CAPITOLUL 7

BIOSFERA

7.1. Biosfera-considerații generale

Biosfera (totalitatea organismelor vii ce se găsesc pe Terra), se caracterizează printr-o
mare diversitate a organismelor fiind alcătuită din cca. 300000 specii de plante şi cca.
1385000 specii de animale. În lumea vegetală ponderea cea mai mare (3/4) o deţine grupul cel
mai evoluat de plante, angiospermele (corespunzătoare vertebratelor din lumea animală), în
schimb în lumea animală ponderea cea mai mare (3/4) o deţin insectele, vertebratele fiind
reprezentate de un număr de circa 35000 de specii.
Natura vie, ce cuprinde totalitatea plantelor şi animalelor, este împărţită în trei grupe
funcţionale: producători, consumatori, descompunători, fiecare grupă funcţională având un
anumit rol în circuitul materiei şi energiei:
• producătorii, reprezentaţi de plantele verzi, bacteriile fotosintetizante şi
chemosintetizante, sunt capabili să producă substanţe organice pornind de la substanţe
anorganice;
• consumatorii, reprezentanţi de toate formele regnului animal, sunt capabili de
transformarea substanţelor organice consumate în substanţe organice proprii.
• reducătorii, reprezentaţi de bacterii şi ciuperci, sunt capabili să descompună
substanţa organică provenită de la plante şi animale în substanţe minerale.
Numai prin participarea celor trei grupe funcţionale de organisme are loc circulaţia
materiei în ecosistem, realizându-se aşa numitul ciclu biogeochimic însoţit de circulaţia
energiei, aşa numitul flux energetic.
Unitatea de bază structurală şi funcţională a biosferei este reprezentată de ecosistem.
Ecosistemul reprezintă un ansamblu de factori abiotici şi biotici, aflaţi în permanentă
interacţiune şi care are drept rezultat final realizarea unei anumite producţii biologice.
Ecosistemul este format dintr-o parte vie biocenoza, care locuieşte pe un anumit teritoriu
biotop, care prezintă anumite condiţii de viaţă, relativ uniforme.

7.1.1. Biotopul
Pentru a defini noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două
cuvinte greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios = viaţă, topos = loc. Biotopul
este deci, locul ocupat de o biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factori
climatici etc.) şt toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
 Fig.1 Structura ecosistemului (sursa: Maniu, 2004)

În sens restrâns, prin biotop înţelegem spaţiul în care trăiesc vieţuitoarele precum şi
factorii de mediu care condiţionează viaţa acestora. Factorii de mediu sunt denumiţi factori
abiotici şi se pot grupa în patru mari categorii: factori climatici, factori geografici, factori
mecanici şi factori chimici.
Factorii climatici principali sunt: temperatura, lumina şi umiditatea. Ei determină
compoziţia şi evoluţia biocenozelor. Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi
influenţează viaţa animalelor şi plantelor. La nivelul solului, temperatura este influenţată de
covorul vegetal, de tipul de sol precum şi de prezenţa apei. Astfel, solul umed se încălzeşte
mai greu decât solul uscat. Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi
plantelor după preferinţele termice, iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări
morfologice. Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de
temperaturi:
 temperatura zero, la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a unei specii;
 temperatura eficientă, la care dezvoltarea se produce în ritm normal;
 temperatura optimă, la care procesele metabolice, creşterea şi dezvoltare se produc cu
randament maxim.
Lumina depinde de cantitatea de radiaţii solare care cade pe unitatea de suprafaţă, de
poziţia geografică, precum şi de densitatea şi înălţimea vegetaţiei. Alături de temperatură,
lumina asigură în ecosistem funcţia energetică influenţând productivitatea ecosistemelor,
respectiv cantitatea de biomasă vegetală şi animală. Lumina determină ritmurile biologice
circadiene, lunare, sezoniere şi anuale.
Cantitatea de vapori din atmosferă (umiditatea) influenţează puternic repartiţia
plantelor pe glob, în funcţie de rezistenţa şi adaptarea acestora la condiţiile de secetă sau
umiditate excesivă. Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, care
depind de poziţia geografică, de relief, de vânturi şi de covorul vegetal; apa înglobată în porii
solului; apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din sol sau subsol.
Factorii geologici, edafici şi geografici (relieful, structura şi compoziţia solul,
altitudinea ş.a.) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem. Relieful şi solul determină
structura, compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în biotop. La o aceeaşi
latitudine şi longitudine, altitudinea determină condiţii climatice diferite, prin scăderea
pronunţată a presiunii oxigenului, cu influenţe puternice asupra biocenozelor. Altitudinea şi
relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop, influenţând în mod direct structura şi
dinamica compoziţiei specifice a biocenozei.
Factorii mecanici cuprind : curenţii de aer, cursurile şi căderile de apă, puterea de
eroziune a apelor curgătoare, prezenţa valurilor etc. Ei acţionează direct asupra biotopului şi
prin interrelaţie şi asupra biocenozei. Astfel spre exemplu, curenţii de aer (vânturile) produşi
din cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a aerului din
vecinătatea scoarţei terestre, influenţează creşterea şi dezvoltarea, chiar şi aspectul exterior al
plantelor. La rândul lor pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. Curenţii de aer calzi şi
uscaţi pot provoca apariţia deşerturilor.
Factorii chimici sunt reprezentaţi de substanţele organice rezultate în urma
descompunerii organismelor moarte, din excreţiile şi secreţiile organismelor vii, cât şi de
substanţele minerale (compuşi azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.) eliberate în sol de microorganisme.
Acestea servesc drept materie primă în sinteza biomasei vegetale de către producătorii primari
(plante şi microorganisme fotosintetizatoare). Substanţele organice şi minerale circulă din
mediul lipsit de viaţă în materia vie, contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în
natură.
Structura minerală a biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult
biocenoza respectivă. Astfel, pe o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat
(rendzină) pe care sa va putea dezvolta o floră şi faună foarte bogată, variată şi abundentă. Pe
un sol acid (podzol) se va dezvolta o vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un
număr mic de specii de animale. Solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile humice sunt
cele mai productive.

7.1.2. Biocenoza
Este componenta vie a ecosistemului reprezentată de comunitatea de plante şi animale
care trăiesc pe un teritoriu sau habitat fizic determinat. Astfel, spre exemplu, totalitatea
populaţiilor dintr-o pădure (plante, animale, microorganisme) alcătuiesc o biocenoză de
 Figura 2. Model de ecosistem (sursa: Maniu, 2004)

pădure. În cadrul vieţuitoarelor care alcătuiesc o biocenoză, precum şi intre acestea şi mediul
lor de trai (biotopul) există relaţii bine statornicite prin intermediul cărora se asigură
funcţionarea întregului ecosistem.
Biocenoza este unitatea structurală şi funcţională, autoreglabilă a ecosistemului. Ea are
o anumită fizionomie determinată de gradul ei de dezvoltare, înfăţişare, raportul numeric
dintre specii şi o structură dată de felul populaţiilor şi tipul biotopului. După modul în care
sunt distribuite diferite specii în teritoriu biocenoza poate avea o stratificare supraternară
(specii care trăiesc pe suprafaţa scoarţei: sol, mine, peşteri, ape etc.) sau subternară (specii
care trăiesc sub suprafaţa scoarţei).
Structura biocenozei este dată de diversitatea speciilor de plante şi animale care o
alcătuiesc. Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc, biocenoza cuprinde
următoarele grupuri de organizare:
 producători – organisme autotrofe capabile să-şi sintetizeze substanţele necesare vieţii
pornind de la elemente minerale, apă şi energia luminoasă (marea majoritate a plantelor).
O mică parte dintre organismele autotrofe utilizează energia rezultată din unele procese
chimice fiind denumite chemosintetizatoare (unele bacterii).
 consumatori – organisme heterotrofe care nu pot sintetiza direct substanţele organice
proprii pornind de la componentele simple abiotice (apă, săruri minerale şi energie). În
funcţie de hrana folosită aceştia se grupează în:
- fitofage sau consumatori primari - care se hrănesc cu plante;
- carnivore sau consumatori secundari – care se hrănesc cu alte animale şi
- detritivore sau consumatori micşti – care se hrănesc cu resturi de natură
vegetală şi animală (viermi, unele protozoare, insecte). Tot în categoria
 consumatorilor micşti intră şi animalele omnivore, care consumă atât
plante, cât şi animale. Acestea pregătesc acţiunea descompunătoare a
microorganismelor, fragmentând detritusul (resturi vegetale şi animale în
descompunere) în elemente de dimensiuni mici.
- descompunătorii sau consumatori terţiari (bacteriile şi ciupercile)- sunt
organisme care prin procese de oxidare sau reducere, transformă substanţa
organică moartă pe care o descompun pe cale enzimatică, în compuşi
anorganici şi organici simpli.
Structura biocenozei dintr-un ecosistem este menţinută prin interacţiunile complexe
care se stabilesc între specii diferite (relaţii interspecifice) sau între indivizii aceleaşi specii
(relaţii intraspecifice).
După modul de realizare relaţiile interspecifice pot fi grupate în patru categorii:
1. relaţii trofice – relaţiile de nutriţie care apar între speciile unei biocenoze;
2. relaţii topice – apar atunci când un animal trăieşte în adăpostul altui animal;
3. relaţii fabrice – apar atunci când un animal utilizează ca material de construcţie pentru
adăpost, părţi ale unui organism din altă specie;
4. relaţii de transport – apar când o specie transportă altă specie (insectele transportă
bacterii).

Pe Terra există o mare diversitate de ecosisteme, foarte important în abordarea lor sunt
criteriile de clasificare. Un criteriu foarte larg este mediul de viaţă, deosebindu-se astfel trei
mari categorii:
- ecosisteme marine,
- ecosisteme de apă dulce,
- ecosisteme terestre.
Însă, după prezenţa sau absenţa influenţei omului, ecosistemele se clasifică în:
- ecosisteme naturale,
- ecosisteme modificate,
- ecosisteme amenajate.
Ecosistemele naturale sunt reprezentate de acele ecosisteme în care influenţa umană
directă şi indirectă nu este sesizabilă. Practic, astfel de ecosisteme necunoscute şi neexplorate
de către om sunt foarte puţine, deoarece impactul uman indirect a ajuns să acopere întreaga
planetă.
 Ecosistemele modificate reprezintă majoritatea ecosistemelor de pe planetă, sunt
reprezentate de ecosistemele naturale, spontane care au suferit o influenţă antropică în cea mai
mare parte indirectă.
Ecosistemele amenajate reprezintă acele ecosisteme controlate şi dirijate de om, care
nu se supun proceselor naturale de autoreglare şi sunt formate în principal din ecosisteme
agricole, ecosisteme forestiere, ecosisteme lacustre şi marine pentru acvacultură, ecosisteme
urbane.

7.2. Activități cu impact direct asupra biosferei

Intervenţia abuzivă a omului în biosferă a condus la sărăcirea, descreşterea diversităţii
speciilor, modificarea ecosistemelor naturale, toate acestea având drept consecinţă majoră
dereglarea echilibrelor naturale ale ecosistemelor.
Suprapăşunatul determină distrugerea covorului vegetal, diferitele tipuri de ecosisteme
terestre având anumite limite de susţinere a unei anumite presiuni animale. În ecosistemele
naturale dacă sunt depăşite aceste limite intervine fenomenul de autoreglare a animalelor
sălbatice existente aici, în schimb animale domestice nu se supun acestui fenomen apărând
fenomenul de suprapăşunare care duce la deteriorarea covorului vegetal şi apoi la dezgolirea
solului. Vegetaţia dispare treptat iar aceste suprafeţe sunt supuse procesului de dezgolire şi de
erodare a solului. Exemplul cel mai cunoscut este cel referitor la Insula Sfânta Elena pe care
portughezii au suprapopulat-o începând cu anul 1513 cu un efectiv crescut de capre. După 400
de ani de la această acţiune flora de pe insulă era complet distrusă. Situaţii similare cu soluri
degradate datorită suprapăşunatului s-au produs în Spania, pe platoul Castiliei, în Italia, în
zona Apeninilor, în Orientul Apropiat (Siria şi Iran), în America de Nord.
Supraexploatarea faunei și dispariţia unor specii de animale sau scăderea numărului
acestora până la un nivel alarmant se datorează mai ales supraexploatării acestora prin
vânătoare şi pescuit.
Supraexploatarea faunei acvatice prin suprapescuitul efectuat atât în ecosistemele
acvatice marine cât şi în cele continentale are drept consecinţă:
- dispariţia sau ameninţarea cu dispariţia a unor organisme acvatice
Primele victime ale suprapescuitului au fost mamiferele acvatice de talie mare, în
special balenele. După primul război mondial pescuitul cetaceelor a crescut foarte mult,
populaţiile unor specii de balene ajungând la dimensiuni alarmant de scăzute, fapt care a
determinat ca după anul 1964 să se interzică pescuitul acestor animale.
- diminuarea cantitativa a stocurilor de peşte
 Vastitatea biotopului marin şi oceanic a condus la ideea că resursele lor biologice ar fi
inepuizabile, fapt care a determinat practicarea unui pescuit iraţional. Datorită acestor practici
au avut loc reduceri mari ale populaţiilor unor specii de peşti precum: sardele din Oceanul
Pacific, între California şi Alaska, reduceri ale populaţiilor de delfini şi rechini, de hering,
merluciu, scrumbie albastra, etc.
Supraexploatarea faunei terestre prin vânătoare a afectat îndeosebi mamiferele şi
păsările unele specii dispărând definitiv, altele datorită numărului redus de exemplare
existente sunt ameninţate cu dispariţia.
Pătrunderea unei specii într-un nou ecosistem (introducerea de specii noi) presupune
un proces de influenţă reciprocă între specie şi biocenoză. Specia nou introdusă este supusă
unui proces de transformare sub acţiunea factorilor abiotici şi biotici, iar biocenoza în care a
reuşit să se instaleze o noua specie se poate modifica şi ea. Aceste modificări atât de o parte
cât şi de cealaltă parte se produc până când se realizează un nou echilibru. In mod natural ele
se produc încet, treptat, pe o perioada de timp îndelungată fără perturbări violente ale
echilibrului ecosistemului respectiv.
Intervenţia omului în acest proces de extindere a arealului ecologic al diferitelor specii
vegetale şi animale este o activitate destul de veche (aducerea viermilor de mătase din China
în Europa de către Marco Polo).
În ultimele secole, datorită perfecţionării mijloacelor de transport şi a intensificării
schimburilor între zone geografice îndepărtate introducerea intenţionată sau neintenţionată de
specii noi în diferite ecosisteme a luat o mare amploare, de multe ori consecinţele unor astfel
de introduceri nefiind bine anticipate s-a ajuns la declanşarea unor adevărate "explozii
ecologice" cu efecte catastrofale asupra ecosistemelor respective. Chiar şi introducerile unor
plante şi animale folositoare în scopuri alimentare, tehnice, estetice au avut adesea urmări
nedorite şi păgubitoare atât din punct de vedere economic cât şi pentru ecosistemele în care au
pătruns.
Modificarea sau distrugerea habitatelor, ce se produce pe multiple căi (dispariţia
păşunilor, tăierea pădurilor, modificarea habitatelor acvatice prin barări, desecări, etc.)
extinderea agriculturii, deşertificarea, urbanizarea, poluarea etc., sunt activităţile indirecte
care duc la producerea schimbărilor în cadrul biosferei.

7.3. Protecția biosferei

Protejarea existenţei tuturor elementelor vii ale biosferei, sau în altă formulare
conservarea biodiversităţii, este un deziderat al omenirii, care are la bază mai multe motivaţii.
Una din ele are o latură pragmatică şi se referă la posibilitatea ca unele dintre speciile care
actualmente nu prezintă importanţă practică, să devină în viitor importante pentru nevoile
viitoare ale omenirii. Un alt motiv îl constituie faptul că un ecosistem ca să funcţioneze în
limitele unui echilibru, are nevoie de prezenţa tuturor speciilor lui, deci păstrarea
biodiversităţii este necesară pentru păstrarea integrităţii ecosistemelor. Existenţa omenirii
depinde de integritatea şi funcţionarea normală a întregii biosfere, în care orice specie are un
anumit rol, fie că îl cunoaştem sau nu. În plus, dincolo de utilitatea directă şi indirectă,
protejarea biosferei este şi o problemă de etică.
Protejarea biosferei prezintă două laturi distincte:
1. Protejarea biocenozelor şi populaţiilor naturale;
2. Protejarea populaţiilor produse de om: plante cultivate şi animale domestice.
Totuși, nicio măsura de conservare a speciilor sau ecosistemelor nu poate fi eficientă
atâta timp cât condiţiile globale ale biosferei continuă să se înrăutăţească prin efectele ploilor
acide, al schimbărilor climatice, al intoxicării factorilor de mediu, al eutrofizării, etc. De
aceea, crearea unor spaţii de refacere a speciilor periclitate: rezervaţii, parcuri, colecţii, etc.,
trebuie să fie însoţită de o serie de măsuri operaţionale cât şi de o serie de activităţi
educaţionale care să conştientizeze necesitatea protecţiei naturii şi a mediului.
Cel mai cunoscut concept la nivel mondial, în ceea ce privește protecția biosferei, este
cel de rezervație a biosferei, arie naturală protejată căreia i se atribuie un calificativ
internațional și ale cărei caracteristici sunt definite de UNESCO, conform cu necesitățile
privind scopul de protecție și conservare a unei zone de habitat natural și a diversității
biologice specifice a acesteia.
Principiile care stau la baza conceptului de rezervație a biosferei sunt:
- protecția și conservarea diversității biologice în zone în care așezările umane
reprezintă o componentă integrantă;
- dezvoltarea durabilă și armonioasă a omului și a naturii, astfel încât conservarea
biodiversității să susține fluxul de servicii ale ecosistemului și să sprijine crearea de
oportunități economice;
- crearea unei rețele globale de regiuni model, în care opțiunile pentru adaptare la
condițiile în schimbare ecologice, economice și sociale pot fi testate cu implicarea
tuturor părților implicate, pentru a genera modele de adaptare la impactul acestor
schimbări.
Consiliul Internațional de Coordonare al Programului UNESCO „Omul și Biosfera”
(MAB) s-a reunit pentru prima dată în anul 1971, iar conceptul de Rezervație a biosferei a
prins contur în 1974. Programul de creare pe plan mondial a unei rețele de rezervații ale
biosferei a fost lansat la 2 ani după propunerea conceptului. În 1995 la Conferința de la
Sevilla s-a definit pentru prima dată o strategie și s-a dezvoltat un cadru statutar care să
susțină principii acceptate de către toate statele. În același an, Conferința generală a UNESCO
a adoptat Strategia Sevilla și respectivul cadru. În 2008, la conferința de la Madrid, a fost
creat un plan de acțiune pentru următorii ani (până în 2013).
În prezent, rețeaua cuprinde 701 de rezervații ale biosferei - din care 21
transfrontaliere, în 124 de țări1.
În România cadrul legal de declarare a unor asemenea arii protejate, este reglementat
de OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei și faunei sălbatice - cu modificări și completări conform:
- OUG 154/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei și faunei sălbatice și a Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr.
407/2006;
- Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice,
raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-
cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional;
- Legea 49/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei
sălbatice.
În prezent, în România există doar 3 arii naturale cu statut de rezervații ale biosferei2:
- Delta Dunării, recunoscută prin includerea în Rețeaua internațională a Rezervațiilor
Biosferei în 1990. A primit și recunoașterea de sit natural cu valoare de patrimoniu natural
mondial și de zonă umedă de importanță internațională (sit Ramsar). Este singura dintre cele 3
care are statut de Rezervație Transfrontalieră a Biosferei.
- Parcul Național Retezat, recunoscut ca Rezervație a Biosferei în anul 1979 – la a VI-
a sesiune a Consiliului Internațional de Coordonare a Programului Om-Biosferă din cadrul
UNESCO. Doar unele suprafețe din perimetrul acestuia, au acest regim.
- Parcul Național Munții Rodnei, în care doar unele suprafețe din perimetrul parcului -
declarate ca atare în 1979, au regim de Rezervație a Biosferei. Cele 3547,6 ha cu acest regim

1
http://www.unesco.org/new/en/natural-sciences/environment/ecological-sciences/biosphere-reserves/
2
http://www.unesco.org/mabdb/br/brdir/europe-n/Romaniamap.htm
se află în nordul masivului și ocupă golul alpin precum și pădurile de conifere sau amestec din
arealul Pietrosului Rodnei.