ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Note de curs destinate studenţilor de la FEAA, specializarea

ECTS, An II

GALAȚI
2020
 CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Odată cu apariţia omului acesta a început să hărţuiască mediul înconjurător, ajungând

ca în ultimul secol să devină un pericol pentru acesta. Pe de o parte, omul a extras din mediu o
cantitate foarte mare de resurse greu regenerabile sărăcind mediul iar, pe de altă parte, a cedat
mediului produse improprii, adeseori toxice şi nereciclabile, reducând cu mult capacitatea
mediului de a se menţine într-un echilibru necesar supravieţuirii speciilor şi reducând
semnificativ capacitatea de supravieţuire a speciei umane. Aşa se face că, în special în ultimele
decenii ale secolului al XX-lea, se vorbeşte tot mai mult de pericolul apariţiei unei crize
ecologice şi de necesitatea imperativă a protecţiei mediului.

1.1. Ecologia-repere teoretice

Ecologia este o ramura a biologiei care s-a dezvoltat ca stiinta a vietii, studiind
structura, relatiile si legile functionarii invelisului viu al Pamântului. Cuvâtul ecologie deriva
de la cuvintele grecesti "oikos", "oikia" = casa, gospodarie si "logos" = stiinta, vorbire, studiu.
Etimologic  ecologia este stiinta care se ocupa cu studiul mediului si a modului in
care vietuitoarele traiesc in el.
Ecologia este o ştiinţă biologică care se ocupă cu studiul conexiunilor ce se manifestă
între organisme şi mediul lor de viaţă și presupune: studierea conditiilor de viata ale plantelor
si animalelor; a relatiilor dintre vietuitoare, dintre acestea si mediu; a relatiilor dintre om si
natura.
Charles Darwin  existenta principiului interactiunii in lumea vie  in lucrarea
"Originea speciilor" din 1859 introduce si explica conceptul de "lupta pentru existenta".
Aceasta nu este altceva decât totalitatea relatiilor intraspecifice si interspecifice.
Exemplul clasic folosit de Ch. Darwin se refera la trifoiul rosu pentru samânta din
Anglia (trifoi rosu  bondari  soareci  pisici).
Obiectul de studiu al ecologiei il formeaza deci interrelatiile dintre organisme si dintre
acestea si mediul lor fizic.

2
 Interactiunile dintre organisme si dintre acestea cu materia nevie sunt consecintele unei
legitati generale a materiei – interactiunea permanenta si universala a sistemelor si
proceselor materiale.
Aceasta interactiune intre mediul viu si neviu nu este intâmplatoare, ea persista si se
dezvolta de când exista materia vie, determinând aparitia unei legi generale a relatiilor
organismelor: legea unitatii organismelor cu mediul lor.
 materia care alcatuieste atât substanta vie cât si nevie este formata din aceleasi elemente
chimice.
Interactiunea organism-mediu genereaza o paleta larga de probleme;
 schimbarile numerice in materia vie;
 schimbarile productivitatii biologice;
 schimbari ale calitatii, sanatatii mediului.
Datorita acestor implicatii, obiectivele ecologiei s-au largit, fiind o stiinta a vietii,
stiinta care interpreteaza biosfera, stiinta a supravietuirii.
In esenta, interactiunile dintre organisme si dintre acestea si mediul lor conditioneaza
supravietuirea organismelor, printre care se afla si omul, ca parte integranta a materiei vii.
Omul este angrenat permanent intr-un proces de interactiune cu materia vie si nevie, actionând
ca un factor ce modifica puternic legaturile dintre organisme si mediul lor.
In ultimul timp, datorita administrarii gresite a mediului de catre om, precum si datorita
cresterii populatiei umane, productivitatea biologica a globului este in pericol de a nu realiza
un standard de viata adecvat intregii populatii. Astfel, omul este pus in fata unei crize
ecologice.
Din aceste motive ecologiei ii revine si rolul de a combate ignoranta ecologica, de a-l
invata pe om regulile dupa care trebuie sa se desfasoare relatiile lui cu natura vie si nevie si de
a-l orienta spre cunoasterea factorilor de care depinde refacerea resurselor naturale.
Termenul de ecologie a fost creat în 1866 de către marele biolog german Ernst
Haeckel, şi are drept rădăcină cuvântul grecesc oikos care înseamnă casă şi logos care
înseamnă ştiinţă.
De la Haeckel si pâna in prezent, definitia ecologiei a cunoscut o anumita evolutie, insa
se pot distinge doua categorii de definitii:
 una referitoare la relatiile organismelor cu mediul lor;

3
 alta, la relatiile sistemelor supraindividuale cu mediul lor ambiant.
Din prima categorie fac parte definitiile date de: Ch. Elton (1927), Nikolski (1955),
Mac Fadyen (1957), Lamotte (1971), Krebs (1972), R. Dajoz (1970); iar din a II-a, definitiile
elaborate de: E. Odum (1966, 1971), M. Ghiliarov (1973), B. Stugren (1975), N. Botnariuc si
V. Vadineanu (1982).

1.2 Istoric
Desi intemeiata de un zoolog, in primele decenii ale existentei sale ecologia a fost
dezvoltata in special de botanisti.
In 1877 K. Möbius introduce notiunea de biocenoza, pe baza studiilor asupra unui banc
de stridii, apoi Schröter pe cele de autecologie (1896) si sinecologie (1902).
In 1896, botanistul danez E. Warming a reintrodus termenul de ecologie, care aproape
fusese uitat.
In 1905, F.E. Clements fundamenteaza din punct de vedere teoretic si practic unele
metode de cercetare cantitativa in ecologia vegetala.
F. Dahl introduce in 1908 notiunea de habitat, studiind conditiile de viata ale unui grup
de arahnide.
In 1910, Johnson descrie notiunea de nisa ecologica, iar in 1911 V. Shelford introduce
metode fiziologice de cercetare pentru fundamentarea repartitiei geografice a animalelor si
formuleaza "Legea tolerantei".
In 1916, apoi in 1930, F.E. Clements a introdus conceptele de climax si specie
indicatoare, descifrând in parte mecanismele succesiunii ecosistemelor din stadiul de pionierat
pâna la stadiul de maturitate ecologica.
In 1927 Ch. Elton, prin lucrarea "Ecologia animala" pune bazele ecologiei trofice,
descrind in termeni cantitativi piramida trofica, iar in 1928 R. Chapman formuleaza conceptul
de rezistenta a mediului.
In 1935 A.G. Tansley elaboreaza si introduce in ecologie conceptul de ecosistem.
In 1940 Ch. Juday cerceteaza bugetul energetic al lacului Mendota (S.U.A.),
fundamentând conceptul de structurare energetica a ecosistemului.
In 1942 R.L. Lindeman publica lucrarea "Aspectul trofo-dinamic al ecologiei" in care
sintetizeaza cercetarile sale cu privire la fluxul de energie in lacul Cedar-Bog (S.U.A.) si

4
raporturile energetice intre nivelurile trofice, fundamentând conceptia trofo-energetica in
ecologie.
Dupa 1964, odata cu Programul Biologic International, initiat de UNESCO, ecologia a
pasit in etapa integrarii si modelarii pe calculator. Se folosesc frecvent programele de
prognoza si avertizare mai ales pentru evolutia daunatorilor si parazitilor, pentru rezolvarea
unor probleme trofo-energetice sau demografice etc.
Studiile globale si regionale din ultimul timp au dus la conturarea a doua idei de baza
ale ecologiei:
a. - Pamântul este un sistem cu dimensiuni si resurse materiale limitate si de aceea fiecare tara
sau regiune de pe glob depinde de celelalte printr-un sistem integrator de interactiuni;
b. - Cu toata emanciparea sa materiala si spirituala, omul ramâne, din punct de vedere
biologic, un component al biosferei si nu un stapân al acesteia. Având in vedere aceste
probleme, numeroase organisme si organizatii regionale sau mondiale au elaborat programe
concrete privind gospodarirea resurselor mediului si protectia acestuia.
Dezvoltarea ecologiei in tara noastra incepe cu Grigore Antipa (1867-1944), fost elev
si asistent al lui E. Haeckel la Universitatea din Jena. El a studiat Delta Dunarii, lunca
inundabila si sectorul nord-vestic al Marii Negre sub aspect ecologic, identificând principalii
factori care pot influenta pozitiv sau negativ productia de peste. In acest fel, Gr. Antipa a
realizat o legatura strânsa intre cercetarea fundamentala si cea aplicativa, contribuind la
conturarea teoriei productivitatii biologice. Pe baza studiilor sale, la vremea respectiva s-au
stabilit masurile concrete de exploatare rationala a Deltei Dunarii.
Lui Grigore Antipa ii revine si meritul de a fi organizat pe principii ecologice Muzeul de
Istorie Naturala din Bucuresti care-i poarta numele. Toate vietuitoarele sunt prezentate in
diorame, adica in biotopul si biocenoza de care apartin.
In aceeasi perioada Ion Borcea initiaza studiul ecologic al litoralului românesc al Marii
Neagre.
Traditia ecologica fondata de Gr. Antipa este continuata de M. Bacescu, pentru
ecologia Marii Negre si N. Botnariuc, pentru ecologia unor balti, lacuri din lunca inundabila a
Dunarii inferioare.
Emil Racovita imbogateste cunostintele ecologice prin contributiile sale la cunoasterea
conditiilor de viata din Antarctica (1900-1903) si din mediul subteran (1907-1929). El

5
intemeiaza o noua ramura a ecologiei, biospeologia, care a fost continuata de elevii sai C.
Motas si Tr. Orghidan.
In perioada interbelica se pun bazele dezvoltarii cercetarilor de ecologie vegetala.
Astfel, ecologia plantelor a fost initiata de I. Prodan si Al. Borza, creatori ai scolii românesti
de geobotanica, iar ultimul si fondator al Gradinii Botanice din Cluj-Napoca.
La Bucuresti, Tr. Savulescu si P. Enculescu au abordat unele aspecte privind
interactiunile dintre plantele terestre si ciuperci (fungi).
Primele cercetari privind ecologia animalelor terestre la noi in tara au fost facute de A.
Popovici-Biznosanu, cel care introduce in ecologie notiunea de bioskena.
Gh. Ionescu-Sisesti a studiat relatia dintre buruieni si plantele cultivate, a pledat pentru
echilibrul dintre ecosistemele naturale forestiere si cele agricole, in scopul conservarii solului
si vegetatiei.
Ulterior cercetarile au continuat pentru abordarea unor teme interdisciplinare de mare
anvergura pentru economia nationala, ca: zonarea ecologica a plantelor (1960), vegetatia
pajistilor din tara noastra, resursele funciare praticole s.a.

1.3. Concepte specifice ecologiei

Ecologia operează cu unele noţiuni specifice precum: biotop1, biocenoză2, ecosistem3,
biosferă4. Ecologia tradiţională analizează în amănunt relaţiile reciproce dintre sistemele vii
şi mediu, dezvoltând ca principii fundamentale: principiul interacţiunii 5, principiul
retroacţiunii6.

1
(bios = viu - viaţă; topos = loc - spaţiu) reprezintă condiţiile fizico-chimice şi climaterice ale unui mediu natural
determinat, spaţiu de viaţă în care-şi desfăşoară viaţa plante şi animale.
2
(bios = viaţă; koinos = comun) reprezintă ansamblul populaţiilor şi speciilor de plante şi animale, care trăiesc
într-un mediu natural determinat. Biocenoza reprezintă componentele vii ale ecosistemului.
3
Unitatea ecologică formată din ansamblul organismelor vii (biocenoză), care locuiesc în mediul natural dat
(biotop). Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională în care se manifestă şi se evidenţiază toate interacţiunile
între specii şi mediul lor de viaţă, având ca finalitate realizarea producţiei biologice.
4
totalitatea organismelor vii, animale şi vegetale, care trăiesc pe suprafaţa Terrei
5
sau principiul unităţii viaţă- mediu, care arată că la toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa este dependentă
de mediu. Inseparabilitatea dintre viaţă şi mediu se exprimă genetic prin forme biotice (organisme vii), iar
fiziologic prin schimburile de substanţă dintre organism şi mediu.
6
sau principiul feedback, care arată că populaţiile şi biocenozele se aseamănă cu sistemele cibernetice fiind
legate cu mediul prinr-un număr mare de intrări ieşiri, care reglaeză nivelul lor de funcţionare pe baza unor
feedback-uri (răspunsuri) pozitive sau negative

6
 Datorită lărgirii sferei de cunoaştere şi de interes, datorită trecerii de la studiul
ecosistemului la studiul ecosferei în ansamblul ei, ecologia s-a transformat treptat dintr-o
ştiinţă biologică într-o ştiinţă suprasintetică, integrând o serie de elemente ce aparţineau de
drept altor ştiinţe: geografia, fizica, chimia, economia, sociologia, etc.
A apărut astfel o nouă ştiinţă şi anume aceea de ecologie globală sau ştiinţa mediului.7

Fig.1 Evoluția ecologiei și a domeniului său de studiu

Ecologia globală a preluat principiile ecologiei teoretice şi a încorporat în conceptul de

sistem ecologic datele despre mediul înconjurător de la diferite ştiinţe, integrând de asemenea
şi impactul omului asupra resurselor şi factorilor de mediu. Apariţia acestei noi ştiinţe se
datorează în cea mai mare măsura crizei ecologice ce s-a acutizat în ultimul timp. Între
ecologia tradiţională şi ecologia globală (ştiinţa mediului) se face o clară diferenţiere, prima
fiind o disciplină biologică, care are drept obiect de studiu ecosistemul, iar cea de-a doua o
ştiinţă pluridisciplinară, care are ca obiect de studiu mediul.
Faza de maturitate a acestei noi ştiinţe a primit denumirea de ecologie sistemică8 s-a
dezvoltat pe principiile preluate din teoria sistemelor, teoria informaţiei, ciberneticii şi teoria
matematică a sistemelor dinamice. Concepţia sistemică a asigurat ordonarea cunoştinţelor şi
integrarea tendinţelor centrifuge din domeniul ecologiei, a organizat mediul fizic şi biologic ca
pe o ierarhie de sisteme, a creat mijloacele conceptuale şi metodologice pentru organizarea
managementului integrat al acestora.

7
Strugen, B., Probleme moderne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică", Bucureşti, 1982, p. 20
8
Vădineanu, A., Dezvoltarea durabilă, vol.1, Editura Universității din București, 1998, p. 12-19

7
 Ecologia sistemică organizează mediul ca pe o ierarhie de sisteme, dinamice şi cu
proprietăţi structurale şi funcţionale identificabile şi cuantificabile.

Fig.2 Baza teoretică a Ecologiei sistemice şi relaţiile cu ştiinţele naturii,

sociale şi economice (sursa:Vădineanu A., 1998)

1.3.1. Noțiunea de
”mediu”-
componente și semnificații
Mediul reprezintă totalitatea

elementelor
naturale şi

antropice,
evenimentelor şi energiilor, care se găsesc într-o permanentă interacţiune şi care determină
menţinerea echilibrului ecologic al planetei (mediul=capital natural+sisteme socio-
economice).
Noţiunea de mediu, definită din mai multe perspective: fizic, geografic, biologic,
politic, juridic, economic, social, psihologic, cultural, etc., prezintă o serie de variante care
reflectă legăturile complexe ale omului cu realitatea înconjurătoare (mediul natural).
După modul de abordare şi clasificare, noțiunea de ”mediu” poate avea mai multe
semnificații, mai stricte, incluzând astfel noţiunile de: mediu geografic, mediu natural, mediu
antropic, mediu antropizat, geosistem.
Mediul geografic este o stare specifica a Terrei, care rezulta din combinarea si
relationarea dintre toate componentele planetei, respectiv abiotic si biotic (inclusiv omul) si
care este diferita de starea altor planete (Mac, 2000).
Mediul natural desemnează totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de
interdependenţă şi într-o stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul,

8
relieful şi subsolul, şi care determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este
un sistem natural complex în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una
temporală şi alta spaţială. Este considerat natural, mediul în care predomină elementele care
nu au suferit modificări antropice (pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua
siberiană, lacurile glaciare etc.).
Mediul antropic este mediul creat în intregime de către om (intravilanul unor localitati,
marile platforme industriale etc).
Mediul antropizat reprezintă teritoriul pe care activitatea umana a determinat
modificari importante ale componentelor, relatiilor si functiilor mediului natural (ex:
desțelenirea preeriei si înlocuirea ecosistemelor inițiale cu diferite culturi agricole).
Geosistemul este:
- un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus
legilor naturii, acţionând în învelişul geografic;
sistem geografic complex realizat printr-o evoluţie a relaţiilor dintre geosferele
planetare (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), fiecare constituindu-se ca entităţi
unitare, bine individualizate. Gradul de heterogenitate al acestor geosfere creşte progresiv de
la atmosferă, care este cea mai omogenă, la hidrosferă care este diferenţiată în mări, oceane,
lacuri, râuri, etc., la litosferă care cuprinde diferite forme de relief, până la biosferă care este
cea mai heterogenă geosferă.
Capitalul natural reprezintă totalitatea sistemelor ecologice naturale, seminaturale şi
antropizate ale unei ţări, regiuni, etc., care asigură funcţia de producţie şi dezvoltare a
sistemelor socio-economice. Capitalul natural are anumite funcţii şi o anumită capacitate
productivă, ce trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi o anumită capacitate de
suport, ce trebuie cunoscută pentru a evita deteriorarea.

1.3. Protecția mediului-definiție și domeniile protecției mediului

În perioada ultimilor ani specialişti din diferite domenii ale economiei si industriei,
precum si organizatiile ecologiste internationale au sesizat şi trag serioase semnale de alarmă
încercând să conştientizeze opinia publică prin mesajul: poluarea nu are frontiere, ea este şi
va rămâne o problemă globală a omenirii!

9
 Preocuparea pentru protecţia mediului a fost adusă în dezbatere pentru prima oară la 1
iunie 1972, cu ocazia primei Conferinţe Mondiale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite),
ţinută la Stockholm. La a 27-a sesiune a acestei conferinţe, s-a fondat prima organizaţie care a
întocmit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, cu sediul la Nairobi (Kenya).
Un an mai târziu, în 1973, organizaţia avea deja un Consiliu de administraţie compus din 58
ţări membre, inclusiv România, un Secretariat, un Fond pentru mediul înconjurător şi un
Consiliu de coordonare privind problemele importante legate de mediu şi posibilităţile de
aderare a altor instituţii şi organizaţii internaţionale.
Sub egida acestei organizaţii, în colaborare cu alte organizaţii internaţionale
(UNESCO, FAO, OMS s.a.), s-au elaborat şi aprobat o serie de programe internaţionale
pentru: supravegherea la nivel mondial a poluării oceanului planetar, planuri de monitorizare a
contaminării cu reziduuri radioactive, a contaminării alimentelor, a nivelului degradării solului
şi defrişării pădurilor, de evoluţie ale efectivelor de animale şi plante comparativ cu speciile pe
cale de dispariţie, precum şi alte proiecte pentru monitorizarea nivelelor de poluare în toată
lumea şi efectelor lor asupra climatului.
A devenit din ce in ce mai evident faptul că, problemele privind mediul îşi au
rădăcinile în modul în care a acţionat şi acţionează economia fiecărui stat, precum şi datorită
faptului că nu s-au evidenţiat toate pagubele aduse mediului înconjurător în urma diverselor
acţiuni întreprinse asupra acestuia.
Este bine cunoscut că multe activităţi de producţie şi consum de pe glob determină degradarea
mediului natural prin poluarea aerului, apei sau solului, degradare ale căror costuri nu au fost
luate mult timp în seamă. Aceasta a permis accentuarea unora dintre problemele majore ale
mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea azi, aşa cum este irosirea resurselor
naturale, defrişarea masivă a pădurilor, accentuarea efectului de seră etc.
În consecinţă, economia fiecărui stat trebuie să joace un rol principal în asigurarea
unui mediu înconjurător de calitate superioară, prin alocarea raţională a resurselor materiale şi
financiare, prin politici adecvate, precum şi prin luarea unor decizii economice inteligente.
Dezvoltarea unei societăţi sănătoase şi prospere, se poate baza numai pe o politică prin care se
asigură protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, bazată pe eliminarea contradicţiei
artificiale dintre economie şi ecologiei. Numai printr-o conlucrare strânsă a ecologiei cu

10
economia se vor putea fundamenta ştiinţific măsurile de dezvoltare social - economice în
vederea protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii generaţiei de azi şi mâine.
Pentru acesta toate sistemele industriale trebuie sa-şi reconsidere toată activitatea
urmărind cu precădere ca: reciclarea, reutilizarea materiilor, şi reducerea gradului de poluare
să devină componente intrinsece ale procesului de producţie materială. Conlucrarea strânsă a
ecologiei cu economia într-o acţiune comună, numită “ecodezvoltare” va permite obţinerea
de beneficii maxime de pe urma exploatării resurselor naturale (sol, apă, păduri, organisme
animale şi vegetale), fără a distruge baza materială a acestora care este necesară continuării
dezvoltării.
Ca acţiuni imediate se impune dezvoltarea unui program vast de măsuri care să aibă în
vedere:
 extinderea educaţiei ecologice;
 elaborarea unei legislaţii cuprinzătoare în domeniu (cu penalizări financiare, poliţie
ecologică, aviz de mediu pentru funcţionarea tuturor unităţilor economice în condiţiile
protecţiei mediului);
 orientarea spre tehnologii moderne nepoluante, care să prezinte o productivitate mult mai
ridicată, şi acre să asigure valorificarea integrală a materiilor prime;
 optimizarea consumurilor de apă şi energie;
 transportul şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor şi reziduurilor industriale;
 stimularea acţiunilor de revalorificare a cât mai multe deşeuri;
 investigarea corectă a gradului de periculozitate şi a riscurilor pe care produsele chimice
le implică pentru sănătatea omului şi mediului ambiant;
 inventarierea precisă a tuturor activităţilor poluante şi depistarea preventivă a tuturor
posibilităţilor de apariţie a poluării.
Problema protecţiei mediului trebuie luată în considerare, încă din faza de proiectare a
oricărei tehnologii, iar studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să prevadă şi variante
antipoluante, chiar dacă sunt mai puţin profitabile. Pierderile de profit vor fi mai mici decât
cele social-umane ce apar după instalarea unor dezechilibre în natură.
Așadar, protecţia mediului, ca ramură a ecologiei aplicate, reprezintă totalitatea
acţiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic local şi global, pentru
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi

11
spirituale, în scopul asigurării condiţiilor de viaţă şi de muncă. Finalitatea acestor acțiuni
vizează:
- gospodărirea rațională a resurselor;
- reconstructia ecologică a mediului;
- evitarea poluării mediului;
- evitarea dezechilibrului prin conservarea naturii;
- descoperirea cauzelor care afectează mediul;
- proiecte complexe, rațional fundamentate.
Activităţile de protecţia mediului sunt structurate în şase domenii principale de
activitate, şi anume:
- activităţi legislative;
- activităţi administrative - instituţionale;
- activităţi educative - informative;
- activităţi economico - tehnologice;
- activităţi sociale;
- activităţi de cooperare internaţională.

12
 CAPITOLUL 2
PROTECȚIA MEDIULUI- NECESITATE PLANETARĂ

2.1. Factori de risc pentru mediu la nivel planetar

Semnale de alarmă asupra influenţei nefaste pe care activităţile umane le au asupra
mediului au început să apară încă de la începutul secolului al XIX-lea când au luat fiinţă
societăţile pentru protecţia animalelor, elaborându-se chiar o "Declaraţie a drepturilor
animalelor". De la protecţia animalelor la protecţia naturii a fost numai un pas, unii filozofi
ecologişti precum Aldo Leopold, Michel Seres, Hans Jonas, Arne Naess cer ca nu numai omul
şi animalele, dar întreaga biosferă, chiar ecosferă, să poată avea calitatea de subiect de drept,
putându-se astfel vorbi de crime împotriva naturii sau ecosferei, în măsura în care se vorbeşte
de crime împotriva umanităţii. Aceşti filozofi erau de părere că ar trebui emisă o "Declaraţie a
drepturilor naturii" similară cu cea pe care o avem pentru drepturile omului.
În ultimele decenii, creșterea presiunii exercitate de activitățile economice asupra
mediului, au permis identificarea următorilor cinci factori care condiţionează modul de
evoluţie a speciei umane.
Creşterea populaţiei globului (criza suprapopularii) reprezintă o realitate şi în acelaşi
timp un element de îngrijorare pentru viitor. În prezent numărul populaţiei a depășit 7.5 mld.
de locuitori, insă ritmul de creștere de la desăvârşirea antropogenezei şi până la începutul
secolului al XIX-lea a fost foarte lent. Estimările realizate de-a lungul timpului, atât de
oamenii de știință, cât și de instituțiile internaționale (O.N.U.) arată faptul că primul miliard a
fost înregistrat abia în 1820, după un secol în 1927 s-a înregistrat al doilea miliard, în 1960 al
treilea, în 1974 al patrulea, în 1987 al cincilea miliard, în 1999 al şaselea miliard, iar la
sfarșitul anului 2011 al șaptelea miliard;
Fig.3 Dinamica populației mondiale în perioada 1820-2011
(surse: prb.org, ined.fr.)

S t u d i i l e d e
continua să

13
crească atingând în anul 2030, după unele scenarii cifra de 7,9 miliarde locuitori, iar după alte
prognoze poate să ajungă la 11,5 miliarde locuitori, ceea ce ar însemna dublarea populaţiei din
1990.
Creșterea nevoii de hrană este al doilea factor de risc pentru mediu ce derivă din
creșterea exponențială a populației la nivel mondial. Astfel, producţia agricolă actuală
realizată de pe cele 1,5 mld ha. teren agricol (care reprezintă 40% din suprafaţa uscatului)
poate să hrănească în prezent cca. 7 miliarde de locuitori.
Din cei 7.5 mld. locuitori ai planetei, circa 1 mld. se confruntă cu foametea sau
malnutriția, datorită sărăciei sau distribuției inegale a resurselor naturale. Deci, pentru a-i
putea hrăni pe cei 1 mld.+ cele 2 mld. în plus care sunt estimate că vor locui pe planetă în anul
2050, estimările arată că producția agricolă mondială ar trebui să crească cu un procent
cuprins între 60-100%.
Soluțiile propuse pentru dublarea producției în viitorul apropiat ar fi, pe lângă
reducerea perioadei de producție agricole și creșterea suprafeței agricole mondiale (distrugerea
unor medii natuale-păduri ecuatoriale, savane și transformarea acestora în medii
antropizate=suprafețe agricole)9. De asemenea, reducerea risipei alimentare și schimbarea
dietelor alimentare sunt alte soluții propuse la nivel mondial, în special populației din statele
dezvoltate. Pe termen mediu și lung, se vor accentua și mai mult decalajele regionale cu
privire la creșterea nevoii de hrană, statele in curs de dezvoltare economică fiind cele care vor
înregistra în continuare cele mai mari creșteri demografice.
Creşterea industrializării ca efect a creşterii exponenţiale a efectivului speciei umane
a determinat accelerarea procesului de industrializare (chiar dacă sunt mari diferenţe între
ţările sărace şi cele bogate) nu numai prin extinderea lui la scară spaţială ci şi prin mărirea
cantităţilor de resurse extrase din mediul natural.
Creşterea exponenţială a populaţiei a constituit un stimul permanent pentru a susţine
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică pentru a asigura o lărgire a fluxurilor materiale şi
energetice necesare susţinerii acestei populaţii dar şi pentru mărirea nivelului de trai şi de
confort al oamenilor.

9
http://www.environmentreports.com/enough-food-for-the-future/

14
Fig.4. Procentul populației adulte afectate de obezitate în SUA în perioada
(1990-2016) (sursa: https://stateofobesity.org/adult-obesity/ )
Fig.5 Calitatea aerului la nivel mondial (sursa: http://berkeleyearth.org/air-quality-real-time-map/)

16
 Caracterul limitat al resurselor de subsol (neregenerabile) este al patrulea factor de
risc pentru mediu la nivel mondial, estimările specialiștilor aratând că până la mijlocul
secolului următor rezervele cunoscute de cupru, zinc, argint, staniu, crom şi altele, ca de altfel
şi cele de petrol şi gaze se vor epuiza. Din fericire, există însă diverse posibile soluţii, mai
apropiate sau mai îndepărtate ca realizare, cum ar fi energiile alternative (hidroenergia, energia
eoliană, solară, geotermală), zăcămintele submarine, zăcămintele foarte profunde, dar care
datorită accesibilităţii foarte scăzute vor avea un cost foarte mare.
Creșterea poluării, mai ales a celei antropice, a apărut odată cu dezvoltarea primelor
aşezări umane. Iniţial produsele poluante erau puţine, de natură organică şi uşor
biodegradabile, însă pe măsura creşterii efectivului populaţiei, a dezvoltării gradului de
civilizaţie poluanţii s-au diversificat şi s-au înmulţit cantitativ, prin cantităţile şi caracteristicile
lor depăşind capacitatea de neutralizare a mediului. Intersecţia curbelor prognozate ale acestor
parametrii indică sfârşitul posibilităţilor de susţinere a civilizaţiei umane de către planeta Terra
spre mijlocul secolului XXI.

2.2. Conceptul de ”dezvoltare durabilă”

În faţa marelui pericol de deteriorare a mediului şi de periclitare a supravieţuirii speciei
umane, ONU a creat o comisie menită să elaboreze un studiu care să analizeze situaţia actuală
şi să propună măsuri pentru viitor. Rezultatul, cunoscut sub numele de "Raportul Bruntdland"
din 1987 a enunţat un nou concept, pe cel de "Dezvoltare durabilă".
"Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care vine în întâmpinarea necesităţilor
prezentului, fără a compromite capacitatea, abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
necesităţile lor" (Comisia Bruntland, 1987). Aceasta înseamnă că generaţia actuală trebuie să
consume doar atât cât să nu afecteze drepturile generaţilor viitoare, ceea ce nu înseamnă o
limitare drastică a dezvoltării societăţii în ansamblu. Aceasta înseamnă o diminuare a
industriei, o diminuare a exploatării resurselor neregenerabile dar şi a celor regenerabile, o mai
mare protejare a naturii, astfel ca şi generaţiile viitoare să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi
noi.
O definiţie mai plastică şi mult mai sugestivă care s-a dat dezvoltării durabile este:
"dezvoltarea durabilă înseamnă să folosim resursele nelimitate ale inteligenţei omeneşti în loc
de a utiliza resursele limitate ale naturii".
 Fig.6 Topul statelor în funcție de tipurile de energii alternative utilizate în 2015
(sursa: http://biomassmagazine.com/articles/14026/nrel-releases-2015-renewable-energy-data-book)
 Fundamental pentru conceptul de dezvoltare durabilă este necesitatea integrării
obiectivelor economice cu cele ecologice. Dezvoltarea durabilă are ca obiectiv general găsirea
optimului în interacţiunea dintre problemele economice, tehnologice, ambientale şi umane.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:
􀂾 controlul evoluţiei demografice astfel ca în următorii 30 - 50 de ani populaţia
globului să nu crească cu mai mult de 70 - 100%, faţă de nivelul actual, efectivul
maxim să fie sub 11 miliarde locuitori;
􀂾 perfecţionarea continuă a organizării sociale şi instituţionale pentru a asigura cadrul
implementării strategiilor dezvoltării durabile;
􀂾 restructurarea şi redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie
mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
􀂾 eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă,
hrană, apă, locuinţa, sănătate pentru fiecare locuitor al planetei;
􀂾 conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului.
 CAPITOLUL 3
PRINCIPALELE RISCURI DE MEDIU ȘI IMPACTUL ASUPRA TURISMULUI

În ultimul secol au avut loc diferite schimbări de mediu, unele dintre acestea căpătând
chiar o dimensiune ameninţătoare pentru omenire. Din punct de vedere spaţial, impactul
activităţii umane asupra mediului poate avea întindere:
- locală;
- regională;
- globală.
Dintre fenomenele ce au căpătat întindere la nivelul întregii planete amintim:
schimbările climatice, reducerea stratului de ozon, pierderile de teren arabil şi de fertilitate,
deşertificarea, dispariţia pădurilor, poluarea, dispariţia speciilor, acumularea de mari cantităţi
de deşeuri.

3.1. Schimbările climatice

Arderea combustibililor fosili şi alte activităţi, în special transportul (terestru, maritim,
aerian) produc mari cantităţi de CO2 şi de alte substanţe cum ar fi: metanul, oxidul de carbon,
oxizii de azot, hidrocarburi nearse. Deşi dioxidul de carbon şi apa care rezultă din procesul de
ardere nu au acţiune toxică, ridicarea concentraţiei de CO 2 în atmosferă duce la accentuarea
efectului de seră.

Tab.1 Principalele gaze cauzatoare ale efectului de seră și

contribuția lor la producerea acestui fenomen planetar
(sursa: Negrei, C., 2004)

20
 Efectul de seră este un fenomen natural datorat absorbţiei căldurii radiate de către
pământ de către gazele cu efect de seră din atmosferă, fapt ce duce în mod normal la
menţinerea unei temperaturi medii constante a Terrei. Fără efectul de seră, Pământul ar avea o
temperatură medie de -18 grade Celsius, în locul valorii de actuale de +15 grade Celsius.

Fig.7 Prezentarea schematizatã a efectului de serã

(Legenda: A - Soare; B – Pământ;C - Efetul de seră natural
D - Efectul de seră global; E - Troposferă
F - Limita superioară a Troposferei; 1. Radiaţie solară care traversează atmosfera
2. Unde scurte absorbite în Troposferă; 3. Unde scurte reflectate înapoi în spaţiu
4. Unde scurte absorbite de Pământ; 5. Radiaţii puternice reflectate de Pământ;
6. Radiaţii puternice emise de Pământ; 7. Unde lungi emise de Pământ;
8. Absorbţie redusă la nivelul norilor pe molecule de apă, oxigen şi azot
9. Radiaţia reemisă prin spaţiu; 10. Radiaţia reemisă prin încălzirea suprafeţei Pământului
11. Absorbţie pe molecule aflate în Troposferă (dioxid de carbon, metan, clorofluorocarboni, cu degajări de
căldură); 12. Căldura pierdută în spaţiu; 13. Căldura transmisă spre Pământ)

C a u r m a r e a e f e

grade Celsius în următorii 100 de ani, dacă nu se acţionează spre o reducere a emisiilor.
Consecinţele cele mai importante ale schimbării climei globale se vor evidenţia la nivelul
următorilor factori:
1. Schimbarea zonelor climatice ale Terrei care presupune extinderea zonelor aride
ale Terrei spre nord cu 400 - 800 km, în regiunile subtropicale dens populate; reducerea ariei

21
şi extinderea spre nord a zonei mediteraneene; reducerea zonelor boreale şi extinderea
pãdurilor pânã aproape de zonele arctice (fig.8)

Fig.8 Consecinţele dublării concentraţiei de CO2 asupra climatului şi vegetaţiei

2 . N i v e l u l

influențat de creşterea temperaturii medii a atmosferei cu numai 2 grade Celsius, care va duce
la topirea gheţii din calotele glaciare, va înregistra o creștere, inundând zonele litorale în care
sunt cantonate mari oraşe şi o mare parte a populaţiei.
3. Efecte "bumerang" aflate în raport direct cu cantităţile imense de metan îngheţat,
de sub ocean şi sub scoarţă, pot fi eliberate în atmosferă pe măsură ce Antartica se încălzeşte.
Aceste emisii ar provoca o încălzire a pământului mai rapidă, metanul fiind un gaz cu efect de
seră. În ultimii ani, au apărut mai multe fenomene meteo neaşteptate, creşterea evaporaţiei
oceanului tropical cu 16 %, creşterea vitezei medii a vântului cu 15 %, precum şi sporirea
fenomenelor extreme: ciclon, tornade (SUA), furtuni grave (Marea Neagră), ploi torenţiale,
grindine mortale (România, Grecia, s.a.), valuri de căldura, secete, valuri de ger, etc. Ciclonul
Andrew, din 1992, a făcut în Florida pagube de 30 de miliarde de dolari, aducând mari
companii de asigurare în pragul falimentului. În România, grindina şi inundaţiile au făcut
pagube de zeci de miliarde. De aceea conferinţele mondiale de la Rio, 1992, şi de la Kyoto,
1997, au cerut o reducere cu cca. 5% a emisiilor de bioxid de carbon până în anul 2012, ţinând
seama că modelele teoretice ale climei prevăd, în lipsa unor măsuri, o creştere rapidă a
temperaturii medii, cu 1,9 - 5,3 grade, cu urmări grave asupra mediului şi economiei.
4. Sănătatea umană este și ea afectată în condiţiile temperaturilor înalte şi a lipsei
curenţilor atmosferici, care să realizeze dispersia poluanţilor atmosferici, fapt care va creşte

22
poluarea atmosferică în special în zonele urbane şi industriale şi deci şi incidenţa bolilor
respiratorii.
În România, activităţile poluatoare care generează gaze ce produc efectul de seră
provin din:
1. Sectorul energetic;
2. Sectorul transporturilor;
3. Spațiul urban;
4. Sectorul agricol.
România este semnatară a Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări
Climatice din 5 iunie 1992, care are drept obiectiv stabilizarea emisiilor de gaze cu efect de
seră în anul 2000 la nivelul anului 1989, precum şi a „Protocolului de la Kyoto” (1997,
ratificat de România în 2001), care stabileşte termenii şi regulile de punere sub control a
gazelor ce determină efectul de seră al Terrei (acord semnat de 161 de ţări privind controlul
emisiei de gaze cu efect de seră. Tratatul a hotărât că până în 2012 ţările dezvoltate să-şi
reducă emisiile de CO2 şi alte gaze nocive în medie cu 5,2 % sub limita existentă în 1990).
Principalele măsuri ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la
Kyoto sunt:
- industria va trebui să devină mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de
energie, trecând de la utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (cărbune), la
combustibili săraci în carbon (gaze naturale), sau la combustibili alternativi;
- industria energetică de la extracţie şi până la consum, trebuie restructurată astfel încât
să devină eficientă şi mai puţin poluantă;
- transportul trebuie să se orienteze spre mijloace mai puţin poluante şi cu consumuri
reduse;
- construcţiile să fie eficiente energetic şi să tindă spre utilizarea surselor de energie
regenerabilă;
- echipamentele şi produsele să fie din cele cu consum redus de energie;
- pădurile să fie protejate şi chiar extinse.

3.2. Reducerea suprafețelor de teren arabil şi de fertilitate a acestuia

23
 Creşterea populaţiei şi implicit a nevoii de hrană a făcut ca necesitatea extinderii
terenurilor arabile şi a fertilităţii acestora să devină tot mai necesare, dar de multe ori, în mod
paradoxal, aceste deziderate au evoluat în sens negativ prin restrângerea lor. Sunt nenumărate
exemplele prin care se poate ilustra acţiunea păgubitoare a omului asupra terenurilor fertile, o
primă clasificare a acestora este în acţiuni directe şi acţiuni indirecte.
Dintre acţiunile directe care duc la pierderi de teren arabil şi de fertilitate enumeram:
 exploatarea agricolă excesivă practicată în vederea creșterii producţiei
agricole a dus la perturbarea fertilităţii solului. Practicarea unei agriculturi
supraintensive a dus la o serie de efecte negative precum: eroziunea,
salinizarea, acidifierea, băltirea şi compactarea solurilor, reducerea
aportului de materie organică (se estimează că în ultimii 40 de ani
aproximativ 1/3 din suprafaţa de teren arabil a fost deteriorată prin
supraexploatarea solurilor);
 construcţii hidrotehnice (baraje transversale şi longitudinale) de-a lungul
râurilor şi fluviilor prin care suprafeţe întinse din luncile inundate periodic de
apele fluviilor, lunci foarte fertile în care producţia agricolă alterna cu cea
acvatică, au fost transformate în terenuri agricole, dar după câţiva ani sărurile
aflate în sol au ieşit la suprafaţă, au sărăturat solul făcându-l nefertil;
 deşeurile industriale şi municipale prin cantităţile mari care se acumulează an
de an scot din circuitul productiv suprafeţe importante de terenuri, sau indirect
pot contribui la poluarea fizică şi chimică a terenurilor învecinate
 extinderea oraşelor cu toate facilităţile ce duc la un grad de confort şi
civilizaţie ridicat, a platformelor industriale, de multe ori pe terenuri cu un
potenţial productiv ridicat, a făcut să se manifeste din ce în ce mai acut criza
terenurilor productive.
Dintre fenomenele și acțiunile indirecte care duc la pierderi de teren arabil şi de
fertilitate cel mai acut este fenomenul de deşertificare. De-a lungul timpului datorită
suprafeţelor agricole reduse şi a fertilităţii mici a celor existente oamenii au încercat
transformarea pădurilor, păşunilor şi savanelor existente în culturi agricole, care să contribuie
la satisfacerea nevoilor de hrana a populaţiei existente.

24
 În prezent, acoperirea unor mari întinderi de teren fertil cu nisipuri este un fenomen de
o mare complexitate, desfăşurat pe scară globală, care încă nu este pe deplin înţeles şi explicat
şi care se produce din cauze naturale, independent de activităţile omului, dar şi din cauze
antropice. În ultimele decenii se înregistrează, în anumite regiuni, o agravare a secetei şi a
procesului de deşertificare, concretizată prin transformarea zonelor aride în deşert, a celor
semi-aride în zone aride, iar a celor uscat sub-umede în zone semi-aride sau aride.
În sudul României se înregistrează extinderea zonelor afectate de fenomene de secetă
de lungă durată, asociate cu un proces de aridizare şi cu manifestări de început de
deşertificare, ceea ce afectează grav potenţialul bioproductiv al acestor zone, prin reducerea
sau calamitarea recoltelor.
La nivel mondial în zona Sahelului, din 1958 până în 1975 deşertul a înaintat cca. 100
km şi procesul continuă, soluțiile adoptate de unele state (Tunisia, Maroc, Senegal) fiind
realizarea de perdele forestiere sau plantări şi fixări ale solului cu specii vegetale (din genul
Tamarix şi Acacia) rezistente la secetă şi la variaţii foarte mari ale temperaturii.

3.3. Defrișările
Dacă la începutul secolului VIII suprafaţa împădurită a Terrei era mai mult de 50% din
suprafaţa uscatului, la sfârşitul secolului XX aceasta reprezintă cca. 30% (4,1 milioane ha).
Necesitatea sporirii suprafeţelor agricole şi a păşunilor, la care se adaugă exploatarea
masei lemnoase pentru asigurarea materiei prime în industria lemnului, a celulozei şi hârtiei
(Indonezia) şi pentru asigurarea necesarului de combustibil în gospodăriile individuale, a dus
la tăieri masive ale ecosistemelor forestiere. Declinul pădurilor tropicale este considerat ca
fiind una din principalele cauze ale creşterii concentraţiei CO2 din atmosferă şi ale
schimbărilor climatice globale, care vor duce la creşterea temperaturii medii a Terrei.
La această agresiune directă asupra pădurii se mai adaugă şi cele indirecte, care duc la
uscarea pădurilor datorită secetei sau precipitaţilor, cum ar fi:
• prezenţa simultană în atmosferă a SO2, NO2, şi O2 care creează situaţii critice;
• aportul ridicat de sulfaţi prin depunerile umede;
• ploile alcaline, care au un pH mai mare de 7,5;
• ploile acide, care au un pH sub 6,5.

25
3.4. Acumularea deșeurilor
Prin nenumăratele sale activităţi omul creează bunuri şi servicii indispensabile
civilizaţiei actuale aruncând înapoi în natură tot felul de produse nefolositoare cunoscute sub
numele de deşeuri. Pe pământ se acumulează munţi de materii inutile precum: gunoaiele
orăşeneşti, materialul inutil dintr-o exploatare minieră sau din diferite alte industrii, zgura din
siderurgie, piatra calcinată, pulberi radioactive, deşeuri periculoase chimice, spitaliceşti sau
radioactive, etc.
O comparaţie a fluxurilor de energie, resurse şi deşeuri intrate şi ieşite din activităţile
sistemului socio-economic (SSE), la începutul secolului al XX-lea şi la sfârşitul secolului al
XX-lea (fig. 9), arată că dacă odată cu creşterea numerică de şase ori a populaţiei fluxurile de
resurse energetice şi materii prime ce intră în SSE (2) au crescut, fluxurile de energie şi de
deşeuri ce rezultă din SSE (3) au crescut, în schimb reciclarea şi reutilizarea deşeurilor (4)
continuă să rămână nesemnificativă, ceea ce evident duce la acumularea deşeurilor.

Fig.9 Evoluţia input-urilor şi output-urilor unui SSE la începutul şi la sfârşitul

secolului al XX-lea

BIBLIOGRAFIE

 Ardelean A., C. Maior – Management ecologic. Ed. Servo-Sat, 2000.

 Berca Mihai – Ecologie generala si aplicata. Ed. Ceres Bucuresti, 2000.
 Botnariuc N., Vadineanu V. - Ecologie. Ed. Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1988.

26
 Bran F., Ioan I., Terra –casa vieții, Editura Universitră, București, 2013
 Catherine de Silguy - L’agriculture biologique. Ed. Terre Vivante, Franta, 1994.
 Ciobotaru, V., Socolescu, AM., Priorităţi ale managementului de mediu, Ed. Meteor
Press, Bucureşti, 2006.
 Coman Gh., Murgu Zaira-Marcela - Economia mediului. Ed. Moldovita, Iasi, 1996.
 Dumitrescu N., Iacob T., Vintu V. - Ecologie si protectia mediului. Curs litografiat,
U.A.M.V. Iasi, l992.
 Dutu Mircea – Dreptul mediului, vol. II. Ed. Economica, 1998.
 Ghiga, C., Bulearca, M., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului – noi abordări
practice şi conceptuale, Ed. Printech, Bucureşti, 2009.
 Gociman, C. O., Tipologia hazardului şi dezvoltarea durabilă, Editura Universitară
„Ion Mincu”, Bucureşti, 2002.
 Gradinaru Ilie – Protectia mediului. Ed. Economica, 2002.
 Heinrich Dieter, Hergt Manfred – Atlas de l’écologie. Ed. La Pochothèque,Torino,
1997.
 Ionescu Al. - Ecologia - stiinta ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
 Ionescu Al. - Efectele biologice ale poluarii mediului. Ed. Academiei, 1973.
 Ionescu Al. - Fenomenul de poluare si masuri antipoluante in agricultura. Ed. Ceres,
Bucuresti, 1982.
 Ionescu Al., Berca M. - Ecologie si protectia ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
 Lester P. Brown – Colectia: Probleme globale ale omenirii.
 Mohan Gh., si colab. - Rezervatii si monumente ale naturii din România. Ed. Scaiul,
Bucuresti, 1993.
 Mohan Gh., Ardeleanu A.- Ecologie si protectia mediului. Ed. Scaiul, Bucuresti,
1993.
 Neacsu P., Apostolache-Staicescu Zoe - Dictionar de ecologie. Ed. St. si
enciclopedica, Bucuresti, 1982.
 Negulescu M. si colab. - Protectia mediului inconjurator. Ed. Tehnnica, Bucuresti,
1995.
 Părăuşanu, V., Ponoran, I., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Ed. Sylvi,
Bucureşti, 2003.
 Platon, V., Finanţarea activităţilor de protecţia mediului, Ed. economică, Bucureşti,
2004.
 Primack Richard – Conservarea diversitatii biologice. Ed. Tehnica, 2002.
 Puia I., Soran V. - Agroecologie. Ecosistem si agroecosistem. Cluj-Napoca, 1987.
 Puia I. si colab. – Agroecologie si ecodezvoltare, Ed. Academicpres Cluj-Napoca,
2001.
 Pumnea C., Grigoriu G - Protectia mediului ambiant. Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1984.
 Raducanu Viorica – Economia resurselor naturale. Ed. All Beck, 2000.
 Rojanschi, V., s.a., Elemente de economia şi managementul mediului, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004.
 Sattler F., Wistinghausen E. - La ferme bio-dynamique, Ed. Ulmer, Stuttgart, 1992.
 Stanners David, Bourdeanu Philippe - Europe’s environment. European
Environment Agency Copenhagen, 1995.
 Stugren B. - Bazele ecologiei generale. Ed. St. si enciclopedica, Bucuresti, 1982.
 Stugren B. - Ecologie teoretica. Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.
 Schiopu Dan - Ecologie si protectia mediului. Ed. Did. si Pedagogica, Bucuresti,
1997.

27
  Schiopu Dan, Vasile Vintu (coord.) – Ecologie si protectia mediului. . Ed. “Ion
Ionescu de la Brad” Iasi, 2002.
 Ţuţuianu, O., Indicatori de mediu, Ed. AGIR, Bucureşti, 2006.
 Ungureanu, C., Gestionarea integrată a deşeurilor municipale, Ed. Politehnica,
Timisoara, 2006.
 Ungureanu, I., Geografia mediului, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2005
 Visan Sanda si colab. – Mediul inconjurator – poluare si protectie. Ed. Economica,
2000.
 Vintu V. - Ecologie si protectia mediului. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iasi, 2000.
***The Encyclopedia of Energy and the Environment, John Wiley & Sons, Inc., New York,
1997.
***, România: spaţiu, societate, mediu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
http://www.mmediu.ro/organizare/organizare.htm

28