ETICA RELATIILOR DE AFACERI

CUPRINS

1. Istoria eticii afacerilor

2. Mitul cautarii profitului

3. Alte mituri si metafore

4. Micronivelul, macronivelul si unitatea de baza in etica afacerilor

5. Corporatia si societatea : ideea de responsabilitate sociala

6. Obligatiile fata de stakeholder-i : consumatori si comunitate

7. Individul in cadrul corporatiei : responsabilitati si asteptari

 ETICA RELATIILOR DE AFACERI

Etica afacerilor ocupa o pozitie speciala in domeniul eticii “aplicate”. Ca si

etica din domeniul medicinei sau al avocaturii, etica afacerilor consta in
aplicarea, uneori dificila, a unor principii etice foarte generale (cum ar fi
utilitatea sau datoria) in situatii si crize mai degraba specifice si adesea unice.
Etica afacerilor opereaza in cazul unei activitati umane ai carei practicieni nu au,
de cele mai multe ori, un statut profesional, si ale caror motive sunt adesea
considerate, eufemistic spus, mai putin nobile.

“ Lacomia ” (avaritia) este deseori desemnata ca fiind singurul motor al

afacerilor ; cea mai mare parte a eticii afacerilor nu este foarte flatanta pentru
aceasta activitate. Intr-un anumit sens, originile acestei istorii pot fi identificate
in epociile antica si medievala, cand, pe langa atacurile asupra afaceristilor din
filosofie si religie, ganditori pragmatici precum Cicero au analizat cu atentie
chestiunea corectitudinii in tranzactiile comerciale obisnuite.

Tematica eticii afacerilor, asa cum este inteleasa in mod curent, nu este mai
veche de un deceniu. Etica afacerilor era un domeniu fara prea mare prestigiu in
cadrul filosofiei clasice, fara o materie conceptual proprie. Era prea practica
pana si pentru etica aplicata, iar pentru o lume filosofica caracterizata de
abstractie si idei ale unor lumi posibile, etica afacerilor era mult prea preocupata
de vulgarul mijloc al schimburilor cotidiene – banii .

Insa chiar si filosofia s-a aplecat mai atent asupra lumii reale, iar etica afacerilor
si-a castigat un loc. Noi aplicatii si sofisticari ale teoriei jocurilor si alegerilor
sociale au permis introducerea unui tip de analiza mai formal in etica
afacerilor.Si mai important, interactiunea si amestecul practicienilor cu directori
de firme, cu lideri sindicat si cu proprietari ai unor mici afaceri au consolidat
amalgamul, altadata ciudat, intr-un subiect de analiza solid, au atras interesul si
atentia oamenilor de afaceri si au conferit practicienilor “ academici ” statutul
de participanti activi in lumea afacerilor.
 O SCURTA ISTORIE A ETICII AFACERILOR

In sens larg, afacerile exista de pe vremea sumerienilor care faceau comert la

scara larga si contabilitate inca de acum sase mii de ani.Afacerile nu au avut insa
intotdeauna acea activitate centrala si respectabila, asa cum sunt astazi, iar
viziunea etica asupra afacerilor a fost mai mereu negativa.

Aristotel, care trebuie recunoscut ca primul economist, a distins intre doua

sensuri ale termenului “ economie ” :

 oikonomikos sau comertul pentru gospodarie, era acceptat si considerat

esential pentru mersul oricarei societati, chiar mai putin complexe ;

 chrematisike inseamna comert in vederea obtinerii profitului .

Iisus i-a alungat pe schimbatorii de bani din temple si moralistii crestini de la

Pavel la Toma de Aquino si Martin Luther i-au urmat exemplul, condamnand cu
fermitate ceea ce noi onoram astazi ca fiind “ lumea afacerilor ” .

Dar daca etica afacerilor in forma ei condamnabila a fost opera filosofiei si a

religiei, la fel a fost si schimbarea dramatica in atitudinea fata de afaceri de la
inceputurile epocii moderne .

Breslele medievale, isi stabilisera propriile coduri de “ etica a afacerilor” cu

mult inainte ca afacerile sa devina institutia centrala a societatii, dar acceptarea
la scara larga a afacerilor si recunoasterea economiei ca structura centrala a
depins de un fel cu totul nou de a gandi societatea. Versiunea populara degradata
a tezei lui Smith (“lacomia este buna”) nu era de natura sa conduca la subiectul
eticii afacerilor, iar analiza morala a afacerilor a pastrat inclinatia perioadelor
antice si medievale de a se impotrivi afacerilor . Oameni de afaceri precum
Mellon si Carnegie sustineau conferinte pe tema virtutiilor succesului si a
obligatiilor pe care le au cei bogati, dar etica afacerilor ca atare a fost dezvoltata
in special de socialisti, ca o continua diatriba impotriva imoralitatii implicate in
afaceri .
 Piata libera va fi intotdeauna o amenintare pentru valorile traditionale si in
conflict cu controlul guvernamental, dar nu ne vom mai aventura sa conchidem
ca piata este lipsita de valori sau ca guvernele servesc mai eficient binele public
decat pietele .

MITUL CAUTARII PROFITULUI

Etica afacerilor nu se ocupa doar de critica acestora. Profitul si “ avaritia ” nu

mai sunt condamnate in predici moralizatoare, iar corporatiile nu mai sunt
vazute ca monoliti fara fata, fara suflet si amorali.

Aceasta a evoluat de la atacul continuu asupra capitalismului si cautarii

profitului la examinarea mai productiva si mai constructiva a regulilor de baza si
a practicii afacerilor. Prima sarcina a eticii afacerilor este eliminarea unor mituri
si metafore negative care nu servesc etosului fundamental care face posibile
afacerile .

Directorii isi descriu munca in termenii “cautarii de profit”, fara a realiza faptul
ca aceasta fraza a fost inventata de socialistii secolului trecut, ca un atac asupra
afacerilor si acumularii de profit, in detrimentul oricaror alte consideratii si
obligatii .

Obiectivul unei afaceri este obtinerea profitului, dar acest obiectiv trebuie atins
numai prin furnizarea de bunuri si servicii de calitate, prin crearea de locuri de
munca si prin integrarea in comunitate . Sublinirea profitului, mai degraba decat
productivitatea , ca obiectiv central al afacerilor, nu este o descriere impartiala .
Nu profiturile ca atare sunt scopul afacerilor : profiturile sunt distribuite si
reinvestite . Profitul este un mijloc de construire a afacerii si de rasplatire a
angajatilor, a directorilor si a investitorilor . Pentru unii, profiturile sunt un
indicator al competitivitatii, dar chiar si in aceste cazuri conteaza satisfactia
adusa de victorie si nu profiturile ca atare. O alta imagine sofisticata, dar nu
diferita, sustine ca managerii unei afaceri au o singura obligatie, aceea de a
maximaliza profitul actionarilor lor . Nu trebuie neaparat sa analizam motivele
reale ale deciziilor managementului superior pentru a arata ca, desi managerii
recunosc ca rolul lor este definit in primul rand prin obligatii, mai degraba decat
prin “cautarea profitului” , imaginea neflatanta a fost,pur si simplu, transferata
asupra actionarilor, adica a “ proprietarilor” . Acumularea de profit nu este
scopul final, cu atat mai putin scopul unic, al afacerilor. Este mai degraba unul
dintre acestea ,dar si atunci este un mijloc si nu un scop in sine .

ALTE MITURI SI METAFORE

Printre cele mai daunatoare mituri si metafore legate de afaceri se afla

conceptele darwiniste de “supravietuire a celui mai puternic” si “lumea e o
jungla”.Afacerile sunt si trebuie sa fie o competitie, dar nu este adevarat ca ele
sunt o lupta sangeroasa in care “oricine face orice pentru a supravietui”. Oricat
de multa competitie exista intr-o ramura, ea se bazeaza intotdeauna pe interese
comune si pe reguli de comportament acceptate reciproc .
Competitia este o trasatura esentiala a capitalismului, dar etichetarea ei gresita,
ca si competitie “ fara reguli ” , este echivalenta cu subminarea eticii si cu
intelegerea gresita a naturii competitiei .

Cea mai persistenta metafora care pare sa reziste, oricate dovezi s-ar aduna
impotriva ei, este cea a individualismului atomizat.Guvernul este adeseori un
partener , fie prin intermediul subventiilor, al taxelor vamale, al scutirilor de
impozite sau prin intreprinderi cooperative, dar individualismul atomizat nu este
numai lipsit de acuratete, avand in vedere complexitatea lumii afacerilor astazi,
ci si naiv atunci cand presupune ca nu exista reguli si practici institutionale care
sa opereze chiar si in cazul celor mai simple promisiuni, contracte sau
schimburi. Afacerile sunt o practica sociala si nu o activitate a unor indivizi
sociali .

Modelul este social si respinge individualismul atomizat . El recunoaste locul

oamenilor in organizatie ca fiind structura fundamentala a lumii afacerilor .
Modelul imbratizeaza ideea de etica in mod deschis si recunoaste ca valorile
comune mentin o anumita cultura .

O corporatie nu seamana cu un trib izolat din insulele Trobriand . O cultura

organizationala este o parte insepararabila a unei culturi mai mari, cel mult o
subcultura, o parte specializata a unui organ care face parte dintr-un organism si
mai mare. Intr-adevar, aceasta tendinta de a vedea afacerile ca pe o activitate
izolata, cu valori diferite, caracterizeaza toate aceste mituri si metafore.
Eliminarea acestei idei a izolarii este prima misiune a eticii afacerilor.

MICRONIVELUL, MACRONIVELUL SI UNITATEA DE BAZA

IN ETICA AFACERILOR

Putem distinge trei sau mai multe niveluri ale afacerilor si ale eticii
afacerilor:

 micronivelul, format din regulile unei tranzactii corecte intre

indivizi ;

 macronivelul, reprezentat de religii culturale si institutionale de

comert care opereaza la nivelul “ lumii afacerilor ” ;

 unitatea de analiza a eticii afacerilor, si anume firma .

Microetica in afaceri este inclusa in mare parte in etica traditionala,

acoperind teme precum natura promisiunii si a altor obligatii, intentiile,
consecintele si alte implicatii ale actiunilor individului sau fundamentul
si natura unor drepturi individuale.Ceea ce este specific eticii afacerilor
este ideea de schimb corect si, impreuna cu ea, cea de salariu corect, de
tratament corect, idei care ajuta la trasarea limitei intre „ afacere ” si
„ jecmanire” .

Macroetica este parte a acelor intrebari despre dreptate, legitimitate si

natura societatii care constituie filosofia sociala si politica.Altfel spus,
macroetica este o incercare de includere a imaginii de ansamblu, de a
intelege natura lumii afacerilor si a functiilor ei .
 Unitatea de baza a afacerilor moderne ramane totusi firma, iar intrebarile
centrale ale eticii afacerilor ii privesc, fara urma de indoiala, pe directorii
si angajatii acelor mii de companii care conduc viata comerciala a lumii.
Aceste intrebari se refera in particular la rolul corporatiei in societate si
la rolul individului in cadrul corporatiei. Deloc surprinzator, cele mai
multe dintre subiectele de dezbatere se gasesc la intersectia celor trei
niveluri de analiza ale discursului etic ; de exemplu, problema
responsabilitatii sociale a corporatiei - rolul corporatiei in societate si
probleme legate de responsabilitatile fata de locurile de munca – rolul
individului in societate .

CORPORATIA SI SOCIETATEA: IDEEA DE

RESPONSABILITATE SOCIALA

Responsabilitatea sociala a devenit recent conceptul central in etica

afacerilor.Acest concept a iritat numerosi entuaziasti traditionali ai economiei de
piata si a provocat aparitia unui numar de argumente gresite .

Economistul Milton Friedman spunea : “ Responsabilitatea sociala a unei afaceri

este sa isi sporeasca profitul ”. Autorul i-a numit pe oamenii de afaceri care
aparau ideea responsabilitatii sociale “ marionete inconstiente a acelor forte
intelectuale care au subminat si continua sa submineze bazele unei societati
libere ” si i-a acuzat ca “ predica un socialism pur si nediluat ”.

Unele dintre erorile prezente in acest rationament sunt consecinte ale viziunii
inguste asupra afacerilor si ale portretului neflatant, nerealist si incomplet al
actionarului despre care am vorbit mai sus; altele sunt mai degraba figuri de stil.
Argumentul “ competentelor ” are sens atata vreme cat corporatiile se implica in
proiecte de inginerie sociala care le depasesc intr-adevar capacitatile; este oare
insa nevoie de capacitate speciala pentru a fi preocupat de angajari sau
promovari discriminatorii din cadrul companiei tale sau de efectele devastatoare
ale deseurilor produse de tine asupra mediului in care traiesti? Raspunsul la
argumentele de tipul celui al lui Friedman este introducerea categoriei de
stakeholder-i, adica toate acele parti care sunt beneficiare ale responsabilitatilor
sociale ale corporatiei, inclusiv actionarii.

Stakeholderi sunt toti cei afectati de actiunile unei companii, toti cei care au
asteptari si drepturi legitime legate de aceasta, incluzandu-se aici angajatii,
consumatorii si furnizorii precum si comunitatea si societatea din care acea
companie face parte. Calitatea principala a acestui concept este ca extinde
substantial punctele de interes ale companiei, fara sa piarda din vedere calitatile
particulare si capacitatile companiei insasi. Conceptualizata astfel,
responsabilitatea sociala nu este o povara in plus pentru corporatie, ci o parte a
intereselor ei esentiale, de a raspunde nevoilor si de a fi corecta nu numai fata de
investitori/proprietari, ci si fata de angajati, clienti, parteneri de afaceri, vecini
sau alte persone afectate de activitatile cerute si recompensate de sistemul
economiei de piata.

OBLIGATIILE FATA DE STAKEHOLDER-I: CONSUMATORI SI

COMUNITATE

Managerii unei companii au obligatii fata de actionarii lor, dar si fata de alti
stakeholder-i. Ei au obligatii fata de consumatori si de comunitatea in care
traiesc ca si fata de angajatii lor. Scopul unei corporatii este acela de a servi
publicul, furnizand produse si servicii cautate si de calitate si nedaunand
comunitatii si cetatenilor ei. Fata de consumatori, corporatia are obligatia de a
furniza produse si servicii de calitate. Unele grupuri de aparare a drepturilor
consumatorilor sustin ca o astfel de responsabilitate nu poate fi complet
inlaturata prin scuza ca “victimele erau adulti maturi care stiau sau ar fi trebuit
sa cunoasca riscurile acelei actiuni”. Aceasta ultima cerere insa pune in mod
special cateva probleme, legate mai ales de prezumtia de maturitate, inteligenta
si responsabilitatea din partea consumatorului si de limitele rezonabile ale
responsabilitatii producatorului . Se pune din ce in ce mai des intrebarea daca si
in ce masura trebuie sa avertizam consumatorul pentru a compensa tendinta
catre iresponsabilitate din partea acestuia si a corporatiilor.

Inteligenta si responsabilitatea consumatorului sunt implicate atunci cand vine

vorba despre publicitate, impotriva careia se indreapta multe critici. Argumentul
clasic in favoarea pietei libere este ca acest sistem satisface cererea existenta.
Dar daca producatorii creeaza cererea pentru produsele lor, atunci acest
argument este subminat .

S-a sustinut adesea ca intr-un sistem ideal de economie de piata, singurele

reclame care ar fi necesare sau premise ar fi acelea care ofera doar informatii
despre utilizarea si calitatile produsului. Dar, in anumite circumstante, este
posibil pentru consumatorul mediu sa nu inteleaga informatiile relevante
privind produsul in cauza .Corporatiile au obligatii fata de consumatori, dar si
acestia au responsabilitati la randul lor. Asa cum se intampla adesea, etica
afacerilor nu se refera numai la responsabilitatea corporatiilor, ci la un set de
responsabilitati reciproce aflate in interactiune .

INDIVIDUL IN CADRUL CORPORATIEI: RESPONSABILITATI

SI ASTEPTARI

Cel mai abuzat stakeholder in modelul responsabilitatilor corporatiei este

probabil angajatul. In teoria clasica a economiei de piata, munca angajatului este
o simpla marfa, supusa legilor cererii si ofertei. Dar, pe cand marfurile obisnuite
pot fi vandute la reduceri sau pur si simplu aruncate daca nu mai sunt
folositoare, angajatul este o fiinta umana, cu nevoi reale si drepturi diferite fata
de rolul sau in procesul de productie sau de piata. Modelul muncii ca “ marfa ”
isi mentine amprenta puternica asupra afacerilor , implicand manageri si
directori, muncitori calificati si necalificati. Din aceasta cauza, etica afacerilor
s-a concentrat in ultimul timp pe notiuni precum drepturile angajatilor si, dintr-o
perspectiva diferita, asupra notiunii de loialitate fata de companie .

De cealalta parte a acestei imagini sumbre se afla totusi reiinoirea accentului pus
pe notiunile de rol si responsabilitati ale angajatului, una dintre acestea fiind
loialitatea fata de companie. Loialitatea are aici doua acceptiuni : angajatul poate
avea prin natura meseriei sale, obligatii speciale fata de companie, dar si
compania are, la randul ei, obligatii fata de angajat .
 Auzim deseori angajati care se plang de faptul ca “ valorile companiei sunt in
conflit cu valorile lor personale ”. Din punctul meu de vedere, acest lucru poate
insemna ca anumite cerinte exprimate de companiile lor sunt lipsite de etica sau
imorale . Ceea ce oamenii inteleg prin “ valori personale ” sunt, de fapt, cele mai
profunde valori ale culturii in care ei traiesc .

Afacerile nu sunt un scop in sine, ci sunt integrate si sprijinite de catre o

societate care are alte preocupari, norme si asteptari care prevaleaza .

Unul dintre cele mai importante principii ale eticii este acela ca afacerile sunt
cele care trebuie sa cedeze atunci cand sunt in conflict cu morala sau cu
bunastarea societatii .

BIBLIOGRAFIE

 Aristotel – Politics , Loeb Classic Library (Cambridge, Mass : Harvard

University Press), cartea I, capitolele 8-11

 Friedman, M. – “The social responsibility of business is to increase its

profits” , in The New York Times

 Solomon, R. , Hanson, K. : Above the Bottom Line (San Diego: Harcourt

Brace Jovanovich, 1983)

 Smith, A. : The Wealth of Nations

 Freeman, R.E. si Gibert, D. : Corporate Strategy and the Search for Ethics

 Pastin , M. : The Hard Problems of Management (San Francisco: Jossey-

Baas, 1986)

 Solomon, R. , Hanson, K. : It’s Good Business