Organizaţiile instituţionalizate: structură formală şi mituri

John W. Meyer, Brian Rowan

Universitatea Stanford

O mare parte dintre organizaţiile de tip formal apar ca reflectare a existenţei regulilor
acţiunii raţionale instituţionalizate. Elaborarea unor astfel de reguli în contextul statelor
şi societăţilor moderne ţine cont de creşterea în complexitate a structurilor
organizaţionale de tip formal. Regulile instituţionale funcţionează ca nişte mituri, pe care
organizaţia şi le internalizează, câştigând legitimitate, resurse, stabilitate şi facilitarea
elaborării de mecanisme de supravieţuire. Organizaţiile ale căror structuri devin
izomorfe cu miturile din mediul instituţional- în comparaţie cu cele structurate în
principal de către cerinţele producţiei tehnice şi a schimbului- pierd din intensitatea
controlului şi a coordonării interne, pentru a-şi menţine legitimitatea. Structurile se
diferenţiază între ele, precum şi de activităţile desfăşurate. Procesele de coordonare,
inspecţie şi evaluare sunt înlocuite de o logică a încrederii şi a bunei credinţe.

Organizaţiile formale sunt în general înţelese ca fiind sisteme de activităţi coordonate şi

controlate, activităţi care apar atunci când munca este încadrată în reţele complexe de
relaţii tehnice şi de schimburi care sfidează graniţele. În contextul societăţilor moderne,
organizaţiile de tip formal apar în medii puternic instituţionalizate. Se creează, pe cale
raţională, profesii, politici şi programe, o dată cu produse şi servicii. Aceasta permite
multor organizaţii noi să se extindă şi să adopte noi practici şi proceduri. Astfel,
organizaţiile au tendinţa de a adopta procedurile definite prin concepte raţionale ale
muncii în organizaţii, instituţionalizate la nivelul societăţii. Sistemele organizaţionale
care procedează astfel, îşi sporesc legitimitatea indiferent de gradul imediat de eficacitate
al practicilor adoptate.
Produsele, serviciile, tehnicile, politicile şi practicile instituţionalizate funcţionează ca
mituri puternice şi multe organizaţii le adoptă. Dar conformismul faţă de regulile
instituţionalizate intră adesea în conflict cu criteriile de eficienţă şi, în mod invers, a
coordona şi a controla activităţi cu scopul de a promova câştigarea de eficienţă presupune
scăderea în intensitate a conformismului faţă de organizaţie, a suportului acordat şi a
legitimităţii. Pentru a menţine conformismul, organizaţiile tind să-şi -ferească- structurile
formale de incertitudinea aferentă activităţilor de ordin tehnic prin intermediul
asocierilor, a încercărilor de a pune în legătură structurile formale cu activităţile propriu-
zise.
Acest articol susţine că structurile formale ale majorităţii organizaţiilor în contextul
societăţii postindustriale (Bell, 1973), reflectă miturile specifice mediului instituţional
din care fac parte şi nu neapărat cerinţele activităţilor efective de muncă. Prima parte a
articolului descrie principalele teorii care explică originea structurilor formale. A doua
parte pune în discuţie o o alternativă în ceea ce priveşte originea structurilor de tip
formal: miturile specifice mediului instituţional. A treia parte a studiului argumentează
faptul că organizaţiile menţin o relaţie între structurile formale şi activităţile de muncă
desfăşurate. Ultima parte face un rezumat al implicaţiilor asupra viitoarelor cercetări în
domeniu.
Articolul face o distincţie netă între normele instituţionalizate şi comportamentele sociale
înnăscute. Regulile instituţionalizate reprezintă clasificări construite în cadrul unei
societăţi specifice în urma unor tipologii sau interpretări (Berger şi Luckman, 1967,
p.54). Astfel de reguli pot fi luate ca atare sau pot fi reglementate de opinia publică sau
de lege (Starbuck 1976). În mod inevitabil, instituţiile implică o serie de obligaţii
normative, dar adesea se impun în viaţa socială ca fenomene care trebuie luate în
considerare de către actori.
Procesul de instituţionalizare presupune ca fenomenele sociale, obligaţiile să fie
reglementate. De exemplu, statutul social al unui doctor este înalt instituţionalizat (atât
normativ, cât şi cognitiv), în ceea ce priveşte vindecarea bolilor, dar şi în ceea ce priveşte
comportamentele, relaţiile sociale şi aşteptările acestuia. Cercetarea şi dezvoltarea
reprezintă o categorie instituţionalizată a activităţii organizaţionale, care are semnificaţii
în multe sfere ale societăţii. Este important de specificat faptul că regulile
instituţionalizate pot avea efecte asupra structurii organizaţionale şi asupra implementării
acestora în procesul propriu-zis de muncă. Aceste efecte sunt diferite de efectele
generate de reţelele sociale care fac parte dintr-o organizaţie.

PRINCIPALELE TEORII ALE STRUCTURII FORMALE

Vom face distincţie între structura formală a unei organizaţii şi activităţile de zi-cu-zi pe
care aceasta le desfăşoară. Structura formală reprezintă o schemă care include, în
principal, un tablou organizaţional: o listare a birourilor, departamentelor, funcţiilor şi
programelor. Aceste elemente sunt subordonate unor obiective şi politici precise care
stau la baza unei teorii raţionale care să precizeze în ce măsură activităţile organizaţionale
sunt puse în legătură. Esenţa unei organizaţii birocratice moderne constă în caracterul
raţional şi impersonal al acestor elemente structurale şi al obiectivelor cărora aceste
elemente se subordonează.
Una din principalele probleme în teoria organizaţională este de a descrie condiţiile care
stau la originea structurii formale. În teoriile convenţionale, structura formală de tip
raţional se presupune a fi cel mai eficient mod de a coordona şi controla reţelele
complexe raţionale implicate în activităţile de muncă propriu-zise (vezi Scott 1975).
Această presupunere derivă din teoria lui Weber privind emergenţa organizaţiilor
birocratice ca urmare a apariţiei pieţei economice şi a statelor-naţiune. Piaţa joacă un rol
important în procesele de raţionalizare şi coordonare. Pe măsură ce pieţele se extind,
reţelele dintr-un anumit domeniu devin din ce în ce mai complexe şi diferenţiate, iar
organizaţiile din domeniul respectiv vor avea de-a face cu mai multe interdependenţe
interne şi externe. Asemenea factori ca dimensiunea (Blau 1970) Şi tehnologia
(Woodward 1965) sporesc complexitatea relaţiilor interne, şi gradul de diviziune a
muncii din cadrul organizaţiilor măreşte problemele legate de fenomenul de expansiune
(Aiken si Hage 1968 ; Freeman 1973 ; Thomson 1967). Datorită creşterii nevoii de
coordonare în aceste condiţii, şi pe deasupra faptul că munca coordonată în mod oficial,
prezină avantaj pe termen lung, organizaţiile de tip raţional având tendinţa să se dezvolte.
Formarea statelor centralizate şi implicarea centrelor politice în viaţa societăţii contribuie
de asemenea la apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor de tip formal. În momentul în care

2
reţelele sociale sunt implicate ţn schimbul economic, iar conducerea politică devine mai
complexă, structurile de tip birocratic sunt percepute a fi cele mai eficiente şi mai
raţionale mijloace de standardizare şi control a elementelor componente. Controlul
birocratic este folosit în mod special pentru extinderea influenţei centrelor politice, iar
standardele sunt cerute atât de către centre, cât şi de elementele periferice ale
organizaţiilor (Bendix 1964, 1968). Centrele politice organizează birouri care se ocupă cu
implementarea standardelor şi cu promovarea activităţţlor de tip tradiţional.
În ce constă problema studiată? Teoriile cele mai acceptate presupun faptul că
fenomenele de coordonare şi control al activităţii sunt criterii vitale pe baza cărora
organizaţiile de tip formal s-au dezvoltat în mediul modern. Această presupunere este
bazată pe faptul că astfel de organizaţii funcţionează în baza unei scheme principale:
coordonarea este o activitate de rutină, regulile si procedurile sunt respectate şi
activităţile propriu-zise se desfăşoară în conformitate cu prevederile legate de structura
formală a organizaţiilor. Pe de alta parte, o mare parte din cercetarea asupra organizaţiilor
pune la îndoială aceaste teorii. O prima generaţie de cercetatori au ajuns la concluzia că
există o diferenţă majoră între organizaţiile de tip formal şi cele de tip informal (ex:
Dalton 1959; Downs 1967; Homans 1950). O altă observaţie în acest sens constă în faptul
că organizaţiile de tip formal sunt de cele mai multe ori foarte flexibile (March si Olsen
1976; Weick 1976): elementele structurale sunt slab relaţionate, atât între ele, cât şi cu
activităţile, regulile sunt de multe ori încălcate, deciziile sunt rar puse in practică, sau în
cazul în care sunt implementate, au consecinţe nesigure, tehnologiile utilizate
functionează cu o eficienţă îndoielnică, iar sistemele de evaluare şi inspecţie sunt greşit
concepute,sau sunt atât de vagi, încât se ajunge la o slabă coordonare.
Organizaţiile de tip formal sunt endemice in societăţile moderne. Apare aici nevoia de
explicare a apariţiei lor, fără a fi constrânşi de ideea că, în realitate, aceste structuri
coordonează şi controlează munca. O asemenea explicaţie ar putea fi baza în elaborarea
de obiective, atitudini, politici şi reguli procedurale care sunt specifice organizaţiilor
formale, doar dacă nu se presupune ca acestea vor fi implementate in activitatea zilnică.

SURSE INSTITUŢIONALE ALE STRUCTURII FORMALE

Principalele teorii în domeniu, prin concentrarea atenţiei asupra managamentului reţelelor

sociale complexe şi asupra exercitării mecanismelor de coordonare şi control, au neglijat
o susrsă alternativă (de origine weberiană) a structurilor de tip formal: legitimitatea
structurilor formale raţionale. În aceste teorii, legitimitatea este un dat: afirmaţiile
privitoare la birocratizare se limitează la prezenţa normelor şi a raţionalităţii (Thompson
1967). Atunci când normele deţin roluri cauzale în teoriile despre birocraţie, este din
cauza faptului că au fost considerate a fi apărut în contextul unor societăţi moderne, cu
valori foarte generale; prezenţa acestor norme are rolul de a facilita apariţia organizaţiilor
formale. Dar normele raţionalităţii nu constituie simple valori de ordin general. Se
regăsesc în forme mai specifice în cadrul regulilor, acordurilor şi semnificaţiilor aferente
structurilor sociale instituţionalizate. Importanţa din punct de vedere cauzal a unor astfel
de instituţii pentru procesul birocratic a fost neglijată.
Structurile formale nu sunt numai creaţii ale reţelelor raţionale conexe lor. În societăţile
moderne, elementele structurii formale raţionale sunt expresia semnificaţiilor realităţii
sociale, fiind adânc înrădăcinate în aceasta. Multe dintre funcţiile, politicile, programele

3
şi procedurile caracetristice organizaţiilor moderne sunt generate de opinia publică, prin
intermediul viziunii acesteia asupra elementelor constituente fundamentale, prin
cunoştinţe (legitimate de sistemul de învăţământ), prin prestigiu social, prin legi şi prin
definiţiile sociale ale conceptelor de neglijenţă şi prudenţă. Astfel de elemente specifice
structurii formale sunt expresia regulilor instituţionalizate, care funcţionează ca mituri
înalt raţionalizate şi care se consolidează în interiorul organizaţiilor particulare.
În societăţile moderne, miturile care generează structuri organizaţionale de tip formal au
două proprietăţi esenţiale. Mai întâi, reprezintă prescripţii raţionale şi impersonale care
identifică diversele obiective sociale şi le interpretează din punct de vedere tehnic; de
asemenea, identifică modalităţile potrivite de a îndeplini în mod raţional aceste
obiective(Ellul, 1964). În al doilea rând, aceste mituri au un grad înalt de
instituţionalizare, dincolo de existenţa specifică a anumitor indivizi sau organizaţii. Ele
trebuie luate ca atare ca fiind legitime, indiferent de impactul lor asupra rezultatelor
procesului de muncă.
Multe elemente ale structurii formale prezintă un grad ridicat de instituţionalism şi funcţionează ca mituri.
Putem exemplifica prin existenţa profesiilor, programelor, tehnologiilor:
Avem de-a face cu un număr din ce în ce mai mare de categorii profesionale raţionalizate (Wilensky, 1965;
Bell, 1973). Acestea reprezintă activităţi controlate, nu numai prin evaluarea directă a rezultatelor muncii,
dar şi prin regulile sociale cu privire la licenţiere, certificare de cunoştinţe şi abilităţi şi nu în ultimul rând,
prin educaţie. Profesiile sunt raţionalizate, prin aceasta înţelegându-se utilizarea unor tehnici impersonale în
procesul activităţilor desfăşurate. De asemenea, sunt puternic instituţionalizate: specializarea activităţilor pe
profesii este dezirabilă din punct de vedere social, şi de cele mai multe ori obligatorie, în termeni de
eficienţă.
Multe din programele organizaţionale formalizate sunt instituţionalizate la nivel social. Ideologiile definesc
rolurile potrivite în domeniul de afaceri- vânzări, producţie, publicitate, contabilitate; în domeniul
universitar- educaţie şi cercetare în istorie, inginerie şi literatură; în domeniul medical-chirurgie, medicină
internă, obstetrică. O asemenea clasificare de funcţii organizaţionale, precum şi metodologia de îndeplinire
a fiecărei funcţii, reprezintă formule prescrise utilizate de fiecare organizaţie.
În mod similar, tehnologiile sunt instituţionalizate şi devin mituri utilizate de organizaţii. Procedurile
tehnice legate de producţie, contabilitate, recrutarea şi selecţia personalului, sau procesarea de date sunt
luate ca atare în îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. În afara faptului că sunt eficiente, aceste tehnici
instituţionalizate contribuie la definirea organizaţiei ca fiind raţională şi de tip modern. Utilizarea acestor
tehnici oferă responsabilizare şi evită neglijenţa.

Impactul unor astfel de elemente raţionale în domeniul organizaţional este extrem de

important. Astfel de reguli definesc noi situaţii organizaţionale, le redefinesc pe cele deja
existente şi identifică modalităţi de cooperare raţională între acestea. Facilitează
organizarea activităţilor con form cu schema prevăzută şi se integrează rapid în societăţile
moderne, ca expresie a apariţiei societăţii postindustriale (Bell, 1973). Noi domenii de
activitate sunt „codificate” în programe, profesii sau tehnici instituţionalizate, iar
organizaţiile îşi desfăşoară activitatea bazându-se pe aceste coduri. De exemplu:

Psihologia a creat o teorie raţională a selecţiei personalului, atestând cunoştinţele în domeniu.

Departamentele de resurse umane se regăsesc în toate tipurile de organizaţii, dar apar şi noi agenţii
specializate în acest sens.
Pe măsură ce sunt create departamente de cercetare şi dezvoltare, iar specialiştii în domeniu sunt din ce în
ce mai mulţi, organizaţiile sunt nevoite să incorporeze departamente R&D.
Cum prostituţia ca „profesie preraţională” a fost raţionalizată în domeniul medical, apar mai uşor
organizaţii birocratice de genul clinicilor de planificare familială, saloane de masaj şi altele de acest tip.

4
Pe măsură ce avem de-a face din ce în ce mai des cu probleme de poluare a mediului înconjurător, iar
programele referitoare la această problemă devin legi, atunci opinia publică şi organizaţiile vor incorpora
astfel de programe şi categorii profesionale.

Dezvoltarea structurilor raţionale instituţionalizate într-o societate face ca organizaţiile

formale să fie mai elaborate. Astfel de instituţii sunt mituri care facilitează apariţia
organizaţiilor şi fac tot mai necesară existenţa lor. De fapt, elementele care stau la baza
creării unei organizaţii se construiesc în jurul realităţii sociale existente la momentul
respectiv; nu e nevoie decât de puţin efort antreprenorial pentru a le asambla într-o
structură coerentă. Şi pentru că aceste elemente sunt considerate a fi adecvate, raţionale şi
necesare, organizaţiile sunt nevoite să le adopte, pentru a evita lipsa de legitimitate.
Astfel, miturile din cadrul elementelor raţionale instituţionalizate creează necesitatea,
oportunitatea, şi impulsul către o organizare raţională, dincolo de presiunile existente:

Propoziţia 1. Pe măsură ce regulile instituţionale apar în diferite domenii de activitate,

organizaţiile de tip formal apar şi se extind, prin interiorizarea acestor reguli ca
elemente structurale.

Această propoziţie are două implicaţii: (1A) Dacă miturile instituţionalizate definesc noi
domenii de activitate, atunci vor apărea organizaţii formale în aceste domenii. (1B) Dacă
apar mituri instituţionalizate în domenii de activitate deja existente, atunci organizaţiile
formale din domeniu se vor dezvolta în aşa măsură încât să devină izomorfe cu aceste noi
mituri.
Pentru a înţelege contextul istoric mai larg, trebuie precizat faptul că:

Propoziţia 2. Pe măsură ce societatea se modernizează, se dezvoltă şi structurile

instituţionalizate de tip raţional şi creşte numărul domeniilor de activitate caracterizate
prin prezenţa unor astfel de instituţii.

Instituţiile de tip modern au un grad înalt de raţionalizare, iar aceste elemente raţionale
funcţionează ca mituri care dau naştere organizaţiilor formale. Când se realizează o
combinaţie între afirmaţiile (1) şi (2), rezultă două idei care trebuie analizate: (2A) Este
foarte probabil ca organizaţiile formale să apară în societăţile moderne, chiar în condiţiile
în care complexitatea reţelelor sociale este constantă. (2B) Există o probabilitate ridicată
ca organizaţiile formale dintr-un anumit domeniu să aibă structuri mai elaborate în
societăţile cu un grad mai mare de modernitate, în condiţiile în care complexitatea
reţelelor sociale este constantă.
Punând în legătură ideile de mai sus şi principalele teorii organizaţionale, devine tot mai
clar faptul că organizaţiile birocratice sunt specifice societăţilor moderne din două
motive. Mai întâi, după cum susţine teoria, reţelele sociale devin mai complexe pe
măsură ce societatea se modernizează. Apoi, regulile instituţionalizate sunt prezente în
societăţile moderne şi funcţionează ca mituri, prezentând structurile formale ca modalităţi
de atingere a scopurilor. Figura 1 rezumă aceste două idei teoretice. Ambele sugerează că
societatea postindusitrială –dominată de organizaţiile de tip raţional mai mult decât de
forţele de producţie- apar datorită complexităţii reţelelor sociale sau, mai direct, apar ca o
chestiune ideologică. O dată instituţionalizată, raţionalitatea devine un mit cu un potenţial

5
organizaţional exploziv, după cum au arătat atât Ellul (1964), cât şi Bell (1973)-deşi din
perspective diferite.

Dezvoltarea elementelor
Modernizarea societăţii raţionale instituţionalizate Apariţia şi dezvoltarea
structurilor formale

Complexitatea reţelelor
organizaţionale

Fig. 1. Apariţia şi dezvoltarea structurilor organizaţionale formale

Relaţia organizaţiilor cu mediul instituţional

Este cunoscut faptul că organizaţiile sunt structurate în funcţie de mediul în care

îşi desfăşoară activitatea, tinzând să devină izomorfe cu fenemenele care se petrec în
mediul respectiv. O posibilă explicaţie a acestui izomorfism este că organizaţiile
mecaniciste devin „conforme” cu mediul din care fac parte, prin intermediul
interdependenţelor existente între aceste două entităţi. Aceste idei pot fi urmărite şi în
lucrările lui Aiken şi Hage (1968), Hawley (1968) şi Thompson (1967). Explicaţia de mai
sus susţine faptul că elementele structurale sunt difuze în mediul social, pentru că acest
mediu generează criterii de expansiune a organizaţiei, iar organizaţiile care se
caracterizează prin existenţa unor astfel de elemente izomorfe cu mediul din care fac
parte, sunt capabile să aibă relaţii de interdependenţă cu mediul respectiv.
O a doua explicaţie pentru legătura dintre organizaţii şi mediul instituţional o
constituie faptul că structurile organizaţionale sunt expresia realităţii sociale (Berger şi
Luckmann, 1967). Aceeaşi ipoteză este prezentă şi în lucrările lui Parsons (1956) şi Udy
(1970), care văd organizaţiile ca fiind în mare măsură condiţionate de mediul instituţional
din care fac parte şi în care îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, Emeri şi Trist (1965),
abordează studiul organizaţional din perspectiva răspunsului acestora la mediul
instituţional. Pe lângă interdependenţele din mediul social-instituţional (susţinute de
teoriile sistemelor deschise), teoriile instituţionale, în formele cele mai extreme, definesc
organizaţiile ca organisme apărute ca urmare a acţiunii miturilor raţionale, în contextul
societăţii moderne, şi nu ca pe nişte entităţi care participă la interacţiunea cu mediul.
Organizaţiile interacţionează cu mediul atât în contexte externe organizaţiei, dar
preiau şi elemente din mediul instituţional, care vor deveni parte din structura
organizaţională. În orice caz, cele două explicaţii au implicaţii diferite asupra proceselor
organizaţionale interne, după cum va fi argumentat mai jos.

6
 Originile miturilor instituţional-raţionale

Birocratizarea este cauzată parţial de răspândirea miturilor raţionale la nivelul

întregii societăţi, ceea ce duce la evoluţia întregului sistem instituţional modern. Cu toate
că această idee nu constituie obiectul acestui articol, există trei procese specifice care au
generat miturile raţionale ale structurii organizaţionale:
Elaborarea unor reţele sociale complexe: pe măsură ce reţelele sociale devin din
ce în ce mai dense şi mai conectate între ele, apar mai multe mituri raţionalizate. Unele
dintre acestea au un grad mare de generalitate, de exemplu, principiile universalismului
(Parsons, 1971), ale contractului (Spencer, 1897), ale restutuirii (Durkheim, 1933), ale
expertizei (Weber, 1947) sunt extrapolate la diferite ocupaţii, proceduri şi practici
organizaţionale. Altele descriu elemente structurale specifice. Astfel de mituri pot apărea
în contexte specifice, dar pot fi aplicate şi în alt fel de condiţii. De exemplu, în societăţile
moderne, relaţionarea în domeniul afacerilor sunt oarecum similare, indiferent de context.
Astfel, principiile utilizate pot fi „codificate” sub forma miturilor. Sistemul de drept, cel
de învăţământ, opinia publică stabilesc dacă este necesar şi avantajos pentru organizaţii
să încorporeze aceste noi structuri.
Gradul de organizare colectivă a mediului social: miturile generate de practicile
organizaţionale, difuzate în reţelele sociale, sunt legitime, pe baza faptului că sunt
considerate a fi raţionale. Există mituri a căror legitimitate este conferită de cadrul juridic
însuşi. Societăţile care, prin constituirea statelor naţionale au dezvoltat reguli raţional-
legale, au tendinţa de a conferi autoritate instituţiilor care legitimează anumite structuri
organizaţionale. Apariţia statelor centralizate presupune exercitarea controlului de către
organismele statale asupra unui număr mare de domenii de activitate. (Swanson, 1971).
Autoritatea legislativă şi judiciară creează şi interpretează mandatele legale; agenţiile
administrative- cum ar fi statul şi guvernele federale, autorităţile - stabilesc reguli de bună
practică; licenţele şi diplomele devin necesare în scopul exercitării unei slujbe într-un
anumit domeniu. Cu cât principiile ordinii raţional-legale sunt mai puternice, cu atât
creşte gradul de instituţionalizare a regulilor şi procedurilor. Apar astfel noi organizaţii de
tip formal, iar cele deja existente încorporează noi structuri.
Eforturile conducerii la nivelul organizaţiilor locale: apariţia statelor-naţiune este
asociată adesea cu apariţia organizaţiilor (Carlson, 1962), ca organisme care urmăresc
atingerea unor obiective (Clark, 1956; Selznick 1949; Zald şi Denton, 1963). Această
ipoteză este înşelătoare: organizaţiile se adaptează mediului instituţional, dar adesea au
un rol important, activ, în modelarea acestuia (Dowling şi Pfeffer, 1975; Parsons, 1956;
Perrow, 1970; Thompson, 1967). Multe organizaţii caută să obţină anumite aprobări de la
autorităţile responsabile, astfel încât să-şi instituţionalizeze propriile obiective şi structuri.
Eforturile de a modela mediul instituţional se desfăşoară pe două dimensiuni: (1)
Organizaţiile puternice dintr-un anumit domeniu determină toate entităţile implicate să se
adapteze la structura organizaţiilor respective. Astfel, producătorii de automobile
participă la elaborarea criteriilor în ceea ce priveşte calitatea drumurilor, a sistemului de
transport, a combustibilului, astfel încât automobilul să devină din ce în ce mai necesar;
alte forme competitive de transport vor trebui să se adapteze la contextul existent.(2)
organizaţiile puternice încearcă să-şi instituie obiectivele şi procedurile ca reguli
instituţionalizate la nivelul societăţii. De exemplu, producătorii de automobile încearcă să
creeze anumite standarde pentru opinia publică, în ceea ce priveşte calitatea

7
automobilelor, pentru a influenţa standardele legale cu privire la acestea. Agenţiile rivale,
nou apărute, trebuie să fie competitive atât pe piaţă, cât şi în contextul regulilor
instituţionale definite de organizaţiile deja existente pe piaţă. În acest mod, organizaţiile
formale se perpetuează în mediul în care îşi desfăşoară activitatea, prin instituţionalizarea
regulilor proprii. De exemplu:
Administratorii de şcoli care elaborează noi programe încearcă să le valideze ca inovaţii legitime
în cadrul teoriei educaţionale, conforme cu criteriile guvernamentale. Dacă se dovedeşte că sunt de succes,
noile proceduri vor fi transmise şi percepute ca fiind legitime.
Noile departamente din cadrul firmelor din domeniul afacerilor, cum ar fi cel de resurse umane, de
promovare, de cercetare şi dezvoltare, încearcă să devină mai profesioniste prin obţinerea de certificate care
să ateste calitatea practicii şi a personalului; aceste certificate sunt eliberate de şcoli de specialitate şi
sistemul de legi.
Organizaţiile sensibile la concurenţă (ex. micile ferme, Rolls Roys etc) au tendinţa de a se impune
ca organizaţii cu tradiţie în mediul din care fac parte, pentru a putea obţine pe această cale protecţie
oficială.

Impactul mediului instituţional asupra organizaţiilor

Izomorfismul faţă de mediul instituţional are consecinţe importante asupra organizaţiilor:

(a) acestea încorporează elemente care sunt legitimate extern, punând accent mai degrabă
pe acestea, decât pe criteriile de eficienţă; (b) adoptă criterii standard pentru a defini
valoarea elementelor structurale; (c) dependenţa de instituţii reduce turbulenţele şi creşte
gradul de stabilitate. În consecinţă, izomorfismul instituţional asigură stabilitatea şi
succesul organizaţiilor. Adoptarea unor structuri externe, formale şi legitime creşte gradul
de angajament al participanţilor, atât interni, cât şi externi. Abordarea organizaţiei ca
element integrat al societăţii şi mediului instituţional aferent, şi nu ca sistem independent,
este o reţetă de succes, care scade riscul de eşec al organizaţiei respective.
Schimbarea structurii formale: prin elaborarea unei structuri formale conforme cu
principiile miturilor specifice mediului instituţional, o organizaţie demonstrează că se
ghidează într-o manieră adecvată după scopurile colectivităţii pe care o reprezintă
(Dowling şi Pfeffer, 1975; Meyer şi Rowan, 1975). Încorporarea unor elemente
instituţionalizate oferă o anumită siguranţă organizaţiei asupra modului în care îşi
desfăşoară activităţile (Scott şi Lyman, 1968). Astfel, organizaţia devine legitimă şi se
foloseşte de această legitimitate pentru a-şi creşte suportul şi pentru a-şi asigura
supravieţuirea.
Dintr-o perspectivă instituţională, un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte
izomorfismul cu mediul instituţional îl constituie evoluţia limbajului organizaţional.
Eticheta folosită în demersurile organizaţionale, cât şi vocabularul utilizat pentru
definirea obiectivelor, procedurilor, politicilor sunt similare cu vocabularul folosit în
realizarea activităţilor individuale (Blum şi McHugh, 1971; Mills, 1940). Aşa cum
gelozia, furia, altruismul şi dragostea sunt mituri care interpretează şi explică acţiunile
umane, miturile care ţin de profesia de doctor, contabil, sau mitul liniei de asamblare,
explică activităţi organizaţionale. Astfel, se poate spune că inginerii pot rezolva o
anumită problemă, sau că secretarele vor desfăşura activităţi specifice, fără a cunoaşte
neapărat caracteristicile personale ale inginerului sau secretarei în cauză. Activităţile
respective şi modul lor de desfăşurare sunt instituţionalizate.
Vocabularul specific unei structuri care este izomorfă cu mediul instituţional, va oferi
elemente ale expresiei raţionale şi legitime. Astfel de organizaţii sunt presupuse a avea

8
obiective definite colectiv şi acţiuni orientate în acest sens. De exemplu, miturile care ţin
de resursele umane, nu conţin numai elemente legate de raţionalitatea procedurilor de
angajare, dar indică şi valoarea serviciilor de personal pentru organizaţie. Angajatorii,
candidaţii la posturi, managerii şi agenţiile guvernamentale sunt actori care urmează
proceduri de angajare presupuse a fi legitime- programe de oportunităţi egale, teste de
personalitate. Pe de altă parte, organizaţiile care nu iau în considerare elementele legitime
din mediul instituţional, sau care îşi creează structuri diferite, neţinând cont de realitatea
socială, vor fi lipsite de legitimitate. Astfel de organizaţii sunt mult mai vulnerabile pe
piaţă, fiindcă pot fi caracterizate prin neglijenţă, iraţionalitate, lipsă de obiective.
Asemenea aprecieri, fie că sunt elaborate din interior sau din exterior, presupun costuri
extrem de mari pentru organizaţie. De exemplu:

O dată cu apariţia instituţiilor medicale moderne, marile organizaţii care nu se îngrijesc de asigurările
medicale ale angajaţilor sunt considerate ca neglijente- de către angajaţi, asiguratori şi de multe ori, chiar şi
de către sistemul juridic. Costurile unei neglijenţe în aceste sens sunt reale.
În mod similar, instituţiile din domeniul protecţiei mediului determină organizaţiile conexe să dispună
elaborarea unor reguli şi programe în acest sens. De exemplu, sunt necesare indicatoare care să prevadă
interzicerea fumatului, astfel încât să nu se ajungă la starea de neglijenţă despre care se vorbeşte mai sus,
stare care ar putea duce la lipsa de legitimitate a organizaţiei şi, în cele din urmă, la închiderea sediilor.
Dezvoltarea economiei facilitează încorporarea economiştilor în structurile organizaţionale şi, de asemenea,
utilizarea analizei economice. Deşi poate este mai geru de imaginat, analiza economică este extrem de utilă
în procesul de legitimare a acţiunilor unei organizaţii, în viziunea investitorilor, a clienţilor sau a membrilor
organizaţiei. Astfel de analize oferă explicaţii raţionale, chiar şi în cazul unor eşecuri organizaţionale:
managerii ale căror idei au dat greş pot demonstra investitorilor, superiorilor că procedurile urmate au fost
raţionale (prin intermediul analizei economice).

Aşadar, instituţiile creează mituri care formează organizaţii. A nu ţine cont de acestea în
cadrul structurii organizaţionale denotă neglijenţă şi iraţionalitate; este astfel ameninţat
suportul acordat organizaţiei. În acelaşi timp, aceste mituri generează oportunităţi de
extindere a organizaţiilor. Acordarea etichetei potrivite fiecărei activităţi le poate
transorma pe acestea în servicii de calitate, crescînd astfel nivelul de angajament faţă de
organizaţie, atât al membrilor, cât şi al agenţilor externi.

Adoptarea unor criterii externe: în contextul unor medii instituţionale elaborate,

organizaţiile devin vulnerabile şi, pentru a reduce această vulnerabilitate şi pentru a i se
recunoaşte valoarea, adoptă criterii de merit. Astfel de criterii cuprind, de exemplu,
ceremonii de premiere de tipul premiului Nobel, recunoaşteri de către oameni cu renume
în domeniu, evaluări pozitive din partea unor profesionişti şi consultanţi, sau programe de
recunoaştere a activităţii unei organizaţii în medii sociale diferite. De exemplu, diferitele
activităţi din domeniul contabil îşi măsoară calitatea în cadrul departamentelor
organizaţiei, pe baza contribuţiei la bunurile şi serviciile oferite de organizaţie. Dar
pentru multe entităţi- departamente, sectoare administrative- este greu de apreciat
contribuţia fiecăruia la produsul organizaţional. În astfel de situaţii, se evaluează valoarea
fiecărei entităţi în funcţie de valoarea de pe piaţă. Astfel, contabilitatea modernă creează
noi funcţii şi le încorporează în schema mai largă a funcţiilor de producţie: organizaţiile
alocă criterii de merit preluate din exterior către departamentele de promovare, de
securitate, către manageri, economişti şi câteodată către sociologi, indiferent dacă aceste
entităţi contribuie la elaborarea produselor finale ale organizaţiei. Plăţile de tip monetar,

9
în societatea postindustrială, sunt expresia eficienţei economice, a profitabilităţii sau a
procesului de muncă efectivă (Hirsch, 1975).
Criteriile de merit şi funcţiile organizaţionale derivate din acestea sunt extrem de utile
organizaţiei în sine: ele legitimează organizaţiile, în percepţia membrilor, a publicului, a
statului. Aceste criterii constituie un indicator pentru succesul organizaţiei respective.
Prezenţa unor elemente de prestigiu în structura organizaţională determină o poziţie
favorabilă pentru organizaţia respectivă. Astfel, se obţin mai uşor împrumuturi, donaţii
sau investiţii. În sfârşit, elementele din cadrul organizaţiei utilizează criteriile de merit ca
barometru al serviciilor depuse pentru organizaţia respectivă. Forţa lor internă creşte o
dată cu performanţa în funcţie de astfel de criterii (Salancik şi Pfeffer, 1974).

Stabilizarea: apariţia şi dezvoltarea unui mediu instituţional complex stabilizează atât

relaţiile de ordin extern, cât şi pe cele interne, din cadrul organizaţiilor. Statele
centralizate, asociaţiile sindicale, patronatele, asociaţiile profesionale şi coaliţiile între
organizaţii, au rolul de a standardiza şi de a aduce stabilitate (Starbuck, 1976).
Condiţiile de pe piaţă, caracteristicile intrărilor şi ieşirilor şi procedurile tehnologice sunt
controlate de mediile instituţionale. De asemenea, stabilizarea rezultă şi din integrarea
unei anumite organizaţii în sistemul social colectiv. Suportul este astfel garantat de către
acordurile existente, nedepinzând în totalitate de performanţa organizaţiei.
Mediile instituţionale scad riscul apariţiei de turbulenţe şi conflicte la nivel organizaţional
(Emery şi Trist, 1965; Terreberry 1968). Procesul de adaptare se face mai dificil, având
în vedere faptul că se realizează din ce în ce mai multe acorduri şi contracte.
Legitimitatea conferită de respectarea regulilor instituţionalizate, protejează organizaţiile
de sancţiuni pentru eventualele oscilaţii apărute în performanţa tehnică:

Astfel, şcolile americane federale (ca de altfel şi alte unităţi guvernamentale) apropae că deţin monopolul şi
sunt foarte stabile. Trebuie să se conformze unui set mai larg de reguli în ceea ce priveşte calificarea
cadrelor didactice, a studenţilor şi a obiectelor de studiu. Dar sunt protejate de reguli care prevăd ca
procesul educaţional astfel definit să fie obligatoriu. Şcolile private sau alternative sunt posibile, dar trebuie
să se conformeze îndeaproape cu structurile existente.
Unele firme din domeniul afacerilor deţin un grad foarte înalt de stabilitate instituţională. Succesul acestor
organizaţii este atât de mare, încât pot supravieţui în mod sigur..
Firmele de automobile sunt mai puţin stabile din punct de vedere organizaţional. Ele îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu în care există suficiente organizaţii producătoare de automobile Atât clienţii cât şi
autorităţile desemnate, pot evalua calitatea fiecărui produs şi pot merge până la a le discredita pe cele care
nu corespund standardelor.

Succesul organizaţional şi supravieţuirea: succesul organizaţional depinde şi de alţi

factori decât coordonarea eficientă şi controlul asupra activităţii de producţie. Indiferent
de gradul de eficienţă, organizaţiile care reuşesc să devină izomorfe cu mediile
instituşionale aferente, câştigă legitimitatea şi resursele necesare pentru a supravieţui.
Parţial, aceasta depinde de procesele care au loc în mediul respectiv şi de capacitatea
conducerii organizaţiei de a interacţiona cu acestea (Hirsch, 1975). Pe de altă parte, mai
depinde şi de abilitatea organizaţiei de a se conforma şi de a fi legitimată de instituţiile
din domeniu. În mediile instituţionale complexe, este necesar un anumit grad de
conformism: conducerea (unei universităţi, spital, afaceri) trebuie să fie capabilă să
înţeleagă şi să interpreteze schimbările de proceduri şi programe guvernamentale. Dar
acest tip de conformism este posibil doar într-un context înalt instituţionalizat. În acest

10
caz, o organizaţie poate deveni izomorfă cu mediul, încorporând elemente ale acestui în
structura, funcţiile şi procedurile sale. În plus faţă de condiţiile supravieţuirii şi succesului
unei organizaţii, prezentate până acum, mai pot fi adăugate şi următoarele afirmaţii de
ordin general:

Propoziţia 3. Organizaţiile care încorporează elemente raţionale, legitime din punct de

vedere social, îşi pot maximiza legitimitatea, sporindu-şi resursele şi abilităţile de
supravieţuire.
Această propoziţie susţine că şansele de supravieţuire a unei organizaţii cresc o dată cu
dezvoltarea structurilor statului şi dacă aceste organizaţii ţin cont de regulile
instituţionale. În SUA, de exemplu, şcolile, spitalele şi organizaţiile de caritate au şanse
crescute de supravieţuire, fiindcă sunt conforme cu (uneori chiar absorbite de) mediul
instituţional. În acelaşi mod, organizaţiile vor eşua dacă se vor îndepărta de principiile
miturilor instituţionalizate: fără a se ţine cont de eficienţă, organizaţiile care inovează
prea mult din punct de vedere structural, vor suporta costul lipsei de legitimitate.
Figura 2 prezintă ideea principală a acestei secţiuni; de asemenea, ilustrează faptul că
organizaţiile reuşesc prin intermediul eficienţei.

STRUCTURI INSTITUŢIONALIZATE ŞI ACTIVITĂŢI ORGANIZAŢIONALE

Structurile formale de tip raţional apar în două contexte. Mai întâi, necesitatea unor reţele
sociale locale încurajează dezvoltarea unor structuri care să coordoneze şi să controleze
activităţile desfăşurate în cadrul acestor reţele. Astfel de structuri contribuie la eficienţa
organizaţională, conferind organizaţiilor avantaje competiţionale, în faţa sistemelor
rivale. În al doilea rând, interconectarea relaţiilor sociale, organizarea colectivă a
societăţii, şi conducerea elitelor organizaţionale creează un context înalt instituţional.
Într-un astfel de context, structurile raţionale determină activităţi organizaţionale, iar
acestea din urmă capătă legitimitate, stabilitate şi resurse.
Toate organizaţiile, de diferite ranguri, sunt încorporate atât în contexte relaţionale, cât şi
instituţionale, fiind prin urmare, preocupate atât de coordonarea, cât şi de controlul
propriilor activităţi. Organizaţiile din medii înalt instituţionale trebuie să facă faţă
criteriilor de expansiune. De exemplu, şcolile trebuie să asigure transportul studenţilor de
la şi către şcoală, să încadreze profesorii, studenţii, în procesul educaţional. Pe de altă
parte, organizaţiile din domeniul producţiei, care pun foarte mult accent pe eficienţă, se
vor structura în aşa fel, încât să se atingă un nivel ridicat de eficienţă pe baza regulilor
instituţionalizate.
Nu mai puţin important este faptul că succesul anumitor organizaţii depinde de
managamentul necesităţilor interne şi al relaţiilor de expansiune, pe când succesul altora
depinde într-o mai mare măsură de respectarea principiilor mediului instituţional aferent.
Discuţia care va urma, pune în evidenţă faptul că gradul de dependenţă a unei organizaţii
faţă de criteriile relaţionale şi instituţionale determină intensitatea legăturilor între
structura şi activităţile organizaţionale.

11
 Elaborarea miturilor Conformismul
raţionale faţă de miturile
instituţionalizate instituţionalizate

Supravieţuire

Eficienţa Legitimitate
organizaţională şi resurse

fig. 2. Supravieţuirea organizaţiilor

Tipuri de organizaţii

Miturile instituţionalizate diferă între ele, atât din punct de vedere al fidelităţii cu care
descriu tipul de relaţii (relaţii-cauză, relaţii-efect), dar şi din punct de vedere al clarităţii
cu care prezintă standardele după care ar trebui evaluate rezultatele (Thompson, 1967).
Unele organizaţii utilizează tehnologii de rutină, foarte clar definite, în realizarea
produselor specifice. Atunci când un produs poate fi evaluat cu uşurinţă, se va dezvolta o
piaţă, iar consumatorii vor avea drepturi de control asupra produsului respectiv. În acest
context, eficienţa determină succesul. Organizaţiile trebuie să-şi coordoneze foarte bine
reţelele sociale proprii, iar acest lucru se poate realiza printr-o bună monitorizare a
problemelor de ordin tehnic.
Dezvoltarea societăţilor organizate colectiv şi dezvoltarea relaţiilor sociale au afectat în
mod negativ desfăşurarea proceselor pe piaţă. Şcolile, departamentele de cercetare şi
dezvoltare din cadrul organizaţiilor, agenţiile guvernamentale, folosesc într-o măsură tot
mai mare tehnologii amibigue, care duc la elaborarea unor produse dificil de evaluat. Un
astfel de context, face ca adaptarea noilor organizaţii apărute pe aceeaşi piaţă (şi care
utilizează tehnologii bine definite) să fie extrem de dificilă. Nesiguranţa asociată cu
utilizarea unor tehnologii neadecvate şi incertitudinea capacităţii organizaţiei de a se
adapta astfel schimbărilor care pot apărea, nu poate fi rezolvată în termeni de eficienţă.
Membrii organizaţiei, cât şi colaboratorii, vor pretinde adoptarea unor reguli
instituţionalizate care să garanteze încrederea în produsele organizaţiei şi care să scadă
riscul de eşec (Emery şi Trist, 1965).
Să ne imaginăm o linie continuă, de-a lungul căreia sunt ordonate organizaţiile. La un
capăt al acestei linii, se află organizaţiile din domeniul producţiei, caracterizate printr-un
control puternic al produselor finale (Ouchi şi McGuire, 1975), al căror succes depinde
de managementul reţelelor sociale. La celălalt capăt, se află organizaţiile a căror reuşită

12
depinde de încrederea şi stabilitatea căpătate prin izomorfismul cu mediul instituţional.
Din două motive este important să nu lansăm ipoteza că localizarea unei anumite
organizaţii pe această linie, se face în funcţie de proprietăţile tehnice ale produselor sale
şi că această locaţie este permanentă. Primul motiv constă în faptul că proprietăţile
tehnice ale produselor sunt definite social şi nu există în forme concrete, astfel încât să
poată fi evaluate. În al doilea rând, se întâmplă adesea ca mediile instituţionale şi
organizaţiile să redefinească natura produselor, serviciilor şi tehnologiilor utilizate. O
astfel de redefinire este utilă în sensul clarificării procesului tehnologic şi al evaluării
standardelor. În multe cazuri însă, se poate întâmpla ca redefinirea să aducă mai multă
ambiguitate, iar evaluarea produselor să fie mai slabă. De exemplu, şcolile americane au
„evoluat” de la producerea unor cursuri şi prelegeri cu obiective clare, precise, care erau
evaluate după criterii stricte, la oferirea unor servicii ambigue, evaluate conform
criteriilor de profesionalism (Callahan, 1962; Tyack 1974; Meyer şi Rowan; 1975).

Inconsistenţe structurale în cadrul organizaţiilor

Organizaţiile al căror succes depinde de izomorfismul cu mediul instituţional, trebuie să

facă faţă la două tipuri de probleme. În primul rând, activităţile tehnice şi criteriile de
eficienţă generează conflicte şi incoerenţă în eforturile organizaţiei de a se conforma
mediului instituţional. În al doilea rând, datorită faptului că regulile instituţionale se
transmit prin intermediul miturilor, care pot lua naştere în diferite contexte, regulile pot
intra în conflict unele cu altele. Astfel de inconsistenţe generează reconsiderarea
criteriilor de eficienţă, coordonare şi control.
Structurile formale care sunt fidele miturilor instituţionalizate, diferă de cele care pun
accent pe eficienţa acţiunilor. Respectarea şi conformarea la mituri este un proces care
devine semnificativ în relaţie cu sistemul de reguli, şi nu în ceea ce priveşte efectele sale
propriu-zise (Merton, 1940; March şi Simon, 1958). Un angajat bolnav trebuie să fie
tratat de doctor în conformitate cu procedurile medicale în vigoare; cât de eficient este
tratamentul, este mai puţin important. O companie de transport în comun trebuie să facă
anumite trasee, indiferent dacă are sau nu pasageri. O universitate trebuie să menţină
anumite departamente, indiferent dacă acestea au sau nu activitate. Prin urmare,
activitatea are un sens ritual: menţine aparenţele şi validează organizaţiile.
Regulile instituţionale, categorice, intră în conflict cu logica eficienţei. De multe ori,
organizaţiile sunt puse în situaţia de a plăti costuri prea mari pentru realizarea anumitor
activităţi neeficiente, dar conforme şi fidele mediului instituţional. De exemplu, angajarea
într-o universitate a unui laureat al premiului Nobel va aduce beneficii universităţii
respective din punct de vedere al prestigiului. Numele laureatului poate sta drept garanţie
la obţinerea unor contracte, în motivarea studenţilor, sau în ceea ce priveşte reputaţia
universităţii. Dar din perspectiva rezultatelor pe termen scurt, cheltuielile care se fac,
scad eficienţa organizaţională. De asemenea, tehnologiile scumpe, care aduc într-adevăr
prestigiu în firme şi organizaţii, pot constitui totuşi costuri prea mari. În mod similar,
consultanţii externi, profesionaliştii, deşi aduc beneficii organizaţiilor în domeniile
aferente, o eventuală angajare permanentă a acestora ar fi greu de justificat în termeni de
eficienţă şi creştere a productivităţii, chiar dacă prin contribuţiile lor menţin legitimitatea
internă şi externă a organizaţiei.

13
Alte tipuri de conflicte între regulile instituţionalizate şi nivelul de eficienţă apar din
cauza faptului că regulile instituţionale se află la diferite nivele de generalizare
(Durkheim, 1933), iar activităţile tehnice variază în funcţie de condiţii specifice,
nestandardizate şi probabil unice. Datorită faptului că aceste reguli standardizate trebuie
să se confrunte cu variaţiile şi anomaliile tehnologice, se poate întâmpla ca regulile
generale din cadrul instituţiilor să nu fie adecvate anumitor situaţii specifice. O anumită
programă şcolară poată să nu fie potrivită unui anumit grup de studenţi, un anumit
tratament medical poate să nu aibă rezultatele aşteptate în cazul anumitor pacienţi etc.
O altă sursă de conflict în acest sens o constituie incoerenţa dintre elementele
instituţionale. Mediul instituţional are mai multe valenţe (Udy, 1970), astfel încât există
riscul ca societăţile să promoveze mituri lipsite de coerenţă. Prin urmare, organizaţiile
care sunt în căutare de suport şi stabilitate externă, vor încorpora o varietate de elemente
incompatibile. Profesiile sunt încorporate, deşi presupun asistenţă juridică complexă,
programe sunt adoptate, cu toate că e posibil să fie în contradicţie cu autoritatea. De
exemplu, atunci când se pune problema responsabililor cu programele şcolare, un număr
mare de reprezentanţi, începând de la guvern, până la nivelul cadrelor didactice, vor
pretinde că sunt responsabili.
În organizaţiile instituţionalizate, preocuparea pentru eficientizarea activităţilor zilnice,
este o problemă care creează incertitudine. Prin contextele particulare se exemplifică mai
bine astfel de situaţii. Ideea care reiese de aici este că organizaţiile trebuie să facă eforturi
în sensul adecvării activităţilor propriu-zise la cerinţele mediului instituţional; de
asemenea, trebuie identificate elementele instituţionale care denotă lipsă de coerenţă.

Rezolvarea cazurilor de incoerenţă

Există patru soluţii parţiale la această problemă. În primul rând, o organizaţie poate face
faţă cerinţelor din mediul instituţional. Organizaţiile care sunt neglijente faţă de aceste
cerinţe, chiar dacă se consideră a fi eficiente, se vor dovedi într-un final incapabile să.şi
dovedească această eficienţă. De asemenea, prin neglijarea acestor cerinţe, organizaţia
pierde o sursă importantă de resurse şi de stabilitate. În al doilea rând, o organizaţie îşi
poate menţine o relaţie rigidă de conformism faţă de instituţii, prin sistarea relaţiilor
externe. Deşi o astfel de izolare susţine respectarea prescripţiilor instituţionale,
organizaţia îşi va pierde din capacitatea de extindere, iar acest lucru va fi conştientizat
atât de cei din interior, cât şi din exteriorul organizaţiei. Nu numai că organizaţiile trebuie
să fie conforme cu miturile, dar trebuie să păstreze aparenţa asupra faptului că aceste
mituri funcţionează. În al treilea rând, o organizaţie poate conştientiza că structura ei nu
este adecvată cerinţelor de muncă în domeniul respectiv. O astfel de situaţie însă este
expresia lipsei de validitate a miturilor, fiind o ameninţare la adresa legitimităţii
organizaţiei. În al patrulea rând, o organizaţie poate trece printr-un proces de reformă.
Oamenii pot percepe prezentul ca neprofitabil, dar să aibă o imagine pozitivă despre
viitorul organizaţiei, atât în ceea ce priveşte structura, cât şi acţiunile organizaţionale.
Pentru a putea aborda o astfel de strategie, de genul reformei, trebuie ca structura actuală
a organizaţiei să se dovedească a fi nelegitimă.
În loc să se bazeze pe soluţii parţiale, organizaţiile pot rezolva conflictele dintre
conformismul instituţional şi criteriile de eficienţă, prin două metode relaţionate:
decuplarea (deconectarea) şi logica încrederii.

14
Decuplarea- în mod ideal, organizaţiile care funcţionează după criterii de eficienţă,
reuşesc să menţină o coerenţă între structurile şi activităţile depuse. Conformismul este
întărit prin evaluare, calitatea produselor este monitorizată permanent, eficienţa
diferitelor departamente este mereu evaluată, iar obiectivele sunt puse în legătură şi
coordonate. Cazurile de ineficienţă şi de incoerenţă nu sunt făcute publice de astfel de
organizaţii.
Organizaţiile instituţionalizate îşi protejează structurile formale de evaluările pe baza
performanţelor tehnice: activităţile de control sunt minimizate, iar cele de coordonare şi
interdependenţă se realizează pe cale informală.

Propoziţia 4. Datorită faptului că încercările de control şi coordonare a activităţilor în

cadrul organizaţiilor instituţionalizate duc la creearea de conflicte şi de pierdere a
legitimităţii, are loc o decuplare/ separare a elementelor structurale de actvităţi, dar şi
între ele însele.

Anumite caracteristici bine cunoscute ale organizaşiilor ilustrează aceste proces de

separare:

Activităţile într-o organizaţie nu se desfăşoară în imediata atenţie a conducerii. În mod particular,

organizaţiile încurajează profesionalismul; prin urmare, realizarea sarcinilor, a activităţilor, revine
profesionaliştilor.
Atunci când obiectivele sunt ambiguu definite, produsele categoriale sunt înlocuite de cele de ordin tehnic.
Spitalele tratează, nu vindecă pacienţi. Şcolile produc studenţi, nu cunoştinţe. De fapt, informaţiile despre
performanţele tehnice sunt eliminate sau puse în umbră. Spitalele încearcă să ignore statisticile referitoare
la numărul de persoane vindecate, şcolile pun din ce în ce mai puţin accent pe măsurabilitatea
cunoştinţelor.
Este evitat procesul de integrare, este neglijată implementarea de programe, iar evaluarea şi controlul sunt
ritualizate.
Importanţa relaţiilor umane este foarte mare. Organizaţiile nu pot coordona în mod formal activităţi pentru
că regulile formale, generează incoerenţe. De aceea, indivizilor li se lasă libertatea de a manipula
interdependenţele de ordin tehnic, pe cale informală. Abilitatea de a coordona activităţi în absenţa
respectării unor reguli –cooperarea cu alţi oameni-este înalt evaluată.

Avantajele procesului de separare sunt clare. Presupunerea că structurile formale chiar

funcţionează este „ferită” de incoerenţa şi anomaliile care pot apărea în activităţile
tehnice. De asemenea, fiindcă este evitată integrarea, sunt minimizate disputele şi
conflictele, iar organizaţia poate primi sprijin de la o categorie mai largă de elemente
externe.
Astfel, separarea facilitează menţinerea unui anumit nivel de standardizare al
organizaţiei, prin legitimizarea structurilor formale, în timp ce activităţile se desfăşoară în
funcţie de contextele specifice. Organizaţiile din sectorul industrial tind să semene în
ceea ce priveşte structura formală.ca expresie a originilor instituţionale comune- dar pot
exista diferenţieri considerabile în ceea ce priveşte tipul activităţilor desfăşurate.

Logica încrederii şi a bunei credinţe- în ciuda lipsei de coordonare şi control,

organizaţiile care au trecut prin procese de separare nu sunt anarhice. Activităţile propriu-
zise se desfăşoară în mod organizat. Ceea ce legitimează astfel de organizaţii, facând ca
existenţa lor să fie necesară, chiar dacă nu dispun de o validare la nivel tehnic, este
încrederea şi buna credinţă a membrilor şi a colaboratorilor externi.

15
Aceste consideraţii caracterizeză managementul ceremonial (Goffman, 1967). Încrederea
în elementele structurale este menţinută prin intermediul a trei practici: evitare, discreţie
şi supraveghere (Goffman, 1967, p. 12-18). Evitarea şi discreţia sunt încurajate prin
separarea untăţilor autonome între ele. Atât membrii, cât şi colaboratorii externi se
conformează acestor practici. Faptul că participanţii îşi menţin un nivel înalt de încredere,
este o garanţie a întăririi încrederii în miturile care stau la baza activităţii organizaţionale.
Procesele de delegare, profesionalizare, o anumită ambiguitate a obiectivelor, eliminarea
informaţiilor despre produse şi păstrarea încrederii constituie mecanisme de scădere a
incertitudinii şi de conservare a structurii formale a organizaţiei (Merch şi Simon, 1958).
Contribuie la o stare generală de încredere în interiorul şi exteriorul organizaţiei. Deşi
literatura despre organizaţiile informale tratează aceste mecanisme ca pe maniere de
atingere a scopurilor specifice subgrupurilor deviante (Downs, 1967), o astfel de abordare
ignoră un aspect important al mediului organizaţional: reducerea incertitudinii şi
menţinerea încrederii presupune ca oamenii să se aştepte că ceilalţi vor reacţiona în
conformitate cu aşteptările. O astfel de presupunere, că angajaţii şi managerii îşi
îndeplinesc rolurile aşa cum trebuie, facilitează funcţionarea organizaţiilor pe baza unei
structuri „separate”, „decuplate”.
Fenomenul de separare şi păstrarea încrederii sunt mecansime care menţin convingerile
că actorii acţionează de bună-credinţă. Profesionalizarea nu este nicidecum o evitare a
evaluării-dimpotrivă, prin aceasta, atât supervizorii, cât şi subordonaţii sunt determinaţi
să îşi desfăşoare activitatea sub parametrii corectitudinii şi ai bunei-credinţe.
Organizaţiile dezvoltă anumite mecanisme de întărire a angajamentelor
(instituţionalizate) faţă de structurile organizaţionale. Astfel de mecanisme sunt specifice
organizaţiilor puternic izomorfe cu mediul instituţional.

Propoziţia 5. Cu cât structura unei organizaţii este mai puternic influenţată de miturile
instituţionale, cu atât mai mult va elabora mecansime de păstrare a încrederii,
satisfacţiei şi bunei-credinţe, atât în plan intern, cât şi extern.

Angajamentele bazate pe conceptele de etică şi satisfacţie nu sunt expresii fără sens ale
miturilor instituţionalizate. Nu numai că membrii organizaţiei se angajează să păstreze
aparenţele legate de funcţionarea organizaţiei, dar, în acelaşi timp, acest angajament
presupune efortul de a face ca lucrurile să merargă bine şi în „culise”. De asemenea,
membrii se implică într-un proces de coordonare informală, care, deşi din punct de
vedere oficial poate să nu fie adecvată, are avantajul de a facilita desfăşurarea activităţilor
propriu-zise şi de a evita într-o oarecare măsură intervenţia publică. În acest sens,
încrederea şi buna-credinţa generate de conformismul faţă de instituţii, sunt cât se poate
de valide. Poate reprezenta maniera cea mai eficace de a-i determina pe membrii să
depună tot efortul pentru soluţionarea cazurilor în care miturile instituţionale ar intra în
conflict cu scopurile şi modul de desfăşurare a activităţilor organizaţiei.

Inspecţia şi evaluarea – toate organizaţiile, inclusiv cele care menţin grade înalte de
încredere şi bună credinţă, fac parte din medii cu mecanisme instituţionalizate de
evaluare şi control. Aceste mecanisme pot identifica prezenţa unor nereguli la nivel
organizaţional, nereguli care pot duce la scăderea legitimităţii. Prin urmare, organizaţiile
au intereseul de a minimiza rigurozitatea proceselor de evaluare şi control.

16
În cadrul organizaţiilor instituţionalizate, procesul de evaluare poate conduce către o stare
de lipsă de legitimitate. Interesul pentru evaluare este ridicat atunci când, de exemplu, se
urmăreşte subminarea legitimităţii autorităţilor locale, publice sau private, din doemniul
serviciilor sociale americane, de către guvernul american. Bineînţeles că autorităţile
federale nu au interesul de a pune sub evaluare programele care se desfăşoară sub egida
proprie.
Evaluarea şi controlul sunt expresii publice ale controlului social, proces care pune la
îndoială principiul că toţi actorii îşi desfăşoară activitatea într-o manieră competentă şi cu
bună-credinţă. Prin urmare, punerea la îndoială a acestui principiu scade nivelul de
morală şi încredere. În acest mod, evaluarea scade intensitatea aspectelor instituţionale
din cadrul organizaţiei.

Propoziţia 6. Organizaţiile instituţionale caută să minimizeze evaluarea, atât prin

intermediul conducerii organizaţiei, cât şi prin colaboratorii externi.

Decuplarea şi evitarea proceselor de inspecţie şi evaluare nu sunt mecanisme utilizate

exclusiv de către organizaţii. Elementele externe organizaţiei adoptă şi ele astfel de
mecansime (Meyer şi Rowan, 1975). Agenţiile de acreditare, cele guvernamentale, chiar
şi actorii individuali acceptă valoarea şi semnificaţia obiectivelor şi a evaluărilor
caracteristice organizaţiilor. În medii instituţionale elaborate, este foarte probabil ca
aceste entităţi externe de care vorbim, să fie şi ele încorporate într-o structură organizată.
Este mai eficient din punct de vedere al stabilităţii pentru aceste entităţi să menţină
relaţiile din cadrul structurii organizaţionale proprii, decât să se bazeze pe evaluare şi
control.
Figura 3 rezumă principalele idei discutate în această secţiune.

Separarea elementelor
structurale între ele şi de
activităţi
Izomorfismul cu medii
instituţionalizate Încredere şi bună
credinţă

Evitarea evaluării

Fig.3. Efectele izomorfismului instituţional asupra organizaţiilor

17
REZUMAT. IMPLICAŢII ASUPRA CERCETĂRII

Structurile organizaţionale sunt create şi se dezvoltă o dată cu apariţia miturilor

instituţionalizate, şi, în contexte înalt instituţionalizate, activităţile organizaţionale trebuie
să respecte aceste mituri. De asemenea, orice organizaţie trebuie să desfăşoare şi activităţi
de ordin parctic. Aceste două criterii nu sunt întotdeauna complementare. Pentru a nu
intra în conflict unul cu celălalt, soluţia este să se menţină o anumită stare de flexibilitate
a organizaţiei.
Nu face obiectul acestui articol, o evaluare asupra eficienţei organizaţiilor izomorfe cu
mediul instituţional, dar care să menţină o anumită flexibilitate. În unele cazuri se poate
întâmpla ca structurile prea flexibile să scadă gradul de eficienţă; pe de altă parte, prin
constrângerea membrilor de a lucra raţional, după criterii de bună-credinţă şi de a se
implica , organizaţia îşi poate maximiza eficienţa pe termen lung. Nu trebuie înţeles că
raţionalizarea până la nivel microscopic al activităţilor de zi cu zi produce eficienţă într-
un grad mai mare decât respectarea principiilor şi scopurilor instituţionale, la scară largă.

Implicaţii asupra cercetărilor în domeniu

Ipotezele lansate în acest studiu au importante implicaţii în domeniul cercetării.

1. Mediile sociale care au instituţionalizat un număr mare de mituri, au generat
apariţia unui număr mate de organizaţii formale. Această idee duce către ipoteza
că organizaţiile formale apar şi se dezvoltă ca urmare a apariţiei statelor
centralizate şi alte instituţii ale acţiunii colective. Această ipoteză ar trebui să se
verifice şi în cazurile în care evoluţia economică şi tehnică sunt constante.
Cercetările în domeniu urmăresc apariţia şi difuziunea organizaţiilor formale,
pornind de la instituţiile specifice: profesii, programe bine definite etc. De
exemplu, poate fi studiat efectul apariţiei teoriilor cu privire la personal, asupra
creării departamentelor de resurse umane. Alte studii ar putea analiza apariţia
departamentelor de vânzări, sau de cercetare şi dezvoltare. Organizaţiile ar trebui
să fie capabile să se adapteze schimbărilor care pot apărea în mediile din care fac
parte (de genul variaţiilor care au loc în mediul instituţional).
Din punct de vedere experimental, se poate studia impactul variaţiilor din mediul
instituţional, asupra deciziilor luate la nivel de organizaţie (în special cu privire la
structura organizaţională). Sunt influenţate deciziile conducerii de informaţiile pe care
aceasta le are despre mediul instituţional aferent? Deciziile sunt luate în mod diferit,
în funcţie de cât de instituţionalizat este mediul în care aceste organizaţii îşi
desfăşoară activitatea?
2. Organizaţiile care funcţionează pe baza miturilor instituţionalizate au un grad mai
mare de legitimitate, de succes, iar probabilitatea lor de supravieţuire este mai
ridicată. În acest caz, cercetările ar trebui să analizeze comparativ organizaţii similare,
în contexte diferite. De exemplu, existenţa în cadrul unei organizaţii a
departamentelor de resurse umane, cercetare şi dezvoltare, ar trebui să asigure
succesul organizaţieirespective, dacă aceasta face parte dintr-un mediu instituţional
care valorifică principiile utilizate în astfel de departamente. Organizaţiile ale căror

18
structuri nu urmăresc miturile instituţionalizate, sunt mai predispuse eşecului, fiindcă
acţiunile sale nu sunt legitime şi nici justificate în termeni de eficienţă şi eficacitate.
Mai general, organizaţiile al căror suport se bazează pe evaluări permanente au şanse
de supravieţuire şi de succes mai mici decât cele ale cărăr structuri reproduc
principiile mediului instituţional. Prin urmare, organizaţiile din medii înalt
instituţionalizate au şanse mari de supravieţuire.
Empiric, se poate studia de asemenea valoarea împrumuturilor pe care băncile sunt
dispuse să le acorde organizaţiilor care sunt influenţate de variaţia(1) gradului de
instituţionalism din mediul social şi (2) măsura în care organizaţiile se ghidează după
principiile acestui instituţionalism. Sunt băncile mai dispuse să acorde împrumuturi
firmelor ale căror planuri se bazează pe proiecţiile economice? Este această tendinţă
mai puternică în contextele în care aceste proiecţii sunt puternic instituţionalizate?
2. Eforturile de control organizaţional, mai ales în contexte înalt instituţionalizate,
vizează conformismul, atât intern, cât şi extern. Aceste organizaţii abordează
strategia separării structurii de activităţi şi a elementelor structurale între ele. Cu
cât mediul este mai instituţionalizat, cu atât elitele organizaţionale alocă mai mult
timp şi energie în scopul unui statut şi a unei imagini publice favorabile, în
defavoarea preocupărilor pentru coordonare şi pentru monitorizarea relaţiilor în
scopul expansiunii. Ideea este că în astfel de contexte, managerii sunt mai
preocupaţi de coordonarea elementelor stucturii interne şi de relaţiile aferente, la
un nivel mai abstract, decât de activtăţile particulare desfăşurate în cadrul
organizaţiei.
Mai pot fi studiate reursele de timp şi energie alocate de manageri, în diferite contexte
instituţionale. Alocă managerii unei organizaţii dintr-un mediu complex din punct de
vedere instituţional, mai multă energie pentru menţinerea izomorfismului cu mediul şi
mai puţină pentru monitorizarea conformismului intern? Au tendinţa să pună accent
mai puţin pe procesul de evaluare? Elaborează aceştia principii de profesionalism şi
bună credinţă?
Este subliniată astfel necesitatea unor cercetări în domeniu, atât comparative, cât şi
experimentale, asupra efectelor mediului instituţional asupra structurilor
organizaţionale. Este de asemenea importantă variaţia structurilor organizaţionale în
diferite tipuri de societăţi, precum şi variaţia în timp.

19