1.

3 Etica in afaceri si sistemele economice

Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de trei perspective(punct de vedere) în

ceea ce priveşte relaţia dintre etică şi afaceri:
I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);
II.Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul
comunităţii: ele aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de
afaceri sunt prioritare altor interese divergente);
III.Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele
de afaceri ale companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica
este mai importantă decât afacerile).
Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în patru teorii
distincte:
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate
stabili o analogie între această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor:
companiile trebuie să respecte doar „regulile jocului” şi să câştige avantaje de ordin
economic în faţa concurenţilor; în rest, totul este permis. Teoria corespunde primei
perspective
2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton
Friedman) – există o corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a
afacerilor de a aduce profit şi de a maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele
stabilite de lege. Teoria este asociată cu cea de-a doua perspectivă.
3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate
morală faţă de toţi cei care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale
(teoria drepturilor „stakeholderilor” şi datoriilor companiei)1.
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi
minimalistă vs. maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale
(economice, legale, morale, discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din
motive pragmatice sau deontologice.Teoriile 3. şi 4. pot fi încadrate, împreună, în cea
de-a treia perspectivă: preeminenţa eticii asupra afacerilor.

1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică („Business is business and

shouldn’t be mixed up with ethics”), această teorie porneşte de la premisa că etica şi
afacerile nu au niciun punct comun; nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există
etică în afaceri. Albert Carr susţine ideea că etica ţine de viaţa personală a indivizilor, iar
ea nu trebuie confundată cu regulile pe care le urmează oamenii de afaceri în domeniul lor
profesional.
Albert Carr consideră că putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii
întrun domeniu de afaceri; putem numi un astfel de set de reguli „etică” a afacerilor, însă
1 N. E. Bowie, R. F. Duska, pag. 40-43 şi Amitai Etzioni, Societatea monocromă, Editura Polirom, 2002, pag.
263277, Capitolul XIII: „Investitori” contra acţionari.
aceasta nu are nicio legătură cu etica sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în
relaţiile personale. Dacă etica relaţiilor personale ar putea fi construită pornind de la
principiul „Fă celorlalţi ceea ce ai dori ca ei să îţi facă ţie!” (Regula de Aur – Immanuel
Kant), atunci domeniul afacerilor, ca joc competitiv, ar trebui să se bazeze pe un principiu
al jocului de poker: „Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să îţi facă ei, înainte ca ei să îţi facă
ţie acest lucru”.
Regulile de bază ale jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să
pedepsească afacerile frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile
jocului stabilite prin lege, ea are dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic
altceva în afara profiturilor. Dacă urmăreşte o strategie a profiturilor pe termen lung,
compania va păstra relaţii amicale cu partenerii de afaceri atât timp cât va fi posibil. Un om
de afaceri inteligent nu va căuta avantaje acolo unde ar putea genera ostilitate din partea
angajaţilor, competitorilor, consumatorilor, guvernului ori a publicului în general. Însă,
astfel de decizii sunt, în cele din urmă, decizii de strategie, şi nu de etică.
Printre principalele critici aduse teoriei lui Albert Carr se poate menţiona cea conform
căreia acesta construieşte moralitatea (etica) într-un sens foarte îngust, care nu determină
când şi de ce regulile afacerilor au prioritate asupra normelor morale din viaţa privată a
individului.
În prezent, teoria lui Albert Carr este respinsă atât de majoritatea eticienilor, cât şi de
oamenii de afaceri, care sunt conştienţi de inconsistenţa sa practică.

2. Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică („Since good business is good

ethics, good ethics will be good business too”) sau teoria responsabilităţii sociale unice a
afacerilor de a face profit. Această perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a
economistului Milton Friedman, conform căreia singura responsabilitate a afacerilor este
de a face profit şi de a maximiza valoarea acţionarilor (teoria clasică a afacerilor). Etica
în afaceri înseamnă doar obligaţiile managerilor faţă de proprietari (reduce la minim ideea
responsabilităţii sociale a unei afaceri, pe care o echivalează cu un contract social între
manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi asumă responsabilităţi suplimentare, ele o fac din
motive de ordin pragmatic, pentru a câştiga în termeni de imagine, în vederea maximizării
valorii acţionarilor lor.
Milton Friedman susţine că într-o societate liberă „există o singură responsabilitate
socială în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi
desemnate să sporească profiturile, atât timp cât sunt respectate regulile jocului, adică atât
timp cât compania este angajată într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi
fraudă”.
Responsabilitatea managerilor de a spori profiturile este atât de natură legală
(cuprinsă în lege), cât şi de natură morală (datoriile morale ale managementului faţă de
proprietarii afacerii, pe baza faptului că managerul este un angajat al acestora).
În prezent, teoria clasică este depăşită, iar abordarea (opusă) care predomină este cea
socio-economică (responsabilitatea socială corporativă extinsă). Aceasta (teoria modernă a
afacerilor) susţine că firma există pentru a promova bunăstarea societăţii şi implică
urmărirea unor scopuri mai largi decât simpla maximizare a profitului acţionarilor.
Abordarea responsabilităţii sociale extinse este sprijinită de economistul Paul Samuelson,
care afirma: „O corporaţie mare a acestor zile nu numai că poate să se angajeze în proiecte
de responsabilitate socială, ci este <blestemată> să procedeze astfel”.
Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri a apărut datorită
trecerii de la modelul economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model
mult mai larg de afaceri, care include în parteneriat problemele sociale, respectiv modelul
socioeconomic. Modelul economic a pus accentul principal pe producţie, exploatarea
resurselor, interesele individuale, o atenţie minoră acordată guvernului şi o viziune
generală a afacerilor percepute ca un sistem închis (o abordare de dreapta a pieţei, la nivel
microeconomic). În contrast cu acesta, modelul socio-economic accentuează calitatea
generală a vieţii, conservarea resurselor, interesele societăţii şi oferă o viziune asupra
afacerilor ca un sistem deschis (o abordare de stânga a pieţei, la nivel macroeconomic)
În actualitate, în viaţa de zi cu zi, se observă o tot mai accentuată tendinţă a marilor
companii de a se situa undeva între cele două abordări (economică şi socio-economică),
încercând să „reconcilieze(a se împăca)” diversele tipuri de responsabilităţi.
Viziunea socio-economică este surprinsă în cea de-a treia perspectivă – preeminenţa
eticii asupra afacerilor – şi cuprinde două teorii: teoria „stakeholders” şi teoria
responsabilităţii sociale corporative (care pare a fi punctul de vedere cel mai răspândit
astăzi). Cele două teorii îşi asumă foarte mult din etica în afaceri (responsabilitatea
afacerilor presupune mai mult decât obţinerea profiturilor).
În principiu, cea de-a treia perspectivă susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a
maximului de profit nu este întotdeauna calea cea mai corectă în afaceri; astfel, o decizie
corectă va presupune, uneori, o decizie mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de
afaceri este obligat să lase deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a preveni un
rău sau de a urmări un bine social).
3. Teoria „stakeholders”2 porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o
responsabilitate socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi
sunt influenţate de activitatea sa economică şi comercială, nu doar faţă de proprietari
(acţionari). Această abordare a responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de
natură pragmatică (pe care compania şi-o asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni
de imagine şi de profituri), ci este una de natură deontologică (firma are anumite datorii şi
obligaţii faţă de stakeholderi, iar aceştia au drepturi în companie pentru că îşi aduc
contribuţia la consolidarea profiturilor companiei).
Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale

2 Termenul „stakeholders” nu are o traducere exactă în limba română; în lucrările de specialitate, el este tradus prin „investitori”,
„interesaţi”, „implicaţi”, „participanţi la întreprindere” sau „grupuri constituente”.
În Norman E. Bowie, Ronald F. Duska, pag. 40, se precizează că, în categoria „stakeholder”-ilor intră toate grupurile de
„interesaţi” (managerii, consumatorii, angajaţii, creditorii, furnizorii, comunitatea în ansamblul său etc.) care, deşi nu sunt
proprietarii afacerii, sunt afectaţi, într-o oarecare măsură, de respectiva afacere; drept urmare, ei ar trebui să aibă un
cuvânt de spus cu privire la aspectele care vizează afacerea şi la modul în care compania îşi conduce activităţile
economice şi comerciale.
„investitorilor săi”; o corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul
stakeholderilor săi. Conflictul de interese dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar
aceasta este principala diferenţă dintre teoria „stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în
care interesele acţionarilor au întotdeauna prioritate.
Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească
un rol social, iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a
furniza clienţilor bunuri şi servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea
locuri de muncă pentru angajaţii săi, de a proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar
sporturile, artele şi avansul tehnologic etc., obţinând, în final, un profit rezonabil pentru
proprietarii săi, ca recompensă meritată pentru serviciile prestate în folosul comunităţii.
Stakeholderii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside
groups (din care fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii/acţionarii, directorii executivi
şi managerii) şi outside groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri,
comunitatea locală, instituţii guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale,
fundaţii, mass-media etc.). Pe baza acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii
ale firmei (teoria firmei închise – cu responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul
grupurilor interne şi teoria firmei deschise – cu responsabilităţi extinse asupra tuturor
grupurilor interne şi externe), cu implicaţii deosebit de importante pentru luarea unei
decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a managerilor se încadrează în cea de-a
doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în momentul luării unei decizii etice,
managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de interesele tuturor grupurilor mai sus
enumerate, întrun mod cât mai corect cu putinţă.
Într-o altă lucrare de specialitate, stakeholderii sunt împărţiţi în două categorii
distincte, ceea ce dă naştere la două variante ale teoriei: stakeholderii primari – clienţii,
angajaţii, acţionarii, creditorii, furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria
„stakeholders” în variantă restrânsă) şi stakeholderii secundari – comunităţile locale,
guvernele naţionale şi străine, grupurile de presiune, media şi publicul general (care, alături
de stakeholderii primari, formează teoria „stakeholders” în variantă extinsă).
Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are
dezavantajul că nu precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile
sale pentru a urmări interesele diferitelor categorii de stakeholderi; de asemenea, teoria nu
oferă o modalitate de ierarhizare a diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei
afaceri.

4. Teoria responsabilităţii sociale corporative este abordarea care îşi asumă cel mai mult
din etica în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii
comunităţii (indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la
profiturile companiei. Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de
a face profit, însă există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face
efectiv în afaceri; altfel spus, din punct de vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea
profitului nu este nelimitat (toţi criticii teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi
alte obligaţii suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile sociale ale afacerilor
rezultă din interdependenţa dintre organizaţii, societate şi mediul de afaceri, în general.
În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume,
responsabilitatea socială a afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie
suplimentară a corporaţiei este de a evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe
lângă obligaţia de a evita răul, corporaţiile au datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme
sociale şi de a face societatea mai bună – datorii de binefacere, de caritate, de filantropie –
demers pozitiv, afirmativ).
Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate
realiza în funcţie de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel,
există o abordare pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi
sporite şi se implică în proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori
profiturile pe termen lung) şi o abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe
care îl ocupă în cadrul comunităţii, companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii
suplimentare celei de a face profit). Dacă abordarea pragmatică implică o relaţie
bidimensională între companie şi societate (compania este responsabilă social în ideea de a
fi, la rândul său, „recompensată” de societate prin creşterea încasărilor), abordarea
deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională (compania se implică în proiecte
sociale fără să aştepte nimic în schimb din partea societăţii, pentru că nu face altceva decât
să îşi îndeplinească datoria pe care o are faţă de comunitate).
Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a
responsabilităţii sociale: firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca
obiectiv creşterea valorii mărcii comercializate (instrument de marketing), pornind de la
premisa conform căreia consumatorul este dispus să plătească pentru responsabilitatea
socială a unei companii.
Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel
care vizează strict performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din
publicitatea determinată de actele „filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte
„managementul bazat pe valori” (value-based management). În acest caz, managerii
acţionează pentru promovarea valorilor împărtăşite în organizaţie, inclusiv a celor morale,
urmărind, în principal, două efecte: îmbunătăţirea imaginii firmei, prin asocierea ideii de
onorabilitate, celei de performanţă; şi crearea şi întărirea spiritului de echipă în cadrul
firmei.
În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile
companii şi le asumă tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă
pentru angajaţi (referitoare la sănătate; educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire
profesională; pensionare; şanse egale şi nediscriminatorii de angajare, promovare şi
concediere); implicarea în activităţi legate de protejarea mediului înconjurător; protecţia
consumatorilor; sponsorizări pentru educaţie, arte şi sporturi; acte filantropice.
Cu timpul, oamenii şi-au schimbat perspectiva asupra responsabilităţii sociale a unei
companii; ceea ce cândva era „de dorit” a devenit acum „obligatoriu” pentru existenţa unei
afaceri pe termen lung, iar acţiunile cândva voluntare ale companiilor sunt considerate
acum, din ce în ce mai des, drept obligaţii sociale. Mullins avansează chiar ideea că doar
organizaţiile de afaceri care îmbrăţişează, într-o manieră proactivă, principiile eticii şi ale
responsabilităţii sociale vor supravieţui şi vor prospera în viitor.