Sunteți pe pagina 1din 36

UNIVERSITATEA DUNAREA DE JOS GALATI

FACULTATEA DE STIINTA SI INGINERIA ALIMENTELOR

ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

Teme seminar

Prof: Dr .Ing ANDREI CIOLAC

Student:Genoveva TECARU.

Specializarea :IPA, anul IV


GALAȚI -2020-2021

Teme

1. Teoria sistemică aplicată în studiul sistemelor biologice supraindividuale.


Ecosistemul: structură, categorii de ecosisteme diferențiate in funcție de productivitatea
primară.

2. Temperatura, factor al biotopului.


Apa, factor al biotopului.

3. Biocenoza sau comunitatea de plante și animale.


Structura biocenozei: indicii structurali.

4. Producția primară și producția secundară.


Principlalii poluanți ai atmosferei si efectele poluarii.

5. Încălzirea globală: cauze și efecte.


Poluarea apelor.

6. Sursele de ape uzate.


Epurarea mecanică a apelor uzate.

7. Epurarea biologică.
Epurarea biologică cu namol activ.
Tema nr 1 Genoveva Tecaru,IPA ,anul IV

Teoria sistemică aplicată în studiul sistemelor biologice supraindividuale.


Ecosistemul: structură, categorii de ecosisteme diferențiate in funcție de
productivitatea primară.
La sfârşitul anilor ’60 lumea a început să devină sensibilă la problemele legate de ecologie şi
conservarea naturii, în principal datorită degradării accelerate a calităţii mediului înconjurător.
Sporirea interesului pentru ecologie a avut efecte importante şi asupra învăţământului. Dacă până
atunci ecologia era considerată ca o subdiviziune a biologiei, ea s-a impus treptat ca o disciplină
de sine stătătoare. Ecologia include studiul unor fenomene şi procese fizice, chimice, biologice,
economice şi sociale şi formează o punte de legătură între ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi cele
economice. În anii ‘60 şi ’70 ecologia, dar în special latura militantă a acesteia, ecologismul, s-a
impus prin protestele sale, prin refuzul de a accepta dezvoltarea economică necontrolată, cu
impact negativ asupra mediului înconjurător. În ultimele decenii ecologia a evoluat spre
conceptul de coevoluţie între natură şi societatea umană. Astfel, activităţilor umane nu li se mai
opune acel ‘NU’ categoric care nu permite dialogul, ci sunt elaborate concepte şi soluţii pentru a
ieşi din criza de mari proporţii cu care ne confruntăm. În tabelul din figura 1.1. sunt prezentate
principalele evenimente politice, sociale, economice sau culturale care au avut un impact
semnificativ asupra sensibilizării populaţiei sau a clasei politice la problemele de mediu şi au
permis, cel mai adesea sub presiunea opiniei publice, adoptarea unor măsuri legislative la nivel
internaţional.

Ce este ecologia?

Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare ale


materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor
abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman şi relaţiile acestuia
cu componentele ecosferei.
Ecologia se ocupă cu sisteme cu grad de complexitate extrem de variabil, de la populaţii de
plante şi animale până la întreaga ecosferă. De aceea selectarea metodologiei de lucru este
esenţială în abordarea oricărui studiu ecologic.

Metoda analitică (carteziană) este o metodă care ignoră întregul şi se concentrează asupra
părţilor componente.

Metoda istorică (darwinistă) consideră că fiecare structură şi funcţie biologică este rezultatul
unui proces de dezvoltare în timp. Metoda urmăreşte să lămurească originea, caracterul adaptativ
şi semnificaţia biologică a acestui proces.

Metoda sistemică aplică teoria sistemelor în ecologie, considerând că:

 materia vie este organizată,


 unitatea organizatorică elementară este sistemul,
 sistemele vii sunt structuri ierarhizate.

Un sistem este definit în „Enciclopedia universală” ca fiind un ansamblu de fenomene şi


evenimente independente care este extras din lumea exterioară printr-o acţiune intelectuală
arbitrară, vizânduse tratarea acestui ansamblu cu un întreg.

Noţiunea de sistem are o mare importanţă pentru ştiinţă. Prin compararea sistemelor se pot
evidenţia unele trăsături comune ale lor, care ne permit înţelegerea mai profundă a modului în
care sunt organizate, cum funcţionează şi care sunt relaţiile dintre ele şi mediul înconjurător. Din
punct de vedere al relaţiilor cu mediul, sistemele au fost clasificate de I. Prigogine (1955) astfel:
- izolate (care nu presupun nici un fel de schimburi, materiale sau energetice cu mediul ambiant);
- închise (acele sisteme în care au loc numai schimburi energetice cu mediul ambiant, fără a se
produce şi schimburi materiale); - deschise (sistemele care se află în schimb de energie şi
substanţă cu mediul).

Criteriul de bază în identificarea şi delimitarea sistemului îl reprezintă schimburile de materie,


energie şi informaţie pe care acesta le realizează cu mediul extern. Pe baza acestui criteriu putem
descrie trei categorii de sisteme:

 Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu realizează schimburi de materie, energie şi
informaţie cu mediul extern.
 Sistemele închise realizează doar schimburi de energie şi informaţie cu mediul extern,
dar nu şi de materie.
 Sistemele deschise realizează schimburi de materie, energie şi informaţie cu mediul
extern. Trebuie menţionat că toate sistemele vii sunt sisteme deschise. De aceea, tot ce vă
voi prezenta în continuare se referă doar la sistemele deschise.

Principalele tipuri de sisteme biologice şi caracteristicile lor generale

 Nivelul individual, care include toate biosistemele reprezentate de organismele animale


sau vegetale, toţi indivizii biologici, indiferent de gradul lor de evoluţie.
 Nivelul populaţional, ocupat de sistemele supraindividuale, populaţii de plante sau
animale care aparţin aceleiaşi specii, sau care se confundă cu specia.
 Nivelul biocenotic, reprezentat de comunităţi de plante şi animale (biocenoze), care se
comportă ca sisteme biologice complexe.
 Nivelul biomic, pe care se situează sisteme de o complexitate superioară (biomi), formate
de asociaţii de biocenoze adiacente (acest nivel nu este unanim acceptat).
 Nivelul biosferei, reprezentat de ansamblul vieţii pe Pământ, adică de sistemul biosferei.

Din punct de vedere ecologic, sistemul populaţional este constituit din popualţia biologică sau
specie. Populaţia reprezintă de un grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii care ocupă acelaşi
areal. În principiu, o specie este reprezentată de cel puţin una (caz în care populaţia şi specia se
confundă), sau mai multe populaţii. La nivelul populaţiei se sesizează tendinţa dispersiei
indivizilor din zonele cu densitate crescută spre locaţii cu o mai mică densitate. O altă
caracteristică a populaţiei este aşa numita capacitate de suport, ceea reprezintă de fapt media
numărului maxim de indivizi pe care o populaţie îl poate atinge în anumite condiţii date.

Biocenoza include totalitatea indivizilor grupaţi în populaţii distincte ce ocupă un anumit biotop
(spaţiu sau volum fizic). Principala caracteristică a biocenozei o reprezintă relaţiile dintre
speciile componente (relaţii interspecifice).

Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor populaţii dominante de plante
şi animale, trăiesc într-un anumit climat specific de regulă unor zone geografice mai extinse.
Biomul poate fi privit ca o asociaţie de biocenoze adiacente din punct de vedere geografic ceea
ce le conferă particularităţi distincte. Deoarece, iniţial definirea biomului a fost aceea de
„formaţiuni (asociaţii) vegetale”, majoritatea biomilor sunt denumiţi după tipul vegetaţiei
dominante.

Ecosistemul: structură, categorii de ecosisteme diferențiate in funcție de productivitatea primară.

ECOSISTÉM, ecosisteme, s. n. Ansamblu format din biotop și biocenoză, în care se stabilesc


relații strânse atât între organisme, cât și între acestea și factorii abiotici. – Din fr. écosystème.

Clasificarea ecosistemelor

Un ecosistem nu are graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul
Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz).

După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

-Ecosisteme acvatice;

-Ecosisteme terestre.

O altă clasificare a ecosistemelor:


-ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, şi care se poate
autosusţine.

-ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.

-ecosistem tânăr - ecosistem în care producţia plantelor verzi întrece consumul organismelor
heterotrofe.

-ecosistem matur - ecosistem în care producţia plantelor verzi este aproximativ egală cu cea
a organismelor consumatoare.

-ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existenţă a speciilor
vegetale şi animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densităţii, abundenţei şi
diversităţii organismelor.

-ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenţia omului este parţială sau totală.

-ecosistem uman - ansamblul planetar în interacţiune al populaţiilor umane, împreună cu


factorii de mediu

Tema nr 2.

Temperatura, factor al biotopului.


Apa, factor al biotopului.

Biotopul reprezintă un mediu de viață cu caracteristici ecologice relativ omogene pe care se


dezvoltă o biocenoză .
În structura biotopului sunt incluse substanțele anorganice, factorii geografici, mecanici,
fizici, fizico-chimici și relațiile dintre acești factori. Structura biotopului determină
configurația ecosistemului, ea putând fi caracterizată de diferite tipuri de mediu: continental,
insular, edafic, acvatic etc.

 Factori geografici joacă un rol important în caracterizarea biotopului unui ecosistem.


Influența lor asupra organismelor dintr-un ecosistem este indirectă, prin imprimarea unor
trăsături particulare ale altor factori ecologici (lumină, temperatură, umiditate etc.)
 Factorii abiotici, care alcătuiesc biotopul, constituie o componentă activă a ecosistemului,
modificările lor din diverse motive (inclusiv poluare) determinând transformări ale
biocenozei și, implicit, ale ecosistemului.
 Factori mecanici- dintre factorii mecanici cei mai cunoscuți, cu rol important în
ecosistem, sunt cei reprezentați de mișcarea aerului (vântul) și apei (curenții), iar cu rol
mai puțin important, cutremurele de pământ și erupțiile vulcanice.
 Factori fizici:temperatura Lumina,focul
 Factori chimici:azot,oxigen.pH,salinitate,substante minerale din sol

TEMPERATURA- ca factor fizic, influențează structura, activitatea fiziologică,


comportamentul, distribuția și dinamica organismelor. Temperatura atmosferică condiționează în
mare măsură existența organismelor terestre, acționând asupra repartiției lor pe suprafața
globului.

 RELATIA:TEMPERATURA-VIETUITOARE
Temperatura este un factor abiotic de mare importanta care influenteaza viata. Temperatura
reprezinta factorul care determina in mare masura repartitia vietuitoarelor pe glob. Variatiile de
temperatura produc modificari in activitatea biocenazelor, in functie de anotimp. Procesele vitale
se desfasoara de regula intre 00C si 400C. Cu toate acestea exista organisme care suporta
temperaturi mult mai scazute (vietuitoarele din zonele polare) sau mult mai ridicate (animale de
desert).

 RELATIA:PLANTE-TEMPERATURA
Temperatura influenteaza cresterea plantelor. La majoritatea plantelor, fotosinteza creste in jurul
temperaturii de 300C, sub 00C producandu-se doar la conifere. In functie de temperatura optima
de crestere si dezvoltare plantele se impart in trei categorii:

MICROTERME- plante care traiesc in zone cu temperaturi scazute (0 0-150C) din regiunile temperate si
polare. Dintre aceste plante amintim: molidul, ghiocelul.
MEZOTERME- specii de plante ce cresc la temperaturi de 15 0-200C; sunt specii subtropicale ca:
portocalul,lamaiul,leandrul.
MEGATERME-specii de plante care traiesc in medii cu o temperatura de peste 20 0C, este caracteristica
zonei tropicale: palmierul, orhideea.
RELATIA ANIMALE-TEMPERATURA

Animalele au numeroase adaptari legate de temperatura. S-a constatat ca unele specii de pasari si
mamifere din zonele reci au indivizi mai voluminosi decat speciile inrudite din zonele calde. De
exemplu: ursul polar in comparatie cu ursul brun: ei pierd mai putina caldura, deoarece suprafata
corpului este mai mica in raport cu volumul lor. Animalele ca si plantele in functie de
temperatura optima in care se dezvolta se impart in trei categorii:

-MICROTERME (ursul polar, foca, morsa, etc.)

-MEZOTERME (scorpionul)

-MEGATERME (girafa, camila, etc.)

Schimbul de căldură

Organismele, fiind sisteme biologice deschise, au un permanent

schimb cu mediu înconjurător. Ele au o serie de mecanisme fiziologice şi

comportamentale pentru a regla temperatura corpului. Cu toate acestea

pentru unele ectoterme, temperatura corpului este variabilă mult în funcţie de

condiţiile de mediu:

 unele organisme au posibilităţi reduse de a-şi regla temperatura


corpului (plantele);
 unele sunt dependente în anumită măsura de sursele externe de
căldură (reptilele

Praguri de temperatură

Pentru toate organismele există un optim termic.

Temperaturile înalte pot conduce la inactivitate enzimatică sau dezechilibre metabolice, cum ar fi
la plante respiraţia care poate accelera fotosinteza conducând la moartea acestora. De regulă cel
mai frecvent efect al temperaturilor ridicate asupra organismelor ectoterme, rămâne
deshidratarea.

Apa.

Ca factor ecologic apa are o deosebită importanţă. constituie mediulintern al tuturor


organismelor reprezentând peste 90 % din compoziţiamateriei vii.

Apa are două trăsături importante:

 capacitate termică mare


 densitate maximă la temperatura de 40 ℃.

Capacitatea calorică mare a apei face ca aceasta să absoarbă o cantitate mare de energie termică
cu o modificare mică a temperaturii, astfel că viaţa acvatică este protejată de fluctuaţiile de
temperatură.

Formele prin care acest factor influenţează


activitatea biocenozelorsunt: precipitaţiile sub toate
formele şi umiditatea atmosferică.Pentru plantele
terestre sursa de aprovizionare cu apă o reprezintă
solul care funcţioneaza ca un rezervor, pentru apa
provenită din precipitaţii.

Plantele pot utiliza apa existentă în sol prin două moduri :

a) apa se deplasează către rădăcina plantelor;

b) rădăcina plantelor creşte către zona de sol aprovizionată cu apă.

 Cantitatea totală anuală de apă din precipitaţii determină caracterul general al


ecosistemului astfel: 0-250 mm anual – deşert
 250-750 mm – stepa,savana
 750-1250 mm
 pădurile din zonele umede >1250 mm
 pădurile ecuatoriale
Apa, ca substanţă chimică, este desigur un factor al biotopului extrem de important cu drastice
efecte limitative asupra activităţii biocenozelor. Dar apa este ea însăşi un mediu de viaţă pentru
un imens număr de organisme, cu biotopi specifici care determină funcţionarea unor ecosisteme
specifice extrem de complexe, ecosistemele acvatice. Mai mult, ponderea mediului acvatici
(peste 70% din suprafaţa totală a Pământului) precum şi calităţile specifice apei ca substanţă
chimică, determină importanţa globală a cesteia în climatul planetar.

Tema nr 3

Biocenoza sau comunitatea de plante și animale.


Structura biocenozei: indicii structurali.

Biocenoza cuprinde comunitatea de populații


(plante, animale, micro-organisme) caracteristice
unui biotop, aflate în relațiile specific ( apărare,
răspândire si hrănire ).

Cum influențează biocenoza biotopul:

- viețuitoarele au rol în circuitul substanțelor în


natură;

- organismele moarte modifică proprietățile solului, îmbogățindu-l în săruri minerale;

- eroziunea solului reduce intensitatea vântului;

- coroana arborilor reduce cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului.

Biocenoza este formată din populații de organisme care sunt grupate în cinci regnuri:

 Regnul Monera (bacterii)


 Regnul Protista (eucariote)
 Regnul Fungi (ciuperci)
 Regnul Plantae plante)
 Regnul Animalia (animale)
Componentele trofice ale biocenozei

Sub aspect trofic în biocenoze se deosebesc 3 componente de bază:

A. Producătorii – organisme autotrofe – plante verzi şi bacterii chimiosintetizante – capabile să


sintetizeze substanţe organice din substanţe minerale.

B. Consumatorii – organisme heterotrofe – care pot fi:

1.Consumatori primari sau fitofagele - organisme care consumă hrană vegetală. Ei sunt
reprezentaţi de: virusurile plantelor (virusul mozaicului tutunului); bacteriile care infectează
plantele spontane şi de cultură; ciupercile parazite pe plante (tăciunele porumbului - Ustilago
maydis; mălura grâului – Tilletia sp.); plantele superioare parazite pe plante (Orobanche,
Cuscuta) şi semiparazite (vâscul); animale fitofage (în ape: peşti ca roşioara, scoici, melci etc.;
pe uscat – melci, insecte, păsări (care se hrănesc cu fructe şi seminţe, ierburi): forfecuţa,
botgrosul, piţigoii etc., mamifere rozătoare şi erbivore. Toate aceste organisme îndeplinesc
funcţia de punere în circulaţie a materiei organice produse de plante şi transformarea acesteia în
biomasă animală, respectiv bacteriană

2.Consumatori secundari - reprezentaţi de bacteriofagi, virusurile animalelor, ciupercile parazite


pe animale, animalele zoofage: (în oceanrechinii, în apele continentale peştii răpitori - şalăul,
ştiuca, păsări ichtiofage - cormoranii, stârcii; pe uscat – păianjeni, insecte răpitoare , viermi
paraziţi, 38 reptile, păsări insectivore-rândunica şi răpitoare - bufniţa, mamifere carnivore –
vulpea). Aceştia contribuie la creşterea productivităţii biosferei, împiedicând pierderea energiei
şi distrugerea rapidă a substanţei organice.

3. Consumatori terţiari – carnivorele de vârf, nu sunt consumate de nici un fel de animale


(vulturul, râsul, leul, nisetrul, ştiuca). Ei utilizează ultimele resurse energetice ale substanţei vii
după transformările suferite în lanţul trofic. 4.Ssaprofagele – specii care se hrănesc cu substanţă
organică moartă, animală sau vegetală pe care nu o transformă în materie anorganică. Ele repun
în circulaţie substanţa şi energia care altfel ar fi fost degradată imediat de descompunători
(râmele, groparii, etc.). C. Descompunătorii – organismele care prin procese de oxidare şi/sau
reducere, transformă substanţa organică moartă, reducând
Indicatorii de caracterizare a structurii biocenozei

Caracterizarea structurii şi a rolului diferitelor specii în activitatea biocenozei precum şi


compararea cantitativă a biocenozelor între ele se realizează cu ajutorul unor indicatori:
frecvenţa, abundenţa, constanţa, dominanţa, fidelitatea şi diversitatea.

1) Frecvenţa (%) - reprezintă raportul dintre numărul de probe care conţin specia luată în studiu
şi numărul total de probe adunate în unitatea de timp. Acest indicator este influenţat de densitate
şi distribuţia spaţială a populaţiilor.

2) Constanţa se exprimă în funcţie de frecvenţă şi indică prezenţa unei specii în una sau mai
multe probe. Din acest punct de vedere speciile pot fi: - specii accidentale (F = 25%) - specii
accesorii (F = 26-50%) - specii constante (F = 51-100%)

3) Abundenţa relativă (%) a unei specii reprezintă raportul dintre numărul (sau biomasa)
indivizilor unei specii şi numărul (sau biomasa) indivizilor tuturor speciilor din probe.
Abundenţa relativă a unei specii într-o biocenoză nu este întotdeauna corelată direct cu
importanţa ei în funcţionarea

4) Dominanţa exprimă influenţa unei anumite specii în structura şi funcţionarea unei biocenoze.

5) Fidelitatea exprimă tăria legăturilor între speciile biocenozei. Este un indicator important
deoarece dă posibilitatea caracterizării biocenozelor, prin prezentarea unor specii sau unor
grupuri de specii, care pot deveni indicatoare ale biocenozei respective.

6) Diversitatea exprimă gradul de saturaţie în specii a unei biocenoze naturale. Este un indice
cantitativ complex al structurii biocenozei, care se poate calcula pornind de la numărul speciilor
şi abundenţa relativă a fiecăreia.

Diversitatea taxonomică sau diversitatea biologică este o noţiune cu aspect calitativ a cărei
importanţă în descrierea biocenozelor este în general recunoscută, dar a cărei semnificaţie în
funcţionarea ecosistemelor mai trebuie aprofundată. Este un indicator ecologic dependent de
numărul de specii dintr-un ecosistem şi de efectivul (numărul indivizilor) din fiecare populaţie
reprezentată în structura biocenozei.

Noţiunea de diversitate presupune două aspecte:


 numărul de taxoni distincţi, când se consideră fie numărul de specii, caz în care este
denumită diversitate specifică, fie numărul de genuri, în cazul diversităţii generice;
 maniera de reprezentare a unui număr dat de specii prin numărul de indivizi din fiecare
specie.

Pentru caracterizarea mai exactă a diversităţii, exprimarea numerică a


acesteia, prin indicele de diversitate este evident mult mai adecvată.
Există mai multe metode matematice elaborate pentru definirea indicelui
de diversitate dintre care le vom prezenta pe cele mai interesante.

Indicele Gleason (I) ia în calcul creşterea logaritmică a numărului de


specii (n) în funcţie de logaritmul zecimal al numărului de indivizi (N).

Indicele Simpson presupune că proporţia indivizilor de pe un anumit areal determină importanţa


speciei din care fac parte pentru diversitate.

Indicele Shannon-Weaver (Weiner) (H) nu este altceva decât un calcul al entropiei în condiţiile
unui ecosistem şi este adecvat deoarece entropia are acele calităţi pe care ar trebui să le posede
un indice al diversităţii.

Indicele Margaleff are avantajul că este foarte simplu de calculat.

Tema nr 4.

Producția primară și producția secundară.


Principlalii poluanți ai atmosferei si efectele poluarii

Producţia primară

Aceasta poate fi considerată ca fiind sinonimă producţiei autotrofe, ceea ce presupune sinteza materiei
organice pornind de la materia sub formă minerală de către producătorii primari.
În bilanţul producţiei autotrofe se vor distinge cu claritate noţiunile

 producţie brută, care poate fi exprimată de exemplu prin cantitatea de carbon fixat într-o
anumită perioadă de timp de către o biomasă vegetală dată;
 producţie netă, care reprezintă o valoare a procesului asimilaţiei vegetale nete, fiind în
fapt diferenţa dintre producţia brută şi respiraţia vegetală (manifestate în acelaşi timp);
 creşterea biomasei vegetale, ce reprezintă diferenţa dintre producţia netă şi consumul (sau
alte pierderi de materie organică) realizat în acelaşi timp; creşterea biomasei poate fi
negativă, reprezentând o diminuare a biomasei, în cazul în care pierderile de materie
organică în intervalul considerat sunt superioare producţiei nete.

Exprimarea producţiei primare şi în unităţi energetice este facilitată de transformarea masei


uscate a vegetalelor în echivalentul lor caloric.

Astfel:

 1 gram din substanţa uscată (SU) a plantelor terestre are valoarea calorică de 4,5
kcal;
 1 gram din SU a algelor conţine 4,9 kcal;
 1 gram de substanţă organică (SO) conţinută de plante terestre are 4,6 kcal;
 1 gram din SO a algelor are un echivalent energetic de 5,1 kcal.

Producţia secundară

Noţiunea de producţie secundară defineşte producţia datorată consumatorilor, adică a


organismelor animale de orice tip, ierbivore, carnivore, paraziţi, organisme detritivore sau
microorganisme descompunătoare (reducători) şi reprezintă de fapt biomasa acestor organisme,
mai precis energia acumulată în biomasa lor. Într-o comparaţie cu producţia vegetală, producţia
secundară este echivalentul producţiei primare nete.

Există trei raţiuni pentru care determinarea a producţiei secundare este mai complexă.
 Lanţurile trofice care sunt implicate în realizarea producţiei secundare sunt mai
numeroase şi multe dintre ele foarte complexe.
 Mare parte din valoarea producţiei secundare este consumată chiar pe măsură ce aceasta
este produsă, ceea ce determină o creştere de biomasă inferioară, comparativ cu producţia
dată de plante, care poate rămâne, de exemplu, neconsumată de animalele ierbivore în
procent de până la 80%.
 Încă nu s-au elaborat metode standard utilizabile pentru măsurarea carbonului fixat în
biomasa animalelor.

Principlalii poluanți ai atmosferei si efectele poluarii

Mediul inconjurator reprezinta ansamblul de elemente si fenomene naturale si artificiale de la


suprafata planetei, care conditioneaza viata in general si pe cea a omului in special.

Poluarea reprezinta contaminarea mediului inconjurator cu materiale care   interferează


cu sanatatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și
mediul în care trăiesc).

Privita din punct de vedere istoric, poluarea mediului a aparut o data cu omul, dar s-a dezvoltat si
diversificat pe masura evolutiei societatii umane, avand un trend ascendent si deosebit de rapid
incepand cu revolutia industriala de la sfarsitul sec. XVIII, iar descoperirea de noi surse de
energie a dus la sfarsitul sec. XIX la dezvoltarea de noi ramuri ale industriei si de noi tehnologii.
Aceasta revolutie industriala a dus la emanarea in atmosfera planetei a o serie de gaze si
substante toxice, in cantitati mult mai mari decat ar fi existat in mod natural. Deasemenea, au
aparut in aerul inconjurator, in suspensie, substante care au disparut in decursul erelor geologice
ale pamantului si care atenteaza la existenta vietii pe planeta. Din punct de vedere vizic,
substantele capabile sa produca poluare atmosferica sunt fie sub forma gazoasa, fie sub forma
unor particule solide, sau, mai rar, sub forma lichida. Dintre toate aceste substante, poluantii
gazosi detin ponderea cea mai mare, aproximativ 90%.

Principalele cauze ale aparitiei gazelor poluante sunt:


- arderea combustibililor lichizi,

-arderea combustibililor solizi,

-arderea masei lemnoase,

- arderea deseurilor,

- incendiile forestiere si ale pasunilor.

Dioxidul de sulf (SO2) se afla in mod natural in atmosfera in concentratii extrem de scazute,
activitatea vulcanica fiind principala sursa de dioxid de sulf. Principalele surse de poluare cu
dioxid de sulf sunt dependente de activitatea umana si reprezentate mai ales de activitatile care
presupun arderea combustibililor fosili. Datorita caracterului higroscopic accentuat, acidul
sulfuric reactioneaza cu ionii de amoniac sau ionii altor metale determinand aparitia unor sulfati
ai a acestora, de obicei solizi si nu foarte solubili care se depun la nivelul solului prin intermediul
precipitatiilor.

Hidrogenul sulfurat (H2S) intra in mod normal in componenta atmosferei ca urmare a unor
procese de fermentatie produse in absenta oxigenului (anaerobioza) in care sunt implicate
microorganisme specifice atat mediului terestru cat si celui acvatic.S-a estimat ca in urma
activitatilor industriale implicate in producerea derivatilor sulfului sau prelucrarea unor
minereuri cu continut de sulf se elibereaza anual in aer circa 3 milioane de tone echivalent sulf.
Se cunoaste faptul ca in zonele geografice considerate nepoluate concentratia considerata
normala a acestui gaz in atmosfera este de aproximativ 2 ppm. Eliminarea acestui poluant foarte
toxic din atmosfera se produce in mod natural prin procese chimice complicate care determina
oxidarea hidrogenului sulfurat prin producerea de dioxid de sulf.

Oxizii azotului cu rol important in poluarea atmosferica sunt monoxidul de azot (NO) si
peroxidul de azot (NO2). Cel mai toxic oxid al azotului este peroxidul de azot (dioxidul de azot)
care este un gaz relativ stabil. Totusi, in prezenta razelor ultraviolete (UV), peroxidul de azot se
reduce la monoxid de azot cu eliberarea de atomi de oxigen fapt ce il implica in procesele de
poluare fotochimica alaturi de alte componente atmosferice cum sunt dioxidul de sulf, oxigenul
si diverse hidrocarburi.Aparitia peroxidului de azot in atmosfera este posibila si datorita oxidarii
monoxidului de azot in prezenta oxigenului, reactie care se produce in mod spontan. O sursa
importanta de poluare cu NO2 este reprezentata de arderea caracteristica motoarelor cu ardere
interna si altor arderi la temperaturi mari. Se cunoaste ca in urma acestor combustii, concentratia
monoxidului de azot este mai mare decat aceea a peroxidului de azot.

Dioxidul de carbon se gaseste in mod normal in componenta atmosferei terestre. Concentratia


actuala a CO2 in aerul atmosferic este estimata la o valoare medie de aproximativ 325 ppm. Se
admite faptul ca aceasta concentratie a crescut treptat incepand mai ales cu sfarsitul secolului
XVIII ca urmare a cresterii accentuate a activitatii industriale a societatii umane, mai ales ca
urmare a arderii combustibililor fosili in diverse sectoare de activitate. Arderea combustibililor
de origine organica este un mod extrem de eficient de producere a dioxidului de carbon,
deoarece, de exemplu, prin arderea unei cantitati unitare de carbon (C) se obtine, in urma
reactiilor implicate in oxidarea carbonului, o cantitate de patru ori mai mare de dioxid de carbon
(CO2).

Cresterea concentratiei CO2 in atmosfera poate avea efecte si asupra mediului acvatic. Desi
dioxidul de carbon molecular atmosferic nu este foarte solubil in apa in conditii normale,
majoritatea concentratiei acestui gaz in apa fiind datorata unor procese naturale, in anumite
conditii de temperatura si presiune, prin modificarea presiunii partiale, CO2 de origine
atmosferica poate conduce la cresterea cantitatii acestui gaz in apa si perturbarea sistemului
tampon care asigura in mod normal stabilitatea concentratiei ionilor de hidrogen si deci
influenteaza pH-ul apei.

Monoxidul de carbon (CO) este unul dintre cei mai importanti poluanti atmosferici, mai ales
daca luam in consideratie faptul ca in mod normal el intra in componenta atmosferei in
concentratii extrem de reduse.

Monoxidul de carbon din atmosfera terestra are atat surse naturale cum sunt multe procese
biologice implicate in descompunerea materiei organice, incendii naturale in zonele forestiere
(care afecteaza anual pe glob peste 7,2 milioane de hectare de padure) sau activitatea vulcanica
normala, dar mai ales surse antropice fiind un rezultat al activitatii umane moderne.

Ozonul (O3) se gaseste in mod natural in componenta atmosferei formand datorita concentratiei
crescute un adevarat strat in atmosfera inalta a Pamantului. Acest strat cunoscut si sub denumirea
de "patura de ozon" are un important rol ecologic la nivel global datorita calitatii sale de a ecrana
radiatia din sectorul ultraviolet al spectrului luminii solare. Se cunoaste de regula efectul puternic
antibiotic al radiatiilor ultraviolete.

Daca stratul de ozon din stratosfera are efecte pozitive, concentratiile crescute de ozon de la
nivelele inferioare ale atmosferei sunt nedorite datorita efectului puternic oxidant al acestui gaz.
Concentratia ozonului in atmosfera respirabila este in mod normal destul de redusa fiind
variabila in functie de conditiile geografice care determina o incidenta si o intensitate diferita a
radiatiilor ultraviolete. Datorita calitatilor sale puternic oxidante ozonul poate reactiona cu o
mare diversitate de substante dar are o afinitate crescuta pentru substantele de natura organica
din constitutia organismelor animale sau vegetale, fapt ce explica toxicitatea crescuta a acestui
poluant atmosferic.

Aerosolii care definesc particulele in mod frecvent solide aflate in permanenta in atmosfera, desi
intr-o proportie mai redusa (circa 10%) decat poluantii gazosi, constituie de asemenea un
important poluant atmosferic. Prezenta aerosolilor in atmosfera poate avea atat cauze naturale cat
si antropice.

EFECTUL DE SERA

Este reprezentat de efectul de incalzire a atmosferei terestre ca urmare a absorbtiei si iradierii


radiatiei infrarosii (IR) emisa de pamant, de catre gazele din atmosfera.

Principalele gaze poluante cu efect de sera sunt: dioxidul si monoxidul de carbon, metanul, oxizii
axotului, vaporii de apa etc.

Datele statistice demonstreaza in baza documentarilor stiintifice, ca valoarea concentratiei de


CO2 in atmosfera este in crestere, in ultimii 100 de ani aceasta crescand cu 30%. Aceeaşi
tendinţă crescătoare se poate observa şi în cazul celorlalte gaze cu efect de seră. Ca urmare a
acestei tendinţe, temperatura Pământului este în creştere, fenomen numit încălzire globală.

Efectele poluantilor atmosferici asupra organismelor.

Dioxidul de sulf patrunde in organism pe caile respiratorii iar efectele sale se resimt atat la
expunerea pe termen scurt cat si la expunerea pe termen mediu sau mai indelungat fiind legate de
afectarea respiratiei. Se observa o mare variabilitate a sensibilitatii indivizilor umani la actiunea
dioxidului de sulf, dar in principiu, in functie de cantitatea inhalata efectele sunt reprezentate de
constrictia bronhiilor, aparitia bronsitelor si chiar a spasmului bronhic. Efectul este mai sever
la organismele tinere sau tarate.

Dioxidul de carbon. Un calcul estimativ relativ simplu conduce la concluzia ca, concentratia
CO2 din atmosfera Pamantului datorata activitatii umane se poate dubla la fiecare doua decenii.
Consecintele acestui proces care implica perturbarea unui ciclu biogeochimic important cum este
circuitul carbonului in natura pot fi dramatice din punct de vedere ecologic si cu efecte
imprevizibile asupra unor aspecte particulare sau globale ale desfasurarii vietii pe planeta
noastra. Cresterea concentratiei CO2 in atmosfera poate avea efecte si asupra mediului acvatic.
Desi dioxidul de carbon molecular atmosferic nu este foarte solubil in apa in conditii normale,
majoritatea concentratiei acestui gaz in apa fiind datorata unor procese naturale, in anumite
conditii de temperatura si presiune, prin modificarea presiunii partiale, CO2 de origine
atmosferica poate conduce la cresterea cantitatii acestui gaz in apa si perturbarea sistemului
tampon care asigura in mod normal stabilitatea concentratiei ionilor de hidrogen si deci
influenteaza pH-ul apei.

Monoxidul de carbon are efecte dintre cele mai dramatice in functie de cantitatea inhalata
mergand pana la moarte in cazul intoxicatiilor severe. La concentratii mai reduse are efecte de
natura cardiovasculara, neurologica si comportamentala, de fibrinoliza etc. Exceptand
accidentele industriale sau naturale, in mod obisnuit atmosfera marilor orase are o concentratie
crescuta a CO mai ales ca rezultat al traficului auto intens.

Ozonul. Datorita afinitatilor sale oxidative care se manifesta preponderent asupra proteinelor si
lipidelor, membranele celulelor diferitelor organe sunt extrem de vulnerabile la actiunea
ozonului. Cercetari recente au demonstrat ca expunerea organismului uman la concentratii
crescute de ozon determina afectarea ochilor, cailor respiratorii si procesul de respiratie in
ansamblu. Efectele sunt mai puternic resimtite de organismele tinere.

Aerosolii si ploaia acida, sunt alti poluanti atmosferici, care afecteaza sanatatea organismelor vii
(plante sau animale).

Poluarea aerului are efecte majore aspra sanatatii organismului uman. Statisticile americane arata
ca aproximativ 50 000 persoane mor anual in Statele Unite ca urmare a unor afectiuni in care
este implicata poluarea aerului. Cele mai sensibile persoane sunt cele in varsta precum si copii.
Datorita numarului relativ mare de compusi poluanti este uneori greu de determinat care anume
dintre poluanti pot fi incriminati pentru anumite afectiuni respiratorii.

De asemenea, multe imbolnaviri cauzate de poluantii atmosferici se manifesta dupa o lunga


perioada de expunere si eventual dupa acumularea in organism a unei cantitati mai mari de
toxine, fapt care poate masca adevaratele cauze de imbolnavire. Se cunoaste totusi ca cele mai
multe afectiuni de genul bronsitelor, cancerului de plamani si boli cardiovasculare pot avea drept
cauza aerul poluat.

Tema nr 5

Încălzirea globală: cauze și efecte.


Poluarea apelor.

Incalzirea globala este fenomenul de creștere continuă a


temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în imediata
apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în
ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii.
Fenomene de încălzire globală au existat dintotdeauna în
istoria Pământului, ele fiind asociate cu fenomenul cosmic de
maximum solar, acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate cu fenomenul de
minimum solar.

Experții în domeniu afirmă că „cea mai mare parte a creșterii temperaturii medii în a doua
jumătatea a secolului al XX-lea se datorează creșterii concentrației gazelor cu efect de seră, de
proveniență antropică. Ei consideră că fenomenele naturale ca variațiile solare și vulcanismul au
avut un mic efect de încălzire până în anii 1950.

Încălzirea globală are presupuse efecte profunde în cele mai diferite domenii. Ea determină sau
va determina ridicarea nivelului mării, extreme climatice, topirea ghețarilor, extincția a
numeroase specii și schimbări privind sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor încălzirii globale
se duce o luptă susținută de către guverne privind reducerea emisiei poluanților care influențează
viteza încălzirii
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiației terestre în infraroșu este
reținută de atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi
această radiație. Efectul actual al existenței gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a
Pământului este cu cca. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15 °C în loc să
fie de -18 °C. În acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a
Pământului pentru a permite dezvoltare a plantelor așa cum le cunoaștem noi azi.

Schimbările climatice sunt fenomene care ies din tiparul obișnuit și devin periculoase pentru
viața omului și a celorlalte viețuitoare de pe planetă. Acestea nu sunt, în mod natural, un lucru
neobișnuit, planeta trecând prin cicluri de transformare geologice în perioade îndelungate de
timp, ceea ce presupune și adaptări și modificări ale naturii și ciclurilor acesteia. Cea mai
recentă Eră Glaciară de pe Pământ  a avut loc în timpul Pleistocenului, ce a durat din urmă cu 2,6
milioane de ani până cu 11.700 de ani în urmă. Timp de mii de ani, chiar şi regiunile temperate
de pe glob erau acoperite de gheţari şi un strat de gheaţă.

Astrofizicianul sarb Milutin Milankovitch, a descris pentru prima data, modul in care micile
micari ale Pamantului afecteaza clima planetei. Calculele si schemele realizate de acesta, ce au
fost publicate în 1920, sunt utilizate şi în prezent pentru înţelegerea climatului din trecut şi viitor.
Acestea au dus la concluzia că există trei cicluri poziţionale diferite, fiecare cu propria sa durată,
ce influenţează climatul de pe Pământ. Acestea sunt: excentricitatea orbitei
Pământului, înclinarea axei planetei şi mişcările axei.

În ultimul milion de ani erele glaciare de pe planeta noastră s-au succedat cu o periodicitate de
100.000 de ani, iar cauza acestui fenomen a rămas necunoscută cercetătorilor. De fapt, oamenii
de ştiinţă au fost atât de nedumeriţi de acest fenomen misterios încât l-au denumit „problema
celor 100.000 de ani”. În prezent cercetătorii au identificat un nou ciclu planetar și ei sugerează
că periodicitatea erelor glaciare a devenit de 100.000 de ani ca rezultat al unui fenomen natural
prin care oceanele absorb, în mod regulat, mai mult CO2 din atmosferă. Oamenii de ştiinţă ştiau
de mult timp că oceanul planetar poate stoca carbon, parțial prin acțiunea algelor marine, care
trebuie să folosească carbonul pentru fotosinteză.Pentru a verifica dacă acest lucru s-a întâmplat
cu adevărat, cercetătorii au studiat resturile fosilizate ale algelor marine din ultimul mileniu,
pentru a vedea dacă rata cu care algele marine au absorbit CO2 a fost constantă.
Astfel, cercetătorii au descoperit că există perioade în care algele marine au absorbit o cantitate
semnificativ mai mare de CO2 și, într-adevăr, aceste perioade s-au succedat la un interval de
aproximativ 100.000 de ani, ceea ce corespunde cu periodicitatea erelor glaciare ale Pământului.

Totuși, în ultimele decenii, odată cu intensificarea activității industriale umane, care a dus la
creșterea galopantă a nivelului poluării, aceste schimbări climatice se accelerează și amenință să
răstoarne echilibrul care ne asigură existența pe Pământ. Principalul fenomen care ține de
schimbările climatice este încălzirea globală, care se petrece într-un ritm mult mai rapid decât în
precedentele perioade geologice din cauza creșterii rapide a concentrației de CO2 (dioxid de
carbon), rezultat în urma arderii combustibililor fosili.

Din categoria schimbărilor climatice mai fac parte acidificarea oceanelor (de asemenea pusă pe
seama emisiilor prea mari de CO2), creșterea nivelului apelor mărilor și oceanelor, deșertificarea
zonelor verzi, topirea ghețarilor, intesificarea fenomenelor meteorologice extreme (de la furtuni
până la inundații), etc.

Pe fondul apariției a din ce în ce mai multe dovezi care leagă poluarea produsă de om de
schimbările climatice severe, acest domeniu a căpătat în ultima vreme o importanță mult mai
mare pentru omenire, modul de a combate aceste schimbări climatice devenind o știință în sine,
strâns legată de ecologie.

Marea majoritate a studiilor realizate în ultima perioadă subliniază faptul că schimbările


climatice afectează toate regiunile lumii. Calotele glaciare se topesc, iar nivelul mărilor și
oceanelor este în creștere. În unele regiuni, fenomenele meteorologice extreme și precipitațiile
sunt tot mai frecvente, în timp ce altele se confruntă cu valuri de căldură și secetă extreme. Doua
categorii de efecte ale încălzirii globale sunt cele mai vizibile şi influenţează semnificativ viaţa
economică şi socială:

- Topirea gheţarilor si creşterea nivelului mărilor. Atunci când apa se încălzește, își mărește
volumul. Încălzirea globală se află, de asemenea, la originea topirii calotelor glaciare și a
ghețarilor. Luate împreună, aceste schimbări duc la creșterea nivelului mărilor și oceanelor și,
astfel, la inundarea și erodarea zonelor de coastă și a celor joase.

- Fenomene metorologice extreme, schimbarea regimului precipitaţiilor. Ploile torențiale și alte


fenomene meteorologice extreme devin din ce în ce mai frecvente. Ca urmare a acestei situații,
se produc inundații și scade calitatea apei, iar resursele de apă devin tot mai precare în unele
regiuni.

Să sperăm că omenirea va găsi o modalitate de a stopa, sau a reduce, cantitatea de dioxid de


carbon pe care o degajă în atmosferă, astfel încât ciclurile naturale ale Pământului să
restabilească echilibrul climei.

Poluarea apelor

APA reprezintă o resursă naturală regenerabilă,


vulnerabilă şi limitată, un element indispensabil pentru
viaţă şi pentru societate, materie primă, sursă de energie şi
cale de transport, factor determinant în menţinerea
echilibrului ecologic, motive suficiente pentru a fi
conservată.

Prin poluarea apei se înţelege acţiunea de introducere în


resursele naturale, ca urmare a activităţii social-economice sau în mod natural, a unor substanţe
sau forme de energie care prin concentraţie şi caracterul lor modifică proprietăţile şi
caracteristicile astfel încât ea devine supărătoare pentru simţurile omului sau improprie oricărei
alte utilizări ulterioare.

Această definiţie este cuprinzătoare deoarece prinde atât fenomenul natural de murdărire şi
impurificare a râurilor cât si cel dependent de activitatea omului în gospodărie şi industrie,
ţinându-se cont şi de fenomenul poluării termice (introducerea în apă a unor forme de energie).În
funcţie de perioada de timp cât acţionează agentul impurificator poluarea apei poate fi:

 permanentă sau sistematică - când se produce zi de zi;


 periodică - în situaţia în care ea apare în mod neuniform la intervale regulate de timp;
 accidentală - când apare o singură dată întâmplător. Substanţele poluante pot fi de natură
minerala (nisip, argilă, pietriş) sau organică.
 După mărimea şi starea agentului impurificator poluanţii pot fi: corpuri mari (beţe, cârpe)
materii plutitoare, corpuri fluide - lichide sau gaze miscibile sau nemiscibile dispersate în
masa de apă.
 În funcţie de concentraţia şi compoziţia apei se disting următoarele stadii ale procesului
de poluare:
 impurificarea - acţiunea prin care unele substanţe modifică compoziţia apei reducându-i
capacitatea de utilizare;
 murdărirea - acţiunea pe care o au substanţele poluante de a modifica compoziţia şi
aspectul fizic al apei;
 degradarea - poluare gravă, apa nu se poate folosi deoarece este compromisă viaţa;
 otrăvire - poluare gravă cu substanţe toxice.

Poluarea majora a apelor se face de catre: industrie, agricultura, transporturi si activitatile


menajere.Industria deverseaza in apele naturale substante chimice, organice si anorganice, resturi
vegetale si animale, solventi, hidrocarburi, caldura. Materialele pot fi in stare solida, sau lichida,
miscibile sau nemiscibile cu apa, usor sau greu volatile, mai mult sau mai putin toxice.

Poluarea apei datorita agentilor biologici (microorganisme si materii organice fermentescibile)


duce la o contaminare puternica, bacteriologica a apei, care are drept urmare raspandirea unor
afectiuni cum sunt colibacilozele sau hepatitele vitale, febra tifoida. La aceasta categorie de
poluare, pe langa apele uzate urbane pot participa in mare masura industriile alimentare,
industria hartiei. Se considera, de exemplu, ca o fabrica de hartie de dimensiuni mijlocii
echivaleaza, in ceea ce priveste poluarea, cu un oras de 500.000 de locuitori. Nu mai putin
periculoase, sunt apele uzate provenite de la cresterea animalelor in marile complexe
agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a animalelor pe spatii inchise, foarte
restranse.

Poluarea chimica rezulta din deversarea in ape a diversilor compusi ca: nitrati, fosfati si alte
substante folosite in agricultura, a unor reziduuri si deseuri provenite din industrie sau din
activitati care contin plumb, cupru, zinc, crom, nichel, mercur sau cadmiu. Dealtfel, poluarea
apelor cu nitrati si fosfati a devenit tot mai ingrijoratoare in ultimul timp, mai ales in tarile cu
agricultura dezvoltata si industrializate. Excesul de ingrasaminte cu azot in sol sau din alte surse
poate face ca o parte din nitrati si nitriti sa treaca in apa freatica in cantitati mari. Consumul de
apa cu concentratie mare de nitrati poate duce la „boala albastra” a copiilor –
methemoglobinemie. O cauza principala a poluarii apelor o constituie hidrocarburile – prezente
in toate fluviile lumii – ca unul din efectele civilizatiei moderne.

Poluarea apei cu substante organice de sinteza este datorata in principal, detergentilor si


pesticidelor. In S.U.A., de exemplu, s-a evaluat la 13,1 % proportia de dermatoze (afectiuni ale
pielii) provocate de detergenti.    La fel de mare este si gradul de poluare a apelor cu PCB
(policlorobifenili), care se utilizeaza foarte mult in industria materialelor plastice sau care apar
datorita intrebuintarii in orezarii a octoclordifenilului. Pe langa aceste substante, mai participa
nenumarate alte substante organice de sinteza, cum sunt fenolii in apele continentale.

Poluarea apei datorita agentilor fizici apare ca urmare a evacuarii in apa a materialelor solide,
minerale, insolubile, cum este de pilda deversarea in cursurile de apa a reziduurilor de la
exploatarea carierelor sau minelor. In aceasta categorie intra si poluarea termica a apei. Poluarea
termica este cauzata de deversarile apelor de racire care provin din industrie si de la unele
centrale termice si nucleare . Insa, ridicarea temperaturii apei ,ca urmare a acestor deversari,
poate duce la modificari intolerabile pentru cea mai mare parte a speciilor animale si vegetale din
zonele respective. De asemenea, sunt accelerate fenomenele de descompunere bacteriana ;
animalele acvatice sufera pentru ca temperaturile superioare maresc intensitatea metabolismului.
Toate acestea determina asa-numita ‘poluare termica’.

O problema speciala o reprezinta poluarea radioactiva a apelor care poate sa apara in urma unor


caderi de materiale radioactive din atmosfera sau, mai ales, ca urmare a incorectei degajari a
reziduurilor radioactive lichide sau solide de la industriile care folosesc energie atomica sau de la
cercetarile nucleare.

Clasificarea poluantilor:

Se consideră poluanţi acele substanţe care în concentraţie suficientă pot produce un efect
măsurabil asupra omului, animalelor, plantelor şi materialelor.
Dată fiind multitudinea şi varietatea surselor de poluare, precum şi numărul mare al elementelor
poluante a apărut şi necesitatea unei împărţiri a lor.
a)După provenienţa şi caracterele comune se disting următoarele categorii de poulanţi:
– substanţe organice: hidrocarburi, detergenţi, pesticide etc.;
– substanţe anorganice: metale grele, azot, fosfor;
– suspensii: steril de la exploatări miniere sau din cariere, fibre de lemn şi celulorză, păr, deşeuri
de carne etc.;
– substanţe radioactive: din atmosferă, în urma exploziilor nucleare, de la reactorii uzinelor
nuclearo-electrice, din laboratoarele de cercetare cu izotopi radioactivi etc.;
– produse petroliere: de la foraj-extracţie, din rafinării, din uzinele petrochimice, de la transportul
naval, auto şi prin conducte etc.;
– ape fierbinţi: din industrie sau centrale termoelectrice;
– microorganisme patogene: din spitale, crescătorii de animale, ştranduri, locuinţe.

b)După natura lor pot fi:


– poluanţi fizici: substanţe radioactive, ape termale;
– poluanţi chimici: plumb, mercur, azot, fosfor, detergenţi, pesticide;

-poluanti microbiologici: microorganism

c)După modificările pe care le produc apei, poluanţii sunt:


– poluanţi care modifică proprietăţile chimice şi/sau biologice ale apei:
– compuşi toxici anorganici: plumb, mercur, cupru, zinc;
– compuşi organici greu sau nedegradabili: pesticide, detergenţi;
– săruri organice provenite din mine sau exploatări petroliere;
– substanţe fertilizatoare: azot, fosfor;

Efecte:

Un efect al poluarii apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numita si ‘moartea


lacurilor’, ca urmare a cresterii fertilitatii acestora prin aport de elemente nutritive, mai ales
fosfati si nitrati, care favorizeaza proliferarea fitiplanctonului si a plantelor acvatice. Putin cate
putin, lacul se colmateaza, se ingusteaza si dispare.
Amploarea si diversitatea distrugerilor cauzate de poluare e usor de masurat. In primul rand, este
in joc sanatatea omului. Dupa aceea, sunt amenintate un sir de activitati economice. In sfarsit,
degradarea vietii acvatice este plina de consecinte, deoarece ea tinde sa reduca resursele
alimentare obtinute din mari tocmai intr-un moment in care se are in vedere ulizarea mai larga a
acestora.

Faptul ca poluarea poate prejudicia turismul este lesne de inteles : rari sunt aceia care nu au
intalnit inca o plaja murdara. Si faptul ca ea poate sa fie fatala culturilor de stridii se intelege de
la sine. Tot asfel, este usor de inteles ca sanatatea noastra poate fi grav afectata : se stie ca
anumite uleiuri deversate in mare contin produse cancerigene.

Tema nr 6

Sursele de ape uzate.

Epurarea mecanică a apelor uzate.

Apele uzate reprezintă apele folosite în procese industriale de producție sau în gospodăriile


populației, poluate cu diferite substanțe, evacuate prin intermediul sistemului de canalizare în
receptori naturali (râuri, lacuri, mări) sau pe diferite terenuri, cu sau fără epurare prealabilă.
Legea apelor din România definește apele uzate ca fiind ape provenind din activități casnice,
sociale sau economice, conținând substanțe poluante sau reziduuri care-i alterează caracteristicile
fizice, chimice și bacteriologice inițiale, precum și ape de ploaie ce curg pe terenuri poluate.

În funcţie de modul cum se produce poluarea aceasta poate fi:

 naturală
 artificială (antropică).

Poluarea naturală a apei apare independent de activitatea social-economică a omului, ca urmare a


încărcării apelor de suprafaţă cu suspensii de natură minerală (nisip, argilă fină, clorură de sodiu
etc.) sau organică (resturi de animale sau plante aflate în diverse stadii de descompunere). Ea
este mult mat puternică în perioade de ape mari, când râul are capacitate mare de transport şi
slabă în perioadele de secetă. De fapt prima poluare naturală a apărut ca urmare a activităţii
vulcanilor ce aruncau în atmosferă cenuşă ulterior spălată de precipitaţii şi antrenată în apelede
suprafaţă. Poluarea artificială a apei apare ca rezultat al activităţii omului în diversele sectoare
economice sau în gospodăriile individuale. În cadrul acestei clase se disting poluarea urbană,
industrială, agricolă, radioactivă, termică.

Surse punctiforme de ape uzate (apele uzate menajere, orasenesti, industriale, pluviale si de


drenaj) sunt cele colectate intr-un sistem de canalizare si evacuate in receptor natural prin
conducte sau canale de evacuare.
Surse difuze de poluare reprezinta emisii evacuate in mediu in mod dispers (care nu descarca
efluenti uzati in ape de suprafata prin intermediul unor conducte in puncte localizate).
Pe ansamblu se disting urmatoarele surse majore de poluare difuza:
- Agricultura;
- Depunerile atmosferice;
- Materialele de constructii;
- Industria;
- Traficul auto;
- Populatia din mediul rural.
Din punct de vedere al modului de propagare, indiferent de geneza acestora, se disting doua
categorii de surse difuze diferentiate:
Surse locale - corelate cu solul si scurgerile prin antrenare cu precipitatii, in apele de suprafata
sau prin percolare, in apele subterane, aplicarea de pesticide si ingrasaminte minerale fiind un
exemplu tipic in acest sens.
Sursele locale de poluare au ca provenienta urmatoarele grupe tinta:
- Populatia – cea neracordata la un sistem centralizat de canalizare;
- Industria;
- Agricultura.
Surse regionale si transfrontiere - in aceasta categorie sunt incluse poluarile difuze transmise
la distanta fata de locul de geneza, prin aer, respectiv depunerile atmosferice lichide si solide.

Modalitati de tratare a apelor uzate

In statiile de epurare  a apelor uzate se folosesc diferite metode si tehnici de lucru, in functie de
compozitia pe care o prezinta apele uzate. Unul dintre ele ar fi epurarea mecanica, care se mai
poate numi si epurare primara. Aceasta este bazata pe procesele fizice, care au scopul separarii
poluantilor gasiti in apele uzate. Alta metoda de epurare a apelor uzate o constituie epurarea
chimica, care are ca scop indepartarea din apele uzate a poluantilor, cu ajutorul unor procese
chimice. Aceasta metoda este folosita, mai des, cand se doreste o epurare rapida a unor ape uzate
industriale. Metoda chimica de epurare este aplicabila si poluantilor dizolvati si poluantilor aflati
in suspensie.

Despre epurarea biologica, putem spune ca ea este realizabila cu ajutorul statiilor de epurare
biologice. Aceasta mai poate fi cunoscuta si sub numele de epurare secundara, si se aplica, in
special, pentru eliminarea poluantilor organici biodegradabili, gasiti in apele uzate. Exista trei
procedee prin care epurarea biologica poate fi posibila, si anume: cea cu namol activ, cu biofiltre
si cu iazuri de oxidare. In zilele noastre, statiile de epurare biologice constituie cel mai folosit
mod de " curatare" a apelor uzate, deoarece, fata de celelalte tipuri de statii de epurare, acestea
prezinta unele avantaje. In cazul celor cu namol activ trebuie stiut ca acestea nu consuma current
electric, deoarece pentru tratarea namolului nu este nevoie de electricitate. Acestea nu produc
namol residual, deoarece trateaza in acelasi timp si apa si namolul. Un alt motiv care le face
destul de dorite este faptul ca nu produc miros si zgomot.
In concluzie, cam acestea sunt cele mai importante tehnici si metode de epurare a apelor uzate,
folosite chiar si in tara noastra in ziua de azi, atat individual, cat si pentru institutii, parcari sau
sate si comune intregi.

Epurarea mecanică (primară) este cel mai de bază tip de procesare a apelor uzate și este
obligatorie în cazul tuturor stațiilor de epurare, indiferent de mărimea debitului și configurația
tehnologică a proceselor și treptelor de epurare considerate.

Epurarea mecanică permite reținerea substanțelor grosiere, a grăsimilor în stare liberă, a


particulelor minerale discrete cât și a particulelor minerale și organice în suspensie, prin
utilizarea de grătare de diverse dimensiuni, separatoare de
grăsimi, deznisipatoare și decantoare.

Grătarele, sitele, filtrele statice sau rotative sunt folosite


pentru reținerea materialelor grosiere (hârtii, fibre, etc.)
plutitoare aflate în suspensie în apele uzate, materiale ce vor fi
evacuate ca atare sau fragmentate cu ajutorul dezintegratoarelor
mecanice pentru a fi ulterior depozitate în gropi sau
incinerate. Dezintegratoarele se instalează direct în canalul de acces astfel încât suspensiile
fragmentate să poată trece prin grătare și apoi să poată fi evacuate odată cu restul materialelor
reținute.

Deznisipatoarele nu pot lipsi din stațiile de epurare construite în cadrul unui sistem unitar
deoarece nisipul adus de apele de ploaie și lăsat să pătrundă în treptele avansate ale stației de
epurare poate împiedica buna funcționare a acesteia. Deznisipatoarele trebuie să rețină prin
sedimentare particulele cu un diametru mai mare de 0,2 mm, evitând în același timp depunerea
materialelor organice pentru ca acestea să nu fermenteze.

Separatoarele de grăsimi (bazinele de flotare) îndepărtează substanțele petroliere și grăsimile


care se ridică la suprafață în zonele liniștite sau cu viteze orizontale mici ale apei. Acestea sunt
instalate după deznisipatoare, în cazul rețelelor de canalizare construite în sistem unitar, sau după
grătare, în cazul rețelelor construite în sistem divizor, fără deznisipator.

Decantoarele primare sunt utilaje în care se sedimentează cea mai mare parte a materiilor în
suspensie din apele uzate. Acestea pot fi longitudinale sau circulare iar rolul lor este de a asigura
staționarea apei pentru un timp mai îndelungat, pentru a permite depunerea până și a celor mai
fine suspensii. În apele din decantoare se pot adăuga și diverse substanțe chimice cu rol de agenți
de coagulare sau floculare, iar uneori se interpun și filtre. Urmează un proces de despumare,
pentru a înlătura spumele și alte substanțe flotante adunate la suprafață, iar la final colectarea și
extragerea nămolului depus pe fundul bazinului pentru a se trimite la metantancuri.

Tema nr 7

Epurarea biologică.
Epurarea biologică cu namol activ.

Epurarea biologică este procesul tehnologic prin care


impurităţile organice din apele uzate sunt
transformate, de către o cultură de microorganisme, în
produşi de degradare inofensivi (CO2, H2O, alte
produse) şi în masă celulară nouă (biomasă)

Procesele biologice care intervin în timpul


descompunerii sunt de douã categorii:

 procese aerobe, în cadrul cãrora se produce combinarea materiilor organice cu oxigenul


(oxidarea), cu producere de cãldurã, s
 procese anaerobe, caracterizate prin dezintegrarea oxigenului (reductia), cu consum de
cãldurã. Oxidarea materiilor organice este specificã proceselor aerobe care au loc în apa
uzatã care traverseazã filtrele biologice, bazinele cu nãmol activ sau cîmpurile de irigare
si filtrare; reductia este specificã proceselor anaerobe ce transformã nãmolul în bazinele
de fermentare a nãmolului, în fosele septice, în decantoarele cu etaj, etc.
Procesele aerobe sunt conditionate de existenta bacteriilor aerobe care actioneazã atâta timp cât
au oxigen, furnizat de atmosferã sau apã; când aceste surse nu mai pot fi folosite, intrã în actiune
bacteriile anaerobe, care consumã oxigenul din materiile organice sau din nitrati, nitriti si sulfati.

Bacteriile aerobe, respectiv coloniile lor, pot fi vãzute cu ochiul liber în filtrele biologice, unde
constituie membrana biologicã; în bazinele cu nãmol activ, unde constituie nãmolul activ; pe
câmpurile de irigare si filtrare, unde constituie membrana biologicã de la suprafata granulelor
constitutive ale solului.

Bacteriile anaerobe actioneazã în scopul mineralizãrii materiilor organice din nãmolul rezultat
din decantarea apei uzate (materiilor solide în suspensie separabile prin decantare). Dacã nu se
intervine în procesul de fermentare, la început, acesta are un caracter acid (pH= 5…6) –
fermentarea acidã si numai dupã circa 6 luni devine alcalin (pH= 7,0…7,5) – asa-numita
fermentare metanicã.

In cadrul proceselor anaerobe, oxigenul legat de azot din nitriti si nitrati este dezintegrat cu
bacterii de denitrificare (bacterii anaerobe), oxigenul eliberat fiind folosit pentru oxidarea
materiilor organice. Acest proces se numeste denitrificare.

Metodele biologice sunt cele mai eficiente şi economice pentru eliminarea substanţelor organice
poluante din apele uzate. Procedeele biologice de epurare utilizează activitatea metabolică a unor
grupe de microorganisme capabile să degradeze substanţele organice până la dioxid de carbon şi
apă. Ele se bazează pe reacţiile biochimice din cadrul metabolismului unei populaţii mixte de
bacterii, ciuperci şi alte microorganisme inferioare – în special protozoare. În practica epurării
apelor uzate aceste biocenoze (masa microorganismelor active, a celulelor viabile) sunt denumite
biomasă.

Epurarea biologică cu namol activ.

Procesul de epurare biologică cu nămol activ, descoperit de Arden în 1914 şi aplicat pentru
prima dată în 1916 la Worcester, presupune următoarele:

1. realizarea contactului dintre nămolul activ şi apa uzată decantată în prezenţa nutrienţilor – azot
şi fosfor;
2. omogenizarea şi amestecarea continuă a amestecului polifazic pentru reducerea gradienţilor
de concentraţie şi realizarea contactului pe o perioadă de timp necesară procesului de
mineralizare a materiei organice;

3. separarea nămolului activ de soluţia apoasă şi reîntoarcerea unei părţi din nămol în bazinul de
aerare;

4. extragerea nămolului excedentar şi îndepărtarea lui din sistem astfel ca în aerotanc să se


realizeze concentraţia prescrisă de nămol. Agenţii de inhibare ai procesului cu nămol activ sunt:
petrolul, cromul, arsenul, cianurile, detergenţii. Creşterea cantităţii de biomasă în procesul cu
nămol activ permite realizarea eficienţei de epurare la îndepărtarea substanţelor organice.

Epurarea biologică cu nămol activ

Tehnologia de epurare a apelor uzate în instalaţiile cu


nămol activ a rămas neschimbată de la inventarea
procedeului

Nămolul activ constituie unitatea structurală de bază a


procesului. El conţine toate speciile care, în activitatea lor
comună, pot metaboliza substanţa organică până la dioxid
de carbon şi apă. Privit la microscop un flocon prezintă o
structură complicată caracterizată printr-o masă gelatinoasă secretată de microorganisme în care
sunt cuprinse numeroase bacterii şi substanţe inerte; printre flocoane trăiesc protozoare şi unele
metazoare. Compoziţia populaţiei de microorganisme variază cu natura substanţei organice,
concentraţia substratului, pH-ul sistemului apos, temperatură, prezenţa substanţelor toxice,
intensitatea mişcărilor hidrodinamice. Nămolul activ poate fi definit prin flocoanele produse în
apa uzată datorate creşterii microorganismelor, în prezenţa oxigenului dizolvat şi acumulate în
concentraţie suficientă pentru substratul existent prin recircularea flocoanelor.

Schematic, procesul de epurare biologică are loc în reactor astfel: substanţele organice din apele
uzate sunt absorbite şi concentrate la suprafaţa biomasei; aici, prin activitatea enzimelor eliberate
de celulă (exoenzime), substanţele sunt descompuse în unităti mici care pătrund în celula
microorganismelor unde sunt metabolizate; o parte a reacţiilor care au loc furnizează energie
reacţiilor prin care se formează masa celulară nouă, iar produşii finali ai descompunerilor
(produşi de oxidare ca C02, H20, azotaţi, sulfaţi, substanţe organice stabile) sunt eliberaţi în
mediu. Moleculele mici de substanţe organice aflate în mediul apos, pot difuza în celulă fară să
fie adsorbite pe suprafaţa acesteia.

În linii generale, la îndepărtarea satisfăcătoare a substanţelor organice din apele uzate prin
procese biologice iau parte:

 fenomene fizice ale transferului de masă (separarea prin sedimentare a suspensiilor


grosiere din apa uzată brută, a suspensiilor obţinute prin coagulare, ca şi a materialului
celular sedimentabil, din apa tratată; introducerea oxigenului din aer în apă; difuzia
oxigenului dizolvat ca şi a substratului nutritiv în celulele microorganismelor; absorbţia
substanţelor dizolvate, a particulelor coloidale şi a suspensiilor fine pe suprafaţa
biomasei; desorbţia produşilor de metabolism în mediu etc.);
 fenomene chimice (reacţii de hidratare; reacţii de hidroliză; reacţii de precipitare,
modificări ale pH-ului; reacţii de oxidoreducere nebiologice etc.);
 fenomene biochimice (reacţii catabolice— oxidarea substratului, respiraţia endogenă;
reacţii anabolice — creşterea biomasei; inhibarea reacţiilor enzimatice de către substanţe
toxice etc.);
 fenomene hidraulice (de curgere; distribuţia apei uzate în reactor; timpi de retenţie; viteze
de sedimentare; incărcari hidraulice etc.).

Bazinele cu nămol activ sunt construcţii în care epurarea biologică aerobă a apei are loc în
prezenţa unui amestec de nămol şi apa uzată, agitat în permanenţă şi aerat. Epurarea apei în
aceste bazine poate fi asemuită cu autoepurarea care se produce în apele de suprafaţă; în bazinele
cu nămol activ însă în afară de agitarea şi aerarea amestecului, se realizează şi accelerarea
procesului de epurare, ca urmare a măririi cantităţii de nămol prin trimiterea în bazine a
nămolului de recirculare. Influentul cu conţinut de impurităţi organice este pus în contact într-un
bazin cu namol activ cu cultură de microorganisme care consumă impurităţile degradabile
biologic din apa uzată. Apa epurată se separă apoi gravitaţional de namol activ în decantorul
secundar. O parte din nămolul activ, separat în decantorul secundar este recirculată în bazinul de
aerare, iar alta parte este evacuată ca nămol în exces în decantorul primar în aşa fel încât în
bazinele de aerare se menţine o concentratţie relativ constantă de nămol activ; în bazinul de
aerare cultura de microorganisme este menţinută în condiţii de aerare printr-un aport permanent
de aer sau oxigen

Pentru epurarea biologică în regim aerob a apelor cele mai utilizate procedee sunt: cu nămol
activ, cu peliculă biologică sau cu flocoane de nămol ce conţin atât bacterii aerobe cât şi
anaerobe. Deşi aceste trei procese diferă între ele în ceea ce priveşte timpul de contact dintre
microorganisme şi apa uzată, modul de realizare al amestecului fazelor, necesarul de oxigen,
modul de utilizare al nămolului biologic etc. totuşi fenomenele biochimice esenţiale sunt similare
sau identice.