TEORIILE MODERNE ALE FIRMEI

Probleme principale dezbătute:

 Distinctia dintre teoria neoclasica si teoriile moderne ale firmei;

 Modelele Baumol, Williamson si Maris – abordarea manageriala ;
 Modelele Simon, Winter,C yert si March – abordarea comportamentala.

Concepte cheie:

 Controversa marginalista;
 Teoria manageriala;
 Teoria comportamentala;
 Rationalitate limitata;
 Organism homeostatic.

.................................................................................................................................................

1.3. MODELUL LUI WILLIAMSON

Ideea de la care a pornit O.E. Williamson în conceperea modelului său, este aceea că
managerii dispun, în general, de un anumit grad de discreţionaritate în urmărirea profiturilor
firmei ce maximizează funcţia lor de utilitate. În această situaţie, profitul este perceput ca
principal obiectiv datorită necesităţii de a remunera acţionarii şi de a evita scăderea cursului
acţiunilor la bursă.
Variabilele ce intră în funcţia de utilitate a managerilor sunt indicate de Williamson a fi:
salariile încasate, siguranţa postului, puterea şi poziţia socială. Dintre acestea, numai salariul
este o entitate măsurabilă, cuantificabilă. De aceea, pentru a le putea aprecia cantitativ,
celelalte trebuiesc exprimate prin intermediul altor variabile măsurabile direct. Pentru simplitatea
expunerii, Williamson a considerat trei variabile principale:
 1. cheltuieli cu staff-ul conducător al firmei, care cuprind pe lângă salariile
managerilor şi alte cheltuieli administrative, simbolizate cu S;
2. alte facilităţi şi beneficii oferite peste salariu managerilor cum ar fi: birourile de
lux, automobile ale societăţii (aşa numitele fringe bene-fits). Acestea sunt cheltuieli
discreţionare care sunt posibile datorită poziţiei strategice deţinute de manageri în cadrul
firmei, simbolizate cu M;
3. investiţii cu caracter discreţionar, ca fiind cele ce sunt dispuse de către
manager peste cuantumul celor cerute pentru o funcţionare normală a firmei.( D
simbolizand profitul discretionar )

Dacă investiţiile firmei se finanţează mai ales din profiturile nedistribuite, cuantumul
destinat investiţiei aflată la discreţia managerului va tinde să coincidă cu profiturile aflate la
discreţia acestuia (acestea din urmă vizează acea parte reziduală a profiturilor totale ce se
obţine după ce s-a atins obiectivul profitului minim cuvenit acţionarilor). Rezumând, funcţia de
utilitate a managerului devine: U(S,M,D ).
Ipotezele principale ale modelului pot fi sintetizate astfel:
1. curba cererii pentru produsele firmei este descrescătoare în raport cu preţul.
Se presupune, de asemenea, că cererea este pozitiv corelată cu S, adică o creştere a
cheltuielilor cu staff-ul conducător provoacă o deplasare în plus a curbei cererii,
permiţând firmei să practice un preţ mai mare;
2. costul total de producţie este o funcţie crescătoare în raport cu producţia, cu
toate consecinţele ce decurg din această proprietate;
3. pentru simplificare, se consideră că facilităţile de tip fringe benefits sunt nule
(M=0) astfel că funcţia de utilitate a managerului devine o funcţie de două variabile
U(S,D).
Obiectivul firmei va consta în maximizarea funcţie de utlitate, sub restricţia unui profit
minim A.
Astfel, în fig.7.5.a este prezentată harta curbelor ce descriu grafic relaţia dintre D, S şi
profiturile firmei. Fiecare curbă de indiferenţă rezultă prin unirea tuturor punctelor ce reprezintă
combinaţii S-D ce asigură aceeaşi satisfacţie (utilitate) managerului. Curbele au proprietatea
de convexitate, deci rata marginală de substituţie dintre S şi D este descrescătoare.
Relaţia dintre S şi D este determinată prin intermediul funcţiei profitului. Dacă nivelul
producţie este ales în condiţii de optim (atunci când venitul marginal egalează costul marginal al
producţiei), punctul B corespunde din punct de vedere grafic acestuia.
Până a se ajunge la nivelul producţiei ce asigură obţinerea profiturilor maxime (pct. B)
atât profitul aflat la dispoziţia managerului cât şi cheltuielile cu staff-ul cresc, în timp ce, pentru
niveluri ale producţiei superioare, profiturile încep să descrească. Dacă cheltuielile cu staff-ul ( S)
depăşesc valoarea corespunzătoare punctului C (vezi fig.7.5.b), devine imposibilă satisfacerea
restricţiei privind profitul minim.
 D D

B
max

S A Smax C S

a b

Fig. 7.5.

Grafic, poziţia de echilibru este prezentată în fig.7.6 în care sunt suprapuse graficele din
fig.7.5.a şi 7.5.b. Echilibrul firmei se regăseşte în punctul în care curba profitului (S) este
tangentă la cea mai îndepărtată curbă de indiferenţă faţă de origine a managerului (pct. E din
fig.7.6).
Datorită faptului că, curbele de indiferenţă sunt de pantă negativă (rata marginală de
substituţie este descrescătoare) punctul de echilibru se va regăsi mereu pe partea
descrescătoare a curbei profitului (S). Acest rezultat este de natură să explice preferinţa
managerilor pentru cheltuielile cu staff-ul (S), în echilibru S* va fi mereu mai mare decât
cheltuielile ce maximizează profitul firmei (S*>Smax). De fapt, aşa cum am observat şi în cazul
modelului uniperiodal al lui Baumol, nivelul producţiei corespunzătoare echilibrului este mai
mare decât cel necesar profitului firmei.

max
*
E
D

U3

Fig. 7.6.
U2

U1

Smax S* S