TEORIILE MODERNE ALE FIRMEI

Probleme principale dezbătute:

 Distinctia dintre teoria neoclasica si teoriile moderne ale firmei;

 Modelele Baumol, Williamson si Maris – abordarea manageriala ;
 Modelele Simon, Winter,C yert si March – abordarea comportamentala.

Concepte cheie:

 Controversa marginalista;
 Teoria manageriala;
 Teoria comportamentala;
 Rationalitate limitata;
 Organism homeostatic.

2. TEORIA COMPORTAMENTALĂ A FIRMEI

2.1. CONTRIBUŢIA LUI H.A. SIMON

H.A. Simon considera că întreprinderea neoclasică, operând într-o lume a perfectei

informări, nu are nevoie de structuri organizatorice complexe. Întreprinderea modernă însă,
deoarece fiin-ţează într-un context dominat de incertitudine, nu poate să nu acorde o importanţă
deosebită laturii organizatorice. Mai exact, fondul problemei analizate de Simon îl constituie
ideea că firma modernă nu este atât o entitate individuală, cât este o organizaţie, un complex
de indivizi şi centre de putere. Deciziile, în acest context, sunt supuse variatelor interacţiuni şi,
deseori, sunt disputate între diverse centre.
În primul rând, văzută ca sistem, întreprinderea se constituie din individualităţi ce
acţionează ca personificări ale rolurilor acestora, ca elemente, de fapt, ale unei reţele
informaţionale.
În al doilea rând, considerând întreprinderea ca un organism în cadrul căruia
convieţuiesc diferite centre de putere, fiecare acţionând în vederea obţinerii unui obiectiv
specific, se impune cu necesitate existenţa unei coordonări dacă se doreşte obţinerea unei
decizii coerente. În acest context, pornindu-se de la teoria controlului sistemelor complexe s-a
definit noţiunea de homeostază ca fiind capacitatea unui organism de a-şi conserva în timp
propria structură, făcând abstracţie de variaţiile ansamblului în care fiinţează.
Ca organism homeostatic, întreprinderea cunoaşte procese de autoreglare strâns legate
de propriile-i structuri interne, capabilă să reacţioneze la mutaţiile externe pentru a-şi restabili
propriul echilibru.
Din aceste considerente s-a născut ideea conform căreia obiectivul fundamental al unei
firme, ca organizaţie, este acela al supravieţuirii. În plan operativ, aceasta se traduce prin
încercarea de a găsi o soluţie satisfăcătoare, corespunzătoare pentru fiecare din grupurile
interne ale firmei. Şi cum supravieţuirea firmei este legată de profit, se substituie ideea
maximizării cu cea a atingerii unui nivel satisfăcător al acestuia. Este situaţia pe care Simon o
numeşte satisfycing behaviour şi care găseşte justificarea în faptul că firmele, înainte de orice,
acţionează pe baza unei raţionalităţi limitate (bounded rationality).
Conduita firmei pe piaţă rezultă a fi, după Simon, inspirată nu numai de regulile raţionale
ale maximizării profitului, dar şi dintr-o aşa numită raţionalitate procedurală, care constă în
definirea procedurilor ce privesc comportamentul raţional ca şi criteriu pentru opţiunile
economice. De aici invitaţia, lansată de Simon, de a constitui modele ce pleacă de la realitate:
prin încercări, pornind de la o anumită decizie privind preţul sau cantitatea oferită, pe baza
reacţiilor mediului în cadrul căruia operează firma, se determină o soluţie ce rezultă
satisfăcătoare în contextul dat.
Mesajul lui Simon a fost întâmpinat cu puţină receptivitate, deoarece raţionamentul său
duce la revederea unei bune părţi a teoriei economice a firmei. Simon contrazice ideea
neoclasică tradiţională - riguros demonstrată de Samuelson în 1948 - conform căreia
comportamentul maximizant al agenţilor economici constituie substanţa, fondul întregii teorii
economice (consumatorul îşi maximizează utilitatea, întreprinzătorul maximizează profitul) şi
mai ales faptul că în modul curent de a face teorie economică, se preferă studiul situaţiilor de
echilibru în detrimentul studiului proceselor ce conduc la situaţia de echilibru.
Simon considera că acest mod de abordare este defectuos din două motive:
1. conduce la aplicarea regulilor optimizării şi în situaţiile în care echilibrul nu
este posibil de atins sau pur şi simplu nu există;
2. există rezultate comportamentale importante ce sunt caracteristice stărilor
tranzitorii şi care dispar în condiţii de echilibru, aceste rezultate putând fi analizate
numai făcând apel la un sistem dinamic.

Ulterior, R. Nelson şi S.G. Winter au creat modele în spiritul lui Simon, în care
determinarea comportamentului subiecţilor se realizează printr-un sistem retroactiv de tip feed-
back, printr-un mecanism ce se ghidează după succesele sau insuccesele anterioare pentru a
prefigura comportamentul ulterior al acestora. Cu alte cuvinte, acest tip de abordare utilizează
mecanisme de adaptare ce vin, încă o dată, să certifice adevărul ideii - din biologie - conform
căreia, sistemele vii nu urmează, ca regulă generală, căi optimale în evoluţia lor. Rezultatele
optimale sunt urmărite numai ca pro-prietăţi asimptotice ale mediului şi nu ca şi consecinţe
directe ale comportamentelor subiecţilor.
2.2 ABORDAREA LUI CYERT ŞI MARCH

Abordarea comportamentală a teoriei firmei îşi are însă, originile, în lucrarea autorilor
R.M. Cyert şi J.C. March: "A Behavioural Theory of the Firm ". Aceştia au studiat procesul
decizional al unei firme de mari dimensiuni cu o structură diversificată a producţiei, firmă ce
operează în condiţii de incertitudine în cadrul unei pieţe cu concurenţă imperfectă. Interesul
pentru problemele organizatorice create de structurarea internă a marii societăţi, a impus
abordarea firmei nu ca o singură unitate decizională, cu un unic obiectiv, ci ca o organizaţie
multidecizională, cu o multitudine de obictive. Mai precis, întreprinderea este concepută ca o
coaliţie a diverselor grupuri: manageri, acţionari, clienţi, furnizori, bănci şi alte in-stituţii
financiare etc., care sunt legaţi în diferite moduri, fiecare reprezentând obiective specifice. De
exemplu, angajaţii au ca scop obţinerea de salarii cât mai mari, condiţii bune de lucru şi pensii
satisfăcătoare. Managerii doresc şi ei niveluri ridicate ale salariilor, putere decizională şi
prestigiu. Acţionarii vizează obţinerea unor profituri ridicate şi expansiunea capitalului societăţii
etc.
Primul pas în teoria comportamentală a firmei va fi, deci, analiza procesului prin
intermediul căruia se formează cererile - obiectiv ale diferitelor grupuri de interese, prin
identificarea variabilelor cheie în procesul decizional al firmei.
În al doilea rând, se studiază modul în care interesele diverselor grupuri ce se află în
conflict, pot găsi o cale spre asigurarea unei minime compatibilităţi. Aceste interese, care în
practică iau forma aşa numitelor nivele de aspiraţie, depind de mai multe variabile: modul de
realizare al acestora în trecut sau în cadrul altor organizaţii similare , nivelele de aspiraţie
trecute precum şi cele viitoare. Acest proces de formare a nivelelor de aspiraţie este cel ce
conferă caracterul dinamic teoriei comportamentale a firmei.
Al treilea stadiu presupune identificarea punctuală a obiectivelor firmei în ceea ce
priveşte:
- nivelul producţiei;
- nivelul stocurilor;
- nivelul vânzărilor;
- cota de piaţă a firmei;
- profitul.

Şi în acest caz, obicetivele se prezintă sub forma nivelelor de aspiraţie, în defavoarea

unui rigid comportament maximizant. Aceasta deoarece, firma este o organizaţie satisfycing şi
nu un operator maximizant, acest comportament dovedindu-se a fi raţional, dat fiind caracterul
limitat al informaţiei şi abilităţii corpului managerial.
Ultimul stadiu priveşte realizarea, prin intermediul deciziilor, a obiectivelor firmei cât şi a
celor specifice fiecărui grup al acesteia.
Caracteristica specifică procesului decizional descris de Cyert şi March este
secvenţialitatea, în sensul că prima alternativă satisfăcătoare care întruneşte consensul tuturor
grupurilor, este acceptată. Când o măsură ce se află în procesul execuţiei satisface obiectivele
firmei, va exista o foarte redusă motivaţie pentru a cerceta şi adopta politici alternative, chiar
dacă ar fi mai bune decât cea în cauză. Aceasta se poate întâmpla doar dacă unul singur sau
mai multe obiective nu sunt atinse, iar firma este constrânsă să-şi reanalizeze nivelele de
aspiraţie.
Aşa cum reiese din cele relatate anterior, firma, în viziunea lui Cyert şi March este o
structură complexă ce nu răspunde în mod necesar comenzilor provenite de la corpul
managerial. Dacă este, în principiu, adevărat că top ma-nagement-ul are dreptul ultimei decizii,
nu mai puţin adevărat este faptul că aceste decizii depind de informaţiile şi acţiunile multor alte
grupuri ce acţionează în cadrul firmei. De aceea, comportamentul firmei este apreciat ca un
compromis între diferitele grupuri de interese sau ca un rezultat al dominanţei unuia dintre
acestea, rezultat ce se poate modifica odată cu schimbarea raportului de forţe dintre
respectivele grupuri.