recent sub numele de

agricultură durabilă sau sustenabilă reprezintă o ultimă variantă de agricultură,
mai exact viitorul agriculturii.
 Agricultura ecologică este acel tip de agricultură, care îşi
propune să promoveze ecosisteme agricole bazate pe legile generale de
structurare şi funcţionare a biosferei, capabile să asigure pe timp îndelungat
producţii ridicate şi echilibrul cu celelalte elemente ale mediului înconjurător.
Agricultura ecologică nu înseamnă o revenire nostalgică la
agricultura tradiţională, premergătoare mecanizării şi chimizării. Ea înseamnă
îmbinarea celor mai noi cunoştinţe şi mijloace tehnologice cu practicile
agricole tradiţionale în scopul asigurării unui randament de durată a viitoarei
agriculturi.
Primele ferme ecologice au fost organizate încă la 1920-1930.
În ultimul deceniu, agricultura ecologică câştigă teren ca urmare
a apariţiei crizei energetice şi agravării fenomenului de poluare.
Obiectivele agriculturii ecologice urmăresc:
- să evite efectele nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor,
eroziunea solurilor, cultivarea empirică a pământului, irigarea neştiinţifică,
suprapăşunarea;
- să evite folosirea neraţională a îngrăşămintelor chimice (cu azot);
- să înlăture efectul poluant al pesticidelor asupra mediului şi
alimentelor;
- să evite afectarea (uneori gravă) a ciclurilor biogeochimice a
principalelor elemente nutritive;
- să evite izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor trofice prin
separarea dintre cultura plantelor agricole şi creşterea animalelor în complexe.
Agricultura ecologică trebuie să fie un sistem intensiv, de înaltă
productivitate, altfel ea ar fi respinsă din raţiuni economice.
Principiile de bază a agriculturii ecologice sunt:
1. Diversificarea şi înbinarea echilibrată a agroecosistemelor şi
ecosistemelor naturale în funcţie de vocaţia ecologică a teritoriului.
2. Refacerea ciclurilor biogeochimice a principalelor elemente nutritive,
prin:
- revenirea (în parte) a substanţelor organice exportate cu recolta, sub
formă de fertilizanţi organici;
- utilizarea de fertilizanţi chimici greu solubili şi în cantităţi mici (ex:
uree cu peliculă de sulf);
 - dezvoltarea de ferme zootehnice optime care să valorifice surplusul
de producţie vegetală.
3. Reducerea consumului de energie tehnologică (în special cea din
surse neconvenţionale) pe seama obţinerii şi folosirii energiei obţinute din
biomasa vegetală (ex: ulei de rapiţă, alcool).
4. Utilizarea mecanismelor biochimice şi a interrelaţiilor dintre speciile
din agroecosisteme în stimularea productivităţii, respectiv:
- promovarea soiurilor şi raselor valoroase provenite din genofondul
local şi cu stabilitate ecologică mare;
- asigurarea dezvoltării individuale şi rezistenţei prin nutriţie
echilibrată;
- mărirea productivităţii prin stimularea relaţiilor alelopatice pozitive
(culturi mixte, rotaţia culturilor).
5. Controlul consumatorilor spontani din agroecosisteme (boli,
dăunători) prin metode de combatere integrată;
6. Reducerea efectelor negative de lungă durată asupra mediului
înconjurător, respectiv:
- reducerea sau excluderea poluării chimice;
- conservarea fertilităţii solului;
- protecţia solului împotriva eroziunii;
- protejarea genofondului spontan;
- integrarea armonioasă în peisaj.
7. Realizarea de producţie diversificată la nivel regional şi calitatea
superioară a alimentelor.
8. Utilizarea eficientă a forţei de muncă umană.
9. Promovarea concepţiei houliste (integratoare) despre relaţiile om-
natură care să asigure dezvoltarea durabilă a societăţii umane în concordanţă cu
menţinerea echilibrului ecologic.
Componentele agriculturii ecologice.
1) Obţinerea şi folosirea de soiuri şi hibrizi de plante cu potenţial
genetic ridicat.
Capacitatea de producţie a soiurilor şi hibrizilor folosiţi în cultură
influenţează direct nivelele producţiei vegetale.
 Folosirea unui material biologic productiv permite ridicarea plafoanelor
tehnologice (chimizare, irigare).
Realizarea unor soiuri şi hibrizi de mare productivitate reprezentând
una dintre cele mai importante etape ale dezvoltării tehnico-ştiinţifice ale
agriculturii.
În cadrul agriculturii ecologice, materialul genetic urmează să fie mereu
împrospătat, în strânsă dependenţă cu factorii de mediu.
2) Utilizarea optimă a factorilor de mediu şi zonarea ecologică
optimă
După cum ştim, factorii de mediu constituie factori ai
productivităţii plantelor. Uneori aceştia sunt factori restrictivi, care limitează
producţia.
Se impune prin urmare o utilizare optimă a factorilor de mediu.
Temperatura. Regimul termic al plantelor de cultură se
realizează prin zonarea culturilor în concordanţă cu cerinţele termice ale
acestora, folosirea expoziţiei favorabile, densitate optimă, orientarea rândurilor,
combaterea buruienilor şi lucrările solului (aerare, încălzire).
Lumina. Procesul de fotosinteză depinde de radiaţiile vizibile
(0,380-0,720 µm) care sunt mai intens absorbite faţă de cele infraroşii (0.7-3
µm).
Plantele, prin înălţimea lor, indicele foliar şi poziţia frunzelor
absorb radiaţiile luminoase într-o măsură diferită.
Utilizarea factorului lumină la plantele de cultură se poate mări
printr-o zonare raţională şi prin diferite mijloace agrotehnice (amplasarea în
raport cu expoziţia, reglarea densităţii, orientarea rândurilor, fertilizarea,
combaterea buruienilor, etc.).
Apa. Pentru valorificarea eficientă a apei (din precipitaţii şi
irigaţii) noile forme create trebuie să aibă coeficient redus de transpiraţie
(cantitatea de apă necesară producerii unui gram de substanţă uscată). Astfel
creşte productivitatea la aceeaşi cantitate de apă consumată.
Ciclul elementelor biogene (nutritive) din sol în plantă trebuie
să aibă în vedere conţinuturile acestora în sol după care se dimensionează
dozele de îngrăşăminte.
 Astfel, se pot preveni atât levigarea cât şi spălarea elementelor
nutritive din sol.
Aşadar, zonarea ecologică a culturilor agricole constă în
stabilirea zonelor de favorabilitate a plantelor cultivate şi corelarea acestora cu
cerinţele biologice ale acestora.
Pentru fiecare plantă (specie) trebuie să fie stabilite zone ecologice de
cultură după criteriul:
- zona foarte favorabilă în care condiţiile pedoclimatice sunt cele mai
favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor şi unde se realizează
producţii mari, constante şi de calitate.
- zona favorabilă unde condiţiile pedoclimatice sunt favorabile
obţinerii unor producţii bune cantitativ şi calitativ, dar mai puţin
constante în unii ani (datorită unor factori limitativi).
- zona mai puţin favorabilă, în care specia întâlneşte condiţii puţin
favorabile realizării unor producţii bune şi de calitate
corespunzătoare.
În mod obişnuit, fiecare plantă se cultivă numai în primele două zone
ecologice, ce de-a treia fiind mai puţin economică
3) Folosirea raţională a resurselor funciare şi creşterea
potenţialului productiv prin lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de
fertilizare a solului.
Agricultura ecologică este implicată profund cu lucrările de
îmbunătăţiri funciare. Îmbunătăţirile funciare vizează:
- asigurarea mai bună cu apă a plantelor cultivate;
- evacuarea excesului de apă;
- protejarea împotriva inundaţiilor;
- combaterea eroziunii solului;
- amplasarea optimă a culturilor;
- executarea de drumuri, şi perdele de protecţie.
Combaterea eroziunii solului constituie şi un factor de protecţie
împotriva poluării apei şi lacurilor (datorită antrenări pesticidelor şi
îngrăşămintelor chimice). Eroziunea este dependentă şi de sistemul de cultură,
de plantele cultivate în rotaţie, de prezenţa plantelor prăşitoare, leguminoase,
de tehnologia aplicată.
 Irigaţiile aplicate neraţional au o eficienţă negativă inclusiv asupra
degradării solului (salinizare secundară, înmlăştinare, etc).
Raţionalizarea irigaţiilor presupune reducerea pierderilor de apă din
canale (impermeabilizare) şi folosirea unor metode de irigare noi (metoda prin
picurare reduce cu 50% necesarul de apă).
Plantarea şi întreţinerea perdelelor de protecţie asigură protecţia
împotriva vântului, reţinerea zăpezii, uniformizarea climatului.
Aplicarea agrotehnicii diferenţiate în funcţie de tipul de sol, orografia
terenurilor, asolament, planta cultivată. Ea duce la sporirea fertilităţii solului şi
reducerea necesarului de îngrăşăminte şi apă.
În final trebuie spus că lucrările de îmbunătăţiri funciare trebuie
integrate în complexul de măsuri privind sistematizarea unor teorii întinse, ce
vizează protecţia (optimizarea) mediului
4) Valorificarea rolului pozitiv al asolamentului şi rotaţiei
culturilor.
Rotaţia culturilor reprezintă o măsură tehnologică de cea mai mare
importanţă într-o agricultură raţională (vezi Rothmastad, ş.a.).
Pretenţia faţă de planta premergătoare este diferită de la o plantă la alta
şi de acest lucru trebuie ţinut seama . Rotaţia culturilor reprezintă relaţia de
dependenţă dintre cultură şi mediul său. Ea are în vedere:
- perioada de vegetaţie diferită a plantelor cultivate;
- utilizarea raţională a rezervelor de apă din sol;
- eşalonarea lucrărilor solului pentru combaterea buruienilor şi
distrugerea rezervei de boli şi dăunători;
- consumul specific diferit de elemente nutritive;
- adâncimea şi aria de răspândire a sistemului radicular al plantei,
capacitatea de utilizare a elementelor nutritive din sol;
- legarea azotului în sol de către plantele leguminoase;
- fenomenul de suportare şi autosuportare;
- capacitatea diferită de luptă împotriva buruienilor (sunt plante care
pot înăbuşi buruienile);
- reducerea poluării mediului (prin diminuarea cantităţii de
îngrăşăminte şi pesticide).
 5) Folosirea aportului chimizării agriculturii respectiv fertilizarea
şi combaterea chimică
Din agroecosisteme se extrag, anual, odată cu recolta cantităţi
imense de substanţe organice (biomasă). Compensarea cantităţii de biomasă
reprezintă o problemă fundamentală pentru menţinerea şi creşterea
productivităţii plantelor.
Creşterea fertilităţii solului presupune două condiţii:
- asigurarea unui circuit complect al materiei organice în
agroecosisteme;
- adausuri noi (de îngrăşăminte chimice).
Chimizarea a avut o contribuţie capitală în dezvoltarea
agriculturii, la asigurarea omenirii cu produse agricole. Anual, îngrăşămintele
chimice aduc un spor de 40% din producţia mondială de cereale, iar pesticidele
salvează circa 30% din recolta obţinută.
Agricultura ecologică nu exclude folosirea fertilizanţilor şi a
pesticidelor, dar consideră că utilizarea acestora reprezintă numai o
componenţă a acţiunii de sporire a fertilităţii solului şi protecţiei plantelor.
Agricultura ecologică consideră că fiecare solă este un
agroecosistem cu însuşiri şi potenţiale diferite, la care aplicarea îngrăşămintelor
chimice se face diferenţiat luându-se în considerare: potenţialul de producţie al
plantei, rezerva de elemente nutritive din sol, condiţiile climatice, etc.
Fiecare solă, reprezintă un anumit tip, subtip de sol, are o
anumită stare de aprovizionare şi necesită o anumită doză de îngrăşăminte
funcţie de planta cultivată.
Agricultura ecologică presupune folosirea intensivă a
îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, composturi), îngrăşăminte verzi. Pe
lângă aceasta, este ştiut că asolamentele cu plante leguminoase îmbogăţesc
solul în azot (între 100-200 kg/ha) iar lucrările solului şi cele de întreţinere
contribuie la păstrarea fertilităţii solului.
Referitor la folosirea pesticidelor, agricultura ecologică se
bazează pe realizarea ştiinţei contemporane privind combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor.
 În afara fabricării de pesticide cu selectivitate mare şi persistenţă
îndelungată, nepoluante, se preconizează o alegere corectă a acestora în funcţie
de particularităţile solei (agroecosistemului).
6) Optimizarea lucrărilor solului şi reducerea cheltuielilor de
energie cu mecanizarea
În agricultura contemporană, lucrările solului şi celelalte lucrări
mecanizate (semănatul, întreţinerea culturilor, administrarea de îngrăşăminte şi
pesticide, recoltarea şi transportul produselor) determină un consum ridicat de
energie şi contribuie la o deteriorare a însuşirilor solului.
Structura consumului de energie în tehnologia culturilor agricole
cuprinde:
- energia activă directă (energia combustibilului şi cea umană).
- energia activă indirectă (înglobată în materie ca sămânţă,
îngrăşământ, pesticide);
- energia pasivă (uzura maşinilor agricole, amortismente, reparaţii);
Exemplu la grâu, energia activă directă reprezintă 23,4%,
energia activă indirectă 72,1%, energia pasivă 23,4%; iar la porumb, energia
activă directă 33,2%, energia activă indirectă 59,8% şi energia pasivă 7,0%.
În ceea ce priveşte ponderea energiei active directe (efectuarea
diferitelor lucrări tehnologice), raportată la consumul total de energie aceasta
reprezintă:
- 7,2 - 10,4% pentru pregătirea solului, fertilizare şi semănat;
- 1,2 - 1,7% pentru întreţinerea culturii;
- 7,8% pentru irigat;
- 16,9 - 17,2% pentru recoltare.
Energia înmagazinată în îngrăşămintele chimice reprezintă circa 70 -
75% din consumul total de energie la grâu şi 55 - 65% din consumul total de
energie la porumb.
Plantele leguminoase (anuale sau perene) produc pentru nutriţia lor 100
- 300 kg. N/ha şi asigură pentru planta următoare alte 120 - 180 kg/ha. Rezultă
că plantele leguminoase reduc necesarul de fertilizanţi în agroecosisteme şi
asigură economii de energie necesară pentru producerea îngrăşămintelor
azotoase.
 Pentru lucrările solului se consumă anual 30 - 50% din energia activă
directă sau 10 - 12% din totalul energiei consumate pentru cultivarea grâului
sau a porumbului.
Căile de reducerea consumului de energie pentru lucrările solului (în
deosebi pentru executarea arăturii) sunt:
- înlocuirea arăturii cu discuitul (renunţarea la arătură);
- executarea la o singură trecere a mai multor lucrări(mobilizat,
pregătirea patului germinativ, administrarea de îngrăşăminte
chimice, ş.a.).
- Pregătirea terenului + erbicidat + administrarea de îngrăşăminte +
semănat.
Alte căi de economisire a energiei tehnologice:
- alegerea celei mai bune metode de irigare (irigarea prin picurare);
- economisirea apei şi energiei de pompare;
- folosirea fazială a îngrăşămintelor (odată cu irigatul);
- utilizarea asolamentelor cu plante amelioratoare (leguminoase
perene şi anuale, graminee perene);
- economii la lucrările de transport, recoltare, uscare;
- cultivarea de soiuri şi hibrizi cu coacere timpurie;
- amplasarea cât mai potrivită a căilor de transport, depozite, fabrici
de prelucrare şi organizarea teritoriului.
7) Păstrarea echilibrelor biologice, lupta şi combaterea biologică
integrată
Echilibrele biologice. Păstrarea echilibrelor în ecosisteme este deosebit
de complexă. Spre exemplu, distrugerea insectelor printr-o anume acţiune ar
reprezenta o pagubă enormă întrucât 80% din insecte participă la polenizarea
plantelor.
Pe de altă parte, 98 - 99% dintre insectele potenţial periculoase pentru
agricultură sunt combătute de alte insecte (prădători naturali) ce le sunt inamici
naturali (controlând în acest mod echilibrul natural).
Distrugerea păsărilor numai pentru că produc pagube culturilor
agricole, trebuie privită şi prin prisma faptului că ele sunt insectivore (de văzut
care ar fi consecinţele). Păsările care se hrănesc cu gângănii şi rozătoare sunt
slujitori fără plată ai agricultorului, îi dau ajutor la sporirea rodului apărând de
lăcuste, viermi, omizi şi alte năpaste bucatele, legumele, poamele. Spre
exemplu: un pui de piţigoi consumă pe zi 50 de omizi, iar în 30 de zile 1500. O
familie de piţigoi care numără 12-14 indivizi consumă pe lună 18.000-21.000
de omizi şi alte insecte dăunătoare. Şoricarul se hrăneşte cu 265 de şoareci de
câmp în decurs de 50 de zile, iar cucuveaua cu 300 de şoareci. Ciuful de baltă
consumă în mod obişnuit circa 1.000 de şoareci de câmp pe lună.
Uneori aceeaşi pasăre poate fi folositoare sau dăunătoare în funcţie de
anotimp şi în funcţie de condiţiile locale.
În agroecosisteme, echilibrul ecologic se găseşte şi sub influenţa
ecosistemelor naturale înconjurătoare.
Lupta biologică constă în utilizarea comportamentului unor organisme
biologice de a anihila efectul dăunător al altora, în acţiunea de protecţie
plantelor cultivate (cu un consum minim de substanţe toxice şi energie). Astfel,
entomofagii reprezentând consumatorii de ordin secundar ce se hrănesc cu
insecte (între care Trichogramma), s-au dovedit foarte folositori în combaterea
insectelor dăunătoare.
Virozele distrug circa 700 specii de insecte şi acarieni, iar bacteriile
patogene au un efect asemănător (ex. Bacillus thuringiensis parazitează
numeroase lepidoptere).
În ultimii ani s-a extins utilizarea feromonilor sexuali şi a unor hormoni
în acţiunea de combatere a dăunătorilor.
Feromonii sunt secreţii ale insectelor care răspândite în mediu pot fi
recepţionate de indivizi aparţinători aceleiaşi populaţii controlând relaţiile
intraspecifice. Dintre categoriile de feromoni (de marcaj, agregare, alarmă,
recunoaştere, termoreglare, sexuali) în practică prezintă importanţă deosebită
feromonii sexuali utilizaţi în sistemele de combatere integrată (atragerea
sexelor şi moartea acestora).
Feromonii pot fi sintetizaţi şi în laborator iar pe această bază, în
diferite ţări au fost analizaţi produşi de sinteză analogi feromonilor utilizaţi în
combaterea unor specii lepidoptere dăunătoare, de mare interes pentru protecţia
integrată.
În cadrul combaterii integrate, feromonii sexuali pot fi utilizaţi în mai
multe domenii: în prognoză şi avertizare, pentru identificarea focarelor
dăunătorilor de carantină, pentru supravegherea dinamicii populaţiilor, pentru
combatere prin metoda dezorientării sau capturării în masă a masculilor.
În combaterea buruienilor se încearcă lupta biologică respectiv unele
insecte fitofage care au anumite preferinţe pantry plante. Spre exemplu, în SUA
în acest mod s-a limitat dezvoltarea unor specii de buruieni ca Hypericum.
Împotriva ciupercilor parazite sau virusurilor se folosesc unele ciuperci
antagonice (combaterea virusului la tutun).
Lupta biologică rămâne o armă de luptă de mare perspectivă, deşi
cuprinde un spectru redus din totalul dăunătorilor, bolilor şi buruienilor.
Combaterea integrată Agricultura ecologică este promotoarea metodei
de luptă integrată în acţiunea de protecţie a plantelor.
Combaterea integrată este o strategie care cuprinde toate procedeele de
luptă eficiente cunoscute (metode agrotehnice, mijloace biologice, mijloace
fizice, mijloace chimice) pe care le combină în funcţie de nevoi, cu rezultatele
cele mai bune. Combaterea integrată asigură totodată fertilitatea solului şi
calitatea mediului.
Combaterea integrată, este sistemul de control al populaţiilor de
dăunători, prin folosirea tehnicilor biologice la nivelul cel mai scăzut posibil.
Combaterea integrată va fi singura cale de protecţie fitosanitară a
culturilor în cadrul sistemelor de agricultură ecologică. Ea presupune
următoarele verigi:
- identificarea şi recenzarea populaţiilor dăunătoare;
- perfecţionarea sistemului de avertizare;
- organizarea tratamentelor colective (privesc şi culturile învecinate);
- înlocuirea tratamentelor calendaristice cu cele pe bază de prognoză;
- protejarea faunei folositoare, respectiv a prădătorilor ca specii de
antidăunători. (ex. Trichogramma);
- folosirea entomofagilor crescuţi special pentru combaterea
biologică.
Alte mijloace ale combaterii integrate:
- cultivarea de soiuri cu rezistenţă ridicată la boli şi dăunători;
- aplicarea celor mai raţionale măsuri agrotehnice (lucrările solului,
fertilizarea raţională şi echilibrată, semănatul).
 - mijloace chimice de întreţinere a culturilor (substanţe cu
specificitate ridicată şi remanenţă scăzută);
- utilizarea mijloacelor fizice nepoluante de combatere (ultrasunete,
infrasunete, radiaţiile x şi gama, termoterapiile, semnale acustice,
ş.a.).
Zootehnia în sistemul de agricultură ecologică.
Tendinţa de concentrare, specializare şi industrializare a zootehniei
prezintă următoarele dezavantaje:
- determină schimbări în comportamentul fiziologic al animalelor,
devenind un stres în viaţa acestora;
- dificultatea asigurării în condiţii optime a necesarului de substanţe
nutritive pentru un număr mare de animale (import de furaje).
- creează mari probleme de protecţie a mediului (cantităţi mari de
dejecţii şi reziduuri). Epurarea apelor uzate şi compostarea dejecţiilor este
greoaie şi costisitoare;
- calitatea produselor animaliere obţinute în supercomplexe este în
scădere datorită hranei artificializate şi medicaţiei abundente.
Agricultura ecologică preconizează ferme de animale de dimensiuni
moderate (în zonele colinare ferme individuale) în care furajele se produc în
pajiştile şi terenurile cultivate învecinate.

5.5. AGRICULTURA BIOLOGICĂ

Intensificarea agriculturii, prin corelarea tuturor factorilor de producţie,

a permis creşterea considerabilă a randamentelor la toate culturile. În ţările
Uniunii Europene au apărut un excedent de produse agricole, care depăşeşte cu
mult cerinţele de consum ale populaţiei, iar posibilităţile de export sunt limitate
datorită acordului GATT (General Agreement on Tarifs and Trade), care
impune restricţii prin Politica Agricolă Comună.
Transformarea agriculturii este adesea caracterizată prin:
- industrializarea producţiei;
- concentrarea în mari unităţi de producţie (complexe de creştere a
animalelor);
- simplificarea rotaţiilor în producţia vegetală.
 Numeroase experimentări efectuate asupra sistemului intensiv au
condus la concluzia că intensificarea este rentabilă ( Bouche, 1982). Dar, acest
sistem de producţie agricolă are ca efect, anumite consecinţe ecologice,
economice şi sociale.
a) Consecinţe ecologice. Fertilizarea intensivă a culturilor cu
îngrăşăminte solubile de sinteză permite creşterea randamentelor, dar prezintă
şi unele efecte secundare dăunătoare:
- creşterea conţinutului în nitraţi al plantelor (îndeosebi legume verzi cu
creştere rapidă);
- dezechilibrul mineral al solurilor, care duce la perturbarea creşterii
plantelor, iar plantele bogate în N, dar sărace în Fe şi Mg, pot provoca boli
metabolice la animale;
- diminuarea conţinutului în humus şi a stabilităţii structurale care sunt
asociate unei eroziuni accentuate a solurilor;
- diminuarea activităţii biologice a solurilor;
- sensibilitatea plantelor faţă de atacurile dăunătorilor şi infestările cu
boli criptogamice;
- poluarea apelor freatice şi a cursurilor de apă.
Utilizarea intensivă a pesticidelor poate provoca:
- distrugerea pedofaunei şi a entomofaunei utile;
- apariţia unor forme de rezistenţă la buruieni, boli şi dăunători;
- contaminarea lanţurilor trofice cu reziduuri.
Intensificarea agriculturii a condus, de asemenea, la un consum
important de energie fosilă. După Aubert (1977), în Franţa se consumă 2,5
calorii energie fosilă pentru a produce o calorie alimentară, ponderea
îngrăşămintelor de sinteză fiind de 40-55% din consumul total de energie
pentru cultura grâului. Creşterea industrială a animalelor, în complexe
zootehnice, constituie o sursă importantă de poluare şi, în plus, alimentaţia din
ce în ce mai artificială, densitatea animalelor în adăposturi, conduc la creşterea
sensibilităţii acestora la diverse agresiuni.
Modernizarea tehnologiilor de cultură a plantelor provoacă adesea
simplificarea ecosistemelor (reducerea numărului de specii animale şi vegetale
mediu) fapt care permite creşterea populaţiilor de dăunători, care, de regulă, ar
fi distruse de dăunătorii lor naturali. Utilizare soiurilor înalt productive
favorizează extinderea unor boli parazitare, datorită nivelului de rezistenţă
moderat sau scăzut.
În sfârşit, industriile fitofarmaceutice şi producerea îngrăşămintelor de
sinteză contribuie la poluarea mediului. În prezent organismele sanitare din
ţările europene dezvoltă acţiuni importante pentru a studia conţinutul în
pesticide şi în nitraţi al apelor potabile (Gillet, 1991).
b) Consecinţe economice. Creşterea randamentelor la hectar a condus
rapid la formarea excedentelor de producţie, masive şi permanente, cu
consecinţe importante asupra bugetului Uniunii Europene. În plus, sistemul
intensiv necesită materiale sofisticate şi adesea specializate, iar pentru a
răspunde acestor exigenţe agricultorii au efectuat investiţii mari pentru
cumpărarea de materiale performante. La acestea se adaugă practica economică
care declasează micile exploataţii mai puţin rentabile faţă de marile unităţi de
producţie.
Nevoia de capital constituie un obstacol la preluare exploataţiei de către
tinerii agricultori şi conduce, uneori, la credite greu de restituit.
c) Consecinţe sociale. Pe măsură ce intensificarea şi raţionalizarea
agriculturii continuă, are loc o diminuare a forţei de muncă în agricultură. Într-
o societate de supraconsum nu mai există contacte între producător şi
consumator, produsul alimentar indispensabil vieţii devenind în cursul anilor,
datorită tehnicilor moderne, un produs industrial, străin la fluctuaţiile climei,
solului, timpului.
Faţă de aceste probleme pe care le ridică agricultura intensivă,
numeroşi agricultori au trecut, la sisteme de agricultură "biologică", "organică"
sau "alternativă", caracterizate prin renunţarea la produse chimice de sinteză.
Agricultura biologică nu s-a putut dezvolta decât prin existenţa unei cereri
crescânde de produse biologice. Sensibilizaţi de problemele mediului şi
preocupaţi de o alimentaţie mai sănătoasă, un număr crescând de consumatori
se îndreaptă spre aceste produse ignorând preţurile mai ridicate şi o piaţă mai
puţin bine organizată.
Obiectivele agriculturii biologice.
Agricultura biologică este considerată uneori o agricultură retrogradă,
care se întoarce la trecut, o agricultură cu puţină muncă şi fertilizare zero sau
agricultorul se mulţumeşte cu înfiinţarea şi recoltarea culturii, lăsând restul pe
seama naturii.
În realitate, agricultura biologică este o concepţie nouă, o metodă
modernă care profită de progresele realizate de agricultura convenţională,
încercând prin tehnici eficace şi fundamentate ştiinţific, să evite efectele
agriculturii intensive.
După Aubert (1977), agricultura biologică este o concepţie nouă,
fondată pe respectul ordinii naturale, pe încredere totală în forţele vieţii
solului, plantelor, animalelor, pentru a fi mai bine omului.
Obiectivul agriculturii biologice este de a menţine solurile la un nivel
înalt de fertilitate, pentru a asigura, în belşug şi prosperitate sănătatea
oamenilor şi a animalelor prin consumul de alimente de calitate.
Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt:
- renunţarea şi eliminarea tuturor substanţelor de sinteză sau naturale
susceptibile de a vătăma viaţa;
- întreţinerea unei vieţi microbiene intense în soluri.
Du Vivier (1987) consideră că scopul agriculturii biologice este nu
numai de a produce, dar şi de administra resursele care contribuie la realizarea
producţiei.
Agricultura biologică sau organică are ca scop obţinerea unei cantităţi
de alimente suficiente şi de mare valoare nutritivă, dar prin mijloace şi metode
strict naturale şi în condiţiile păstrării unei fertilităţi perene a solului.
Această formă de agricultură preconizează dezvoltarea simultană într-
un context armonizator a cultivării plantelor cu creşterea animalelor.
Consecinţa acestei relaţii trebuie să o reprezinte favorizarea activităţii biologice
de la nivelul solului şi creşterea cantităţii de humus din sol.
Realizarea agriculturii biologice se bazează pe două mijloace: rotaţia
culturilor şi utilizarea strictă a gunoiului de grajd ca îngrăşământ fundamental.
Sunt strict interzise fertilizările cu îngrăşăminte minerale şi utilizarea
pesticidelor. Lucrările solului sunt de obicei superficiale, profunzimea stratului
arabil obţinându-se prin cultivarea plantelor cu rădăcini adânci.
Agricultura biologică se deosebeşte de agricultura convenţională prin
modul de producţie. Ea încearcă să ajungă la un echilibru obligatoriu,
productiv al ecosistemelor.
 Se poate concluziona că agricultura biologică poate fi definită ca o
împletire strânsă între biotehnologiile trecutului şi tehnologiile moderne
(Ambendet, 1989).
Agricultura biologică se dezvoltă ca o temă de antipoluare şi de
ecologie, fiind o soluţie ecologică la problemele ridicate de intensivizarea
agriculturii (Raportul Comisiei Comunităţii Europene asupra mediului şi
calităţii vieţii, 1990).
Caracteristicile agriculturii biologice:
1) Fertilitatea solului şi asigurarea nutrienţilor pentru plante.
Se ştie că, în agricultura convenţională, plantele se alimentează, în mare
parte, cu îngrăşăminte minerale de sinteză, solubile şi direct asimilabile, solul
devenind din ce în ce mai mult un suport pentru plante.
În agricultura biologică, solul este considerat un veritabil organism viu
prezentând o microfloră şi o microfaună bogată în specii foarte active în
descompunerea materiei organice, iar lucrările ce se fac solului vizează, în
primul rând, menţinerea fertilităţii acestuia.
Nutriţia culturilor revine vieţii edafice care eliberează toate elementele
nutritive necesare nutriţiei corecte şi echilibrate a plantelor şi prin urmare
consumatorilor acestor plante.
Îngrăşămintele minerale de sinteză sunt înlocuite integral prin materia
organică (gunoi de grajd, rezidii de recoltă) produse în exploataţie şi aplicate
sub formă mai mult sau mai puţin descompusă, după compostare contribuind
astfel la mărirea conţinutului de humus al solului. Humusul este elementul
indispensabil şi are funcţii multiple:
- ameliorează structura solului şi măreşte stabilitatea structurală;
- măreşte permeabilitatea solului pentru apă şi aer;
- este un termoregulator care atenuează diferenţele de temperatură;
- formează împreună cu argila complexul argilo-humic;
- împiedică levigarea elementelor nutritive;
- măreşte rezistenţa plantelor la paraziţi.
2) Interzicerea utilizării produselor chimice de protecţie.
Neutilizarea pesticidelor se bazează pe mai multe motive:
- protecţia mediului şi a diversităţii sale ecologice;
- grija de a produce alimente lipsite de reziduuri de pesticide toxice;
 - protecţia sănătăţii consumatorilor.
Lupta împotriva problemelor fitosanitare este întotdeauna preventivă şi
rareori curativă.
Agricultura biologică renunţă la utilizarea de îngrăşăminte minerale de
sinteză, acordând atenţie conservării solului şi a vieţii edafice, căutând să evite
o alimentaţie dezechilibrată a plantelor, precum consumul excesiv de nitraţi
care duce la concentraţii excesive în plante.
3) Creşterea importanţei rotaţiei culturilor.
În agricultura biologică rotaţiile sunt mai lungi şi cuprind o varietate
mai mare de culturi. Se procedează la o alegere judicioasă a tipului de rotaţie
având în vedere următoarele reguli:
- rotaţia trebuie să conserve fertilitatea solului;
- rotaţia include neapărat o pajişte temporară sau o plantă leguminoasă;
- rotaţia constituie un mijloc de luptă eficace împotriva buruienilor,
bolilor şi dăunătorilor;
- rezidiile culturilor se utilizează direct prin mărunţire şi încorporare în
sol sau indirect după compostare sub formă de materie organică aflată în
diferite grade de degradare;
- utilizarea îngrăşămintelor verzi este frecventă ;
- în rotaţie se găsesc asociaţii de plante (cereale-leguminoase);
- unele culturi (sfecla pentru zahăr) sunt excluse din cauza efectului
negativ asupra structurii solului şi a nevoilor ridicate în elemente nutritive;
- alternanţa plantelor cu sistem radicular diferit permite o exploatare
mai uniformă a solurilor şi evită apariţia eventualelor dezechilibre minerale.
Culturile din asolament sunt adesea asociate cu creşterea animalelor, de
aceea trebuie bine ales sortimentul de culturi pentru a acoperi nevoile de hrană
pentru animale şi gunoiul de grajd pentru fertilizarea culturilor.
4) Reducerea cerinţelor de energie fosilă
Agricultura convenţională prin utilizarea de produse de sinteză
(pesticide, îngrăşăminte), este mare consumatoare de energie fosilă, direct şi
indirect. Acest fenomen aruncă agricultorii în crizele petroliere conducând
mulţi agricultori mai departe în cercul vicios al producţiei exagerate
(intensive). Agricultura biologică permite, prin renunţarea la produsele de
sinteză, o economie de energie foarte importantă. După Mercier (1978), costul
energetic în agricultura biologică este de 2-3 ori mai redus decât cel din
agricultura convenţională.
5) Reducerea costurilor economice
Analizele economice efectuate asupra agriculturii biologice
(1987-1988), de fapt asupra exploataţiilor biologice arată că, costurile dar şi
randamentele culturilor sunt, în general mai scăzute comparativ cu cele din
agricultura convenţională.
Tabelul 11.
Costul energetic al fertilizării şi întreţinerii pentru un hectar grâu, în
cultură convenţională
Specificaţie Consumul de energie (în Kcal)
Fertilizare moderată Fertilizare intensivă
3
Azot (100-150 kg. N / ha) 1850 x 10 2775 x 103
Fosfor (70-100 kg P2O5) 234 x 103 335 x 103
Potasiu(70-100 kg K2O/ha) 161 x 103 231 x 103
3
Consumuri cu aplicare NPK 86 x 10 86 x 103
(două treceri)800-1000 kgv
Erbicide (consum de energie 240 x 103 240 x 103
în procesul de fabricaţie)
Consumuri de aplicarea 86 x 103 86 x 103
erbicidelor (2 treceri)
TOTAL 2657 x 103 3753 x 103

Tabelul 12.
Costul energetic al fertilizării şi întreţinerii pentru un hectar grâu, în
cultură biologică (După Claude Aubert, Franţa)
Natura operaţiunii Consumul de energie (Kcal)
în sol acid în sol alcalin
3
Fabricarea compostului (15 t/ha) 285 x 10 285 x 103
3
Aplicarea compostului 90 x 10 90 x 103
Fosfaţi naturali (200 kg/ha) 10 x 103 -
Phospal 200 kg/ha - 106 x 103
Pudră de alge 300kg/ha 96 x 103 -

Pudră de roci silicioase 100 Kg/ha 86 x 103 86 x 103

Aplicarea fertilizanţilor (1-1,5 t/ha - 3 treceri) 130 x 103 130 x 103
Grăpat mecanic 34 x 103 34 x 10 3
Prăşit mecanic 130 x 103 130 x 103
TOTAL 861 x 103 861 x103
Tabelul 13.
Costuri de producţie comparative (în $ / ha), valori medii pe 16
exploataţii SUA (1974)
 Specificaţie Exploataţii biologice Exploataţii convenţionale
Îngrăşăminte 10.76 30.23
Lucrări de întreţinere 20.76 19.34
Aplicare compost 2.39 1.56
Pesticide 0.62 9.12
Cheltuieli diverse 19.46 24.01
TOTAL 38.96 84.27
Tabelul 14.
Randamentul în agricultura biologică şi convenţională
Produsul Agricultura Agricultura Diferenţa
biologică convenţională în %
Cereale (t/ha)
Grâu 4.40 6.9 -36
Secară 3.92 4.3 -9
Orz 4.08 6.5 -37.2
Ovăz 3.87 4.4 -12
Triticale 4.46 5.3 -16
Porumb siloz 25% 13 14.4 -10
Alte culturi (t/ha)
Cereale 22.9 35 -35
Sfeclă furajeră 77 90 -15
Lucernă (2 coase) 10 8.8 +13
Legume (kg / ha)
Morcov 450 410 + 9.7
Varză 620 600 + 3.3
Cicoare 125 110 + 13.6
Praz 300 280 + 7.1
Salată 300 240 + 25
Fasole 100 120 - 17
Ceapă 250 340 - 36.5
Căpşuni 155 150 - 3.3
Produsele biologice au preţ superior produselor convenţionale, care
variază în funcţie de produs, regiune, sezon, mod de comercializare.
Randamentul scăzut al producţiei sau al transformării produselor biologice faţă
de cererea mereu crescândă pe piaţă, determină creşterea preţului pentru unele
produse biologice.
Tabelul 15.
Preţul comparativ al unor produse agricole obţinute în agricultura
biologică şi convenţională ($/kg)
Produsul Agricultura Agricultura Diferenţa
biologică convenţională în %
Grâu 0.49 0.23 113
Orz 0.37 0.25 148
Făină de grâu 0.94 0.44 113
 Pâine 1.36 0.65 109
Mere 0.79 0.41 +93
Pere 0.79 0.52 +52
Varză albă 0.64 0.41 +56
Salată 0.50 0.45 +11
Conpidă 0.71 0.27 +16
Varză de Bruxelles 1.44 0.99 2
Fasole 1.91 1.36 +45
+40
Lapte 0.57 0.31 +21
Unt 6.65 5.48 +84

În ceea ce priveşte forţa de muncă, se estimează în medie un plus de

30% cheltuieli suplimentare cu munca manuală faţă de agricultura
convenţională, lucru datorat în cea mai mare parte comercializării şi
transformării produselor în cadrul exploataţiei.
Randamentele mai scăzute în exploataţiile biologice sunt compensate
prin preţul mai ridicat pe unitatea de produs şi printr-o economie de cheltuieli
pentru obţinerea lor.
După Mercier (1978 şi 1993), profitul brut al culturilor este mai ridicat
în agricultura biologică faţă de agricultura convenţională (exprimare în $)

Tabelul16.
Eficienţa economică a unui produs obţinut în condiţii biologice
(După revista Cultivar, martie 1993).
Specificaţie Grâu biologic Grâu convenţional Grâu convenţional
1992 1992 1991
Randamentul (q/ha) 47 12.8 14.3
Preţul de vânzare (($/q) 30.3 16.6 17.1
Produs brut ($/ha) 1421.8 1249.7 145.7
Cheltuieli proporţionale ($/ha) 256.5 341.8 373.8
Marja brută ($/ha) 1165.4 907.9 1083.4

Trebuie avut în vedere că heterogenitatea preţurilor urmăreşte filiera

comercială şi produsul biologic influenţează beneficiul, cu toate că
exploataţiile biologice tipice sunt mixte şi piaţa de produse biologice animale e
mai puţin dezvoltată şi, prin urmare, preţurile sunt mai scăzute.
 Perspectivele agriculturii biologice
În Europa, agricultura biologică este adesea considerată o agricultură a
bogaţilor, producând alimente de lux. În realitate, agricultura biologică prezintă
multe aspecte de interes pentru lumea a treia. Aubert (1983) afirma că
agricultura biologică este o tehnică particulară adaptată ţărilor sărace.
Eficacitatea acestei tehnici ţine de mai multe cauze:
- agricultura biologică face apel la resursele locale,
- fertilizanţii pot fi găsiţi sau folosiţi pe loc şi la un preţ scăzut;
- lucrările solului se fac cu mijloace mecanice simple.
Agricultura biologică întreţine capitalul "sol", foarte important în ţările
cu condiţii climatice severe (temperaturi ridicate, precipitaţii multe), unde
pedogeneza şi eroziunea solului sunt foarte accentuate.
Agricultura biologică dă rezultate pozitive în raport cu nivelul
tehnicilor pe care le deţin agricultorii, fiind bine adaptată culturilor alimentare,
iar prin asocierea plantelor cu creşterea animalelor permite prevenirea cazurilor
de malnutriţie a populaţiei rurale.

Metode practicate în agricultura biologică

Agricultura biologică, practicată în prezent (de marea masă a
agricultorilor care gestionează acest tip de exploataţii) este fondată pe
principiile şi metodele fundamentale elaborate în prima jumătate a secolului
XX.
1. Metoda biodinamică
Se deosebeşte atât de agricultura convenţională cât şi de alte metode de
agricultură biologică şi este cea mai veche (înainte de 1920) bazându-se pe
teoria (anthroposophică) a lui Rudolf Steiner şi pe lucrările lui Ghrenfried
Pfeiffer.. Această metodă se aplică mai ales în Germania, Olanda şi Italia.
Agricultura biodinamică se fondează cum spuneam pe ideile lui R.
Steiner, care afirmă că sănătatea lumii vegetale şi animale depinde de relaţiile
între natură şi forţele cosmice creatoare. O exploataţie biodinamică este
considerată o "individualitate agricolă", un organism care prezintă un
maximum de cicluri închise (Fischer, 1983).
 Fertilizarea organică este asigurată prin aporturi de compost matur
preparat în grămezi. Compostarea activată şi dirijată prin adaos de preparate
biodinamice obţinute din plante medicinale, în fermă, care permit, după o lungă
fermentaţie a materiei organice, reechilibrarea solurilor şi îmbogăţirea lor în
humus.
Aceleaşi preparate obţinute din plante se utilizează şi pentru utilizarea
directă pe plante în doze reduse, determinând o bună rezistenţă a plantelor la
diferite agresiuni şi conducând la o fructificare abundentă.
Ritmurile cosmice au o importanţă primordială pentru verigile
tehnologice precum semănatul, lucrările de întreţinere, recoltarea, care sunt
realizate la o anumită poziţie a lunii în raport cu diverse constelaţii, influenţând
creşterea plantelor şi calitatea produselor.
2. Metoda organo-biologică (Műller-Rusch)
Este răspândită mai ales în Elveţia şi Austria, grupează 42% din
exploataţiile biologice belgiene. Műller încearcă, pe parcursul primei jumătăţi a
secolului XX, să îmbunătăţească situaţia agricultorilor elveţieni prin
revalorizarea vieţii agricole şi diminuarea dependenţei agriculturii de sectorul
industrial.
Metoda organo-biologică are ca scop producerea, pe căile cele mai
simple, de alimente sănătoase pentru oameni şi animale. Această metodă
permite reducerea costurilor de producţie menţinând fertilitatea solului.
H.P. Rusch susţine existenţa structurilor macromoleculare care
formează cele mai mici unităţi ale materiei vii şi care se conservă în cursul
ciclurilor vitale.
Fertilizarea organică se face prin compostarea la suprafaţa solului a
gunoiului proaspăt. Această tehnică se bazează pe ideea că o acoperire organică
a solului este condiţia necesară pentru o activitate microbiologică optimă a
acestuia.
O altă caracteristică a acestei metode este utilizarea de roci vulcanice
măcinate, bogate în elemente nutritive (patentkali şi zgura lui Thomas).
3. Metoda Lemaire-Boucher
S-a dezvoltat în Franţa în anii´60, cu scopul de a obţine randamente
bune şi produse de calitate după o metodă simplă şi economică.
 Caracteristica acestei metode este utilizarea frecventă de alge
calcaroase uscate şi măcinate (lithothamne) ca activator şi reechilibrant al
solurilor şi composturilor. Algele contribuie la asigurarea Ca, Mg,
oligoelementelor, auxinelor, giberelinelor şi hormonilor de creştere. O
particularitate a metodei este ideea transformării biologice. După Kervran,
elementele chimice se pot transforma în alte elemente în interiorul celulelor vii,
idee care denaturează bilanţul elementelor fertilizante (după cum afirmă De St.
Henis, 1972).
4. Metoda Howard
A fost pusă la punct în India de Albert Howard şi se bazează pe
îmbogăţirea solului în humus pe baza materiei vegetale bogate în carbon.
Reuşita metodei este asigurată de un echilibru între C şi N, raportul C/N
trebuind să fie ridicat, să se apropie de 33.
Diferitele curente în agricultura biologică sunt grupate astăzi în
Organizaţia Internaţională de Promovare a Agriculturii Organice, organizaţie
multinaţională creată în 1972, în Franţa, care cuprindea, în 1986, peste 100 de
asociaţii membre din peste 50 de ţări.
Scopul IFOAM este dezvoltarea agriculturii biologice prin: schimbul de
informaţii, coordonarea lucrărilor de cercetare, punerea la punct a caietului de
sarcini, cadru internaţional pentru stabilirea caietelor de sarcini naţionale.

5.6. UTILIZAREA OPTIMĂ A RESURSELOR

NATURALE ÎN AGRICULTURĂ
Aceasta presupune parcurgerea a două etape în următoarea succesiune:
zonarea producţiei agricole şi proiectarea agroecosistemelor. În continuare, se
va face prezentarea lor.
Zonarea producţiei agricole (zonarea agroecosistemelor) reprezintă
activitatea de delimitare, la nivelul ţării şi în continuare la nivelul fiecărei
regiuni a unor teritorii de producţie agricolă cu condiţii ecologice, economice şi
sociale relativ omogene şi care primesc o anumită structură de producţie.
Aceste teritorii numite zone de producţie agricolă au o determinare multiplă în
raport cu factorii ecologici naturali, cu necesităţile economiei naţionale şi cu
mijloacele puse la dispoziţia agriculturii. Zonarea producţiei agricole şi în
continuare proiectarea concretă a agroecosistemelor se bazează pe dubla
concordanţă ce trebuie să existe pe de o parte între cerinţele speciilor de plante
agricole sau animalelor domestice (agrobiocenoza) şi caracteristicile biotopului
iar pe de altă parte între cerinţele tehnologice ale agroecosistemelor şi
caracteristicile tehnologiilor de producţie existente. Zonele de producţie au o
structură dinamică modificându-şi suprafaţa şi dispunerea în aşa fel încât să
armonizeze profilele de dezvoltare economică cu cerinţele unei anumite etape.
Primele studii de zonare a producţiei agricole încheiate în deceniul al V-
lea al secolului XX (O. Berbecel, Gh. Valuţă, 1960), au avut ca obiectiv
repartiţia speciilor de plante cultivate pe zone naturale favorabile, în
concordanţă cu vocaţia ecologică naturală. Conexiunile avute în vedere se pot
grupa conform schemei simple: factori ecologici naturali → producţie.
Studiile ce stau la baza zonării ulterioare iau în calcul
posibilităţile crescânde ale omului de a modifica factorii ecologici naturali şi
complicarea conexiunilor reale ale acstora cu producţia potrivit schemei:
factori ecologici naturali → mijloace economice (tehnologie, organizare etc.)
→ producţie.
De exemplu, prin procesul de concentrare şi specializare, arealul
unor culturi se restrânge, iar prin folosirea unor mijloace tehnologice unele
culturi pot fi extinse în condiţii favorabile pe teritorii care în mod normal nu
aveau favorabilitate naturală, respectiv vocaţie, pentru aceste culturi. Lucrările
de îmbunătăţiri funciare, irigaţii, fertilizare etc., modifică profund factorii
ecolgici naturali în sensul dorit de om. Cu toate acestea, dispunerea
ecosistemelor agricole, în concordanţă cu vocaţia ecologică a teritoriului, oferă
premisele unei activităţi agricole optime în condiţiile reducerii la minim a
modificărilor condiţiilor naturale şi deci a investiţiilor energetice şi materiale,
ceea ce corespunde cu realizarea unui agroecoclimax fără investiţii inutile de
energie.
Studiul factorilor ecologici naturali cu implicaţii semnificative
în realizarea producţiei agricole a luat amploare axîndu-se în special pe
stabilirea teritoriilor ecologic omogene, bonitarea economică a terenurilor
agricole şi stabilirea măsurilor pentru ridicarea fertilităţii acestora.
a. Stabilirea teritoriilor sau zonelor ecologic omogene (D. Teaci,
1980) se realizează prin delimitarea succesivă a unor suprafeţe cu
omogenitate din ce în ce mai accentuată şi extindere mai redusă,
 încluzându-se progresiv. În prima etapă, întregul teritoriu al ţării a
fost împărţit în 44 macrozone cu condiţii asemănătoare – după
unităţile mari de relief, climă, tipuri mari de sol, unităţi mari de
vegetaţie – avândo omogenitate relativă ce permite caracterizarea
lor diferenţiată şi delimitarea pe teren. Problemele care se ridică în
alegerea scării de reprezentare, respectiv a nivelului de percepţie a
detaliilor, este deosebit de importantă deoarece dacă sunt delimitate
prea puţine zone la o scară mică, acestea au un grad de omogenitate
prea redus iar dacă scara de reprezentare este prea mare caracterul
mozaicat al condiţiilor naturale este atât de pregnant, încât
delimitarea corectă a zonelor este aproape imposibilă. Din aceste
motive s-au utilizat hărţi la scara mijlocie de 1 : 500.000 şi 1 :
200.000 care s-au dovedit corespunzătoare.
Pe fondul macrozonelor au fost diferenţiate în fiecare judeţ, zone
ecologice omogene luându-se în studiu 20 factori ecologici a căror variaţie
spaţială a fost transpusă pe hărţi şi anume:
- caracteristici de climă: temperatura medie anuală, suma temperaturilor
mai mari de 10ºC, precipitaţii medii anuale, suma precipitaţiilor în lunile aprilie
– octombrie;
- caracteristici ale solului: relieful, grupele de tipuri de sol, ponderea
suprafeţelor erodate, textura, humus, pH;
- condiţii naturale specifice şi acţiunea factorului antropic asupra lor:
panta terenului, capacitatea de apă utilă, omogenitatea raionului, efectul
irigaţiilor, efectul desecărilor, efectul copmbaterii eroziunii solului;
- aprecierea economică a terenurilor agricole pe categorii de folosinţă
(arabil, vii, pomi, păşuni, fâneţe) la principalele culturi (grâu, porumb, floarea
soarelui, sfeclă de zahăr).
Toate elementele prezentate au fost cuantificate şi codificate (până la 10
clase) şi au fost computerizate.
Succesiunea etapelor de analiză a condiţiilor naturale economice şi
sociale necesare pentru delimitarea zonelor judeţene a fost următoarea:
- delimitarea districtelor mari pedoclimatice;
 - stabilirea unor grupe de unităţi cu caracter asemănător pentru
diferenţierea structurilor tehnologice şi a sistemelor de producţie pe baza unor
criterii biective;
- ordonarea şi gruparea unităţilor de producţie pe baza fertilităţii
terenului, exprimat prin note de bonitare atribuite condiţiilor specifice, pentru
categoriile de folosinţă şi principalele culturi. Această etapă dă primele
indicatii cu privire la stabilirea nivelurilor de producţie la hectar;
- determinarea zonelor de producţie agricolă judeţene la care în
perspectivă se vor produce schimbări în însăşi ecologia lor ca urmare a
efectelor viitoarelor lucrări de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări,
combaterea eroziunii solului). Aceste informaţii caracterizează posibilităţile de
mărire a producţiei în raport cu resursele amintite.
Pe baza analizei factorilor naturali economici şi sociali au fost stabilite
pentru fiecare judeţ un număr de 8 (jud. Ialomiţa) până la 22 (jud. Timiş) zone
judeţene, numerotate de la 1, în sensul acelor de ceasornic şi denumite după
localitatea cea mai importantă din zonă. Pe întregul teritoriu al ţării au rezultat
502 zone de producţie agricolă.
b. Stabilirea notelor de bonitare. După delimitarea teritoriilor sau
zonelor ecologic omogene, s-a determinat şi s-a analizat influenţa pe care
combinaţiile de factori ecologici caracteristici fiecărei zone le are în raport cu
principalele culturi agricole (grâu, orz, porumb, cartofi, sfeclă de zahăr etc.) şi
moduri de folosinţă a terenurilor (arabil, vii, livezi). Determinările s-au
efectuat pentru fiecare factor ecologic (dintre cei 26 menţionaţi) iar exprimarea
efectului fiecăruia s-a exprimat prin indici valorici sub forma unor note până la
10. Prin însumarea acestor indici s-a obţinut nota de bonitare a condiţiilor
naturale de pe terenul luat în studiu şi respectiv gradul de satisfacere a
necesităţilor plantei analizate. Mărimea notelor de bonitare arată în ce măsură
zona ecologică considerată este compatibilă cu o plantă de cultură şi în ce
raporturi de favorabilitate este cu aceasta. Ele exprimă, pe de altă parte
capacitatea naturală de producţie a terenului, respectiv a zonei ecologice
omogene.
c. Stabilirea tehnologiilor diferenţiate pe zone ecologice omogene.
Ansamblul de factori ecologici din fiecare zonă determină nu numai
capacitatea naturală de producţie ci şi structurile tehnologice din fiecare zonă.
Pe baza analizei lor au fost elaborate variante tehnologice proprii unei zone
sau acolo unde zona nu a fost suficient de omogenă s-au recomandat două sau
chiar mai multe tehnologii în cadrul aceleiaşi zone. În vederea cunoaşterii
aprofundate a resurselor naturale s-a executat bonitarea şi caracterizarea
tehnologică pentru întreaga suprafaţă agricolă a ţării pe hărţi cu scara 1 : 50000
având delimitate pe ele unităţile ecologic omogene.
d. Potenţarea notelor de bonitare pentru terenurile ameliorate.
Intervenţia antropică în terenurile agricole are ca obiectiv modificarea
factorilor ecologici nefavorabili spre valori optime pentru plantele de cultură.
Aceste modificări exprimă în ultimă instanţă creşterea capacităţii naturale de
producţie sau a fertilităţii terenurilor agricole prin corectarea valorilor limitante
ale factorilor de producţie. Pentru evaluarea creşterii capacităţii de producţie
prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, irigaţii şi alte măsuri speciale de
ameliorare au fost elaboraţi “indici de potenţare” a productivităţii terenurilor
pentru diferite plante de cultură. Produsul dintre notele de bonitare de la nivelul
anului 1975 şi indicii de potenţare, estimează capacitatea de producţie pe care
o va avea terenul după ameliorarea eficientă. Eficienţa unei măsuri de
ameliorare a condiţiilor ecologice se apreciază că este cu atât mai mare cu cât
capacitatea iniţială este mai mare. Ipoteza de lucru în realizarea studiilor de
stabilire a teritoriilor ecologic omogene este dominată de optimismul oficial al
perioadei în care acestea s-au realizat (1975 – 1980). Din studiu lipseşte
varianta posibilă de degradare a terenurilor agricole prin exploatarea
necorespunzătoare ce ar determina scăderea producţiilor şi prin urmare un
indice de degradare sau potenţare negativă posibil a fi utilizat în mod similar
indicelui de potenţare propus pentru prognozarea evoluţiei capacităţii de
producţie a terenurilor. Dincolo de limitele rezultate din abordarea oficială
metoda de bonitare a terenurilor agricole propusă de D. Teaci (1980) rămâne
operabilă şi astăzi.
Îmbunătăţirea condiţiilor ecologice exprimată prin creşterea notelor de
bonitare poate indica schimbarea modurilor de folosinţă a terenurilor spre
folosinţe superioare sau inferioare momentului analizat, stabilirea unor noi
niveluri de producţie şi a unor noi tehnologii, precum şi necesarul de mijloace
economice realizării lor.
 Proiectarea agroecosistemelor (culturi de câmp şi plantaţii pomi-
viticole). În cadrul zonelor stabilite, realizarea efectivă a producţiei agricole are
loc în agroecosisteme care reprezintă de fapt celulele elementare ale întregii
organizări a sistemului agroalimentar din fiecare ţară. În acest context, apare
evident că eficienţa în funcţionare a agroecosistemelor reprezintă componenta
principală a eficienţei întregului sistem iar creşterea acestei eficienţe este
obiectul unor multiple preocupări. Între acestea se detaşează studiile de
proiectare în viitor a unor agroecosisteme cu productivitate crescândă, în
condiţiile reducerii intervenţiei tehnologice (materiale şi energetice) şi a
conservării calităţii mediului înconjurător. aceste studii au rolul de a aprofunda
şi a conferi un caracter mai concret acţiunii de zonare a producţiei agricole
urmând în general aceleaşi obiective şi aceleaşi principii metodologice (P.
Otiman şi colab., 1985):
a – delimitarea unor biotopuri omogene în raport cu cerinţele ecologice
ale plantei de cultură;
b – stabilirea compatibilităţii cerinţe ecologice – factori ecologici din
biotop;
c – stabilirea compatibilităţii cerinţe tehnologice pentru gospodărirea
agroecosistemului – caracteristici de exploatare a echipamentelor tehnologice;
d – evidenţierea impactului agroecosistem – mediu înconjurător şi
reducerea la minimum a acestui impact.
a, b. Cerinţele ecologice ale plantelor de cultură se exprimă prin
domeniul de toleranţă pentru fiecare factor ecologic, marcat de valorile minime
şi maxime între care specia supravieţiueşte. Între aceste valori se poate stabili
un domeniu caracteristic pentru fiecare specie în care planta asigură producţii
justificate economic. În proiectarea agroecosistemelor se fac referiri la acest
din urmă domeniu. Necesităţile ecologice sunt specificate sau ar trebui
specificate la nivel de soi, printr-o descriere detaliată a acestora de către
creatorii şi centrele de încercare a soiurilor.
Întrucât producţiile ridicate ale soiurilor intensive au la bază
satisfacerea ansamblului de necesităţi ecologice pentru toţi indivizii care
alcătuiesc populaţiile acestora, este absolut necesară delimitarea unor biotopuri
omogene din punct de vedere al tuturor factorilor ecologici ce intervin
semnificativ în realizarea producţiei. Divizarea zonei de producţie agricolă în
biotopuri omogene corespunde cu detalierea de fapt a unei zone deja omogene
sub aspectul anumitor factori ecologici cum sunt cei legaţi de distribuţia
radiaţiei solare, precipitaţii, macrorelief etc. În cadrul biotopului
agroecosistemului toţi factorii ecologici ce intervin semnificativ în realizarea
producţiei sau cea mai mare parte a lor trebuie să aibă valori foarte apropiate în
orice punct al biotopului. Factorii ecologici luaţi în considerare la zonare
(menţionaţi anterior) sunt utilizaţi şi în proiectarea agroecosistemelor.
Delimitarea biotopurilor se realizează pe hărţi la scară mare 1 : 25000,
1 : 50000, pentru fiecare unitate în raport cu fiecare specie de cultură indicată
pentru zona căreia această unitate îi aparţine. Se trec pe hartă sub formă de
puncte, valorile minime şi respectiv maxime între care specia dă producţii
economic rentabile, după care se unesc prin linii numite izobiotope punctele cu
aceeaşi valoare (sau cu valori apropiate în cadrul unor intervale stabilite).
Izobiotopele de minim şi maxim circumscriu suprafeţe de mărime şi formă
diferită în funcţie de variaţia în spaţiu a factorului considerat.
De regulă curbele delimitate de factorii ce caracterizează
macroclimatul, geomorfologia, unităţile mari de sol etc., circumscriu suprafeţe
întinse, relativ omogene în raport cu dispunerea acestor factori şi servesc în
principal la acţiunile de zonare. În cadrul lor se trasează izobiotope pentru alţi
factori cu variabilitate din ce în ce mai pronunţată, având ca urmare divizarea
teritoriului în unităţi din ce în ce mai reduse dar cu un grad mai pronunţat de
omogenitate, mergând până la unităţile elementare de mediu corespunzătoare
biotopului. Din perspectiva posibilităţilor de intervenţie a omului se pot
diferenţia în cadrul complexului de factori ecologici trei grupe:
- factori cu variabilitate spaţială redusă ce nu pot fi cercetaţi de către
om, prin măsuri tehnologice rentabile, cum sunt: distribuţia insolaţiei, suma
gradelor de temperatură, roca mamă a solului. Limitele de compatibilitate
determinate de aceşti factori sunt absolute;
- factori cu variabilitate spaţială mai accentuată ce pot fi cercetaţi de
către om prin măsuri tehnologice costisitoare (mai ales de îmbunătăţiri
funciare): panta, adâncimea apei freatice, suma precipitaţiilor;
- factori cu variabilitate spaţială foarte accentuată ce sunt cercetaţi de
regulă prin măsuri agrotehnice ca: nivelul de troficitate, pH. Aprecierea
investiţiilor energetice, tehnologice şi financiare pentru cercetarea acestor
categorii de factori în direcţia impusă de omogenizarea biotopului este
importantă pentru optimizarea agroecosistemelor.
La început se trasează izobiotopele pentru factorii ce nu pot fi cercetaţi
de către om şi se stabileşte în felul acesta compatibilitatea sau
incompatibilitatea absolută a speciei sau soiului pe teritoriul respectiv. Se
trasează în continuare limite ale unor domenii de compatibilitate în raport cu
factorii ecologici ce pot fi corectaţi prin lucrări costisitoare de îmbunătăţiri
funciare. Teritoriul iniţial mai extins va fi fragmentat în teritorii mai reduse
având de regulă contur neregulat. După ce se trasează în continuare curbele de
compatibilitate cu factorii a căror variabilitate spaţială este mai pronunţată,
teritoriul iniţial apare subdivizat în suprafeţe mai reduse cu grad ridicat de
omogenitate pentru majoritatea factorilor ecologici între care se interpun alte
suprafeţe în care unul sau mai mulţi factori sunt incompatibili cu specia sau
soiul luat în studiu. În această situaţie planificatorul trebuie să renunţe la
suprafeţele incompatibile economic cu planta cultivată sau trebuie să prevadă
măsuri pentru corectarea valorii factorilor limitanţi până la nivelul de
compatibilitate. Opţiunea trebuie să ţină seamă de costul măsurilor necesare, de
eficienţa lor economică şi socială şi nu în ultimul rând de efectul asupra
mediului înconjurător în ăntregul său.
Analiza compatibilităţii mai multor specii cultivate cu biotopurile
delimitate într-o regiune, arată că cele având domeniu larg de toleranţă pot fi
amplasate într-un număr mai mare de biotopuri decât cele cu domeniu de
toleranţă restrâns. În planificarea agroecosistemelor cea de-a doua categorie va
avea prioritate în amplasare.
c. Intervenţia umană în agroecosisteme se realizează prin intermediul
tehnologiilor de producţie legată de crearea, întreţinerea şi exploatarea
acestora. Eficienţa economică a acestor intervenţii este condiţionată de un
complex de factori dintre care menţionăm ca semnificativi dimensiunea şi
conturul agroecosistemelor, vecinătatea cu alte ecosisteme, posibilitatea de
schimbare a biocenozei în acelaşi biotop (asolamentul). În cazul proiectării, se
compară cerinţele tehnologice ale culturii cu caracteristicile fiecărei
componente a tehnologiilor de producţie şi se stabileşte teritoriul pe care se
realizează compatibilitatea sau incompatibilitatea acestora. Se suprapun astfel
pe harta curbelor de compatibilitate ecologică, curbe de compatibilitate
tehnologică. Comparând cele două tipuri de curbe se constată că divizarea pe
criterii ecologice tinde să fragmenteze teritoriul în biotopuri neregulate cu
suprafaţă redusă, în timp ce divizarea pe criterii tehnologice tinde să stabilească
suprafeţe mai mari şi contururi regulate. În acest stadiu, planificatorul se află în
faţa mai multor opţiuni care necesită o analiză riguroasă:
- să creeze sole în concordanţă cu necesităţile tehnologiilor de care
dispune în detrimentul omogenităţii biotopului, fapt care va reduce costul
investiţiei în agroecosistem concomitent cu o scădere mai mică sau mai mare a
producţiei;
- să corecteze valoarea factorilor ecologici limitanţi pe suprafeţele
dintre cele două teritorii ecologic omogene identice, astfel încât să crească
suprafaţa biotopului până la compatibilitatea cu tehnologia la dispoziţie.
Această opţiune este condiţionată de costul măsurilor de corecţie a factorilor
respectivi;
- să modifice tehnologiile în ansamblul lor, înlocuind o verigă
incompatibilă cu alta compatibilă pentru agroecosisteme sau să modifice
caracteristicile de exploatare a mijloacelor tehnologice (sistema de maşini)
până la compatibilitatea cu biotopul şi biocenoza agroecosistemului. Şi în acest
caz măsurile adoptate sunt hotărâte prin prisma eficienţei economice a uneia
sau a alteia;
- să renunţe la proiectarea unor agroecosisteme intensive pe teritoriile
cu heterogenitate ecologică foarte pronunţată, atribuind aceste teritorii altor
categorii de folosinţă cu eficienţă mai ridicată (silvicultură).
d. Stabilirea dimensiunii optime a agroecosistemelor şi amplasării lor
nu este doar o problemă a compatibilităţii ecologice şi tehnologice cu biotopul.
Ea comportă şi analiza efectului pe care uniformitatea şi respectiv
heterogenitatea relativă a peisajului agricol o are asupra stabilităţii şi producţiei
agroecosistemelor. Dezvoltarea explozivă şi migrarea rapidă a speciilor
producătoare de boli şi dăunători în condiţiile unei uniformităţi pronunţate a
biocenozelor pe suprafeţe întinse, îndeamnă la moderaţie în stabilirea
dimensiunilor şi la măsuri care să asigure o mozaicare a agroecosistemelor. În
condiţiile unui mediu cu heterogenitate foarte pronunţată păstrarea unor
ecosisteme naturale în biotopuri improprii celor agricole intensive ar putea fi
dictată în unele cazuri concrete nu numai de costul ridicat al măsurilor de
îmbunătăţire ci şi de motive de conservare a populaţiilor utile menţinerii
stabilităţii agroecosistemelor (entomofagi, paraziţi ai dăunătorilor etc.).
Proiectarea agroecosistemelor trebuie să ţină seama de efectele pe care
acestea le au asupra mediului ambiant, atât din punct de vedere al consumului
sau deteriorării resurselor (ape de suprafaţă, ape freatice, sol, genofond) cât şi
din punct de vedere al stabilităţii ansamblului de conexiuni proprii (cicluri
biogeochimice, peisaj, parametri de calitate chimică etc.).
Agroecosistemele intensive actuale sunt însoţite de obicei de poluare
chimică accentuată legată de nutriţie, combaterea bolilor şi dăunătorilor sau de
deşeurile rezultate din activitatea biocenozei. Proiectantul trebuie să ţină cont
de nivelul poluării, efectele ei şi de capacitatea de autoepurare (depoluare)
naturală, dând soluţii în conformitate cu stimularea acestui proces.
Este firesc ca planificatorul să adopte criterii de optimizare pe termen
lung, socotind nu numai beneficiul imediat al măsurilor pe care le preconizează
ci şi efectele previzibile cumulate pe o lungă perioadă de timp asupra bunăstării
generale a societăţii. În aceste condiţii el îşi va impune o conduită de
compromis acceptabil între măsurile dictate de maximizarea producţiei şi
conservarea mediului înconjurător.

5.7. CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE

Resursele genetice reprezentate de patrimoniul genetic mondial sunt

constituite din genofondurile tuturor speciilor existente pe Terra. Cele peste 4,5
milioane de speciia actuale reprezintă resurse informaţionale unice ce s-au
format prin evoluţia în timp a informaţiei deţinute de alte 1,6-16 miliarde de
specii perindate pe planetă de la apariţia primelor vieţuitoare până astăzi.
Diversificarea patrimoniuuli genetic mondial a avut loc în condiţii ecologice
nerepetabile, într-o perioadă de 2,5-3,5 miliarde de ani, odată cu evoluţia însăşi
a mediului terestru, printr-o continuă selecţie a populaţiilor celor mai bine
adaptate la acest mediu, în continuă modificare.
Genofondul sau patrimoniul genetic (constelaţia de gene) al unei specii
sau populaţii se constituie prin participarea tuturor indivizilor ce o alcătuiesc la
un moment dat. Între indivizii unei populaţii se realizează prin reproducere
sexuată un permanent schimb de informaţie sub forma unui curent de gene cu
atât mai intens cu cât numărul indivizilor componenţi şi viteza de succesiunea a
generaţiilor sunt mai mari. Curentul de gene din interiorul populaţiei imprimă
acesteia un grad de omogenitate şi stabilitate proporţională cu intensitatea sa.
Scăderea bruscă a numărului de indivizi dintr-o populaţie, ca urmare a
modificării nefavorabile a condiţiilor ecologice, poate avea drept consecinţă fie
scoaterea unor genotipuri de sub acţiunea omogenizatoare a curentului de gene
şi accelerarea procesului evolutiv, fie întreruperea curentului normal de gene,
instalarea unor fluctuaţii de limită şi în cele din urmă extincţia populaţiilor.
Populaţiile unor specii cu indivizi numeroşi şi înmulţire rapidă – cum sunt
bacteriile, ciupercile, unele angiosperme anuale sau unele animale nevertebrate
– îşi pot restabili cu uşurinţă starea de echilibru a genofondului trecând cu
succes peste condiţiile nefavorabile ale mediului şi dovedindu-se ecologic
stabile. Refacerea rapidă a unor populaţii (R-strategiste) de bacterii sau insecte
diminuate prin tratamente cu antibiotice şi respectiv cu insecticide, pe seama
unor genotipuri sau pentru a unui singur genotip rezistent, ilustrează suficient
de clar fenomenul.
În contrast, speciile cu înmulţire înceată cum sunt majoritatea plantelor
şi animalelor superior organizate (cormofite, vertebrate) sunt sensibile. În
schimbări bruşte de mediu, echilibrul genofondului lor se reface cu greu, astfel
că ele sunt ecologic fragile. O criză ecologică poate fi fatală pentru astfel de
specii aşa cum s-a dovedit pentru grupele de reptile mezozoice uriaşe şi cum se
dovedeşte astăzi pentru numeroase grupe de vertebrate. Măsurile de conservare
pe care omul le iniţiază astăzi sunt îndreptate îndeosebi spre această categorie
de specii.
Populaţiile ce intră în componenţa unei biocenoze realizează prin
asocierea genofondurilor proprii, un genofond caracteristic biocenozei
respectiv ecosistemului. Barierele genetice dintre specii exclude posibilitatea
unui schimb de gene în cadrul genofondului ecosistemului astfel că relaţiile
informaţionale se realizează nu prin vehicularea informaţiei la nivel genetic ci
şi la nivel ecologic, prin conexiuni paragenetice. O populaţie din biocenoză
recepţionează un tip de informaţie ecologică, direct prin intermediul indivizilor
proprii cu organe specializate în acest sens, sau prin intermediul altei populaţii
capabile să o recepţioneze. În ambele cazuri informaţia introdusă în ecosistem
se distribuie celorlalţi componenţi în funcţie de reţeaua de interacţiuni
declanşând un mare număr de reacţii. Ea intervine la nivelul genofondurilor
populaţiilor, modifică prin selecţie raportul de gene şi orientează astfel
procesele evolutive de la acest nivel. Aşadar, ecosistemul funcţionează ca o
matrice ce face legătura între informaţia genetică şi condiţiile ecologice. În
ecosistemele tinere o parte din speciile ce colonizează biotopul sunt eliminate,
nereuşind să dezvolte populaţii cu genofond stabil ; eliminarea lor are loc
direct, ca urmare a neconcordanţei cu factorii fizico-chimici existenţi, sau
indirect sub acţiunea altor specii. În stadiul de maturitate, corespunzător
climaxului, între genofondurile speciilor din ecosistem există interrelaţii
complexe ce asigură echilibrul fiecărui genofond în parte ; condiţiile din acest
ecosistem au efect stabilizator la nivelul informaţiei ereditare. Introducerea
bruscă a unei specii în ecosistem sau apariţia unei mutaţii cu expresivitate mare
(datorată îndeosebi poluării chimice sau radiologice)= este echivalentă cu o
suplimentare a cantităţii de informaţie şi implicit cu instituirea unui nou canal
de introducere a informaţiei. Reţeaua de canale informaţionale existente,
devine în acest mod inadecvată. Dezvoltarea populaţiilor până la dimensiuni
care să asigure viabilitatea speciei poate fi stopată de interacţiunea celorlalte
componente şi specia este eliminată sau dimpotrivă dezvoltarea populaţiilor
sale poate fi accelerată prin acţiunea celorlalte componente ale ecosistemului.
În ultimul caz proliferarea noi specii are acţiune perturbatoare asupra
interrelaţiilor deja statornicite ducând obişnuit la eliminarea fărăr echivoc a
unor specii autohtone. Eliminarea nu se produce de regulă prin distrugerea
directă a indivizilor populaţilor ci prin degradări la nivelul genofondului
acestora. Efectul produs prin introducerea unui genofond străin într-un
ecosistem este similară cu introducerea unui factor fizico-chimic poluant,
putându-se vorbi în consecinţă de existenţa unei poluări genetice sau biologic-
informaţionale la nivelul ecosistemului. Pentru a preveni astfel de dezechilibre,
deseori cu urmări economice dezastruoase, se impun studii ecologice detaliatee
înainte de introducerea oricărei specii străine.
În contextul celor enunţate, se desprinde concluzia că resursele
informaţionale genetice ale speciilor ce alcătuiesc o biocenoză generează un tip
nou de resurse informaţionale paragenetice reprezentate de modelele cenotice
care rezultă din interconectarea speciilor, respectiv din coevoluţia
genofondurilor acestor specii. Ambele tipuri de resurse sunt circumscrise prin
conceptul de biodiversitate (O. E. Wilson, M. F. Peter, 1988). După nivelul de
organizare şi gradul de detaliere se disting mai multe tipuri de diversitate,
respectiv de resurse informaţionale : diversitatea intraspecifică (genetică),
diversitatea specifică (taxonomică), diversitatea cenotică (ecologică),
diversitatea spaţială (a peisajului) (R. Barbault, 1997, P. Galland, Y. Gonseth,
1991, J. Blondel, 1995).
Distribuţia pe glob a resurselor genetice respectiv a biodiversităţii în
ansamblul ei este neuniformă şi depinde în cea mai mare parte de factori
esenţiali temperatură şi umiditate, ceea ce face să existe şi sub acest aspect
regiuni bogate cum sunt cele ecuatoriale şi sărace în apă sau largul oceanelor
sărace în substanţe nutritive. În consecinţă este absolut necesar ca atunci când
se apreciază biodiversitatea (bogăţia resurselor informaţionale) să se ţină seama
de structura şi repartizarea acesteia pe regiuni geografice cu însuşiri ecologice
caracteristice ; necesităţile de conservare se raportează la scară locală şi
regională şi nu la scară globală.
Constituirea biodiversităţii spontane s-a realizat printr-un proces
natural de diversificare a speciilor şi de ocupare a tuturor bitopurilor acvatice şi
terestre prin remaniere continuă. fapt ce arată că potenţialul, patrimoniul
genetic se autoreproduce, este inepuizabil în timp cu condiţia ca factorii externi
să nu împiedice acest proces. Pe parcursul evoluţiei lumii vii au existat
perioade de extincţie masivă a unor specii urmate de explozii evolutive, aceste
perioade sunt apreciate la durate de milioane de ani fapt care a făcut posibilă
înlocuirea speciilor şi biocenozelor dispărute cu altele adecvate noilor condiţii
de mediu, extincţia naturală continuă şi astăzi în ritm redus de 1-2 specii/an (E.
O. Wilson, 1992, F. Smith, 1966).
Omul a influenţat profund şi într-o perioadă scurtă structura şi evoluţia
biodiversităţii fie ca rezultat al unor acţiuni voluntare, fie ca rezultantă a unor
acţiuni involuntare cu efect cumulat neprevăzut. Activitatea umană a avut ca
efect pe de o parte diversificarea unor resurse genetice destinate satisfacerii
propriilor necesităţi (domesticire, ameliorare) iar pe de altă parte de sărăcire în
resurse genetice a teritoriilor locuite (cules, vânătoare, modificare de biotop).
Activitatea umană de amplificare a biodiversităţii se desfăşoară pe două
planuri : îmbogăţirea diversităţii intraspecifice a plantelor şi animalelor
domesticite şi crearea unor ecosisteme noi inexistente în natură, cu
caracteristici cenotice şi funcţionale proprii (agroecosisteme). Pe fondul
patrimoniului genetic spontan, omul a determinat diferenţierea a două secţiuni
caracteristice prin structură şi funcţiuni : patrimoniul genetic agricol şi
patrimoniul genetic microbiologic. Prin selecţie îndelungată, hibridare şi mai
nou prin inginerie genetică au fost create soiuri/rase şi respectiv suşe de
microorganisme cu însuşiri favorabile omului, cu puţine excepţii procesul de
diversificare nu a depăşit limitele speciei dar este posibil ca aceste limite să fie
în viitor depăşite, prin tehnologiile de transfer interspecific de gene. Chiar dacă
procesul va fi posibil el se va aplica în primul rând la speciile de interes
economic, astfel că biodiversitatea spontană, de ansamblu nu va putea fi
conservată prin astfel de metode. În plus, introducerea unor specii artificale
(transgenice) în genofondul planetei, crează îngrijorare privind efectul pe care
dezvoltarea acestora le-ar avea asupra celorlalte specii; procesele induse de
introducerea unor specii alohtone pe unele continente nu îndeamnă la
optimizarea în privinţa integrării noilor specii în biosfera actuală.
Crearea de ecosisteme antropice determină o creştere a biodiversităţii
spaţiale cu condiţia ca aceste ecosisteme să ocupe sub formă de mozaic, până la
50% din suprafaţa unui teritoriu. Aceste ecosisteme se dispersează azonal pe
fondul unor ecosisteme sau biomuri naturale care ocupă relativ uniform
suprafeţe mari de teren creând o diversificare a peisajului, în acelaşi timp
ecosistemele antropice sunt mai sărace în specii astfel că din acest punct de
vedere la scară mai redusă biodiversitatea scade.
Din nefericire, acţiunile omului au ca rezultat evident reducerea
biodiversităţii. Într-o perioadă de câteva milenii şi în unele regiuni doar de
câteva secole el a provocat extincţia rapidă a numeroase specii fără a avea
posibilitatea să le înlocuiască în aceeaşi măsură cu altele noi, ca urmare
dezvoltarea civilizaţiei umane se corelează cu un proces continuu de eroziune
(sărăcire) a patrimoniului genetic mondial. Se apreciază că 5-10 specii de
plante şi animale se sting (unele nici măcar descrise) în fiecare zi (1000 –
30.000 specii/an Mc Neely J. 1992) ca urmare a activităţii directe sau indirecte
ale omului. Raportate la dimensiunile globale ale patrimoniului genetic, cifrele
nu par îngrijorătoare dar se cuvine subliniat faptul că speciile care dispar sunt
în primul rând plante sau animale superior organizate, de maximă importanţă
pentru funcţionarea biosferei şi pentru prosperitatea societăţii umane, şi că în
nici o regiune de pe Pământ observaţiile nu ne îndreptăţesc să sperăm că
pierderile sunt compensate de diferenţierea concomitentă a altor specii.
Gândind la durata de existenţă viitoare pe care o dorim societăţii umane
şi biosferei în general, ritmul de eroziune antropică a genofondului, cu evidente
tendinţe de accelerare, constituie o problemă tot atât de neliniştitoare ca şi cea a
epuizării unor resurse geochimice sau energetice.
Reducerea biodiversităţii de către om s-a manifestat şi la nivelul
ecosistemelor şi a spaţiului geografic (peisajului) prin înlocuirea ecosistemelor
naturale din regiuni întinse prin ecosisteme antropice agricole, forestiere,
urbane cu compoziţie, structura şi homeostazie redusă; instalarea unor astfel de
ecosisteme este precedată de obicei de ample acţiuni de uniformizare a
biotopului.
Patrimoniul genetic (genofondul) spontan
Genofondul spontan se compune din informaţia genetică a tuturor
speciilor de plante şi animale sălbatice de pe un teritoriu. Aceste specii
funcţionează prin populaţiile lor ca elemente componente ale ecosistemelor din
teritoriul respectiv.
Importanţa speciilor în ecosisteme este de obicei sesizată după
dispariţia lor când se observă perturbaţiile produse de această dispariţie.
Speciile sunt părţi componente ale ecosistemelor, ele asigură structura şi
funcţionarea acestora cu desfăşurarea stabilă a circulaţiei biogeochimice şi
energetice. Pauperizarea în specii a ecosistemelor echivalează cu distrugerea
unei părţi din reţeaua acestor circuite ce duce la perturbări în funcţionare şi la
posibila lor prăbuşire. În acelaşi timp, fiecare specie din ecosistem exercită o
presiune selectivă asupra celorlalte specii, evidenţiindu-se ca factor de
stabilizare a genofondului ecosistemului şi ca factor de evoluţie (speciaţie).
Astfel, distrugerea sau reducerea unor efective de carnivore din anumite
regiuni, au scos în evidenţă că aceste specii au numai rol reglator ci şi rol
sanitar în raport cu populaţiile de specii erbivore din ecosistemele regiunii. În
absenţa carnivorelor presiunea selecţiei naturale scade la nivelul genofondului
erbivorelor făcând posibilă acumularea, mai ales în populaţiile mici a unor
gene cu efect negativ şi instituirea unei stări de declin ce duce până la urmă la
extincţie. În virtutea datelor enunţate biosfera sărăcită în specii poate fi expusă
degradării pierzându-şi capacitatea de autoregenerare.
 Importanţa economică a speciilor spontane este remarcabilă atât prin
prisma menţinerii în limite compatibile cu activităţile socio-economice şi cu
viaţa însăşi a parametrilor mediului cât şi prin prisma utilizării sale ca rezervor
de resurse pentru bunăstarea societăţii :
- Biodiversitatea ecosistemelor asigură un ritm înalt al funcţiilor de
regenerare a resurselor esenţiale (apă, oxigen) în cadrul circuitelor de absorbţie
a deşeurilor activităţii umane.
- Flora şi fauna spontană reprezintă rezervoare remarcabile de resurse
utilizabile direct : masă lemnoasă, alimente, plante medicinale. Speciile
vegetale spontane pot deveni în orice moment importante plante de cultură cum
sunt de dată relativ recentă sfecla de zahăr (sec. VIII), mucegaiul de
penicilină )sec. XX) şi numeroase plante cormofite medicinale sau numeroase
cormofite.
- Speciile sălbatice vegetale şi animale înrudite cu cele domestice pot
constitui resurse de gene de rezistenţă faţă de boli şi dăunători, posibil a fi
transferate prin tehnici proprii ingineriei genetice la speciile domesticite.
Exemplul clasic al acestor posibilităţi îl reprezintă transferul de la unele
graminee spontane (Aegilops umbellata, Agropyron sp.) a unor gene de
rezistenţă la rugină şi făinare în genofondul unor soiuri de grâu.
Introducerea unei specii spontane în circuitul economic sau transferul
de gene sunt limitate de cunoştiinţe asupra valoriilor, a tehnicilor existente sau
de lipsa unor necesităţi imediate.
Ambele procese se desfăşoară în timp pe seama unui genofond a cărui
valoare nu poate fi real evaluată decât în momentul ivirii condiţiilor de
domesticire sau transfer : toate acestea constituie argumente pentru menţinerea
unui genofond spontan cât mai variat.
Evoluţia îndelungată a omului în cadrul unor ecosisteme naturale sau
puţin artificializate a determinat pe plan spiritual stabilirea cu natura sălbatică a
unor raporturi de adâncă rezonanţă afectivă. Perturbarea acestor raporturi are
serioase implicaţii asupra zonelor adânci ale trăirii emoţionale, fiind una din
cauzele carenţei afective şi a numeroase boli psihice din marile metropole.
Numeroase anchete arată că 11-24 % din locuitorii aglomerărilor urbane sunt
psihopaţi, pentru ei evadările de la sfârşitul săptămânii şi vacanţele din zonele
naturale nu sunt decât încercări de restabilire chiar şi pentru scurtă durată a
legăturilor cu natura. Studii de cuantificare a acţiunii binefăcătoare a unor
ecosisteme complexe cum sunt pădurile, asupra stării de sănătate şi regenerare
psihică a populaţiie umane, aduc noi argumente în pledoaria pentru
conservarea integrală a genofondului spontan.
Ecosistemele biosferei reprezintă structuri ce oferă populaţiilor umane
nu numai cadrul dezvoltării lor materiale ci şi spirituale. Ele, asigură, în
ansamblu şi prin constituienţii lor, resursele informaţionale, inclusiv cele
emotive, pentru creaţia culturală regăsindu-se cu vigoare în culturile populare,
pe care le circumscriu împreună cu alţi factori unor teritorii ecologice şi
geografice precis delimitate (L. Blaga, 1936). Sărăcirea patrimoniului genetic
mondial şi uniformizarea ecosistemelor apar ca pericole nu numai pentru
bunăstarea materială a omenirii ci şi pentru evoluţia sa spirituală în viitor.
Procesul de eroziune al patrimoniului genetic spontan
Culesul şi vânătoarea asigurau la începutul civilizaţiei umane întregul
necesar de hrană şi chiar după practicarea agriculturii au continuat să fie surse
de satisfacere a necesităţilor alimentare sau de altă natură. Prin aceste
îndeletniciri s-a permanentizat extragerea aceloraşi specii utile sau îndepărtarea
speciilor concurente pentru om. Acestor acţiuni impuse de lupta pentru
supravieţuire, omul le-a adăugat cu timpul capriciile vânătorii sau colectării
mai puţin selective, pentru satisfacţi emoţionale şi estetice.
Culesul unor specii medicinale ca Adonis aestivalis, Angelica
archangelica s.a la noi sau Rauwolfia serpentina în sud-estul Asiei au redus
semnificativ, uneori până la pragul de extincţie efectivele lor populaţionale.
Vânătoarea mamiferelor mari şi restrângerea ecosistemelor lor au dus la
dispariţia din fauna noastră a unor specii relativ frecvente : ca bourul (Bos
primigenius), zimbrul (Bison bonasus), castorul (Castor fiber) s.a.
Păstoritul şi agricultura au necesitat întotdeauna spaţii întinse de pe
care ecosistemele naturale şi îndeosebi cele forestiere au fost înlăturate prin
incendiere şi defrişare, lăsând locul agroecosistemelor. Transformarea
habitatelor a dus la reducerea efectivelor sau dispariţia unui număr
impresionant de specii evidenţiate cu brutalitate mai ales în teritoriile
geografice ocupate relativ de către europeni. Specii ca : bujorul de stepă
(Paeonia tenuifolia), dropia (Otis tarda), vipera de stepă (Vipera ursini) şi-au
redus simţitor arealul îndeosebi ca urmare a desţelenirii în scop agricol al
habitatelor lor.
Introducerea accidentală sau conştientă a unor specii de animale şi
plante în ecosisteme noi au avut, în numeroase cazuri consecinţe dezastruoase
asupra florelor şi faunelor autohtone. Australia şi Noua Zeelandă sunt
simboluri ale înlocuirii unor specii autohtone (îndeosebi mamifere marsupiale)
prin altele noi cu nişe ecologice asemănătoare. Transportul accidental al unor
specii producătoare de boli şi dăunători a provocat în regiunile noi distrugerea
unor specii gazdă echivalente celor existente în regiunile de origine. Cu absenţa
unor măsuri energice ale omului : viţa europeană (Vitis vinifera) şi filoxera
(Phyloxera vastratix) şi albina (Apis melifica) atacată de paraziţi proveniţi din
Asia de Sud-Est.
Poluarea mediului înconjurător produce ameninţare de mare proporţii
asupra întregului genofond inclusiv uman. Efectelor toxice fiziologice
manifestate la nivelul fiziologic li se alătură altele de natură mutagenă ce vor
putea afecta nu numai structura, genofondurile uneia sau alteia ci prin eliminări
succesive va afecta însăşi structura patrimoniului genetic mondial.
Conservarea resurselor genetice spontane a avut pe parcursul istoriei
caracter sporadic, flora şi fauna sălbatică fiind considerate inepuizabile iar
omul stăpânul lor absolut. Scrierile antice relatau dezaprobator masacrele
animalelor sălbatice în circuri iar cele din evul mediu vânătorile devastatoare
organizate de nobili. Concepţiile integratoare ale omului în biosferă alături de
celelalte specii au dezvoltat la chinezi şi maerindieni, atitudini de respect şi
protecţie pentru flora şi fauna spontană.
În Europa Medievală au început să fie organizate primele arii protejate
ca rezervaţii de vânătoare nobiliare, cunoscute la noi cu denumirea de branişti.
Conceptul de ocrotire a naturii şi implicit a resurselor genetice, cu
sensul de astăzi s-a cristalizat la sfârşitul secolului XIX. Gravele distrugeri
provocate naturii americane după protestul câtorva oameni de ştiinţă şi iubitori
de natură care au impus recunoaşterea valorii de patrimoniu a unor arii cu
natură puţin afectată de om şi declararea lor în anul 1872 ca parcuri naţionale.
Aceste parcuri aveau ca scop să pună la adăpost de influenţa distructivă a
omului, specii de plante şi animale rare, privelişti deosebite şi să servească şi
ca loc de recreere. După modelul american toate celelalte ţări au iniţiat acţiuni
de ocrotire, majoritatea parcurilor existente astăzi fiind create la cumpăna
dintre cele două veacuri. Din necesitatea de coordonare a activităţilor de
ocrotire a fost creată sub egida UNESCO în anul 1948 Uniunea Internaţională
pentru Conservarea naturii la care a aderat şi România.
Concepţia despre valoarea excepţională a speciilor spontane şie
cosistemelor naturale s-a impus în problematica generală a lumii contemporane
subliniind necesitatea ocrotirilor alături de cele mai mari creaţii ale umanităţii.
În anul 1972 ONU ţine la Stockolm prima Conferinţă privind mediul
înconjurător şi în acelaşi an UNESCO, instituţie specializată a ONU, adoptă
Convenţia pentru protecţia patrimoniului cultural şi natural în care se definesc
unitar cele două componente ale patrimoniului mondial incluzând şi habitatele
pentru specii de animale şi plante ameninţate care au valoare excepţională din
punct de vedere ştiinţific sau conservativ.
În România, prima lege de ocrotire a naturii a fost votată în anul 1930
şi prevedea declararea de monumente ale naturii, rezervaţii şi crearea Parcului
Naţional Retezat. Studiul şi administrarea obiectivelor de ocrotire a naturii au
fost încredinţate Comisiei de Ocrotire a Naturii de sub egida Academiei
Române. Prima lege a fost urmată de alte reglemntări: Decretul Consiliului de
Miniştri 237/1950, Legea privind protecţia mediului înconjurător 9/1975,
completate de legi privind protecţia vânatului, protecţia pădurilor, protecţia
apelor, protecţia solurilro etc. Astăzi conservarea resurselor genetice spontane
este reglementată de Legea 137-1995 care din nefericire nu este însoţită de
reglementări actualizate în acest domeniu. Activitatea de ocrotire este
încredinţată Ministerului şi la nivelul judeţelor Agenţiilor care ar trebui să
asigure măsurile necesare pentru organizarea şi desfăşurarea efectivă a
genofondului autohton (V. Cristea 1995, Z. Oarcea, 1999, V. Soran şi colab.,
2000).
Unităţile de conservare a resurselor genetice spontane sunt variate ca
mărime şi alcătuiesc un sistem necesar pentru a asigura conservarea cât mai
bine a speciilor, ecosistemelor şi fenomenelor geologice sau peisagistice :
Monumentele naturi sunt specii de plante şi animale, fenomene
geologice şi peisaje de importanţă deosebită, care necesită măsuri de protecţie.
Dintre numeroasele plante rare, declarate monumente ale naturii la noi în ţară
se pot cita : floarea de colţ (Leontopodium alpinum), tisa (Taxus baccata),
bujorul românesc (Paeonia peregrina var. romanica), nufărul termal
(Nymphaea lotus var. thermalis), garofiţa Pietrii Craiului)Dianthus callizonus),
iar dintre animale : capra neagră (Rupicapra rupicapra), acvila de munte
(Aquila chryseatos), dropia (Otis tarda), pelicanul (Pelecanus onocrotalus),
broasca ţestoasă (Testudo graeca ibera).
Rezervaţiile naturale reprezintă arii destinate să protejeze în mediul lor
specii de plante şi animale sau fenomene geologice şi peisaje. Ele cuprind un
nucleu strict protejat, înconjurat de o zonă tampon în care acţiunea umană este
limitată. Dintre rezervaţiile naturale se remaarcă cele din cheile sălbatice ale
unor râuri (Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile Nerei), unele porţiuni din
regiunea montană (Pietrosul Mare, rezervaţia Bâlea, Muntele Cozia, Bucegi,
Penteleu, Ceahlău) şi mai puţine rezervaţii din zona de câmpie şi litoral
(Hagieni, Satchinez, Agigea).
Parcurile naţionale circumscriu zone naturale întinse cu ecosisteme
puţin afectate de om, cu specii şi peisaje de o deosebită valoare. Ele sunt
ocrotite de cea mai înaltă autoritate din stat şi reprezintă bunuri ale
patrimoniului naţional. În România există un singur parc naţional, cel din
Retezat ce ocroteşte specii, fenomene geologice, ecosisteme şi peisaje de o
valoare remarcabilă şi aşteaptă în stadiu de proiect alte parcuri naţionale care ar
trebui să formeze o reţea complexă la nivelul întregii ţări (Z. Oarcea, 1999).
Rezervaţiile biosferei sunt arii reprezentative ce includ deopotrivă
ecosisteme naturale şi modificate în care se acordă atenţie tuturor speciilor şi
nu numai celor rare, precum şi aşezărilor umane şi modului de exploatare
tradiţională a resurselor ; în felul acesta rezervaţiile biosferei, au întinderi mari,
constituie eşantioane reprezentative pentru anumite regiuni ale globului.
Rezervaţiile biosferei sunt declarate obiective de patrimoniu de interes
mondial. În ţara noastră este declarată ca rezervaţie a biosferei o mare suprafaţă
din Delta Dunării.
Conceptul actual de conservare a biodiversităţii este rezultatul unui
secol de dezbateri şi restructurări succesive. Aceasta are la origine
recunoaşterea importanţei speciilor de plante şi animale şi de necesitatea
măsurilor de protejare a celor ameninţate cu dispariţia (monumente ale
naturii) ; ca urmare primele măsuri au vizat înlăturarea intervenţiei umane pe
arii destinate să protejeze aceste specii, ecosisteme sau alte fenomene naturale
rare. Ulterior, pe parcursul anilor noţiunea de protecţie sau ocrotire a adăugat
conţinutului său o componenţă activă, cumulând şi acţiunile omului de
monitorizare şi intervenţie concretă pentru asigurarea perpetuării speciilor, în
cazul acesta noţiunea de ocrotire a fost treptat înlocuită cu cea de conservare.
Definirea conceptului de biodiversitate şi aplicarea sa la scară regională
sau globală dă o nouă dimensiune conceptului şi acţiunilor de conservare a
resurselor genetice spontane.
În noul context se recunoaşte importanţa conservării tuturor speciilor
(nu numai a celor rare) dintr-un ecosistem şi a conservării la nivel regional a
unui mozaic de ecosisteme naturale şi seminaturale care să acopere minimum
50 % din suprafaţa totală a acestei regiuni. Aceste arii naturale protejate ar
trebui să fie repartizate pe tot teritoriul şi să fie conectate între ele prin
coridoare care să facă posibilă circulaţia speciilor spontane într-o reţea
cuprinzătoare, în ochiurile căreia se dispun ecosistemele antropice mai mult
sau mai puţin transformate (Pan-European Biologica, Landscape Diversity
Strategi Strasbourg, 1995). Reţeaua regională de arii protejate, interconectate
tinde să suplinească imposibilitatea de a pune sub ocrotire arii foarte extinse
(mai ales în Europa) şi asigură rezerva locală de specii pentru activităţile de
reconstrucţie ecologică, în plus astfel de arii dispersate cu natură sălbatică oferă
un minim de confort estetic şi psihic.
Patrimoniul genetic (genofondul) agricol
Genofondul agricol este format din totalitatea speciilor şi varietăţilor de
plante cultivate şi animale domestice. S-a individualizat ca parte distinctă a
patrimoniului genetic spontan prin activitatea de domesticire practicată de către
om de la începuturile agriculturii până astăzi. Procesul are ca urmare creşterea
diversităţii intraspecifice şi odată cu apariţia soiurilor şi arselor locale se
produce o extindere a valenţei ecologice a speciilor cultivate care ocupă
biotopuri foarte variate în comparaţie cu cele originare. În funcţie de rezultatul
acestei activităţi se disting cinci niveluri de domesticire reprezentate prin
varietăţi sau compelxe de varietăţi (J. Barloy, 1999).
- varietăţi profund transformate selecţionate ca genitori;
- soiuri, rase actuale obţinute prin selecţia modernă sau biotehnologii
(hibrizi);
 -soiuri sau rase primitive (tradiţionale sau rase locale), selecţionate de
agricultori pe parcursul unei lungi perioade de timp, ce au o mare bogăţie
genetică şi adaptare la mediu;
- varietăţi subspontane (sălbăticite) ale unor specii cultivate de plante
sau rase de animale ce au jucat un rol important în fluxul de gene schimbate cu
varietăţile şi rasele primitive;
- specii sălbatice, strămoşi ai plantelor cultivate şi ai animalelor
domestice sau foarte înrudite cu acestea, ce deţin deseori caractere importante
pentru selecţionator.
Constituirea genofondului agricol actual. Speciile dometsice (plante şi
animale) au parcurs în esenţă de-a lungul existenţei sale trei etape (A. T. Szabo
1978, J. Barloy, 1999).
Prima etapă corespunde evoluţiei speciei în condiţii naturale.
Genofondul populaţiei sale este supus acţiunii selective a habitatelor şi reflectă
gradul de adaptare al speciei; la un moment dat acest genofond are structură
echilibrată şi stabilitate mare în raport cu condiţiile cologice existente.
Etapa a doua începe odată cu selecţia primitivă când omul identifică şi
extrage din genofondul ecosistemelor naturale specii interesante pentru
satisfacerea necesităţilor proprii pe care la început le protejează, apoi le asigură
reproducerea. Se constituie astfel populaţii al căror genofond diferă de al
populaţiilor spontane prin frecvenţa mai mare a unor gene ce determină
caractere favorabile omului. Aceste populaţii devin pe parcursul a numeroase
cicluri de selecţie soiuri şi rase primitive (tradiţionale). Genofondul soiurilor şi
raselor primitive se menţine în stare de heterogenitate ridicată determinată de
amplitudinile variaţiei individuale, comparabile în mare măsură cu cele din
populaţiile naturale. Prin hibridare în cadrul aceleiaşi specii sau cu specii
înrudite spontane genofondul agricol primitiv s-a îmbogăţit permanent cu gene
provenite din genofondul spontan.
Originea speciilor domestice (plante şi animale) a preocupat numeroşi
cercetători (A. de Candolle, 1882, N.I. Vavilov, 1926, C.D. Darlington, 1956,
1963, P. M. Jukovski, 1964, A. C. Zeven, P. M. Zhukovski 1975, I. R. Harlan
1971, W. G. Cox, D. M. Atkins 1979) care pe baza dovezilor arheologice a
răspândirii şi diversităţii genetice a speciilor strămoşi au stabilit principalele
regiuni în care a avut loc procesul de domesticire.
 În cazul plantelor cultivate au fost formulate două concepţii asupra
regiunilor în care acestea au fost luate în cultură: concepţia centrelor de origine
şi concepţia centrelor şi noncentrelor de diversificare formulată de N. I.
Vavilov (1926) stabileşte un număr de 12 regiuni în care s-a produs
domesticirea; acestea sunt caracterizate printr-o mare diversitate de varieăţi şi
hibrizi interspecifici, frecvenţa ridicată a alelelor dominante şi rezistenţa
genotipurilor la numeroase boli şi dăunători cu care au evoluat împreună. Din
aceste centre de origine, speciile cultivate au fost introduse în alte regiuni ale
globului unde au suferit un puternic proces de diversificare.
Răspândirea geografică extinsă, condiţiile ecologice şi tehnologiile
foarte variate au determinat diferenţierea unui mare număr de soiuri sau
populaţii cu structură genetică adecvată condiţiilor locale. Se apreciază (FAO)
că orezul (Oryza sativa) prezintă astăzi cca 1.200.000 varietăţi cultivate în
toată lumea. (J. Barloy, 1999). Fenomenul are ca urmare lărgirea sensibilă a
valenţei ecologice a speciilor cultivate.
Durata îndelungată a procesului de formare şi caracterul local al
soiurilor şi raselor tradiţionale au determinat strânse relaţii de coevoluţie între
genofondul acestora şi genofondul populaţiilor spontane de pe teritoriul în care
s-a format, manifestat cel mai evident prin frecvenţa ridicată a genelor de
rezistenţă la boli şi dăunători. Astfel, speciile şi soiurile de viţă de vie
americane (Vitis labrusca, V. berlandieri s.a.) au dobândit gene de rezistenţă
prin coevoluţie cu mana viţei de vie (Plasmopara viticola) şi filoxera
Phyloxera vastatrix); rasele de bovine « brachyceros » din Africa Occidentală
cu coarne scurte şi talie redusă sunt rezistente la trypanosomiază (Tripanosoma
sp.). Numărul mare de soiuri şi rase primitive, larg distribuite pe tot globul face
ca genofondul agricol tradiţional să aibă un caracter complex şi stabil în
ansamblul său.
Etapa a treia de evoluţie a speciilor domesticite are începuturile în
secolul al XIX-lea, odată cu introducerea pe scară largă în ameliorare, a
selecţiei individuale. Această metodă deosebit de eficientă a avut ca efect
creşterea spectaculoasă a productivităţii, ea a restrâns însă brusc variabilitatea
naturală a soiurilor şi a raselor realizând un nivel ridicat de omogenizare a
genofondurilor. S-au creat stocuri de gene destinate înmulţirii izolate şi
permanent verificate pentru asigurarea uniformităţii, ca o condiţie esenţială
pentru productivitatea ridicată. Numeroase soiuri şi rase intensive sunt rezultate
prin extragerea dintr-o populaţie a unui număr restrâns de genotipuri sau chiar
a unui singur genotip, astfel că baza ereditară a lor devine foarte restrânsă.
Aprecierea este valabilă chiar şi în cazul în care genotipul selecţionat întruneşte
gene de la unul, două sau mai multe soiuri sau rase diferite. Liniile
consangvinizate şi hibrizii proveniţi din acestea sunt exemple revelatoare de
populaţii uniforme.
Soiurile şi rasele intensive, puţine la număr, realizează producţii foarte
mari ceea ce face să se extindă cu repeziciune în toate regiunile globului.
Printr-un proces generalizat în ultimele patru decenii, acestea au înlocuit un
număr mare de soiuri şi rase tradiţionale sortite pieirii. Eliminarea unui soi
primitiv (sau specie) poate fi rezultatul renunţării la cultivarea unor terenuri din
zone cu condiţii ecologice vitrege, care asigură o productivitate socotită azi ca
neeconomică. Alacul (Triticum monococcum) se cultiva în epoca bronzului pe
tot cuprinsul spaţiului carpato-dunărean, apoi cultura sa a fost restrânsă treptat
la zonele cu climat aspru din Munţii Apuseni unde a continuat să
supravieţuiască până în anii 60 când a intrat brusc în declin, dispărând practic
din cultură. (A. T. Szabo 1978). Nişa sa ecologică a rămas liberă iar terenurile
ocupate, a căror producţie satisfăceau o parte din nevoile locale au început să
fie gospodărite sub nivelul anterior. În aceeaşi perioadă au fost eliminate din
cultură aproape toate soiurile tradiţionale de cereale. S-au mai păstrat doar
soiuri locale de arbori fructiferi în livezile tradiţionale din regiunile montane şi
colinare înalte dar pe parcursul ultimelor două decenii şi acestea au continuat
să dispară treptat (I. Coste, G.G. Arsene, 2000).
Rasa de bovine Sura de stepă, răspândită în sudul şi vestul ţării,
rezistentă la condiţiile de secetă şi păşunat pe pajişti puţin productive care a
furnizat pe parcursul a multor secole animalele pentru tracţiune sau rasa de
porci Stocli pretabilă pentru creşterea în stare de semisălbăticie în Delta
Dunării au dispărut practic din România în deceniul VII al secolului nostru.
Răspândirea pe suprafeţe mari a unui soi intensiv îl aduce în contact cu
numeroase populaţii spontane de boli, faţă de care genofondul acestora nu
deţine gene de rezistenţă. Chiar în cazul în care un soi are gene de rezistenţă
faţă de un anumit parazit este posibil ca aceste gene să devină la un moment
dat inutile ca urmare a apariţiei în populaţiile paraziţilor a unor rase noi sau a
proliferării unor rase cu efective reduse şi localizare limitată. Astfel, soiurile de
grâu : Bezostaia, Caucaz, Aurora, Lovrin 10, Fundulea 27 au fost eliminate din
cultură deoarece pe parcursul câtorva ani au favorizat proliferarea de rase de
rugină şi făinare faţă de care erau sensibile şi care produceau diminuări
apreciabile de recoltă.
Numeroasele cazuri de acest fel arată că genofondul alcătuit dintr-un
număr restrâns de soiuri şi rase, cu bază genetică restrânsă şi uniformizată, se
dovedeşte deosebit de vulnerabil atât la factorii biotici cât şi la cei climatici,
făcând necesară o permanentă muncă de creare a unor soiuri noi cu rezistenţă
controlată.
În 1970 mutaţia virulentă a unei helminthosporioze în SUA a
porumbului (Helminthosporium maydis) a provocat scăderea cu 15 % a
recoltei şi o pierdere de 1 miliard de dolari. În 1984 Xanthomonas campestris a
apărut o mutaţie foarte virulentă care a distrus 1/5 din plantaţiile de citrice din
Florida ; (J. Barloy, 1999).
În ultimul deceniu se profilează o nouă etapă în ameliorarea speciilor
domestice bazată pe ingineria genetică în domeniul mutagenezei, transferului
de gene, clonării etc. Ingineria genetică are deja posibilitatea să creeze specii
sintetice inexistente în natură şi să mărească astfel biodiversitatea în primul
rând a speciilor agricole. Implicaţiile ecologice pe care astfel de specii le vor
avea în modificarea ecosistemelor antropice şi naturale reprezintă un domeniu
controversat dar trebuie luat în seamă, având în vedere profundele modificări
produse de introducerea unor specii în teritorii noi.
Prin mutageneză şi hibridări interspecifice s-au transferat gene de
rezistenţă la rugină de la speciile spontane de graminee Aegilops sp.,
Agropyron sp. la grâu comun gene de rezistenţă la fuzarioză de la
Lycopersicum pimpinellifolium la tomate, gene de rezistenţă la făinare de la
Malus floribunda 821 la Malus domestica (J. Barloy, 1999)
Au fost deja create soiuri sau hibrizi de soia, rapiţă, porumb, bumbac
rezistente la erbicide ca glufosinat şi glyphosat (cu acţiune puternică şi
persistentă scăzută) prin transferul de gene de la bacteriile metabolizante ale
acestor substanţe (Streptomyces hygroscopicus, S. irridochromogenes).
Prezenţa unor astfel de varietăţi determină randamente de cultură crescute şi
implicit eliminarea soiurilor sensibile la tratamentele cu aceste erbicide.
Procesl determină o amplificare a eroziunii genofondului agricol. Pe de altă
parte cultivarea unor astfel de soiuri transgenice crează dependenţa strânsă a
agriculturii de câteva firme gigant ce îşi permit să producă acest material
genetic şi măreşte decalajele dintre ţările bogate şi cele sărace.
Procesele de clonare la animale crează vii dispute de natură etică
privind pericolul transferului acestei practici la nivelul speciei umane. Dincolo
de aceste dispute clonarea va determina ca şi celelalte tehnici utilizate în
prezent o creştere a uniformităţii genetice a raselor domestice.
Eroziunea şi conservarea resurselor genetice agricole Amelioratorii
secolului XX au creat soiuri şi rase cu calităţi deosebite folosind tezaurul
genetic diversificat de-a lungul unei perioade ce corespunde cu însăşi istoria
civilizaţiei, din care au selecţionat, sau pe baza căruia au realizat combinaţii
valoroase de gene. Restrângerea sortimentului de soiuri şi rase primitive va
lipsi pe viitorii amelioratori de acest privilegiu. Şi în viitor succesul ingineriei
genetice depinde cu siguranţă nu numai de gradul de stăpânire a metodelor ci
într-o măsură decisivă şi de rezervele de gene pe care omul le va avea la
dispoziţie în acel moment. Apare în acest context necesitatea fără echivoc a
conservării resurselor genetice din agricultura şi zootehnia tradiţională în
folosul generaţiilor viitoare. Organizarea realistă a conservării genofondului
agricol nu înseamnă renunţarea la extinderea soiurilor şi resurselor intensive,
ea are la bază însă crearea de stocuri speciale de gene numite destul de
impropriu bănci de gene.
Banca de gene reprezintă o colecţie de soiuri sau rase cu importanţă
actuală sau de perspectivă, pe care omul le conservă în vederea utilizării lor în
procesul de ameliorare. Sarcinile băncilor de gene constau în: colectarea
materialului genetic din propria ţară şi de peste hotare, studiul materialului şi
informarea amelioratorilor precum şi conservarea cât mai strictă şi economică a
resurselor genetice deţinute. Primele bănci de gene au fost create pentru
plantele de cultură, având ca precursori colecţiile de soiuri ale centrelor de
ameliorare, provenite din diverse regiuni ale globului şi menţinute în condiţii
de izolare prin cultivarea în câmpuri experimentale. Eşantioanele de seminţe
din diverse soiuri sau specii spontane sunt păstrate în depozite cu temperaturi
joase şi umiditate controlată. Chiar şi în aceste condiţii are loc scăderea puterii
de germinaţie şi apariţia de automutaţii în genotipul acestora, de aceea
seminţele din banca de gene sunt controlate periodic iar dacă puterea lor de
germinaţie scade la 50% sunt reînmulţite.
Prima bancă de gene a fost creată în SUA la Fort Collins (1958) având
capacitatea să depoziteze 180.000 de probe de seminţe de câte 450 g aparţinând
la numeroase specii. A urmat apoi crearea de noi bănci de gene pentru plantele
cultivate în propriile ţări la: Krasnodar (Rusia), Copenhaga (Danemarca), Bari
(Italia), Gateralben (Germania), Izmir (Turcia), Tapiaszele (Ungaria), Suceava
(România). Astăzi, funcţionează în lume centre internaţionale de conservare a
resurselor genetice pentru principalele plante cultivate care deţin colecţii
impresionante de eşantioane : CIMMYT (Mexic), conservă varietăţi de grâu,
orz şi porumb, CIAT-Columbia conservă varietăţi de fasole, manioc şi plante
furajere, CIP-Peru conservă varietăţi de cartof şi batate, ICARDA-Siria
conservă varietăţi de orz, grâu, specii leguminoase alimentare şi specii furajere,
ICRISAT-India conservă varietăţi de arahide şi mei, IRRI-Filipine şi WARDA-
Coasta de Fildeş conservă specii şi varietăţi de orez. IITA-Nigeria conservă
varietăţi de orez, igname, porumb, manioc, soia, ILCA-Etiopia conservă specii
furajere (J. Barloy, 1999).
În România resursele genetice ale plantelor agricole const’nd din cca
250.000 eşantioane se află sub formă de colecţii în cadrul staţiunilor de
ameliorare a plantelor. sau pentru un grup restrâns de plante vizate de institute
internaţionale de ameliorare.
Conservarea genofondului animalelor domestice constituie o necesitate
tot atât de urgentă ca şi conservarea genofondului plantelor de cultură,
realizarea ei are însă implicaţii financiare şi organizatorice mult mai mari.
Conservarea unei rase primitive presupune întrţinerea unor populaţii suficient
de mari uneori în condiţii economice neavantajoase, fapt pentru care
numeroase institute de ameliorare consideră mai firesc să achiziţioneze
genotipuri din diverse părţi ale lumii în momentul când au nevoie decât să
abordeze soluţionarea de viitor a conservării. Primele iniţiative în organizarea
unor bănci de gene animale au fost întreprinse în Anglia în 1964, cuprinzând 16
rase din diverse specii. În Ungaria se conservă efective pure din rasele de
bovine Sura de stepă, ovine- Ratca, porci- Mangaliţa. Iniţiativa engleză a fost
urmată la scurt timp de o dezbatere în cadrul FAO (1966) asupra priorităţilor
privind evaluarea, utilizarea şi conservarea resurselor genetice animale în urma
căreia au fost adoptate recomandările pentru a fi conservate :
- rase de animale de fermă larg utilizate în lume ca sursă de proteine şi
energie de tracţiune (bovine, bivoli, oi, capre, porci, păsări, cai, asini);
- animale adaptate la condiţii speciale de mediu (cămila în deşert, lama,
alpaqa, guanaco, vignona în platourile înalte andine, iakul în platourile Asiei
Centrale);
- animale cu caracteristici speciale (rezistente la boli şi paraziţi-
bovinele "brachyceros");
- rase ameninţate cu dispariţia sau diluarea caracterelor, ca urmare a
încrucişării;
animale domestice mici care s-au dovedit utile în anumite circumstanţe
(iepuri, cobai etc.);
- rase cu mecanisme fiziologice de adaptare la condiţii speciale (viaţa
pe insule izolate, nutriţie cu iarbă de mare);
- rase de importanţă istorică sau estetică (S. Oprescu, 1977).
Dificultăţile pe care le ridică conservarea raselor impun evaluarea cât
mai completă a genelor pe care le deţin şi a unităţii lor în perspectivă, ţinând pe
de o parte seama de performanţele productive ale acestora, iar pe de altă parte
de posibilităţile de realizare a acestor performanţe în condiţiile ecologice
concrete ale diverselor nişe ecologice dintr-un teritoriu. Evaluarea unei rase în
afara condiţiilor ecologice sau supraestimarea posibilităţilor economice de
schimbare a acestor condiţii poate duce la înlocuirea unei populaţii locale,
eficientă în condiţii grele de mediu cu alta care să nu reziste şi deşi valoroasă
să nu fie economică în astfel de condiţii. Reducerea sau pierderea în fosta
URSS a unor rase adaptate condiţiilor de stepă şi semideşert (vacile Kalmâţka,
Sura de stepă, oile Gissarskaia, Kurdiuk) sau adaptate condiţiilor din Siberia
(vacile iakute, găinile ucrainene) este apreciată ca o gravă pierdere pentru
economia unor întinse regiuni. În România rasele de bovine Sura de stepă, de
porci Stocli şi Mangaliţa sau de oi Ţurcana, astăzi cu efective reduse, erau bine
adaptate utilizării extensive a resurselor vegetale.
Conservarea resurselor de gene la animalele domestice poate fi realizată
prin :
 a.menţinerea unei rase în linii pure sub forma unor populaţii optim
dimensionate, scoase de sub influenţa factorilor ce pot modifica frecvenţa
genelor sau sub forma unor populaţii noi, create prin amestecul raselor şi
liniilor supuse conservării. Cel de-al doilea procedeu, mai ieftin, are
dezavantajul de a păstra doar gene separate şi nu ansambluri de gene ;
b.bănci de gene sub formă de colecţii de spermă, embrioni şi ovule
congelate (asemănătoare celor de material vegetal) ce ar urma să fie utilizate în
momentul necesar prin metode ce vor fi perfecţionate în viitor;
c.menţinerea unor rase tradiţionale în exploataţii agricole din regiuni
întinse înfiinţate sau nu pentru menţinerea acestora. În cele mai multe cazuri
ţările dezvoltate preferă să importe aceste rase din ţările nedezvoltate unde ele
se conservă in situ.
În România primele iniţiative de conservare a genofondului animalelor
domestice constau în crearea unor colecţii de rase şi varietăţi de găini.
Necesităţi ale programului naţional de ameliorare în zootehnie impun
conservarea unor rase locale bine adaptate unor condiţii ecologice speciale:
Mocăniţa şi Sura de stepă dintre bovine, Stocli şi Mangaliţa dintre porcine,
Carnabat, Ţurcana şi unele subpopulaţii de Ţigaie dintre ovine, precum şi rase
importante cu efective reduse în România: bovine - Jersey, Roşie daneză, porci
- Petrov, Marele alb sovietic, oi - Romney, Marsh, Suffolk etc. (C. Drăgănescu,
1975). Aceste rase fac parte integrantă din patrimoniul naţional pe care suntem
obligaţi să-l lăsăm urmaşilor cât mai bogat.
C. Patrimoniul genetic microbiologic
Patrimoniul genetic microbiologic este constituit din culturi (suşe) de
microorganisme izolate din natură sau obţinute prin mutaţii şi recombinare
genetică în scopul utilizării de către om. Domeniile de utilizare a
microorganismelor sunt foarte variate, unele dintre ele foarte vechi, altele
rezultate din necesităţile dezvoltării economice actuale : industria alimentară
(Saccharomyces sp., Lactobacillus sp., Acetobacter acetoc, Penicillium
expansum, P. camemberti), industria antibioticelor (Penicillium chrysogenum,
Streptomyces grisaeus, S. aureofaciens), fixarea microbiană a azotului
atmosferic (Rhisobium sp.), producerea de biomasă în culturi de alge
(Chlorella sp., Scenedesmus sp., Spirulina sp.) sau drojdii (Saccharomyces sp.),
epurarea solurilor şi apelor poluate cu diverşi compuşi: pesticide, petrol
(Streptomyces sp.).
Stimulate de importanţa economică a tehnologiilor microbiene
numeroase ţări şi-au constituit stocuri genetice reprezentate prin culturi de
microorganisme integrate în patrimoniul naţional propriu şi protejate juridic în
mod asemănător cu alte bunuri componente ale acestui patrimoniu ; extinderea
în numeroase ţări a regimului brevetelor şi asupra suşelor microbiene izolate
este suficient de revelatoare. Stingerea unei suşe microbiene echivaleză practic
cu a unui soi sau rase de organisme superioare, deoarece este foarte greu să
izolezi o nouă replică exactă a unei suşe particulare, întrucât rezervorul natural
este aproape infinit în dimensiuni şi complexitate când se consideră la scara
unei celule (Da Silva şi colab. 1976). Mai mult decât atât, mutantele obţinute
prin cultivare sau tehnologii genetice nu au nişe specifice în natură, singurul lor
mediu de trai fiind culturile de laborator; pierderea unor astfel de suşe este
definitivă şi irecuperabilă. Se cuvine a se sublinia situaţia particulară a
genofondului microbian al solurilor, supuse proceselor de eroziune şi modificat
în urma aplicării de îngrăşăminte chimice şi pesticide, precum şi importanţa pe
care acesta o va avea în viitor, nu numai ca rezervor pentru extragerea de suşe
valoroase, ci şi ca ansamblu biologic cu activitate fertilizatoare pentru
terenurile agricole.
Importanţa ştiinţifică şi practică a colecţiilor de culturi de
microorganisme impune conservarea cu responsabilitate a acestora. Un
exemplu de conservare eficientă şi cooperare internaţională în acest domeniu îl
constituie acela al populaţiei mucegaiului de penicilină (Penicillium notatum)
izolată de A. Fleming în 1928 şi distribuită gratuit tuturor laboratoarelor din
lume, interesate în studiul antibioticului. Pe suşa izolată de A. Fleming au fost
efectuate toate experienţele până în 1943, şi tot din ea au fost obţinute în
S.U.A. primele loturi de penicilină industrială. Activitatea de căutare a noi suşe
mai productive s-a desfăşurat ulterior pe mostre provenite din întreaga lume şi
pe un număr impresionant de mutante obţinute în laborator. Până la urmă din
aproape 100 000 de suşe examinate au fost reţinute doar câteva care produceau
în condiţii de cultură îmbunătăţite, de aproape de 1000 ori mai multă penicilină
decât suşa iniţială. Nu reprezintă oare şi suşa iniţială şi cele ulterior izolate
(unele aparţinând şi altor specii) resurse de o deosebită importanţă pentru
omenire ?
Necesitatea unei cooperării eficiente şi stabile în domeniul conservării,
studiului şi aplicaţiilor resurselor genetice microbiene a fost subliniată de
UNESCO încă din 1946, prin încurajarea activităţilor de studiu şi
implementare a tehnologiilor microbiologice. Începând din 1962 odată cu
fondarea Organizaţiei Internaţionale de Studii a Celulei (I.C.R.O) cele mai
multe acţiuni desfăşurate de UNESCO în această direcţie se desfăşoară în
cooperare cu această organizaţie. Tot în 1962, adunarea de la Ottawa a
Asociaţiei Internaţionale a Societăţilor de Microbiologie (I.A.M.S.) a stabilit o
secţie pentru colecţii de culturi, care în 1966 devine Federaţia Mondială pentru
Colecţiile de Culturi (W.F.C.C), organism cu activitate prodigioasă în
organizarea conservării şi schimbului de culturi de microorganisme. După
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului (Stockolm 1972), Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E), subliniind decalajul enorm între
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare în domeniul resurselor şi
tehnologiilor microbiologice, lansează un program mondial special, vizând
conservarea resurselor genetice microbiene şi accesibilitatea lor pentru ţările în
curs de dezvoltare. În spiritul acestui deziderat a fost constituit Comitetul
P.N.U.E. – UNESCO – I.C.R.I. de microbiologie, care la reuniunile din 1974 şi
1975 au propus crearea unei Reţele Mondiale de Centre de Resurse
Microbiologice (MIRCEN), care să încorporeze unităţi funcţionale, regionale şi
interregionale, axate pe gestiunea, distribuţia şi utilizarea resurselor de genuri
microbiene. Reţeaua de centre a sporit eforturile pentru conservarea resurselor
genetice şi mai ales a celor de bacterii fixatoare de azot. (Rhisobium sp.) din
ţări în curs de dezvoltare, cu vocaţie agrară, a favorizat perfectarea unor noi
tehnologii microbiene, destinate dezvoltării economiei rurale şi a servit pentru
instruirea şi difuzarea cunoştinţelor în microbiologie. Prima etapă în crearea
acestei reţele de colecţii a constat din instituirea, la Universitatea Queensland –
Brisbane (Australia), a unui centru mondial de strângere a datelor asupra
microorganismelor, universitatea dispunând nu numai de o importantă colecţie
de culturi ci şi de un repertoar mondial al colecţiilor de culturi de
microorganisme, editat în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Societăţilor
de Microbiologie şi cu sprijinul altor organizaţii internaţionale. A urmat
înfiinţarea unui centru tehnologic la Institutul Karolinska din Suedia, al unui
centru regional la Bangkok (Thailanda) şi numeroase reuniuni internaţionale pe
tema utilizării microorganismelor.
În România colecţiile de specii de microorganisme sunt distribuite în
funcţie de utilizarea lor practică, cele mai importante fiind : colecţia de
microorganisme de interes medical la Institutul « I. Cantacuzino », Bucureşti,
colecţia de microorganisme de interes alimentar la Facultatea de Tehnologia
Produselor Alimentare a Universităţii Galaţi şi colecţia de Rhizobium sp. la
Institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice Fundulea - Bucureşti.
În cercetarea tehnologiilor microbiene se conturează astăzi două direcţii
importante, una tradiţională îndreptată spre izolarea unor populaţii de
microorganisme şi ameliorarea lor pentru mărirea randamentelor enzimatice şi
o altă direcţie de utilizare a microorganismelor recombinate prin transferul de
genet sau de utilizare a acestora ca vectori de gene la plantele şi animalele
pluricelulare.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin Ecodezvoltare ?Dar prin Dezvoltare durabilă ?
2. Definiţi conceptul de Dezvoltare agricolă durabilă.
3. Care sunt criteriile de evaluare a durabilităţii agriculturii şi care
sunt aspectele pe care le vizează ?
4. Faceţi o paralelă între sistemul intensiv de agricultură şi
agricultura ecologică.
5. Arătaţi principiile şi obiectivele agriculturii ecolgice.
6. Arătaţi componentele agriculturii ecologice.
7. Arătaţi locul fertilizării chimice şi organice în agricultura
ecologică.
8. Care sunt mijloacele prin care se asigură fertilitarea solului şi
protecţia plantelor în sistemul de agricultură biologică ?
9. Enumeraţi resursele naturale din agricultură.
10. Arătaţi etapele şi factorii de care se ţine seama la zonarea
producţiei agricole.
11. Pentru care dintre intervenţiile antropice asupra biotopului agricol
este necesară potenţarea notelor de bonitare ?
12. Ce înţelegeţi prin resurse genetice, cum se clasifică şi ce
importanţă au ?
13. Ce înţelegeţi prin eroziunea resurselor genetice agricole ?
14. Ce este banca de gene ?

BIBLIOGRAFIE

1. Altieri A. M., 1986, L’Agroécologie, Ed. Debard, Paris.

2. Barloy J., 1994, Méthodologie d’études des pollutions d’origine
agricole (Recueil des commnications redigées,) M.E.F Univ. Şt.
Agr. Timişoara.
3. Barloy J., 1997, L’agriculture durable (Recueil de conferences),
AGRENA Rennes.
4. Bercea M., 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed.
Ceres Bucureşti.
5. Cavelier A., 1990, Les stratégies agricoles et la gestion de la
planète, în Agricultures alternatives (Cann Th-ed) ENSA Rennes,
15-26.
6. Chifu T., Murariu A., Mustaţă G., 1998, Fotosinteza şi
productivitatea ecosistemelor, Ed. Univ. „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi.
7. Commoner B., 1980, Cercul care se închide, Ed. Politică, Bucureşti.
8. Coste I., 1982, Omul, biosfera şi resursele naturale, Ed. Facla,
Timişoara.
9. Coste I., 1986, Ecologie agricolă, Lito I.A. Timişoara.
10. Lixandru B., 2003,Ecologie generală Ed. Eurobit Timişoara.
11. Müller P., 1990, L’agriculture de services: une nouvelle déffinition
du metier d’agriculteur in Agriculture alternatives,(Cann Th. ed)
ENSA Rennes, 85-94.
12. Negre R., 1990, Agriculture conventionelle, agriculture biologique
et cycle de vie, in Agricultures alternatives (Cann Th.-ed), ENSA
Rennes, 57-68.
13. O.E.C.D., 1997, Environmental indicators for agriculture,
Organisation for Economic Co-operation and Development, Paris.
14. Puia I., Soran V., Rotar I., 1998 – Agroecologie, ecolgism şi
ecologizare, Ed. Genesis Cluj-Napoca.
15. Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., 1998, Dezvoltarea
sustenabilă, o nouă paradigmă în simbioza om - natură, în Carlier
L., Puia I., Rotar I., 1998, For a better grass production, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 209-246.
16. Schubert R., 1990 – Öekologie, Ed. Fischer Jena.
17. Stugren B., 1982, Bazele ecologiei generale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
18. Stugren B., 1994, Ecologie teoretică, Casa de ed. Sarmis Cluj-
Napoca.
19. Şchiopu D., 1997, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
20. Şchiopu T, Vântu V., ş.a. 2002 – Ecologia şi protecţia mediului, Ed.
I.I. De la Brad Iaşi.
21. Tivy J., 1988, Agricultural Ecology, Longman Scientific and Technical,
New York.
22. Vădineanu A., 1998, Dezvoltarea durabilă (I, II) Ed. Univ.
Bucureşti.
23. Yli-Viikari A., 1999, Indicators for sustainable agriculture a
theoretical framework for classifying and assesing indicators,
Agricultural and Food sciences in Finland, 8, 3, 263-283.
24. * * * 2001, Problemes d’ethiques dans les secteurs de
l’alimentation et de l’agriculture, Collection FAO: Question
d’ethique, Rome.