UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ………..
SPECIALIZAREA: ……….

REFERAT LA (SE TRECE DISCIPLINA)…

BIRNESCU
N.MARIAN

ANUL DE STUDIU….
Anul
universitar ……
ROLUL ECOTEHNOLOGIILOR IN DEZVOLTARE DURABILA
 Procesul de alterare al existentei pe Terra va fi incetinit si chiar eliminat daca se va
trece de la procesele economice bazate pe profitul financiar imediat la procesele
ecotehnologice bazate pe profitul existential de durata, adica daca se va trece de la
societatea actuala industrializata si informatizata la societatea cunoasterii si constiintei,
adica o societate a dezvoltarii durabile.
In secolul XXI se pun bazele civilizatiei ecotehnologice, singura care asigura
dezvoltarea durabila a locuitorilor Terrei in sprijinul grijii fata de mediul inconjurator,
protejarii habitatului natural existent, regenerarii celui distrus si realizarea unui habitat
artficial in echilibrul deplin cu cel natural.
La realizarea acestui deziderat, omenirea trebuie sa se bazeze pe cele mai noi realizari
ale tehnologiei si pe dezvoltarea unei constiintei ecotehnologice bazata pe educatie.
Asa a aparut necesitatea unei noi discipline de studiu -Ecotehnologia - o imbinare
armonioasa intre tehnologie si protectia mediului inconjurator.
Ecotehnologia este stiinta aplicarii stiintelor care studiaza toate transformarile la care
este supusa substanta primara in vederea obtinerii de bunuri cu o anumita utilitate sociala si
in conditiile unei Dezvoltari Durabile.

Noţiunea de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă este forma de creştere economică care satisface nevoile societăţii în
termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung, ea trebuind să vină în întâmpinarea nevoilor
prezente, fără, însă, a pune în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. Această noţiune conciliază
între mediul înconjurător şi economie, reprezentând o cale de dezvoltare ce susţine progresul
uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. În cadrul acestei abordări, se
urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi ecologic,
astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Strategia dezvoltării durabile include
simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
Dezvoltarea globală are ca scop general îmbunătăţirea vieţii omeneşti şi asigurarea
condiţiilor necesare pentru ca oamenii să se poată realiza la întregul lor potenţial. Atingerea
acestui scop global necesită îndeplinirea următoarelor obiective:
 analiza prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securităţii ecologice în locul
maximizării profitului, acesta reprezentând adevăratul scop al dezvoltării durabile;
 modificarea tendinţelor de consum şi producţie; ƒ stabilirea creşterii demografice;
 distribuirea la nivelul întregii populaţii a beneficiilor dezvoltării economice;
 realizarea unei guvernări eficiente, adică dezvoltarea unui sistem politic care să asigure
respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor;
 compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural.
Transformarea structurală este procesul de deplasare a alocării resurselor către sistemele
cu productivitate ridicată astfel încât economia să poată susţine un standard de viaţă mai
ridicat pentru întreaga populaţie. Activitatea administrativă competentă, garantarea
 respectării legilor şi asigurarea accesului cetăţenilor la informaţiile de interes public
reprezintă aspecte legate de guvernarea eficientă. Necesitatea dezvoltării durabile
Necesitatea dezvoltării durabile a societăţii a fost evidenţiată încă din 1992 la Summit-ul
Pământului de la Rio de Janeiro şi s-a reiterat la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare
Durabilă de la Johannesburg în 2002.
Fără ocrotirea mediului nu se poate asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă
include protecţia mediului, în timp ce protecţia mediului condiţionează dezvoltarea durabilă.
Uniunea Europeană impune o nouă abordare a problemelor globale de mediu, legat de
efectele şi presiunea asupra mediului, a tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.
Conştientizând necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, este imperios
necesară protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului reprezentând singura posibilitate pentru
crearea şi menţinerea bunăstării atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare, acest
echilibru fiind factorul care poate şi trebuie să asigure dezvoltarea societăţii în ansamblul ei.
Acesta reprezintă problema cheie a dezvoltării durabile.
În ultimul secol, progresul economic şi tehnic a dus la neglijarea deteriorării sistemelor
şi resurselor naturale.
Economia globală este, însă, structurată acum pe resurse neregenerabile şi cu un
impact puternic asupra mediului înconjurător, depăşind capacitatea diferitelor ecosisteme.
Exemple în acest sens sunt următoarele:
- decimarea suprafeţelor de pădure,
- reducerea suprafeţei de teren agricol pe persoană, micşorarea surselor de apă potabilă,
creşterea temperaturii globale,
- topirea gheţarilor şi dispariţia unor specii animale şi vegetale.
Instrumentele pe care statul le utilizează pentru realizarea politicii de dezvoltare durabilă
sunt de natură: economică (taxe, facilităţi fiscale, permise negociabile de poluare), juridică
(regulamente, norme, legi), tehnică (stimularea cercetării-dezvoltării pentru promovarea
tehnologiilor curate, pentru economisirea energiei). Ca şi instrumente economice, pot fi
menţionate: instrumente fiscale; instrumente ale pieţei; instrumente financiare; sisteme de
impozitare. Astfel, prin eforturi interne şi cooperare internaţională, guvernele trebuie să
stabilească şi să protejeze limitele ambientale şi să stimuleze creativitatea corporaţiilor, în
vederea creării unei societăţi durabile şi moderne. Firmele vor trebui să anticipeze tranziţia
şi posibilităţile lor de a exploata oportunităţile investiţionale apărute. Organizaţiile nonprofit
vor trebui să conducă pe un drum ascendent atât guvernele, cât şi firmele, prin eforturi
susţinute, acţionând în calitate de votanţi, consumatori, donatori în scopuri caritabile, sau
proprietari de pământ şi resurse.
 Principalii factori care au impiedicat mult timp , in special pana la Actul Unic European
care a intrat in vigoare in anul1987, unei politicii effective de mediu la nivel European au
fost:
 Diferente semnificative intre standardele de mediu ale tarilor member:
 Limitele tratatelor si aplicarea principiului subsidaritatii care nu au permis
implicarea Comunitatii in gestionarea problemelor de mediu din tarile
membre,
 Posibilitatile reduse de impact asupra legislatiilor nationale a directivelor, ca
instrument legislativ predominant in acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea
votului unanim in adoptarea legislatiei de mediu,
 Lipsa unor studii privind problemele de mediu si impactul pe termen lung al
degradarii mediului si al utilizarii intensive a resurselor si al reducerii
biodiversitatii,
 Opozitia clasica intre obiectivele economice si cele de mediu,
 Costurile ridicate ale aplicarii unei politici de mediu, ecotehnologiile,
agricultura extensive de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele
dintre tarile membre nu pot sa le suporte,
 Nivelul scazut al rezultatelor in domeniul cercetarii de mediu si al dezvoltarii
ecotehnologiilor.