2.3.

Factorii interesați (stakeholder-ii) ai organizației

2.3.1. De la pozitivismul economic la umanismul economic

a. Pozitivism economic: Teoria de agent sau Modelul shareholderilor1 (acționarilor). Această

concepție îl are ca principal susținător pe economistul american Milton Friedman2. Potrivit acestuia,
într-o economie capitalistă există o singură responsabilitate a organizațiilor de afaceri: aceea de a utiliza
resursele și de a se angaja în acele activități care să maximizeze profiturile pe termen lung cu respectarea
legii și a competiției libere3. Managerii sunt agenți ai acționarilor având obligația fiduciară (contractuală)
de a acționa în sensul maximizării satisfacerii intereselor acționarilor, aceștia fiind proprietarii
organizației și angajatorii managerilor. Esența teoriei de agent este aceea că singura responsabilitatea a
unei organizații de afaceri este de a obține beneficiul maxim în condițiile legii.
Punctul de vedere al lui Friedman pornește de la premisa că nimeni nu intră în afaceri cu un alt
scop decât acela de a obține cele mai mari câștiguri posibile. Aceasta este o consecință a conceptului
„mâinii invizibile”, al lui Adam Smith 4 , care subliniază rolul regulator al forțelor pieței în alocarea
eficientă a resurselor și în coordonarea organizației.
Baza teoriei de agent este teoria utilitaristă, potrivit căreia consecința unei acțiuni poate fi
considerată etică dacă generează mai mult bine (mai multe venituri) decât rău (costuri). O particularizare
a acestei teorii este utilitarismul financiar: acțiunile care generează o utilitate financiară mai mare sunt
mai bune decât cele care generează o utilitate mai redusă. Potrivit teoriei utilitariste, singurul criteriu care
stă la baza deciziei este analiza cost-beneficiu, adică raportul eficienței.
Teoria de agent se focalizează exclusiv pe organizația de afaceri și pe interesul ei pe termen lung.
O decizie este corectă dacă generează un bine strict la nivelul organizației. Este o teorie din categoria
pozitivismului economic, centrată pe următoarea argumentație: atunci când un antreprenor decide că
obținerea de profit nu mai reprezintă unicul scop (sau scopul principal) al firmei sale, el decide, de fapt,
să aloce o parte din veniturile generate de activitatea economică a firmei sale unor scopuri non –
economice (de exemplu, pentru activități sociale). Dar cheltuirea veniturilor firmei în alte scopuri necesită
fie acceptarea scăderii profiturilor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor și diminuarea averilor
proprietarului, fie acceptarea scăderii salariilor, ceea ce echivalează cu cheltuirea banilor și diminuarea
nivelului de trai al angajaților, fie acceptarea scumpirii produselor și serviciilor, ceea ce echivalează cu
cheltuirea banilor și afectarea bunăstării clienților. Fenomenul este identic cu impunerea unei taxe ilegale
asupra cuiva, iar evitarea acestei situații reclamă focalizarea strictă asupra profitabilității economice. În
plus, utilizarea resurselor unei firme în interes public înseamnă, în această concepție, că firma își arogă
funcții rezervate statului, pentru care aceasta nu are competențele suficiente. În concluzie, teza
fundamentală a pozitivismului economic, anume urmărirea în mod exclusiv și pur egocentric a
randamentului pecuniar de către oamenii de afaceri este atât un imperativ rațional, cât și unul moral5.
b. Umanism economic: Teoria stakeholder-ilor sau Modelul factorilor interesați. Punctele de
vedere susținute de pozitivismul economic au fost larg contestate. În condițiile globalizării economiei și a
multiplicării interdependențelor economice, financiare și politice, o astfel de abordare individualistă nu își
mai găsește întrutotul argumentația, propunându-se un model mai complex, cel al stakeholder-ilor.

1 share (eng.) = parte, holder (eng.) = deţinător; shareholder = acţionar (deţinător de „părţi”); echivalent cu „stockholder”.
2
Milton Friedman (1912 - 2006), profesor american la Universităţii din Chicago, laureat al Premiul Nobel pentru Economie
(1976), considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago şi orientării monetarist.
3 Friedman M. (1970), A Friedman Doctrine: the Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits, New York Times

Magazine, New York

4
Adam Smith (1723 - 1790), economist, om politic şi filozof scoţian, autorul lucrării „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra
naturii şi cauzelor ei”, una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei si comerţului în Europa, prin care a
contribuit decisiv Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă, furnizând una dintre cele mai
bune argumentări intelectuale pentru capitalism.
5
Vasilescu C.I. (2006), Pozitivism economic vs. Umanism economic, Bucureşti, Idei în Dialog, nr.8 /23), p. 20

1
 Un număr tot mai mare de oameni de afaceri, dar și de cercetători, susțin că o companie nu poate
acționa doar strict în interesul acționarilor săi. Amartya Sen6, de exemplu, consideră că pozitivismul
economic nu mai poate descrie satisfăcător realitatea, de unde pericolul eșuării sale. Potrivit punctului său
de vedere 7 , universul motivațional - comportamental al unor indivizi este mult mai variat decât cel
teoretizat de pozitivismul economic, iar aspectele non – egoiste din structura motivațională trebuie
reconsiderate din trei motive principale.
(i) aspectele etice ale mecanismului motivațional sunt excluse în mod nejustificat de către
pozitivismul economic;
(ii) oamenii reali iau în calcul și scopuri de natură etică, nu numai de natură economică;
(iii) luarea în considerare a scopurilor de natură etică în combinație cu cele economice poate sta
la baza construcției unei teorii economice de succes 8 (spre exemplu, decizia voluntară a
consumatorilor americani de a nu mai cumpăra pantofi sport Nike întrucât erau produși în
fabrici în care se utiliza munca copiilor din țările lumii a treia și orientarea spre oferta mai
scumpă a concurenței nu are o explicație în teoria pozitivismului economic).
Deci, potrivit umanismului economic, un întreprinzător și firma sa au și responsabilități sociale
care le impun luarea în considerare a intereselor tuturor celor afectați de acțiunile lor, adică a stakeholder-
ilor sau factorilor interesați. Umanismul economic identifică drept eroarea majoră a pozitivismului
economic faptul că nu ia în considerare decât interesele proprietarilor unei afaceri, fiind echivalent cu cu
tratarea tuturor factorilor interesați drept simple mijloace pentru atingerea scopurilor proprietarilor9.
Într-o enumerare generică, stakeholderii unei organizații de afaceri sunt:
acționarii, care au interese legitime financiare în organizație, așteptând în mod legitim
remunerarea capitalului investit (prin intermediul dividendelor) și a riscului asumat (prin
intermediul creșterii valorii acțiunilor deținute); niciuna dintre aceste posibilități de
remunerare nu este garantată, ea depinzând de modul în care evoluează organizația; prin
urmare, creșterea sau descreșterea companiei afectează bunăstarea și averea acționarilor.
angajații, care, prin slujbele deținute, își asigură un anumit nivel de trai, lor și familiilor lor; în
schimbul muncii, abilităților și competențelor puse la dispoziția organizației, ei așteaptă în
mod legitim salarii, beneficii, tratament corect și securitate la locul de muncă.
furnizorii sunt cei pe care orice firmă se bazează pentru a se aproviziona cu materii prime care
determină, în final, calitatea produsului finit; furnizorii așteaptă, în schimb, în mod legitim,
respectarea contractelor și transparența procedurilor de achiziție.
clienții sunt cei care generează veniturile angajaților, fără de care firma nu și-ar putea finanța
activitățile următoare; în schimbul acestor venituri, ei au dreptul legitim la produse și servicii
conforme cu specificațiile;
creditorii pun la dispoziția organizației resursele financiare necesare investițiilor sau ciclului
operațional care lipsesc acesteia; ei așteaptă în mod legitim rambursarea la timp a
împrumuturilor și plata dobânzilor aferente;
comunitatea pune la dispoziția organizației, prin intermediul reprezentanților ei aleși,
infrastructura de afaceri, îi dă dreptul de a-și construi spații și facilități de producție sau
dreptul de a-și distribui produsele; de asemenea, organizația utilizează resurse umane formate
prin eforturile comunității; pe această bază comunitatea trebuie inclusă în deciziile strategice
ale organizației;
firmele concurente își dispută cu organizația de afaceri piețele de aprovizionare și de
desfacere, având așteptări legitime legate de bunele practici concurențiale (concurența loială).

6
Amartya Sen (n. 1933), savant economist indian, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1998), cu lucrări
fundamentale în domeniului teoriei dezvoltării umane şi a economiei bunăstării
7
Sen A. (1987), On Ethics and Economics, London, Blackwell
8
Vasilescu C.I. (2006), op. cit.
9
Freeman R.E. (2001), A Stakeholder Theory of the Modern Corporation, Ethical Theory and Business, New
Jersey, Prentice Hall apud Vasilescu C.I. (2006), idem

2
 guvernul și autoritățile administrației publice – Influențează activitatea organizației, stabilind
cadrul legal de desfășurare a acesteia.

Fig. 2.1 Relațiile între organizația de afaceri și stakeholderii săi

Sursa: Frederick W., Post J.E., Davis K., Business and Society. Corporate Strategy, Public
Policy, Ethics., New York, McGraw – Hill Inc., pg.10

2.3.2. Originea și definirea termenului de stakeholder

Studiul stakeholder-ilor este asociat cu etica în afaceri. După puternica creștere economică de la
începutul secolului trecut, s-au manifestat preocupări în studiul firmei ca instituție socială majoră,
remarcându-se studiile lui A.Berle și G.Means10, R. Coase11 și C. Barnard12. Aceștia au fost printre primii
care au susținut că scopul unei firme este de a servi societatea, iar managementul trebuie să transmită
angajaților acest sens moral.
Studierea termenului și implicațiilor sale este un subiect de o tot mai mare actualitate. Importanța
sa a a fost semnalată și de Henry Mintzberg13, care afirma că, “pe lângă acționari și cererile lor de
rentabilizare a a capitalului investit, alți parteneri joacă un rol important în organizație” 14 . Scopul
organizației devine, astfel, conștientizarea și adaptarea la cerințele acestor grupuri de interesați.
Analizând istoric evoluția conceptului, se poate constata că dezvoltarea lui s-a făcut după anii
1960, primele contribuții în acest sens remarcându-se prin largi prezentări ale termenului, utilității sale și

10
Berle G.A., Means G. (1932), The Modern Corporation and Private Property, New York Commerce Charing House
11 Coase R. (1937), The Nature of the Firm, Economica 4, New York
12 Barnard, C. I. (1968), The Functions of the Executive., Harvard University Press, Cambridge
13
Henri Mintzberg (n. 1939), profesor american, important cercetător în domeniul managementului resurselor umane şi a
teoriilormotivaţionale
14 Mintzberg H.(2004), Managers not MBAs, New York, Prentice Hall

3
aplicabilității în management. Într-un raport al Standford Research Institute în 1963, termenul de
stakeholder a fost definit astfel: “acele grupuri fără suportul cărora organizația ar înceta să mai existe”
15
. În anii 1970, Russel Ackoff evidențiază importanța acestor grupuri de parteneri, care pot juca un rol în
firmă, și, propune luarea lor în seamă pentru interesul general al firmei16. În aceeași perioadă, aducerea
conceptului într-un loc central în organizație îi aparține lui William Dill, susținut de cercetătorii de la
Wharton School, care a inițiat un proiect de cercetare cu privire la stakeholderii organizației, având ca
scop formularea și interpretarea unei strategii într-un mediu turbulent17.
În anul 1983, Freeman și Reed au propus următoarea definiție pentru stakeholderi: “Stakeholderii
reprezintă orice grup sau individ de care firma depinde pentru supraviețuirea sa”18. Definiția ține cont de
faptul că firma dispune de resurse limitate, stakeholderii putând să completeze aceste resurse.
Completând abordarea anterioara, Freeman dă în 1984 cea mai cunoscută definiție a termenului,
potrivit căreia “stakeholderii sunt grupuri sau indivizi care, în mod direct sau indirect, sunt afectați de
realizarea obiectivelor unei organizații sau care pot afecta realizarea acestor obiective”19. Concluzia
acestei definiții este că organizația are o obligație etică față de interesații săi. Relația organizație –
stakeholderi este reciprocă: organizația îi poate afecta pe stakeholderi, dar și aceștia pot influența, la
rândul lor, firma.
Abordări recente privesc stakeholder-ii ca fiind:
- „investitori care au făcut o investiție riscantă în firmă și care au ceva de câștigat sau de
pierdut, în funcție de comportamentul firmei”20.
- ” grupurile sau indivizii care au cereri morale sau legale la adresa unei firme, pe care
aceasta, prin acțiunile sale, le poate respecta, sau dimpotrivă, nu le poate respecta”21 (prin
această explicare a termenului se subliniază rolul eticii în conduita de afaceri, acțiunea unei
părți putând avea efecte favorabile sau negative asupra celorlalte părți implicate);
- „aceia asupra cărora firma are efecte noncontractuale injuste, pe care ar dori să le schimbe”
sau „indivizi cu propriile valori și scopuri, cu care firma interacționează pentru a obtine un
beneficiu mutual”22 (definiție care combină etica și interesul economic al firmei);
- „acei indivizi sau acele entități care contribuie, voluntar sau involuntar, la activitățile
organizației, contribuind la capacitatea acestei de a crea bunăstare, asumându-și riscuri și
fiind potențiali beneficiari ”23 (definiție care arată posibilitatea câștigului sau a pierderii în
relația organizație –stakeholderi);
- „o persoană sau grupuri de persoane care au un interes sau implicare personală directă sau
emoțională într-o organizație” 24 (definiție care evidențiază, pe lângă dimensiunea
raționalismului economic, și pe cea spirituală a relației între organizație și stakeholderi);
- „grupuri sau persoane care intră într-o relație de afaceri cu firma și cu care aceasta acceptă
să intre în relații de afaceri datorită intereselor reciproce de ordin economic și/sau etic;
aceste persoane sau grupuri au dreptul legal și/sau etic de a formula cereri la adresa

15 Stewart R., Allen J.K., Cavender J.M. (1963), The Strategic Plan, Research Report no. 168, Stanford Research Institute apud
Vădăsan I. (2004), Etica afacerilor, Timişoara, Editura Universităţii de Vest
16
Ackoff R.L. (1974), Redesigning the Future, New York, John Willey & Sons, apud Vădăsan I. (2004), idem
17 Dill W.R. (1975), Public Participation in Corporate Planning: Strategic Management in a Kibitzer’s World, Long Range

Planning apud Vădăsan I. (2004), op. cit.

18
Freeman R.E., Reed D.L. (1983), Stockholders and Stakeholders: A New Perspective in Corporate Goivernance, California
Management Review, Volume XXX, No. 3, p. 88-06 apud Vădăsan I. (2004), op.cit.
19
Freeman R.E. (1984), Strategic Management: A Stakeholder Approach, Boston, Pitmann apud Vădăsan I. (2004), idem
20
Clarkson M.B.E., Starik M., Cochran P., Jones T.M. (1994), The Toronto Conference: Reflections on Stakeholder Theory”,
Business and Society, Vol. 33, Issue 1, p. 82, apud Vădăsan I. (2004), idem
21 Langtry B. (1994), Stakeholders and the Moral responsabilities of Business, Business Ethics Quaterly, Vol. 4, Issue 1, p. 431 –

443, apud Vădăsan I. (2004), idem

22 Slinger G. (1999), Spanning the Gap – The Theorethical Principles That Connect Stakeholder Policies to Business

Performance, Corporate Governance: An International Perspective, Vol. 7, No.2, p-. 136 – 147, apud Vădăsan I. (2004), idem
23
Post J.E., Preston L.E.,Sachs S. (2002), Redefining the Corporation. Stakeholder Management and Organizational Wealth,
Stanford University Press
24 Pantea I.M. (2003), Analiza strategică – suport al deciziilor investiţionale, Timişoara, Mirton

4
 firmei” 25 . (definiție completă care cuprinde toate aspectele posibile ale legăturilor între o
organizație și stakeholderii săi).
Cu toate că definițiile prezentate (reprezentând doar o mică parte din cele existente în literatura
de specialitate) sunt diferite în modul de enunțare, ele au ca element comun delimitarea stakeholderilor de
restul organizației, precum și sublinierea importanței pe care aceștia o au în cadrul firmei, influența
exercitată asupra acesteia și relația de interes economic și moral mutual ce se stabilește între ei și
organizație.

2.3.3. Clasificarea stakeholder-ilor

Stakeholderii sau factorii interesați sunt clasificați în funcție de relația pe care o au cu organizația
și de influența pe care o exercită în cadrul acesteia. Principala modalitate de clasificare se realizează
grupându-i în funcție de modul de interacțiune cu organizația de afaceri, delimitându-se următoarele
categorii:
1. Stakeholderii primari. Prima (principala) implicare a organizației de afaceri este determinată
chiar de derularea afacerii în sine, respectiv de relațiile directe necesare pentru a-și realiza misiunea
fundamentală: realizarea bunurilor și serviciilor pentru societate. Această intercațiune fundamentală a
firmei cu mediul, în cazul economiilor de piață, se realizează prin intermediul pieței libere, în care se
desfășoară procese de vânzăre și cumpărare aflate sub guvernarea legii cererii și ofertei. Astfel, firma
cumpără materii prime de la furnizori (costul = costul de achiziție), împrumută capital de la creditorii
(costul = dobânda), „cumpără” timp, abilități și competențe de la angajați (costul = salariul) și vinde
produse clienților săi (la prețul acceptat de aceștia), de cele mai multe ori prin intermediul distribuitorilor
și a rețelelor de distribuție, totul desfășurându-se pe piețe caracterizate prin competiție. Pe de altă parte,
firma există întrucât acționarii și investitorii și-au asumat riscul creării și finanțării ei. Prin urmare,
stakeholderii primari sunt: acționarii (asociații) și investitorii, angajații, creditorii, furnizorii, distribuitorii,
clienții și competitorii. Modul în care organizația de afaceri interacționează cu toate aceste entități este
reflectat în deciziile manageriale strategice.
2. Stakeholderii secundari. Relațiile cu mediul ale unei organizații de afaceri trec dincolo de
simpla, primara interacțiune cu acționarii, angajații sau partenerii de afaceri. Un al doilea nivel al
implicării în societate a unei firme se definește atunci când alte entități își exprimă un interes sau scop în
cadrul activităților respectivei firme. Aceste entități formează grupul stakeholder-ilor secundari, care sunt
afectați, direct sau indirect, de interacțiunea de nivel doi a firmei cu mediul socio – economic. Faptul că
aceștia sunt numiți „secundari” nu le diminuează importanța, ci relevă ideea ca intersul lor apare ca o
consecință a a activităților curente ale organizației (pe când, stakeholder-ii primari reprezintă chiar baza
activităților curente ale organizației). În cadrul stakeholder-ilor secundari se includ: comunitățile locale
(autohtone sau străine, dacă compania operează și în alte țări), administrația publică locală și centrală
(puterea executivă, legislativă și juridică), partidele politice, grupurile de activiști sociali, organizațiile
neguvernamentale, instituțiile religioase, media, grupurile de sprijin ale mediului de afaceri, uniunile
comerciale etc. De multe, acest grup al stakeholder-ilor secundari se suprapune pentru companii diferite:
de exemplu, deși o companie din industria automobilelor și una din industria alimentară au stakeholderi
primari majoritar diferiți (având în vedere caracteristicile complet diferite ale produselor lor), ambele au
stakeholderi secundari similari (mai ales dacă operează în aceași arie geografică). În plus, relațiile dintre
firmă și stakeholderii secundari nu sunt consecințe ale jocului și regulilor pieței libere, ci sunt guvernate
de principii și raționamente mai apropiate de cele etice și morale.
Acest model de clasificare pe două niveluri al stakeholder-ilor unei organizații de afaceri permite
următoarele concluzii:
- în procesul decizional, organizațiile de afaceri „împart” puterea decizională cu toate entitățile
impactate, fie că impactul este primar, fie că este secundar;

25 Vădăsan I. (2004), op.cit.

5
 - managerii unei organizații de afaceri trebuie să dețină cunoștințe și informații solide nu doar
referitoare la organizarea internă a firmei pe care o conduc, ci și la factorii politici și sociali
care determină contextul în care își desfășoară activitatea;
- acceptarea de către societate a unei firme, legitimitatea ei, depinde de modul în care ia în
considerare întregul ansamblu al stakeholderilor.
Alte clasificări posibile ale stakeholderilor26:
- în funcție de investițiile făcute în firmă există: (i) stakeholderi care o făvut o investiție în
firmă (acționari, investitori), (ii) stakeholderi care nu au făcut o investiție diectă în firmă
(angajați, clienți); această clasificare este bazată doar pe investițiile decapital/financiare;
extinzând cadruul clasificării se poate aprecia că și angajații fac anumite investiții într-o
firmă; de asemenea și furnizorii pot fi considerați investitori pe termen scurt într-o firmă;
- în funcție de importanța interesului există: (i) stakeholderi cu active/competențe reduse în
organizație (acționari minoritari sau angajații necalificați), (ii) stakeholderi cu competențe și
active semnificative (acționarii majoritari, creditorii principali, clienții și angajații cu
calificare ridicată);
- în funcție de importanța relației cu firma există: (i) stakeholderi principali - fără participarea
continuă și constantă a acestora, firma ar înceta să existe, aceștia fiind vitali pentru
supraviețuirea ei (acționarii, angajații, creditorii, furnizori, clienți). (ii) stakeholderi secundari
- cei care afectează sau sunt afectați de firmă fără a putea determina în mod direct, fără
contribuția altor stakeholderi, încetarea existenței acesteia (comunitatea, mass-media);
- în funcție de orientarea firmei există: (i) stakeholderi cu valoare strategică, spre care se
orientează firma spre a-și atinge obiectivele ei (clienții, furnizorii), (ii) stakeholderi cu
valoare intrinsecă/socială: cei spre care se orientează organizația dacă urmărește și obiective
social-comunitare: comunitatea, organizațiile ecologiste;
- în funcție de natura riscului există: (i) stakeholderi care suportă un risc legat de relația
economică cu firma (acționari, furnizori), (ii) stakeholderi care suportă un risc referitor la
drepturile lor (angajații);
- în funcție de modul de influențare a organizației există: (i) stakeholderi activi - cei care fac
presiuni asupra organizației în vederea ameliorării comportamentului acesteia, (ii)
stakeholderi inactivi - cei care nu își asumă nicio inițiativă;
- în funcție de natura puterii există: (i) stakeholderi cu putere personală, a căror influență
derivă din experiența profesională sau recunoașterea de care se bucură (angajații cu înalte
competențe), (ii) stakeholderi cu putere structurală, a căror importanță derivă din poziția pe
care o ocupă în cadrul organizației (acționari, manageri).

2.3.4. Caracteristicile stakehold-erilor. Modelul Mitchell – Agle – Wood

Referitor caracteristicile stakeholderii, pot fi identificate trei caracteristici principale: puterea,

legitimitatea și urgența27.
- puterea reprezintă posibilitatea ca o entitate A să determine o entitate B să facă ceea ce
aceasta nu ar fi făcut în mod obligatoriu în absența exercitării puterii; stakeholderii care dețin
acest atribut pot influența deciziile, astfel încât interesul lor să fie luat în considerare, în ciuda
rezistenței altora; stakeholderii pot dispune de putere și să o utilizeze sau să dispună de putere
și să nu o exercite;

26
Vădăsan I. (2004), op. cit.
27
Ballet J., de Bry F. (2001), L’entreprise et l’étique, Paris, Editions du Seuil

6
 - legitimitatea reprezintă corespondența dintre opțiunile și obiectivele unei entități și cele ale
unei organizației; din această perspectivă, pentru stakeholderi se definește interesul legitim,
ca fiind acela care nu contravine obiectivelor de dezvoltare a organizației;
- urgența, definită prin două dimensiuni. (i) sensibilitatea la timp - intervalul de timp în care
răspunsul la o cerere produce efecte utile, după acest interval răspunsul fiind tardiv, iar
efectele utile nesemnificative sau nule și (ii) aspectul critic al urgenței - determină
ierarhizarea cererilor în funcție de importanța acordată lor într-un anumit interval de timp,
ținând cont că resursele disponibile pentru satisfacerea cererilor sunt limitate; stakeholderii
care posedă atributul de urgență au nevoie de atenție imediată, ei cer ceva; uneori vor doar să
atragă atenția asupra lor prin formularea de cereri urgente.

Fig. 2.2 Caracteristicile și clasificarea stakeholder-ilor potrivit modelului Mitchell – Agle - Wood
Sursa: Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. (2005), Etica afacerilor, București, Paideia

Pornind de la aceste 3 caracteristici, modelul Mitchell – Agle – Wood identifică 3 categorii și

șapte grupe de stakeholderi:
1. Stakeholderi care dețin o singură caractersitică (stakeholderi latenți), cu trei grupe:
a) Grupa 1 – stakeholderi care dețin doar putere - aceștia pot influența firma, fără însă a avea
legitimitate și fără a emite cereri urgente (de exemplu, mass-media care poate declanșa
campanii de presă ostile unei companii);
b) Grupa 2 – stakeholderi care dețin doar legitimitate - au legitimitate din punctul de vedere al
intereselor, dar nu dețin putere și nici nu emit cereri urgente, prin urmare, nu pot determina
un curs dorit al acțiunii (de exemplu, acționarii minoritari care doresc distribuirea de
dividende, în timp ce acționarii majoritari decid reinvestirea integrală a profitului);
c) Grupa 3 – stakeholderi care emit doar cereri urgente - cererile sunt stringente, dar nu sunt
însoțite de legitimitatea acțiunii și nici de puterea de a da un curs dorit acțiunii (de exemplu,
angajații slab sindicalizați care solicită măriri salariale fără ca productivitatea muncii să
crească);

7
 2. Stakeholderi care dețin 2 caracterstici simultan (stakeholderi expectanți):
a) Grupa 4 – stakeholderi care dețin putere și legitimitate (stakeholderi dominanți) - dețin
puterea de a-și impune voința și au legitimitatea acțiunii, neemițând însă cereri urgente
(acționarii, managerii, furnizorii); aceștia au cea mai mare probabilitate de a trece în categoria
a treia;
b) Grupa 5 – stakeholderi care dețin putere și urgență - au capacitatea de a influența organizația
și formulează cereri urgente, legitimitatea lor fiind redusă (de exemplu, acționarii majoritari
care solicită distribuirea de dividende în condițiile în care managerii argumentează utilizarea
profitului pentru modernizare și dezvoltare sau angajații puternic sindicalizați, care solicită
măriri salariale în condițiile scăderii productivității); reprezintă un grup de stakeholderi
„periculos”;
c) Grupa 6 – stakeholderi care dețin legitimitate și urgență - au legitimitatea acțiunilor lor și
formulează cereri urgente, dar nu au putearea de a-și impune singuri voința fără suportul altor
grupuri de stakeholderi (de exemplu, mici comunități afectate ecologic de activitatea
organizației);
3. Grupa 7 – stakeholderi care dețin toate cele trei caracteristici (stakeholderi de autoritate) - ei
impun cursul acțiunilor organizației; modul în care sunt luate în considerare toate celelalte 6 categorii
depinde de voința și decizia stakeholder-ilor de autoritate.

2.3.5. Matricea de analiză a stakeholder-ilor

Managerii unei organizațiii trebuie să cunoască în orice activitate sau proiect care sunt
stakeholderii și care sunt sau pot fi acțiunile și implicațiile lor specifice pentru a fi capabili să conlucreze
cu aceștia în orice moment. Organizația, prin managerii săi, trebuie să identifice cauzele și dimensiunea
unei potențiale opoziții la activitățile și proiectele sale și să fie transparentă (este posibil ca anumite
entități sau indivizi să respingă anumite proiecte din lipsă de informații legate de acel subiect). Pentru a
atinge acest obiectiv este necesară o analiză a stakeholder-ilor. Această reprezintă o metodă de
identificare și evaluare a importanței grupurilor de persoane și instituțiilor care ar avea o influență asupra
unei organizații, a proiectelor pe care această intenționează să le dezvolte. Influența stakeholder-ilor se
resimte în cadrul fimei, iar în delimitarea acestora trebuie să se găsească un răspuns la întrebările:
(i) Care sunt principalii stakeholderi?
(ii) Cum influențează aceștia deciziile operaționale și politicile organizației?
(iii) Contribuie sau nu la succesul operațiunilor și proiectelor organizației?
Obiectivele analizei stakeholder-ilor sunt:
- identificarea entităților care vor influența pozitiv sau negativ întreprinderea sau proiectul;
- anticiparea tipului de influență pe care fiecare din aceste entități îl generează;
- dezvoltarea unor strategii care vor permite obținerea unui sprijin cât mai ridicat din partea
susținătorilor proiectului și reducerea la minimum a obstacolelor care stau în calea realizării
acestuia.
Matricea pentru analiza stakeholder-ilor este un instrument specific care urmărește determinarea
listei stakeholder-ilor, rolul acestora în desfășurarea activităților, impactul unui anumit proiect asupra lor
și influența acestora asupra proiectului.