TEORIILE MODERNE ALE FIRMEI

Probleme principale dezbătute:

 Distinctia dintre teoria neoclasica si teoriile moderne ale firmei;

 Modelele Baumol, Williamson si Maris – abordarea manageriala ;
 Modelele Simon, Winter,C yert si March – abordarea comportamentala.

Concepte cheie:

 Controversa marginalista;
 Teoria manageriala;
 Teoria comportamentala;
 Rationalitate limitata;
 Organism homeostatic.

.................................................................................................................................................

1.2. MODELUL LUI MARRIS

Modelul propus de R. Marris încorporează în substanţa sa toate elementele prezentate

în modelul lui Baumol. Ceea ce se schimbă este punctul de vedere şi anume: obiectivul firmei
în cadrul modelului lui Marris îl constituie maximizarea ratei de creştere echilibrată a firmei,
adică maximizarea ratei de creştere a cererii pentru produsele firmei (gD) şi a ratei de creştere a
capitalului firmei (gC): max g = gD = gC.
Realizarea acestui obiectiv permite managerilor să maximizeze atât propria lor utilitate
(satisfacţie) cât şi pe cea a proprietarilor - acţionari.
Marris susţine că veniturile, poziţia socială şi puterea managerilor sunt în mod pozitiv
corelate cu creşterea cererii, deci utilitatea acestora va creşte odată cu gD. În ceea ce îi priveşte
pe acţionari, creşterea capitalului firmei presupune fie creşterea profiturilor, fie mărirea cursurilor
acţiunilor, deci gC este un indicator al veniturilor obţinute de aceştia prin investiţia realizată.
 Pentru realizarea obiectivului creşterii echilibrate, firma trebuie să depăşească două
importante obstacole. Primul este reprezentat de staff-ul managerial existent şi de abilitatea
acestuia.
Marris reia, de fapt, în acest caz ideea lui Penrose, conform căreia există o limită bine
definită a ratei de creştere eficientă a capacităţii manageriale. Această restricţie influenţează
deci, atât rata creşterii cererii gD cât şi cea a creşterii capitalului gC.
Al doilea obstacol este de natură financiară şi reiese din faptul că managerii doresc
siguranţă maximă a locului lor de muncă. Riscul concedierii este minimizat prin alegerea unei
politici financiare prudente, concretizată în determinarea nivelurilor optime pentru trei indici
financiari cruciali:
1. indicele debitelor (leverage), definit ca raport între datoriile firmei şi valoarea
brută a activităţii acesteia;
2. indicele lichidităţii, reprezentat de raportul dintre lichidităţi şi totalul
activităţii firmei;
3. indicele ce priveşte profiturile nedistribuite, definit ca raport între profiturile
reţinute la nivelul firmei şi valoarea totală a profiturilor, măsurând în acest fel gradul în
care firma se poate autofinanţa.

Celor trei indicatori financiari enunţaţi anterior li se asociază, conform modelului lui
Marris, un parametru , denumit şi limită (barieră) a siguranţei financiare. Astfel, Marris
apreciază că  este în mod negativ corelat cu indicatorul leverage şi pozitiv cu ceilalţi doi.
Parametrul  pune, în acest fel, o limită superioară ratei de creştere a capitalului firmei, gC.
Firma ajunge la echilibru atunci când g*=gD=gC, deci când maximizează atât pe gD cât şi
pe gC. Pentru rezolvarea modelului vor trebui, deci, individualizaţi factorii ce influenţează
mărimile gD şi gC.
În ceea ce priveşte mărimea gD, din ipoteză se consideră că dezvoltarea firmei are loc prin
procesul diversificării producţiei. Rata creşterii cererii pentru produsele sale depinde de mărimea
diversificării (d) definită ca număr de noi produse introduse în unitatea de timp şi ponderată cu
procentul celor ce au succes pe piaţă. În mod logic, pentru a oferi cât mai multe produse noi de
succes, firma va trebui să-şi crească cheltuielile cu promovarea acestora, precum şi pe cele
alocate cercetării şi dezvoltării, toate acestea mărindu-i, inevitabil, costurile totale de producţie.
Marris foloseşte simbolul m pentru a defini marja de profit ca indicator al celor două variabile
anterior enunţate.
În figura 7.2, este ilustrată relaţia dintre gD, d şi m. Astfel, rata creşterii cererii gD are
aceeaşi evoluţie (este pozitiv corelată) cu mărimea d, dar în proporţii descrescânde. Fiecărei
curbe gD i se asociază un anumit nivel al lui m, constant.

gD
gD =
g3 f(d,m3)
gD =
g2 f(d,m2)
Fig. 7.2.
g1 gD =
f(d,m1)

d1 d
 Curbele asociate mărimii gD se depărtează de abscisă cu cât m se micşorează
(m1>m2>m3), datorită relaţiei inverse dintre mărimile gD şi m. Fiind dată o anumită mărime a
diversificării (d1) şi un anumit nivel al preţurilor, cu cât este mai mică valoarea lui m, cu atât mai
mare va fi cheltuiala cu promovarea produselor şi/sau cu cercetarea şi dezvoltarea. În
consecinţă, cu atât mai mare va fi proporţia produselor de succes şi implicit creşterea cererii
pentru produsele firmei (g3>g2>g1). În fig.7.3 este prezentată evoluţia ratei de creştere a
capitalului (gC) în raport cu indicatorul diversificării producţiei (d).
gC
gC = h(d,m3)

gC = h(d,m2)

Fig. 7.3. gC = h(d,m1)

După cum am mai spus, mărimea gC măsoară creşterea capitalului firmei în timp.
Această creştere poate proveni din profiturile nedistribuite sau din alte surse externe de
finanţare.
Ipoteza lui Marris este aceea că sursa principală o constituie profiturile, existând însă o
limită superioară a profiturilor nedistribuite, limită fixată prin obligativitatea asigurării unor
dividende corespunzătoare acţionarilor, pentru evitarea scăderii cursului acţiunilor şi în final al
preluării controlului firmei. Cuantumul profiturilor totale depinde atât de m, cât şi de eficienţa
productivă a firmei care, la rândul ei, este funcţie de rata diversificării ( d). Eficienţa creşte, la
început, odată cu creşterea lui d ca urmare a unei mai bune utilizări a capacităţilor productive,
precum şi a abilităţii managerilor. Creşterea atinge maximul când d este la nivelul său optim,
corespunzător utilizării optime a resurselor umane şi materiale ale firmei. După depăşirea acestui
punct, se înregistrează o scădere a eficienţei, datorată supra-încărcării personalului de conducere
şi a celui din compartimentele de cercetare-dezvoltare, astfel că evoluţia crescătoare tinde să se
încetinească pentru creşteri ulterioare ale variabilei d. Valoarea lui m este factorul crucial în ceea
ce priveşte situarea pe o curbă mai apropiată de origine (m1>m2>m3).
Modelul nu-şi poate găsi însă rezolvarea decât atunci când managerul firmei fixează una
din variabilele m sau d. Determinarea echilibrului este ilustrată în fig.7.4, unde s-au suprapus,
de fapt, figurile 7.2 şi 7.3.
După cum reiese şi din figura rezultată, curbele gD şi gC corespunzătoare valorii m1 se
intersectează în punctul A, cele corespunzătoare lui m2, în punctul B ş.a.m.d. Prin unirea tuturor
punctelor astfel obţinute se determină ceea ce Marris a numit curba creşterii echilibrate, în
condiţiile lui  dat (curba ABCD din figură).
Echilibrul se va realiza, deci, în punctul cel mai înalt al curbei rezultate (punctul B în
fig.7.4), corespunzător ratei maxime de creştere g* compatibile cu o unică pereche de valori d*
şi m* respectiv.
 gD,gC

gC4(m4)
gD1(m1)

gC3(m3)

gD2(m2)

gC2(m2)
B C
gD=gC=g *
gD3(m3)

A D
gD4(m4)

d' d

Fig. 7.4.

Elementul principal de noutate adus de contribuţia lui Marris este reprezentat de

introducerea, în procesul decizional desfăşurat la nivelul firmei, a politicilor financiare pe care
aceasta le poate întreprinde. În termeni formali, aceasta se realizează prin introducerea
coeficientului instrumental , determinarea acestuia fiind exogenă modelului şi reprezentând, de
fapt, gradul de aversiune faţă de risc al managerului.
Este important de subliniat, însă, că într-o oarecare măsură,  este şi o variabilă
endogenă. Atitudinea faţă de risc a managerilor reflectă nu numai cererile acţionarilor, ci este
influenţată şi de rezultatele anterioare ale firmei. Astfel, cu cât a fost mai mare succesul trecut al
produselor lansate pe piaţă, cu atât mai mari vor fi riscurile pe care managerul se angajează să le
înfrunte. Un aspect cu adevărat interesant în modelul lui Marris este faptul că, în cadrul acestuia
se obţine o soluţie ce maximizează atât utilitatea managerilor cât şi pe cea a proprietarilor. Acest
rezultat derivă din ipoteza că toţi factorii ce constituie variabile ale funcţiilor de utilitate
corespunzătoare celor două grupuri de subiecţi (manageri şi acţionari) sunt corelaţi cu
dimensiunea şi rata creşterii firmei. O asemenea ipoteză se verifică în perioade de creştere
echilibrată şi poate să nu se verifice deloc în perioade de recesiune.