ECOLOGIE

Ecologia ca știința

Ecologia este o ştiinţă care are drept scop înţelegerea relaţiilor dintre organisme şi mediul lor.
Etimologia: oikos = casă, gospodărie; logos = cuvânt, discurs, ştiinţă. Noţiunea de ecologie a fost
folosită pentru prima dată de naturalistul Ernst Haeckel în lucrarea “Generelle Morphologie der
Organismen” (1866). El considera ecologia ca ,,ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi
mediul lor înconjurător”. Mai târziu susţinea că ecologia trebuie înţeleasă ca ,,suma cunoştinţelor
referitoare la economia naturii”. În anul 1869, a publicat următoarea definiţie: ,,Ecologia este
ştiinţa economică a organizării organismelor animale”. Ea studiază relaţiile generale ale
animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel organic, inclusiv cu alte fiinţe vii şi relaţiile
lor de prietenie şi de duşmănie cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact direct şi
indirect, toate acele interrelaţii foarte complicate pe care Darwin le-a denumit prin expresia -
luptă pentru existenţă”. Definiţiile care au urmat sunt întrucât asemănătoare. Ele pun accent pe
sistemele biologice supraindividuale: Odum E. (1971)- ,,ecologia este ştiinţa care studiază
relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”;
Ricklefs (1976) ,, ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor şi animalelor ca indivizi,
populaţii şi comunităţi vii în interacţiunea acestora cu mediul înconjurător, ca factori fizici,
chimici şi biologici ai acestuia”. Stugren B. (1975) ,,ştiinţă a interacţiunilor în sistemele
supraindividuale”; 2 Botnariuc N. (1982) ,,ecologia studiază sistemele supraindividuale de
organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”; Ionescu
Al. (1988) –,,ştiinţa relaţiei dintre vieţuitoarele care alcătuiesc o biocenoză şi dintre acestea şi
biotop. Ea studiază fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem bine
delimitat”. Ecologia a fost definită deci, ca fiind ,,studiul interacţiunilor dintre organisme cu
mediul lor precum şi dintre acestea”, ca ,,economia naturii (adică modul de repartizare a
substanţei vii pe specii, modul cum se produce, cum circulă şi cum se descompune substanţa vie)
sau ca ,,biologia ecosistemelor”. Cunoştinţele acumulate în domeniu prezintă importanţă în
procesul tehnico-ştiinţific din agricultură, silvicultură, industrie, în medicină etc. De asemenea,
serveşte la elaborarea unor teorii cum ar fi de exemplu cele privind legile care generează fluxul
de energie şi circulaţia substanţelor în biosferă; mecanismele procesului evolutiv; schimbarea

Page | 1
structurii şi organizării materiei vii. Reprezintă o bază ştiinţifică a activităţilor de protecţia
mediului înconjurător şi de folosire raţională a resurselor naturii.

Obiectul ecologiei Ecologia

include toate treptele de evoluţie: de la cunoaşterea producţiei şi a bugetului energetic al

unei specii, a mecanismelor de autoreglare a densităţii populaţiei, etc. până la
cunoaşterea structurii şi productivităţii biosferei, caracterizarea ecologică a marilor
regiuni biogeografie şi a ecosistemelor. Obiectul de studiu al ecologiei este foarte
complex. Este reprezentat de cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea în practică a legilor
care determină relaţiile diverselor sisteme biologice cu toţi factorii de mediu. Domeniile
directe de studiu ale ecologiei sunt autecologia, sinecologia şi demecologia, iar cele
secundare chimia, biochimia, genetica şi fiziologia. După Nicola T. (1982) în abordarea
problemelor ecologiei trebuie să avem în vedere următorii factori care condiţionează
evoluţia şi finalitatea ei ca ştiinţă: - economic – datorită pericolului epuizării resurselor
naturale ale mediului; - tehnico-ştiinţific – în vederea valorificării complexe, eficiente a
resurselor; - ecologic propriu-zis – priveşte echilibrul biologic natură-societate, în
condiţiile poluării globale a mediului înconjurător; - social-politic – legat de creşterea
demografică, alimentaţie, politică.
. Subdiviziuni Autecologia reprezintă studiul relaţiilor unei singure specii cu mediul şi al
acţiunii acestuia asupra morfologiei, fiziologiei şi etiologiei speciei respective. Ea este
experimentală şi inductivă. Deoarece se ocupă de obicei cu studiul relaţiilor dintre un
organism şi una sau mai multe variabile ca: umiditate, lumină, salinitate sau nivelurile
nutrienţilor, este uşor cuantificată şi conduce la un model experimental atât pentru câmp,
cât şi pentru laborator. Autecologia a contribuit la cel puţin două concepte importante:
constanţa interacţiunii dintre organism şi mediul său şi adaptabilitatea genetică a
populaţiilor locale la condiţiile mediului dat. Sinecologia reprezintă studiul relaţiilor
dintre organismele diferitelor specii şi ale acestora cu mediul. Conceptele importante
dezvoltate de sinecologie sunt acelea care se referă la circulaţia nutrienţilor, bilanţurile
energetice şi dezvoltarea ecosistemică. Sinecologia are legături puternice cu geologia,

Page | 2
pedologia, meteorologia şi antropologia Ea poate fi subdivizată conform tipurilor de
mediu ca terestră sau acvatică. Ecologia terestră poate fi la rândul ei subdivizată în
ecologia pădurilor, păşunilor, arctică şi a deşertului. Ea priveşte aspecte legate de
microclimat, chimia solului, fauna solului, circulaţia hidrologică, ecogenetica şi
productivitatea ecosistemelor. Ecosistemele terestre sunt influenţate mai mult de
organisme şi sunt supuse la fluctuaţii mai mari ale mediului decât ecosistemele acvatice.
Acestea din urmă sunt afectate într-o proporţie ridicată de condiţiile apei şi rezistă la
variaţiile de temperatură ale mediului. Ecologia acvatică, numită limnologie, este limitată
la ecologia râurilor şi a lacurilor. Ecologia marină se ocupă cu viaţa în mare şi estuare. O
ramură care s-a desprins din sinecologie este demecologia care urmăreşte stabilirea
legilor referitoare la dinamica populaţiilor (natalitate, mortalitate). Există şi ramuri
secundare ale ecologiei: ecologia genetică, ecologia comportamentală (studiază
comportamentul animalelor în mediul lor şi interacţiunile sociale asupra dinamicii
populaţiei), ecologia fiziologică, ecologia biogeochimică, ecologia sistemelor. 4 1.4.
Relaţiile ecologiei cu alte discipline Ecologia este o ştiinţă multidisciplinară. Ea are
legături cu celelalte ştiinţe biologice: fiziologia, morfologia, sistematica, genetica. -
pentru studiul influenţei factorilor fizici asupra organismelor ecologia se bazează pe
cunoştinţele de climatologie, meteorologie, geografie, pedologie, geologie etc. - pentru
migraţia atomilor elementelor chimice prin ecosistem utilizează date furnizate de
geochimie ; - foloseşte matematica şi informatica în prelucrarea datelor. Modelarea
matematică permite simularea proceselor din natură care se efectuează pe perioade de
timp îndelungate, asigură prognozarea unor acţiuni practice legate de activitatea umană şi
de gospodărire a unor ecosisteme naturale. În practică, modelarea a condus la: - controlul
exploatării raţionale a populaţiei de plante şi animale; - controlul gradului de poluare a
mediului, impurificarea alimentelor şi a apei cu substanţe toxice şi radioactive; -
elaborarea unor reguli de gospodărire a naturii pe baze ecologice; optimizarea producţiei
de biomasă şi recoltă utilă. 1.5. Dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă Dezvoltarea ecologiei s-a
datorat în mare parte botaniştilor europeni şi americani, care au efectuat numeroase studii
privind comunităţile de plante, văzute din două puncte de vedere. Botaniştii europeni au
studiat compoziţia, structura şi distribuţia acestor comunităţi, în timp ce americanii au
efectuat studii privind dezvoltarea plantelor sau succesiunea lor. Totuşi, dezvoltarea

Page | 3
ecologiei poate fi împărţită în două etape. Prima etapă a început prin fundamentarea din
punct de vedere teoretic şi practic de către E. Clements (1905) a unor metode cantitative
de cercetare în ecologia vegetală. Pe baza acestor metode, a întreprins cercetări care i-au
permis să înţeleagă parţial mecanismele succesiunii ecosistemelor din primele faze până
în stadiul de ecosistem matur, denumit şi stadiul de “climax climatic” (E. Clements,
1916). În aceeaşi perioadă a crescut interesul pentru cercetările referitoare la dinamica
populaţiilor. R. Pearl (1920), A. J. Lotka (1925) şi V. Voltera (1926) au dezvoltat
fundamentele matematice pentru studiul populaţiilor. Au fost efectuate cercetări privind
interacţiunile dintre prădători şi pradă, relaţiile 5 de competiţie dintre specii, precum şi
reglarea populaţiilor. Conceptele privind comportamentul instinctiv şi agresiv au fost
dezvoltate de K. Lorenz şi N. Tinbergen, iar rolul comportamentului social în reglarea
populaţiilor a fost cercetat de V.C. Wynne-Edwards. În timp ce unii ecologi au studiat
dinamica populaţiilor, alţii şi-au îndreptat privirea spre bilanţurile energetice. În 1920, A.
Thienemann a introdus conceptul de nivel trofic, în care energia este transferată de la
nivelul producătorilor la consumatori. Observaţii similare a făcut şi zoologul şi speologul
român Emil Racoviţă (1900) în cazul biocenozelor din Australia. Ulterior, C. Elton,
(1927) a evidenţiat rolul nişelor ecologice în funcţionalitatea biocenozelor şi a descris în
termeni cantitativi piramida trofică (piramida eltoniană). În anul 1930, E.Birge şi C.
Juday determinând bilanţul energetic din lacuri, au dezvoltat idea de productivitate
primară, iar în anul 1935, A. Tansley defineşte ecosistemul ca unitate fundamentală de
lucru a biosferei. A doua etapă, etapa modernă a ecologiei a început în anul 1942 cu
dezvoltarea de către R.L. Lindeman a conceptului de lanţ trofic şi detalierea modului de
curgere a energiei în ecosistem. Cercetări similare au fost realizate de H. Odum (1957),
Richman (1958) şi B. Slobodkin (1959). Studii privind circulaţia elementelor minerale au
fost iniţiate de J.D. Ovington în Anglia şi Australia. Au urmat unele studii privind
circulaţia fosforului (Hutchinson,1950; Rigler, 1956), circulaţia azotului (Caperon,
1972), rolul populaţiilor animale în procesul de regenerare a rezervei acestor nutrienţi în
apă şi sedimente (Johannes, 1972). S-a dezvoltat teoria sistemelor (Bertalanfly, 1973;
Botnariuc, 1967, 1976), a ciberneticii (Wiener, 1948, 1950) care au contribuit la
încurajarea cercetărilor privind structura şi funcţionarea ecosistemelor. După anul 1960,

Page | 4
s-a desăvârşit procesul de formare a bazei teoretice a ecologiei (Odum,1971,1983,1993;
Botnariuc, 1967,1976,1989; etc.)

Page | 5