ÎNOT ŞI HIDROKINETOTERAPIE

Obiectivele şi finalităţile practicării

înotului

 O primă finalitate ar fi asigurarea unei stări optime a sănătăţii

întregii populaţii, exprimată prin robustele şi vigoarea fizică,
prelungirea duratei vieţii active.
 Importanţa acestei activităţi în planul sănătăţii publice este
considerabila dacă ţinem seama de faptul că înotul contribuie,
în cel mai înalt grad la creşterea şi dezvoltarea fizică
armonioasă, la îmbunătăţirea funcţiilor vitale ale organismului.
 De asemenea, înotul sub forma lui analitică, are un rol activ în
prevenirea şi creşterea activităţilor corporale vicioase şi ale
deficienţelor fizice, mai ales în timpul perioadei de creştere,
 Menţinerea unui nivel ridicat de funcţionalitate optimă şi
adaptare la efortul fizic şi psihic specific înotului, indiferent de
vârstă şi sex, determină o stare de echilibru biologic, cu alte
cuvinte, aşa - numita homeostazie.
 Obiectivele şi finalităţile practicării
înotului

 A doua finalitate din care derivă o suită de alte obiective, vizează

formarea unei capacităţi fizice ridicate a omului, exprimată prin
dezvoltarea la un nivel superior a calităţilor motrice de bază (forţă,
viteză, rezistentă, îndemânare, mobilitate), care reprezintă suportul
formării măiestriei motrice.
 A treia finalitate se referă la latura psihicului uman, care este şi el
profund angajat în efortul fizic.
Calităţile psihice din sfera cognitivă (senzaţii, percepţii, reprezentări,
gândiri, imaginaţie), volitivă (curaj, spirit de iniţiativă, hotărâre,
perseverentă), afectivă (sentimente, emoţii şi estetică simţul ritmului
al armoniei, al coordonării mişcărilor, expresivitatea combinată cu
exactitatea actului motric tot mai rafinat), precum şi trăsăturile de
personalitate (caracter, aptitudine, conştiinţă)
 Influenfa apei asupra organismului

 Presiunea hidrostatică - corpul scufundat în apă, suportă pe

toată suprafaţa de contact cu apa, o presiune mecanică
hidrostatică. Valoarea acestei presiuni este de 0,1 atm. la
adâncimea de 1 m. Toracele suportă în permanenţă o
presiune de aproximativ 30 Kg./ forţă, acest lucru având
implicaţii asupra funcţiei respiratorii.
 Termoliza - temperatura apei este mai mică decât
temperatura corpului omenesc, ceea ce produce termoliza.
Conductibilitatea termică a apei este de patru ori mai mare
decât cea a aerului. La o temperatură a apei de aproximativ
30 gr.C. într-un timp de 4 minute, se pierd aproximativ
50K/cal, iar în aceleaşi condiţii de temperatura" dar în aer,
aceiaşi cantitate de K/cal se pierde într-o ora.
 Influenfa apei asupra organismului

Respiraţia - funcţia respiratorie este îngreunată de mai mulţi

factori cum ar fi:
 Presiunea hidrostatică care acţionează asupra toracelui
înotătorului, solicitând în mod deosebit atât contracţia muşchilor
respiratori care trebuie să depună un efort suplimentar de a
învinge această presiune superioară pentru a putea elimina
aerul din plămâni.
 Necoordonarea mişcării braţelor cu executarea respiraţiei, în
funcţie de procedeul folosit. Acest factor limitează posibilităţile
schimburilor gazoase, astfel inspiraţia este de scurtă durată, iar
expiraţia foarte activă.
 Un alt factor îl reprezintă tempoul şi frecvenţa mişcării braţelor
executată în cursă. Cu cât viteza de deplasare este mai mare,
cu atât timpul afectat respiraţiei este mai scurt.
 Influenfa apei asupra organismului

Excreţia
 In timpul efortului pe care îl face înotătorul, organismul nu are
posibilitatea să se detoxice prin transpiraţie, în consecinţă
această funcţie fiind preluată integral de rinichi.
 Solicitarea intensă a funcţiei renale se reflectă în acidificarea
urinei a cărui pH scade la valori de 4-5,2 g şi prin creşterea
cantităţii de albumină eliminată, aceasta atingând valori de
peste 50 mg la un litru.
 Influenfa apei asupra organismului

Circulaţia
 Circulaţia în timpul înotului se desfăşoară în condiţii favorizate, datorită
poziţiei orizontale a corpului în apă, datorită presiunii hidrostatice,
precum şi datorita contracţiilor ritmice ale muşchilor membrelor
superioare şi inferioare.
 Temperatura scăzută a apei şi conductibilitatea mai mare a acesteia,
creează condiţii nefavorabile, mai ales pentru circulaţia periferică.
 Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc datorită poziţiei orizontale a
înotătorului în apă. La începutul efortului, volumul sistolic creşte, iar pe
parcursul efortului, debitul cardiac creşte considerabil, ajungând până la
valori de 30 de litri pe minut, asta în funcţie de probă şi de individ.
 Volumul şi greutatea inimii cresc datorită fenomenului de hipertrofie de
adaptare. Săngele, de asemeni, prezintă modificări importante legate de
adaptarea la efort. Numărul hematiilor creşte în timpul efortului precum şi
ca efect tardiv, în repaus. Cantitatea de hemoglobina creste de la 15,5%
la 18,5%.
 Influenfa apei asupra organismului

Aparatul locomotor
 Faptul ca efortul se desfăşoară cu corpul în poziţie orizontală,
influenţează sistemul osteoarticular, favorizând creşterea
 Miscările pe care le execută înotătorul sunt lipsite de eforturi
musculare mari, contribuind la dezvoltarea fusiformă a
muculaturii, iar caracterul simetric al mişcărilor de înot exclude
instalarea unor deficiente ale coloanei vertebrale aşa cum se
întâmplă în cazul altor discipline.
 Influenfa apei asupra organismului

Metabolismul
 Procedeele de producere metabolică a energiei, devin eficiente
prin antrenament sistematic. Raţia alimentară a unui înotător
trebuie să se prezinte în următoarele proporţii:
 15-18%-proteine
 60-70% - glucide
 15-20%-lipide
 Nu trebuie neglijate vitaminele şi sărurile minerale deosebit de
importante în sustinerea efortului şi în procesele de refacere
după efort.
 Scurt istoric al înotului

 „Arta de a armoniza functiile aparatului respirator

cu miscari combinate, efectuate în mediul acvatic,
pentru a da corpului propulsie si un echilibru
continuu într-un ritm anumit” (definitia înotului).
 Înotul se confunda cu aparitia umanitatii - a fost
prezent în toate timpurile si la toate popoarele.
 Basoreliefurile, ilustratiile, desenele murale, vasele
ceramice, scrierile hieroglifice ramase prezinta oameni
înotând cu ajutorul burdufurilor, confectionate din
piele, imitând înotul animalelor.
 Scurt istoric al înotului

 Antichitate - a facut parte dintr-un sistem de educatie igienico-

sanitar, medical si militar, fiind apreciat de egipteni, indieni,
chinezi, greci, romani, care în acest sens au construit o
multime de bazine speciale.
 Societatea feudala - înotul urmeaza o linie descendenta, fiind
interzis populatiei sarace, la aceasta contribuind educatia
religioasa si evenimentele din societate.
 Renasterea, fenomen istoric complex, aduce conceptii noi
despre rolul educatiei corporale prin miscare si înot.
 Epoca moderna - englezii (1873) australienii (1858), americanii
(1877), francezii (1895) sunt cei care organizeaza primele
campionate de înot europene si mondiale.
 Ramurile natatiei

 Natatia cuprinde urmatoarele ramuri:

 înotul sportiv – introdus la J.O. moderne în anul 1896
 înotul sincron (artistic) – introdus din 1984
 jocul de polo pe apa – introdus din 1900
 sariturile în apa – introduse din 1904
 înotul aplicativ-utilitar
 înotul de mare fond
 Fiecare din ramurile natatiei prezinta regulamente separate, pe
baza carora îsi desfasoara activitatea competitionala.
 Probele înotului sportiv

 A – individual
 craul (liber): 50 m, 100 m, 200 m, 400 m, 800 m, 1500 m (masculin si
feminin);
 bras: 50 m, 100 m, 200 m (masculin si feminin);
 spate: 50 m, 100 m, 200 m (masculin si feminin);
 delfin: 50 m, 100 m, 200 m (masculin si feminin);
 mixt individual: 200 m, 400 m (masculin si feminin) în urmatoarea
ordine a procedeelor: delfin, spate, bras, craul (liber).
 B. Probele de stafeta
 Liber: 4×100 m, 4 ×200 m (masculin si feminin);
 Mixt: 4×100 m (masculin si feminin) în urmatoarea ordine a
procedeelor: spate, bras, delfin, craul (liber).
 Structurile de conducere ale natatiei

 Pe plan international, Federatia Internationala de Înot Amator

(F.I.N.A.), care a luat fiinta în anul 1908;
 Liga Europeana de natatie (L.E.N.), înfiintata în anul 1926;
 Federatia Româna de Natatie (F.R.N.), înfiintata în anul 1930;
 Federatia Româna de Natatie este afiliata la cele 2 organisme
internationale, F.I.N.A. si L.E.N., mentionate mai sus;
 Federatia Internationala de Salvare si Sporturi Utilitare (F.I.S.S)
fiinteaza din anul 1910 la Paris, având si un sistem
competitional.
 Tehnica înotului sportiv

Respiratia acvatica
 Comanda voluntara înlocuieste comanda automata a miscarilor
respiratorii.
 Dupa ce respiratia a fost învatata si modelul de executie a fost depozitat
în sistemul nervos central, controlul voluntar dispare treptat, respiratia
executându-se dupa un nou automatism dobândit.
 Inspiraţia acvatică - este mai rapida decât pe uscat, se efectueaza pe
gura si este specifica înotului sportiv.
 Expiraţia acvatică se executa cu intensitate progresiva,aerul fiind
expulzat pe gura si nas.
 Prin apnee aerul este mentinut în plamâni, toracele fiind blocat, mai ales
în probele rapide, când respiratia se efectueaza la mai multe cicluri de
brate. Ea poate fi mai lunga sau mai scurta, în functie de procedeul de
înot aplicat.
 Elemente tehnice de bază

Pluta pe piept (decubit ventral)

 corpul se afla în pozitie orizontala pe apa,fata spre apa, bratele întinse
înainte încadreaza capul, picioarele sunt usor apropiate si întinse, cu
vârfurile orientate spre interior.
 Înotatorul nu respira.
Greseli frecvente: orice înclinare a corpului în apa înainte sau înapoi, are ca
rezultat scufundarea; respiratia efectuata gresit.
Pluta pe spate (decubit dorsal)
 corpul este în pozitie orizontala cu fata în sus, barbia în piept, bratele
întinse în continuarea corpului, încadrând capul, picioarele sunt întinse,
apropiate sau usor departate.
Greseli frecvente: pozitia corpului în echer; picioarele si bratele îndoite;
inspiratie insuficienta
 Elemente tehnice de bază

Pluta verticală – sau calcarea apei, în acest caz corpul este în

pozitie verticala în apa, cu umerii usor trasi în fata, bratele
sprijinindu-se pe apa, coatele fiind usor îndoite, picioarele
departate si îndoite din genunchi si se calca apa spre în afara
alternativ.
Greseli frecvente: corpul înclinat spre spate în extensie;
picioarele întinse si apropiate; bratele lipite de corp; respiratie
gresita.

Alunecarea pe piept şi pe spate – din pozitia ghemuit cu talpile

la marginea bazinului, cu bratele întinse, se executa împingeri
de la perete pe piept sau pe spate.
Greseli frecvente: ridicarea sau coborârea capului; picioarele
departate sau asimetrice, mult sub nivelul apei; bratele îndoite.
 Tehnica procedeului de înot craul
(liber)

 Este cel mai rapid si spectaculos procedeu.

 El a fost demonstrat în 'premieră' în 1893 de copilul înotător,
australian Alik Wichmann, care, la numai 12 ani, imitând
mişcările alternativ‑continuue ale picioarelor, observate la
înotătorii băştinaşi din Ins. Rubiana, Arh. Solomon, a reuşit să
parcurgă 66,66m în... 44,o sec. (ceea ce reprezenta o
performanţă bună pentru sec. 19... - 1893);
 Alik era foarte talentat, dacă ar fi participat, peste trei ani, la
primele JO Athena 1896, cu certitudine l‑ar fi întrecut pe Alfred
Hajos Gutmann (Ungaria) care a reuşit cu 1.22,0 la 100 m liber
să devină primul campion olimpic autentic la înot....
 bratul drept initiaza apucarea apei spre in afara din drumul
acvatic;
 braţul stâng finalizează împingerea din drumul acvatic si iniţiază
drumul aerian prin ridicarea umărului si cotului peste suprafaţa
apei;
 piciorul drept este in faza ascendenta;
 piciorul stâng este in faza descendenta;
 capul in apa cu privirea spre înainte.
 bratul drept executa apucarea apei spre inauntru, avand cotul
intr-o pozitie mai inalta decat nivelul palmei;
 bratul stang executa drumul aerian avand cotul inalt, flexia
cotului fiind la valoarea maxima in dreptul umarului;
 piciorul drept finalizeaza faza ascendenta;
 piciorul stang finalizeaza faza descendenta;
 capul in apa cu privirea spre inainte.
 bratul drept executa apucarea apei spre inauntru, mentinand
cotul intr-o pozitie mai inalta decat palma;
 bratul stang executa drumul aerian avand articulatia cotului
flexata (100°-120s la fondisti, 120s -150s la sprinteri);
 piciorul drept initiaza faza descendenta;
 piciorul stang initiaza faza ascendenta;
 capul in apa cu privirea spre inainte.
 bratul drept executa impingerea din drumul acvatic, avand cotul
in flexie pe aceeasi axa cu umarul;
 bratul stang executa intrarea bratului in apa;
 piciorul drept este in faza descendenta;
 piciorul stang este in faza ascendenta;
 capul in apa cu privirea spre inainte.
 bratul drept executa impingerea din drumul acvatic, avand cotul
in dreptul abdomenului;
 bratul stang initiaza apucarea apei prin miscarea spre in afara
din drumul acvatic;
 piciorul drept este in faza descendenta;
 piciorul stang este in faza ascendenta;
 capul initiaza miscarea de respiratie prin rasucirea capului spre
dreapta si aplecarea lui pe bratul stang;
 Se executa expirarea aerului in apa.
 bratul drept finalizeaza impingerea din drumul acvatic;
 bratul stang initiaza miscarea spre inauntru a apucarii apei din
drumul acvatic;
 piciorul drept finalizeaza faza descendenta;
 piciorul stang finalizeaza faza ascendenta;
 se executa respiratia laterala prin rasucirea capului spre
dreapta.
 Greşeli în mişcarea braţelor

 drumul aerian cu bratele întinse – exclude alunecarea;

 drumul bratului încrucisat la umarul opus – creeaza oscilatii
mari;
 vâslirea departe de linia mediana a corpului – tractiune
ineficace;
 rasucirea accentuata a corpului – frâneaza alunecarea;
 pozitia corpului pe apa mult prea ridicata, sau mult prea
scufundata – provoaca ineficienta tractiunii si împingerii.
 Greşeli în mişcarea picioarelor

 bataia executata numai din genunchi – înotatorul sta pe loc sau

merge înapoi;
 pedalatul exagerat – frâneaza înaintarea;
 bataia unui picior pe verticala, celalalt lateral – deregleaza
coordonarea;
 ruperile de ritm – întrerup coordonarea;
 amplitudinea prea mare sau prea mica în executie – frâneaza,
pierzându-se secunde importante.
 Coordonarea miscarilor de brate, picioare, respiratie – La un ciclu
de brate se pot executa 2,4,6 batai de picioare si o respiratie.
 Tehnica procedeului de înot bras

 Miscarile la acest procedeu sunt ciclice, simetrice si simultane,

executate numai pe sub apa.
 Este cel mai cunoscut procedeu.
 În tehnica acestui procedeu exista doua tendinte:
 Procedeul bras modern cu imitarea pozitiei pe apa ca la procedeul de
înot delfin (fluture), care implica ridicarea umerilor în sus si înainte, în
timpul miscarii spre înauntru a bratelor, capul fiind mult deasupra apei.
Vâslirile de brate sunt circular eliptice, efectuate în sprijinul „proiectarii”
trunchiului spre înainte, respectând cerinta de a împinge volume mai
mari de apa pe distante scurte.
 Stilul clasic american, traditional, care se caracterizeaza printr-o pozitie
orizontala pe apa a capului, bazinul mentinându-se la suprafata apei,
sau aproape de aceasta, umerii fiind în apa pe parcursul întregului
ciclu de vâslit.
 Papirusul
  pe care a fost reprodusă această veritabilă
chinogramă are o vechime de cca 5000 de ani şi indică interesul
egiptenilor pentru practicarea înotului. 
 Tehnica procedeului de înot bras

  Brasul mai este evocat şi de istoricul grec Tucidide (460-395

î.e.n.) care descrie cum înotau soldaţii greci pe sub apă (‘ca
nişte broaşte’) pentru a ataca portul asediat al Siracuzei. 
 Totuşi, diferitele imagini care evocă practicarea înotului
(ornamente pe amfore, monede, etc.) nu ating gradul de
perfecţiune (în reprezentare a tehnicii) pe care îl remarcăm în
cazul egiptenilor, probabil că în cultura lor înotul se bucura de
mare preţuire.
  În 1817 generalul prusac Ernest von Pfuell a pus la punct
o tehnologie de învăţare a mişcărilor de Bras pe uscat, în
cazărmile soldaţilor sub conducerea unui personal mai puţin
calificat în învăţarea înotului. 
 Tehnica procedeului de înot bras

 Miscarea de brat - tractiunea bratelor prezinta forma unei inimi

întoarse, cu vârful în faza de alunecare, atunci când acestea
sunt întinse înainte.
 Fazele miscarii de brate sunt:
 Activa cu cele doua momente: prinderea apei si tractiunea;
împingerea lipseste, ea fiind preluata de momentul activ al
miscarii de picioare;
 Pasiva: se executa pe momentul întinderii bratelor înainte,
favorizând alunecarea.
 Tehnica procedeului
de înot bras

 Faza activă începe când bratele se îndeparteaza lateral unul

fata de celalalt, la o adâncime de 15-20 cm sub apa, pâna în
dreptul umerilor, având palmele orientate în afara si înapoi, în
forma de cupa.
 Apucarea apei este facuta prin înclinarea palmelor usor în jos si
prin schimbarea directiei mâinilor, dinspre în afara spre în jos.
 Tehnica procedeului
de înot bras

 Faza de tracţiune - bratele încep sa se flexeze,

coatele se strâng la piept, moment în care capul si
umerii se vor ridica în sus si înainte pentru a respira.
Miscarea mâinilor în sus coboara bazinul, iar gambele
încep sa se flexeze.
 Tehnica procedeului
de înot bras

 Faza pasivă: mâinile se apropie una de cealalta, se

întrerupe presiunea asupra apei.
 Tehnica
procedeului de înot
bras

 Impulsul actiunii ducându-le la suprafata, capul si umerii revin la

pozitia orizontala pe apa.
 bratele executa faza de revenire spre inainte;
 capul intra in apa cu barbia in piept, intre nivelul bratelor;
 picioarele initiaza faza propulsiva prin departarea lor la nivelul
latimii umerilor, realizeaza flexia genunchilor simultan cu o
usoara flexie a soldurilor.
 în momentul maxim de flexie, picioarele sunt in eversie
(miscare complexa - flexie, pronatie, abductie);
 Tehnica
procedeului de înot
bras

 bratele sunt intinse inainte, valorificand alunecarea pe

apa;
 capul situat intre brate;
 picioarele finalizeaza actiunea propulsiva, picioarele
sunt extinse si adduse.
 Greşeli în mişcarea braţelor

 vâslirea mult prea în lateral (mângâierea apei);

 vâslirea ca si la înotul popular (câineasca);
 vâslirea cu coatele în pozitie ridicata;
 îndoirea coatelor departe de corp;
 ducerea bratelor spre înainte, departate între ele, si
cu coatele îndoite
 Greşeli în mişcarea picioarelor

 împingerea apei cu laba piciorului întinsa, în loc de

 împingere cu talpa;
 asimetria miscarilor de picioare;
 flexia accentuata a coapsei pe abdomen;
 mentinerea labelor picioarelor spere interior;
 departarea exagerata a labelor picioarelor lateral.
 Tehnica procedeului de înot spate

 La apariţia sa ca procedeu, era sub alfa formă, iar englezii au

folosit expresia back crawl, care se traduce prin craul pe spate.
Astăzi, procedeul poartă denumirea spate.
 Modalitatea de a înota pe spate este binecunoscută din cele
mai vechi timpuri, prima referire în acest sens datând din anul
1538, în lucrarea profesorului Nicolas Wynman, intitulată
"Colymbetes sive de arti natandi “.
 Pedagogul german Guts-Muts, în lucrarea "Gimnastica pentru
tineret", aprecia valoarea înotului spate, folosit mai ales în
tehnicile de salvare de la înec.
 Procedeul spate s-a dezvoltai în paralel cu procedeul bras, fiind
cunoscut iniţial ca procedeul bras răsturnat.
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1. braţul stâng iniţiază apucarea apei din drumul acvatic,

având palma orientata  spre fundul bazinului;
2. braţul drept finalizează împingerea din drumul acvatic
cu palma în poziţie de pronaţie şi iniţiază drumul
3. piciorul stâng iniţiază faza ascendenta, fiind în faza
flexiei maxime;
4. piciorul drept iniţiază faza descendenta.
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1.braţul stâng finalizează apucarea apei şi iniţiază

mişcarea de împingere din drumul acvatic prin
răsucirea palmei spre înapoi;
2. braţul drept finalizează împingerea din drumul acvatic
si iniţiază drumul aerian;
3. piciorul stâng executa faza ascendenta;
4. piciorul drept executa faza descendent
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1.braţul stâng iniţiază tracţiunea apei din drumul acvatic,

prin flexia articulaţiei cotului;
2. braţul drept iniţiază drumul aerian;
3. piciorul stâng iniţiază faza descendenta;
4. piciorul drept iniţiază faza ascendenta;
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1. braţul stâng executa tracţiunea apei din drumul

acvatic, prin îndoirea din articulaţia cotului (90°), cotul
este pe aceeaşi axa cu umărul, palma orientata spre
înapoi iar degetele orientate spre suprafaţa apei;
2. braţul drept executa drumul aerian;
3. piciorul stâng iniţiaza faza descendenta;
4. piciorul drept executa faza ascendenta;
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1.braţul stâng executa tracţiunea apei din drumul

acvatic, prin extensie din articulaţia cotului, palma
executa extensie pentru a menţine sprijinul apei;
2.braţul drept executa drumul aerian, fiind în poziţie
verticala;
3. piciorul stâng finalizează faza descendent;
4. piciorul drept finalizează faza ascendenta;
 Tehnica
procedeului de
înot spate

1.braţul stâng finalizează împingerea din drumul acvatic;

2. braţul drept iniţiază intrarea braţului în apa;
3. piciorul stâng iniţiază faza ascendenta;
4. piciorul drept executa faza descendenta;
 Greşeli în mişcarea picioarelor
a) în faza ascendentă:
 hiperflexia genunchiului - gamba este coborâtă aproape Ia verticală,
determinând o creştere a rezistenţei de formă, prin deranjarea curenţilor
paraleli adiţionali;
 flexia gambei - limitează suprafaţa de presiune a apei;
 flexia exagerată a şoldului - genunchiul iese din apă; se realizează mişcări de
pedalare prin apă, împiedicând astfel înaintarea.
b) în faza descendentă:
 menţinerea gleznei în extensie - şoldurile şi trunchiul sunt ridicate prin contra-
forţă reprezentând un element negativ pentru aliniamentul orizontal;
c) mişcarea în ansamblu:
 mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
 acţiuni iniţiate din genunchi - se depărtează gambele în plan sagital, iar
eficienţa lucrului scade simţitor;
 menţinerea genunchilor în extensie - este încordată inutil musculatura
membrelor inferioare.
 Greşeli în mişcarea braţelor

a) la intrarea braţului:
 pătrunderea braţului în apă în exterior sau în interior, peste linia mediană a
corpului, modifica aliniamentul lateral şi determină o înaintare şerpuită, prin
deplasarea bazinului şi a picioarelor în lateral;
 trântirea braţului pe apă - scade viteza de înaintare aproape la jumătate şi
creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor;
 introducerea braţului cu cotul în flexie - creşte rezistenţa la înaintare şi
scurtează lungimea tracţiunii.
b) la vâslire:
 relaxarea articulaţiei pumnului - mâna nu exercită presiuni pe apă, fiind în
uşoară extensie;
 coborârea cotului — antebraţul şi palma nu vâslesc. Cotul coborât este cea
mai mare greşeală mecanică. Ea provoacă dureri cronice ale
umărului. Acestea sunt determinate de frecarea capului proxim al
humerusului pe tendonul supraspinosului şi biceosului, dar şi pe ligamentul
coracromial (Kenedy, 1978);
 Greşeli în mişcarea braţelor
 vâslirea cu cotul extins pe un traseu semicircular - modifică aliniamentul
orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborârea corpului;
 scoaterea braţului prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în
compensaţie, creşte ritmul mişcărilor;
 orientarea târzie a palmei spre fondul piscinei la finalul împingerii -
generează o scufundare pronunţată a corpului;

c) pe drumul aerian:
 scoaterea mai întâi a degetului mic din apă - mişcarea este restrictivă şi
obositoare;
 revenirea executată cu deplasarea braţului prin lateral, aproape de
suprafaţa apei - mişcarea este grea şi nu permite trecerea umărului peste
apă; aliniamentul lateral este deranjat prin scoaterea şoldurilor şi a
picioarelor de pe linia de înaintare;
 menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei, fără rotarea corpului în ax -
mâna este scoasă înaintea umărului şi corpul se scufundă.
 Tehnica procedeului de înot fluture

 Denumirea procedeului fluture sau delfin este dată datorită mişcărilor

fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mişcări asemănătoare loviturilor de
coadă;
 In anul 1935, Jack Sieg, student la Universitatea din lowa (S.U.A.),
demonstrează pentru prima dată acest procedeu, folosind mişcări de
picioare specific procedeului bras, iar procedeul nu a fost omologat;
 Totuşi, la J.O. din anul 1948 care sau desfăşurat la Londra, şi peste patru
ani 1952 care sau desfăşurat la Stockholm, se înoată fluture cu mişcare de
picioare specific procedeului bras;
 In anul 1953 F.I.N.A. omologhează prin regulament tehnica acestui
procedeu, într-o formă apropiată de cea practicata în zilele noastre;
 Primul înotător de fluture a fost maghiarul Tumpek, recordman mondial, care
a executat cu picioarele, lovituri delfin, deoarece era infirm, lipsindu-i laba
unui picior;
 La următoarea Olimpiadă, care s-a desfăşurat în anul 1956 la Melbourne,
toţi participanţii au înotat procedeul fluture care se înoată şi în zilele noastre.
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1. braţele pătrund uşor în lateral, cu coatele în uşoară

flexie;
2. capul pătrunde între braţe cu bărbia în piept;
3. bazinul este orientat în sus şi înainte către suprafaţa
apei;
4. picioarele finalizează faza descendenta(prima bătaie).
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1.braţele iniţiază tracţiunea prin flexia progresivă a

articulaţiei pumnului şi cotului;
2. capul sparge suprafaţa apei;
3. bazinul coboară sub nivelul apei;
4. picioarele iniţiază faza ascendenta (pregătitoare)
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1.braţele efectuează tracţiunea având mâinile şi coatele

pe aceeaşi axa cu umerii;
2. capul continua traiectoria ascendenta;
3. bazinul continua traiectoria ascendenta;
4. picioarele iniţiază faza descendenta, având tălpile
deasupra apei.
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1.braţele efectuează tracţiunea având coatele la nivelul

abdomenului;
2. capul continuă traiectoria ascendentă;
3. bazinul continuă traiectoria ascendentă;
3. picioarele efectuează faza descendentă.
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1. braţele finalizează tracţiunea având palmele apropiate

de şolduri;
2. capul este deasupra apei, în punctul maxim de
ascendenţă; se execută respiraţia;
3. bazinul continuă traiectoria ascendentă;
4. picioarele finalizează faza descendenta - a doua
bătaie.
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1. braţele efectuează drumul aerian, având umerii într-o

poziţie înaltă;
2. capul iniţiază mişcarea de intrare în apă;
3. bazinul iniţiază faza ascendentă;
4. picioarele iniţiază faza ascendentă (pregătitoare).
 Tehnica
procedeului de
înot fluture

1.braţele finalizează drumul aerian, şi iniţiază intrarea

braţelor în apa;
2. capul intră în apă înaintea braţelor cu bărbia în piept;
3. bazinul se ridică spre suprafaţa apei;
4. picioarele finalizează faza ascendenta -(pregătitoare).
 Greşeli în mişcarea picioarelor

a) în faza descendentă:
• flexie în articulaţiile gleznelor - limitează suprafaţa de presiune pe apă ;
• flexie exagerată a şoldurilor - coapsele se deplasează spre verticală,
determinând creşterea rezistenţei la înaintare;
b) în faza ascendentă:
• flexia genunchilor - gambele sunt scoase din apă, lovitura descendentă
consecutivă fiind realizată parţial în aer, deasupra apei, fără-eficienţă;
• neexercitarea unei presiuni optime în articulaţiile genunchilor - duce la
ineficienţa loviri.
c) pe mişcarea în ansamblu:
• executarea bătăii "biciuite" a picioarelor la o adâncime prea mare;
• mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;
• acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor;
• menţinerea genunchilor în extensie - determină solicitarea inutilă a
membrelor inferioare.
 Greşeli în mişcarea braţelor
a) la intrarea braţului:
 pătrunderea braţelor în apă mult în exterior - reduce viteza de deplasare şi
alunecarea;
 neexecutarea extensiei braţelor din articulaţia cotului după intrarea braţelor în apă -
produce o contra-forţă şi scurtează tracţiunea:
 pleznirea braţelor pe apă - creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor,
determinând dragarea unei cantităţi inutile de apă;
b) la vâslire:
 relaxarea articulaţiilor mâinilor - scade presiunea exercitata pe apă;
 coborârea cotului - ineficienţa vâslirii;
 menţinerea cotului extins pe durata tracţiunii - determină înălţarea exagerată a
corpului peste apă;
 scoaterea braţelor prea devreme din apă - scurtează împingerea şi, în compensaţie
măreşte ritmul mişcărilor;
c) pe drumul aerian
 revenirea braţelor spre înainte, extinse din articulaţia coatelor - corpul este foarte
scufundat.
 Hidrokinetoterapia

 Hidorokinetoterapia este gimnastica medicala in apa pentru

tratarea diverselor afectiuni ale sistemului muscular, articular
sau osos. 
 Hidrokinetoterapia reprezinta baza recuperarii medicale, una
din principalele forme de refacere a functiilor diminuate in urma
unor afectiuni sau traumatisme.
 Recuperarea medicala in apa inseamna mai mult decat un
tratament -In timpul orelor de hidrokinetoterapie, se creeaza o
legatura intre instructor si cursant, legatura ce faciliteaza si
grabeste vindecarea si perfectionarea starii generale a
cursantului.
 Hidrokinetoterapia

 Hidrokinetoterapia/hidrogimnastica reprezintă un ansamblu

de exerciţii fizice executate în imersie (corpul scufundat parţial
în apă) în scopul reeducării unor deficienţe fiziologice, motrice,
atitudinale/posturale, etc., prevalându-se de beneficiile unor
factori mecanici, fizici (mai ales cei termici) şi chimici.
 Exerciţiul fizic executat în condiţii de apă obişnuită (bazin de
înot, lac, râu, etc.), în scop de reeducare, poartă denumirea de
hidrokinetoterapie; acelaşi exerciţiu însă, utilizat în apă de
mare sau ape minerale capătă forma specială de
kinetobalneoterapie.
 Talasoterapia reprezintă o altă formă de manifestare a
hidrogimnasticii, aceasta constând în utilizarea apei de mare
şi a climatului marin, în egală măsură, în scop terapeutic.
 Hidrokinetoterapia

 De-a lungul timpului, hidrogimnastica a cunoscut o multitudine

de forme de manifestare:
 gimnastica convenţională în mediu acvatic, ce constă în
executarea unor mişcări simple, accesibile oricărei persoane;
 aqua-power-training ce constă în execuatrea unor exerciţii în
apă utilizând unele obiecte sau greutăţi;
 aquarobic (gimnastică pe muzică, efectuată în apă);
 aqua jogging ce constă în alergarea prin apă, cu atingerea
fundului bazinului, toate acestea putându-se realiza/utiliza,
funcţie de condiţiile materiale dar mai ales, funcţie de afecţiunile
fiecărui subiect/pacient.
 Hidrokinetoterapia

 Recuperarea medicala in apa le poate fi de folos atat celor

cu afecţiuni ale aparatului locomotor, cat si celor cu alte deficiențe
fizice si nu numai.
 Este recomandata si persoanelor cu probleme respiratorii, boli
neurologice, cardiovasculare sau reumatice, precum si in cazuri
de obezitate.
 Apa poate sustine 90% din greutatea corpului, facand din inot o
forma de exercitiu fizic perfecta pentru oamenii ce sufera de dureri
cronice sau dizabilitati.
 Recuperarea medicala acvatica, odata cu caracterul benefic evident,
face parte si din programele de mentinere a sanatatii.
 Efortul muscular necesar pentru executarea miscarilor este mult mai
redus, iar bolnavii pot sa execute miscari mai ample si mai complexe.
 Hidrokinetoterapia
 Programele de Hidrokinetoterapie sunt concepute
individual pentru fiecare, in conformitate cu diagnosticul
medical dat de catre medicul specialist.
 Hidrokinetoterapia este adresata tuturor categoriilor de
varsta (de la adolescenti pana la varstnici) si este utilizata
pentru cresterea mobilitătii articulare si cresterea rezistentei
musculare.
 Obligatoriu, la prima sedinta, sau inainte de inceperea sedintei
de hidrokinetoterapie cursantul trebuie sa aduca de la medicul
specialist o scrisoare medicala cu diagnosticul complet in care
sa se precizeze deficienta fizica sau deficientele fizice care
trebuiesc tratate pentru intocmirea programului de recuperare
medicala individualizat si pentru intocmirea fisei de evaluare.
 Hidrokinetoterapia

 Practicate în cunoştinţă de cauză, în mod regulat şi programat, în

conformitate cu gardul de degradare postraumatică şi nu numai,
exerciţiul fizic specific/asociat hidrokinetoterapiei concură/ajută la
corectarea unor deficienţe fizice de diferite etimologii, reducând
într-o măsură considerabilă, unele deficienţe motorii.
 Caracterul analitic al exerciţiilor din gimnastica de bază oferă
posibilităţi multiple şi eficiente de acţionare selectivă asupra unor
segmente sau regiuni ale corpului în apă, funcţie de obiectivele
urmărite;
 Beneficiile practicării cu regularitate a înotului sportiv dar şi a celui
terapeutic se răsfrâng, prin efectele benefice, şi asupra calităţilor
psihomotrice şi psihice cum ar fi curajul, perseverenţa, dârzenia,
voinţa, stăpânirea şi încrederea în sine, etc.
 Hidrokinetoterapia

 Utilizarea în scop terapeutic, a exerciţiilor fizice în apă, au un

conţinut specializat de reeducare funcţională, corectarea
deficienţelor fizice, refacerea volumului şi propietăţilor aparatului
muscular, redarea mobilităţii normale în articulaţiile cu mişcări
reduse, tonifierea în condiţii de scurtare a grupelor musculare;
 Pentru atingerea obiectivelor stabilite, în mediul acvatic se vor
folosi ca mijloace de acţionare: poziţii şi exerciţii statice dar şi
dinamice, preluate din gimnastica de bază, adaptate la scopul
urmărit/prestabilit, afecţiune şi particularităţile fiecărui pacient în
parte;
 Exerciţiile fizice utilizate în înotul terapeutic dar şi înotul sportiv ca
atare, oferă tuturor practicanţilor posibilităţi multiple de relaxare şi
refacere după un travaliu fizic, psihic şi professional excesiv.
 Hidrokinetoterapia

 Execuţia unor mişcări-exerciţii fizice în condiţii de imerise, neobişnuite,

ajută la dezvoltarea conduitei locomotorii a întregului organism dar şi
segmentar, dezvoltă coordonarea şi orientarea în spaţiu, având astfel un
impact major şi asupra sferei psihice a individului, însă impactul cel mai
elocvent asupra organismului uman este acela de recuperare a unor
funcţiuni, segmente, sisteme şi organe, degradate/distruse ca urmare a
unor accidentări şi asigurare a condiţiilor de reluare a activităţilor de zi cu
zi, în parametri optimi.
 Practicat în mediu acvatic, exerciţiul fizic asociat înotului terapeutic,
influenţează şi asigură în mod semnificativ, dezvoltarea tuturor funcţiilor
organismului, cu precădere cele ale sistemului respirator, cardiovascular
şi locomotor, activând, întreţinând şi ameliorând marile funcţii vitale,
influenţează creşterea şi dezvoltarea armonioasă prin crearea,
corectarea şi menţinerea unei ţinute posturale corecte şi frumoase.
 Obiectivele generale ale
hidrokinetoterapiei

 scurtarea muşchilor alungiţi şi alungirea celor scurtaţi;

 formarea atitudinilor corecte ale corpului;
 corectarea deficienţelor secundare, de tip compensator;
 refacerea capacităţii generale de mişcare;
 revenirea la normal a funcţiei segmentului afectat de deficienţă;
 stimularea psihică prin gimnastică respiratorie şi exerciţii
corectiveacvatice simple, care favorizează în general
desfăşurarea procesuluidereabilitare. 
 Caracteristicile hidrokinetoterapiei
 nu poate vindeca niciodată o deviaţie osoasă evolutivă;
 orice tratament HKT trebuie însoţit de corectarea poziţiei în
viaţa cotidiană (adaptarea mobilierului, a mesei de lucru, a
spătarului scaunului,etc.);
 pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-
alungul vieţii, pacientul trebuie să urmeze programul de exerciţii
specifice deficienţei sale;
 un rol important îl are HKT înaintea aplicării aparatelor
ortopedice, prin crearea indicilor de supleţe ai structurilor
musculo-ligamentare;
 în timpul purtării aparatelor ortopedice HKT se
întreţine troficitatea globală şi, în special, musculară, redusă de
imobilizare;
 Caracteristicile hidrokinetoterapiei

 pe timpul ortezării exerciţiile HKT tonifică musculatura;

 la eliminarea aparatului ortopedic HKT intervine în redresarea
posturală;
 post-operator, HKT accelerează integrarea socială prin simplul fapt că
pune în relaţie mai devreme pacientul cu alte persoane – este aplicată
înaintea terapiei terestre;
 HKT asigură şi menţinerea sau dezvoltarea capacităţii respiratorii,
care este, de obicei, redusă (de exemplu, în deviaţiile vertebrale
evolutive).
 Menţinerea unei stări psihice normale reprezintă condiţia esenţială
care face posibilă aplicarea programului kinetoterapeutic. Reuşita
acestuia depinde de posibilităţile şi de dorinţa de colaborare a
pacientului, pentru că fiecărui pacient i se cere să depună un efort pe
măsura capacităţii sale în cadrul programului de recuperare.
 Mijloacele folosite în hidrokinetoterapie

 specifice - din care fac parte exerciţiile corective;

 ajutătoare - din care fac parte gimnastica, unele jocuri, unele sporturi,
turismul, unele dansuri;
 asociate - din care fac parte factorii naturali de călire, odihnaactivă,
mecanoterapia, elongaţiile etc.
 Hidrokinetoterapia include exerciţii şi mobilizări executate cu corpul în
imersie, pacienţii beneficiind de acţiunea complexă a factorilor mecanici,
termici  şi chimici ai apei. Printre avantajele hidrokinetoterapiei amintim:
 temperatura apei sedează durerile;
 apa caldă relaxează musculatura;
 creşte complianţa ţesutului conjunctiv, făcându l elastic,extensibil;
 permite o mobilitate articulară mai bună;
 facilitează mişcările când se execută de jos în sus, iar de sus în jos se
creează o contra-rezistenţă ce trebuie învinsă
 Factorii de influenţă ai execuţiilor acvatice

 Principiul lui Arhimede guvernează plutirea acvatică.

 Conform acestuia''un corp scufundat în apă este împins de jos în sus cu o
forţă egală cu greutatea volumului de apă dislocat de acel corp''.
 Forţa ascensională este rezultanta dintre forţa arhimedică şi greutatea
corpului. Există trei posibilităţi:
 forţa arhimedică mai mare decât greutatea corpului, situaţie în care corpul
urcă;
 forţa arhimedică mai mică decât greutatea corpului, când corpul coboară;
 forţa arhimedică egală cu greutatea corpului, care reprezintă condiţia
plutirii, între nivelul adâncimii maxime şi suprafaţa apei.
 Corpul va pluti, deoarece densitatea sa este direct proporţională cu
concentraţia apei. 
 În imersie totală (apă obişnuită), greutatea aparentă a corpului reprezintă
cu 8,8% mai puţin din cea reală, iar în imersie parţială a unui membru
greutatea reprezintă cu 3,5% mai puţin din cea reală.
 Factorii de influenţă ai execuţiilor acvatice

 În apele litorale, cu salinitate medie, greutatea aparentă a corpului,

variază astfel:
 în imersie totală până la baza gâtului devine 6-7% din valoarea  reală
 în imersie toracică până la jumătatea superioară a toracelui are o
valoare de 15-30%
 în imersie pelviană, până la pubis, reprezintă 50-80% greutatea
reală. 
 Astfel, dacă un subiect cu greutate de 70 de kilograme scufundat în
apă dulce va cântări 7,9 kilograme, în apă sărată acesta va cântări
numai 2,8 kilograme, fapt ce facilitează mişcările corpului. 
 Aparenta pierdere degreutate este în realitate forţa ascensională, ce
acţionează asupra corpului - aceasta înseamnă că pentru un pacient
scufundat în apă până la umeri se dislocă o cantitate de apă de 90%
din valoarea masei corpului sau prin forţa ascensională (efectul
portant este mai evident când se foloseşte apa de mare).
 A. Factorii mecanici

 Sunt reprezentaţi de:

 forţa ascensională;
 rezistenţa apei (mai poate fi vorba şi de mişcarea apei (valurile
naturale sau artificiale, curgerea);
 presiunea hidrostatică (poate fi şi presiune unilaterală (afuziuni,
turnări, duşuri), presiune generată de bule gazoase (aer, CO2,
O2 etc).
 Forţa ascensională

 Legat de forţa ascensională (rezultanta dintre forţa arhimedică

şi greutatea corpului, care determină scăderea aparentă a
greutăţii corpului), menţionăm că oferă avantajul mobilizării
articulaţiilor care nu pot sau nu au voie să se mişte pe uscat - al
brancarde sau scaune cu rotile sunt necesare în realizarea
deplasării.
 Ca de exemplu după intervenţii chirurgicale articulare-
osteotomii, sinovectomii-proteze articulare, anchiloze, artrite,
etc.
 Deasemenea, asigură sporirea interesului şi motivarea pacientu
-lui, care constată posibilitatea executării unor serii de gesturi
irealizabile într-un alt mod.
 Rezistenţa apei
 Rezistenţa apei însoţeşte orice mişcare, ea fiind parte
integrantă afiecărui exerciţiu acvatic.
 Când mişcarea se produce de sus în jos
rezistenţa apei creşte, iar mişcarea este îngreunată. 
 Când se execută de jos în sus, mişcarea este facilitată.
 Cu cât viteza de execuţie este mai mare, cu atât creşte
rezistenţa prin frecare,
realizând o mobilizare cu rezistenţă, ce are drept consecinţe to
nifierea musculară, creşterea mobilităţii şi a stabilităţii articulare.
 Prin frecarea apei de segmentele care se deplasează se
realizează şi un real masaj, care poate fi amplificat prin
folosirea duşurilor  subacvatice (duşurile cu jet sunt indicate
în combaterea stresului sau în stimularea circulaţiei sângelui
pentru o perioadă mai lungă de timp.
 Rezistenţa apei

 Rezistenţa apei este rezultanta forţelor de frecare între
 corpulscufundat şi forţa ascensională a apei. Aceasta
depinde de:
 suprafaţa corpului;
 densitatea apei;
 viteza de execuţie;
 vâscozitatea apei
 Presiunea hidrostatică
 Presiunea hidrostatică este exercitată datorită greutăţii
straturilor superficiale de fluid.
 Caracteristici:
 creşte cu adâncimea;
 variază direct proporţional cu densitatea fluidului;
 într-un plan orizontal este aceeaşi în oricare punct al planului;
 acţionează într-un punct din fluid din toate direcţiile cu aceeaşi intensitate.
 Datorită acestui ultim aspect ea exercită asupra tegumentelor o adevărată
presoterapie, favorizând resorbţia edemelor, creşterea întoarcerii
venoase şi secundar a debitului cardiac.
 Este recomandată cu prudenţă pacienţilor cu insuficienţă cardiacă.
 Creşterea numărului exerciţiilor şi a intensităţii lor va fi realizată sub strictă
supraveghere.
 Presiunea hidrostatică

 Presiunea hidrostatică scade circumferinţa toracelui cu 1-2

până la 4-6cm şi circumferinţa abdominală cu 2,5-7 cm, ceea
ce determină creşterea presiunii intrapulmonare şi
intraabdominale.
 La extremităţi are loc o micşorare volumului, mai ales la nivelul
segmentelor inferioare (până la 3,5%). 
 Asupra coloanei vertebrale presiunea este mare atunci
 când folosim un cordon prins de talie.
 Acestuia i se ataşează greutăţi, care vor trage în jos
segmentele inferioare, iar sub axile se fixează colaci gonflabili,
ce asigură menţinerea corpului la suprafaţă.
 Factorul termic

 Excitantul rece determină în prima fază o vasoconstricţie (bruscă

înprimul minut şi mai lentă în următoarele 2), urmată de vasodilataţie, iar
în faza a III-a de o stagnare sangvină, cu cianozarea tegumentelor.
 Excitantul cald  determină o hiperemie activă şi o creştere a
debituluisangvin prin mecanism local şi reflex.
 Procedurile fierbinţi (40°C) determină iniţial reacţii paradoxale de vaso-
constricţie, prin contracţia musculaturii netede a vaselor. 
 Teritoriile coronarian, renal, cerebral şi bronşic răspund consensual la
aplicările termice generale.
 Căldura are un efect vagoton, pe când recele are un efect simpaticoton.
 Recele aplicat local, deasupra cordului are un efect bradicardizant, iar o
baie generală la 25° C determină o respiraţie profundă şi creşterea
volumului respirator.
 Factorul termic
 În afecţiunile neurovegetative se recomandă ca apa săfie la o temperatură
neutră, de indiferenţă - temperatura ce nu dă nicisenzaţie de cald, nici de
frig are 34 - 35° C. 
 Acţiunea fiziologică a termalităţii apei determină: vasodilataţie
periferică,vasoconstricţie a capsulelor sinovilae, acţiune antispastică şi
analgetică.
 Căldura produce şi scăderea tonusului muscular (a contracturii,retracţiei).
 Astfel, creşte complianţa ţesuturilor moi, iar mobilizarea se poaterealiza
mai uşor decât în aer.
 Efectele obţinute sunt dependente de temperatura apei. 
 Se recomandă ca ea sa fie folosită la temperatura de indiferenţă (de
confort),care este de 34º-35º în apa dulce.
 Căldura de conducţie şi suprafaţa mare acorpului (1,5-
2 m²), bogat inervată, permite efectuarea unor schimburi termice foarte
rapide.
 Factorul termic

 Temperatura apei are o valoare de indiferenţă (de confort) 34-

35º C numai pentru subiecţii cu masă musculară scăzută. Masa
musculară normală scade temperatura apei va scădea cu 1-
2º C, deoarece activitatea musculară este generatoare de
căldură.
 În funcţie de această temperatură de indiferenţă in literatura de
specialitate se descriu:
 Baza materială
 Hidrokinetoterapia se practică sub forma unor programe de exerciţii
corective desfăşurate în unităţi acvatice situate în spitale, sanatorii,
staţiunisau în locaţii private special amenajate. Unităţile acvatice pot fi:
 bazine cu apă încălzită sau termală; 
 căzi de baie obişnuite sau special construite, 
 bazine situate în aer liber, în care apa are calităţile necesare unui tratament
corectiv,piscine subterane termale, etc..
 Temperatura apei din bazinele pentru hidrokinetoterapie are între 30 -38°C.
 Gradul ridicat de conductibilitate termică al apei, de circa trei ori mai mare
decât al aerului la aceeaşi temperatură, o recomandă pentru multiple
posibilităţi de folosire în recuperare şi tratament acvatic. 
 Apa folosită în bazinele de tratament hidrokinetoterapeutic trebuie
să îndeplinească anumite proprietăţi de natură fizică şi chimică.
 Proprietăţile apei utilizate pentru
recuperare

 Proprietăţile fizice ale apei  folosită în HKT sunt:

 să aibă miros de natură anorganică, minerală, cum este cazul
sărurilor minerale sau al clorului;
 doar în funcţie de substanţele dizolvate în apă şi a particulelor aflate în
suspensie, are culoare, miros şi gust;
 orice gust aparte al apei trebuie explicat prin prezenţa unui surplus de
săruri minerale sau al altor elemente chimice cunoscute de către
hidroterapeut.
 Proprietăţile chimice ale apei  folosită în hidrokinetoterapie sunt:
 poate avea oxigen în plus dizolvat;
 poate avea elemente minerale dizolvate (Ca, Fe, Mg, etc.);
 poate fi sulfuroasă sau cloro-sodică;
 nu poate avea substanţe organice vii sau în descompunere-microorganisme
sau amoniac, nitriţi, nitraţi, etc..
 Igiena bazinului de recuperare
 Privind organizarea se impun:
 suprafaţa apei va fi de circa 1 m-2 m pentru fiecare pacient;
 adâncimea apei poate fi variabilă, dar nu peste 1,80 m;
 pe marginea bazinului trebuie plasaţi suporţi de prindere,
barede sprijin;
 apa poate să aibă o anumită cantitate de săruri minerale
dizolvate, principalele elemente fiind sulful, iodul, clorura de
sodiu, etc.;
 apa va fi schimbată periodic sau recirculată prin filtre; mai nou
sunt construite piscine sub care se găsesc alte bazine de
filtrare şi decantarea impurităţilor;
 dezinfecţia apei se face la intervalele stabilite prin norme
stricte,impuse de fabricantul piscinei.
 Igiena bazinului de recuperare

 Legat de pacient sunt necesare:

 păstrarea unei igiene individuale corespunzătoare: folosireapap
ucilor şi a costumului de baie, a halatului, a căştii, ochelarilor
sau aprosopului propriu;
 duş înainte de lecţie şi la terminarea programului, păşirea
prinbazinul cu clor, cel care asigură, odată în plus, igiena
picioarelor;
 în incinta bazinului nu va intra nimeni, nici chiar terapeutul sau î
nsoţitorul pacientului în haine de stradă;
 pacientul trebuie protejat împotriva răcelii.
 Microclimatul

 Normal din interiorul incintelor bazinelor cu profil
hidrokinetoterapeutic se asigură prin buna încălzire şi ventilaţia
corespunzătoare.
 Acesta trebuie să aibă următorii parametrii:
 temperatura este dată de tipul de tratament;
 pentru înotul de recuperare diferenţele de temperatură din bazin
în 24 ore nu trebuie să fie mai mari de 2 – 3° C;
 umiditatea este relativă 35 – 65%;
 concentraţia dioxidului de carbon din aer este de cel mult 1‰;
 apa caldă schimbă proprietăţile aerului din încăpere, chiar
dacăexistă sisteme de aerisire şi poate provoca pacienţilor
cefalee, astenie şi,implicit scăderea capacităţii de efort.
 Microclimatul

• Exerciţiile corective se efectuează în apă cu următoarele

adâncimi:
 mică
 până la genunchi;
 medie
 până la brâu;
 mare
 până sub axile.Imersiile parţiale sau totale se efectuează în:
căzi, bazine, piscine.
 Microclimatul
 Căzile
  Se folosesc căzi în treflă cu scobituri care permitkinetoterapeut
ului posibilitatea supravegherii şi mobilizării comode a
tuturor articulaţiilor pacientului.
 Bazinele
 sunt în general de mărimi modeste, înălţimea medie a apeieste
cuprinsă între 0,80 - 1,30 m.
 fiabile tehnologic:
• construite din oţel;
• protejate în interior de suprafeţe polimerizate;
• rezistente la raze ultraviolete, bacterii şi alge.
 bazinele de recuperare au lungimi şi înălţimi variabile; sunt
prevăzutecu bare metalice, trepte, planuri înclinate etc.
 Microclimatul

 Piscinele
 au dimensiuni mari şi se utilizează pentru înot terapeutic;
 ele se regăsesc în spaţiu deschis, unde beneficiile se datorează
influenţelor factorilor de mediu, sau sunt acoperite;
 se deosebesc de piscinele olimpice prin:
• temperatura mai ridicată a apei;
• barele de sprijin;
• sistemele de ridicare şi coborâre, pentru imersia bolnavului în
brancard.
 Materialele utilizate în imersie

Sunt:
 dispozitive fixe:
 masa de reeducare;
 planul înclinat;
 scaunele,parcursul de reeducare;
 barele de sprijin;
 aparatele de tracţiune,suporturile pentru imersie.
 dispozitive mobile pentru:
 plutire: pod plutitor, veste, colaci, flotoare gonflabile de tip colier pentru
articulaţii, covoraş plutitor, etc.;
 masaj: duşuri subacvatice în jet sau vârtej;
 creşterea rezistenţei la mişcare: labe de scafandru, palmare, flotoarepentru
frânarea mişcării, combinezoane.
 Dispozitive fixe

 Culoarele de delimitare a traseelor de înot sunt frecvent folosite în

programele acvatice adaptate pentru sprijin şi odihnă.
 Masa de reeducare este un plan uşor înclinat, care asigură
imersia întregului corp, cu excepţia capului care se sprijină pe o pernă ce
rvicală.
 corpul este menţinut de o chingă fixată la nivelul pelvisului; prin 2
mânere laterale pacientul se menţine, cu efort minim, în poziţia impusă.
 extremitateainferioară a mesei este împărţită în 2 panouri;
 acestea  pot fi coborâte, facilitând astfel mobilizarea coapsei.
 planul înclinat la 35º permite reeducarea coloanei lombare;
 bazinul este fixat într-o chingă;
 astfel menţine sprijinul pubian şi se folosesc mânerele laterale.
 Dispozitive fixe

 Scaunele
 sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înălţimi; permit celpuţin 2 reglaje, în
funcţie de înălţimea segmentului tratat: genunchi sau umăr.
 Suporturile pentru imersie
 se utilizează în cazul persoanelor cu forţămusculară scăzută sau imobilizate
în aparate amovibile pentru imersie în brancard.
 sunt acţionate de macarale hidraulice. 
 Aparatele de tracţiune
 funcţionează pe sistemul scripeţilor şirealizează elongaţii ale elementelor
articulare şi periarticulare, cu precăderela nivelul coloanei vertebrale.
 Barele de sprijin sunt fixate de o parte şi de alta a scărilor de
acces,precum şi de pereţii bazinelor sau ai piscinelor.
 Dispozitive fixe

 Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului

carese poate efectua la diverse adâncimi ale apei.
 Simplele deplasări ascendent
descendente pe scările special amenajate ale piscinei terapeutic
e sunt deosebit de utile în cadrul oricărui program acvatic de
recuperare.
 Parcursul este un complex format din:
• scări;
• pante ascendente 
• pante descendente prevăzute cu bare paralele - între cele
două se efectuază reeducarea mersului în imersie.
• se poate realiza şi încărcarea.
 Dispozitive fixe

 Dispozitive mobile
 podul plutitor permite mobilizarea extremităţilor: pumn, mână şi cot, fără a
impune imersia totală, care poate fi obositoare;
 vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor (salteauapneumatică) se
utilizează pentru asigurarea plutirii;
 labele de scafandru, palmarele, flotoarele se folosesc pentru frânarea
mişcării, iar combinezoanele măresc suprafaţa corporală şi cresc astfel
rezistenţa la mişcare;
 pentru înotul terapeutic se mai folosesc şi plute, bastoane, mingii şi alte
obiecte flotoare; 
 în cadrul programelor acvatice structurate pe componente perceptualmotorii,
în exerciţiile pentru dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică se
folosesc brăţări greutăţi pentru articulaţii;
 Duşurile subacvatice în jet sau vârtej au rol adjuvant şi produc masaj sub
apă;
 Caracteristicile programului acvatic

 Programul de reeducare utilizează în scop facilitator sau de

îngreunare caracteristicile mecanice şi termice ale apei.
 Mişcările
 efectuate  condiţii de descărcare cu amplitudine maximă şi cu 

solicitări musculare minime.

 kinetoterapeutul dirijează tratamentul şi ţine sub observaţie
fiecare pacient
 este prezent pe parcursul întregii şedinţe de reeducare
-starea patologică, de vârsta şi de stadiul de recuperare a
pacientului.
 Pregătirea şedinţei acvatice
 Înainte de a intra în bazin, pacientul va face un duş complet. În
plus, kinetotrapeutul va recomada fiecărui pacient să păşească la
intrarea în piscină printr-un bazin cu o soluţie fungicidă.
 Intrarea în apă
 în majoritatea cazurilor, subiectul intră în apă singur, utilizând
scara, cu barele de acces;
 pacientul imobilizat
poate intra în apă cu ajutorul unui plan înclinat;
 în cazul pacientului imobil, odată în plus contactul cu apa trebuie
să fie progresiv;
 motivul este necesitatea adaptării treptate la temperatura apei;
 kinetoterapeutul îi stă la dispoziţie în orice situaţie, pentru a
preîntâmpina manevrele defectuoase, chiar accidentele.
 Pregătirea şedinţei acvatice
 Adaptarea cu apa
 obişnuirea cu apa - mersul, alergarea, săriturile şi jocurile cu şi în
apă;
Condiţiile diferite din apă se leagă de:
 încetinirea mişcărilor - sunt consecinţa densităţii crescute a apei,
comparativ cu cea a aerului;
 acum nu mai sunt posibile mişcările rapiderealizate a sec;
 respiraţia îngreunată - presiunea apei poate exercita un fel de
apăsare, care se resimte cu precădere în zona toracică;
 Pregătirea şedinţei acvatice

 pierderea echilibrului - prin forţa ascensională corpul îşi poate

pierdeechilibrul în funcţie de adâncime. Chiar şi cu apă până la
nivelul şoldurilor este dificilă menţinerea poziţiei verticale;
 usturimea ochilor - prin stropirea sau scufundarea corpului,
apapătrunde în ochi şi, datorită substanţelor dezinfectante, cum
ar fi clorul,mucoasa de protecţie a ochilor este afectată;
 scăderea capacităţii de orientare spaţială - provocată de
închidereaochilor sau înotul pe spate;
 senzaţia de frig.
 Pregătirea şedinţei acvatice
 După obişnuirea cu mediul acvatic urmează formele speciale 
de exerciţii.
 Acestea se finalizează când subiectul capătă următoarele
aptitudini:
 prinderea apei;
 perceperea rezistenţei apei cu suprafeţele palmare şi plantare;
 folosirea forţei ascensionale a apei, a portanţei, pentru
determinarea nivelului optim de imersie;
 cunoaşterea respiraţiei acvatice – se respiră liniştit şi ritmic, în
pofida rezistenţei apei;
 scufundarea feţei şi apoi a capului, cu menţinerea permanentă
a ochilor deschişi.
 Durata programului şi ritmul
execuţiilor

 Programul de reeducare va respecta principiul progresivităţii:

 ca îngreunare;
 ca durată.
 Astfel:
 maxim 5 minute va dura imersia pentru acomodare cu mediul acvatic;
 apoi se va desfăşura programul propriu-zis, care are iniţial 10-12
minute pe zi şi creşte treptat până la 30 minute, putând fi repetat chiar
şi de 2 ori pe zi. 
 În cazul persoanelor care nu suferă de afecţiuni grave, şedinţa de
recuperarea acvatică realizată prin înot terapeutic poate dura
aproximativ între 45 minute şi 1 oră - pentru obţinerea unor rezultate
stabile.
 Durata programului şi ritmul
execuţiilor

 Întregul tratament se poate întinde pe o perioadă de timp foarte

diferită, de la câteva luni până la câţiva ani, însă o activitate cu
largă recunoaştere a beneficiilor induse cum este înotul
trebuie să continue pe întreg parcursul vieţii.
 Iteraţia şedinţelor de înot terapeutic, succesiunea sau
alternanţa unor categorii de mijloace va ţine cont de: 
 rata de recuperare (refacere,reabilitare);
 riscul maladiilor asociate;
 ameliorarea capacităţii de efort;
 adecvarea la boală, dar şi la bolnav.
 Exemplu

 Suferinzilor cardiaci li se recomandă înotul terapeutic în decubit
 ventral pentru îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi reducerea
greutăţii conţinutului abdominal pe musculatura diafragmatică
(Harrison, 1981), pentru aceasta:
 ritmul optim al mişcărilor acvatice este de 20-25 pe minut, în
cazul persoanelor cu afecţiuni minore şi de 12-15 mişcări
pentru cei cu suferinţe respiratorii sau cardiace însemnate.
 expiraţia se face în timpul mişcării, iar inspiraţia în timpul scurt
de repaus dintre două mişcări.
 Exemplu

 Programul recuperator va fi menţionat în fişe şi va cuprinde
următoarele date:
 durata imersiei;
 durata exerciţiului (a reeducării propriu-zise);
 planurile (axele) de mişcare;
 ritmicitatea;
 gradul de dificultate al elementelor (accesibilitatea);
 momentele de creştere a sarcinii.
 Exemplu

 Fişele cuprind atât date privind structurile motrice ce urmează a

fi executate, cât şi date despre pacient:
 starea generală a acestuia;
 vârstă, sex, antecedente;
 diagnostic medical;
 stare psihică;
 nivelul capacităţii sale fizice (condiţia fizică);
 gradul capacităţii funcţionale a bolnavului (în special a celui
cardiac sau cu afecţiuni neuromotorii);
 posibilele complicaţii induse de practicarea efortului fizic, etc.
 Program individual sau de grup
 Hidrokinetoterapia individuală - terapeutul trebuie să asiste
pacientul în apă.
 Individualizarea va ţine cont de:
 diagnostic;
 vârsta subiectului;
 stadiul bolii;
 starea generală a pacientului;
 bolile asociate.
 Terapia în grup se va practica în situaţiile unor deficienţe
omogene, cu simptomatologie asemănătoare.
 Pentru eficienţă, grupa trebuie să cuprindă între 3 şi 10
persoane cu stări clinice similare.
 Program individual sau de grup

  Avantajele sunt de natură:

 pragmatică, constând în posibilitatea tratării mai multor pacienţi
într-o unitate de timp;
 psihică, motivaţia şi stimularea între pacienţi pentru învăţarea
unui program de exerciţii va scădea durata tratamentului
recuperator, factorul social devenind unul de ordin terapeutic.
 Dezavantajul constă în imposibilitatea sau capacitatea redusă a
kinetoterapeutului de a corecta individual pacienţii. 
 Succesul  constă în alcătuirea unui bun plan de reeducare:
 în imaginaţia kinetoterapeutului;
 în promovarea lucrului în echipă alături de medic şi, eventual, de
psiholog.
 Program individual sau de grup

 Revenirea prin odihnă

 La sfârşitul programului, după un duş hiper-hipo termic,
pacientul se va odihni într-o cameră bine încălzită, pentru a nu
răci (32-33°C), şi se va hidrata cu o băutură caldă.
 Restricţii

 Accidentele se produc rar, însă trebuie prevenite în special

dezechilibrarea şi alunecarea pacientului pe pardoseala umedă a
bazinului, pe treptele bazinului sau pe rampele de coborâre. 
 În acest sens, trebuie respectate următoarele specificaţii:
 suprafeţele trebuie să fie stabile, ferme, din materiale rugoase,
nealunecoase;
 alergarea pe marginea bazinului şi în bazin este interzisă;
 apa trebuie să fie clară pe întreaga ei suprafaţă;
 pentru orice situaţie, bazinele vor fi prevăzute cu locuri pentru odihnă
(tabureţi cu baza largă de sprijin) - referire la locaţiile special
amenajate în apă, nu la cele din incinta (sala) piscinei de recuperare;
 este intersiză folosirea cremelor sau a altor produse uleioase de către
pacient sau kinetoterapeut.
 Indicaţii 

 sindromului de decondiţionare care se manifestă, mai ales, prin

diminuarea funcţiei de termoreglare a organismului;
 afecţiuni degenerative ale aparatului locomotor;
 scolioze (boala Scheurmann) şi alte deficienţe fizice, în special
alecoloanei vertebrale şi ale membrelor;
 afecţiuni respiratorii (în astmul bronşic - datorită efectului
facilitator al presiunii hidrostatice asupra expiraţiei nu apare acut
sindromul obstructiv; expirul se face în apă);
*Boala Scheurmann este o patologie ce apare in cursul dezvoltarii (“de
crestere”) ce se manifesta prin hipercifoza dorsala / dorso-lombara,
inconstant durere asociate si determinate de modificari la nivelul
corpurilor si spatiilor vertebrale (osteocondroza nucleilor secundari de
osificare de la nivelul corpurilor vertebrale), evidentiabile radiologic.
 Indicaţii
 boli neurologice (pareze, paralizii) şi circulatorii (varice,sindrom
post-trombotic, edeme);
 reeducarea mersului;
 afecţiuni reumatice, degenerative, articulare şi abarticulare,
după remisiunea puseului acut;
 afecţiuni post-traumatice;
 afecţiuni cardiovasculare (se contraindică doar băile calde
hiperterme);
 afecţiuni senzoriale – deficienţe de văz, de auz;
 tulburări ale psihomotricităţii - motorii, de schemă corporală,
de lateralitate, de orientare, de organizare şi structurare
spaţială sau temporală, instabilitate psihomotorie, tulburări
psihomotorii de natură afectivă;
 Indicaţii 
 afecţiuni metabolice (obezitatea) - se eliberează din ţesutul
adipos precursorii prostaglandinelor (substanţe naturale din
organism care au o largă gamă de efecte asupra acestuia;
poate fi folosită şi ca medicament – de exemplu, tratamentul cu
prostaglandine este o noutate, fiind recomandat bolnavilor
candidaţi la transplantul de ficat);
 afecţiuni ale sistemului nervos: distrofii musculare, sindroame
de neuron motor central şi sindroame de neuronmotor periferic,
etc.;
 surmenaj fizic sau intelectual, supra antrenament, scăderea
apatiei, a fricii, prin instalarea unei senzaţii de independenţă
dată de posibilitatea de mişcare mult uşurată, etc.
 Indicaţii

 Hidrokinetoterapia are avantajul că se poate aplica precoce;

 Este indicată în special hidroterapia în apă caldă -hidrotermoterapia
– care reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări.
 Pentru efectele sale de sensibilizante nespecifice, antiinflamatorii,
miorelaxante şi trofice generale este utilizată în:
 combaterea atitudinilor vicioase, a contracturilor musculare şi a
retracţiilor capsulare şi ligamentare;
 recuperarea sau chiar antrenarea complementară a sportivilor de
performanţă. 
 Aceste efecte se potenţează sub acţiunea chimică complexă
a apelor termale, a băilor calde cu soluţii de plante, bule de aer,
etc..
 Contraindicaţii 
 reumatismul articular acut, cu caracter infectios, datorat infectiei care
atinge articulaţiile cât şi inima, leziunile cardiace fiind consecutive
(reumatismul Sokolschi Bouillaud);
 reumatisme degenerative în puseu acut;
 afecţiuni articulare acute;
 malformaţii cardiace;
 infecţii rino-sinuzale şi faringiene;
 hepatită;
 nefropatii;
 TBC pulmonar;
 Epilepsie;
 afecţiuni dermatologice;
 leziuni de continuitate ale pielii;
 ulcere varicoase;
 Contraindicaţii 

 incontinenţă urinară;
 conjunctivită virală;
 insuficienţă respiratorie severă;
 boli reumatice acute;
 alergii la clor;
 sarcina, alăptarea, etc..
 Hidroterapia nu este indicată persoanelor care prezintă o stare
generală deficitară, o afecţiune organică gravă, o maladie
mentală avansată, o deteriorare senilă, etc.
 ASPECTE METODICE

 Tehnica kinetică statică se realizează prin contracţie

izometrică şi relaxare musculară.
 Contracţia izometrică nu determină deplasarea segmentului-
lungimea fibrelor musculare este constantă şi doar tensiunea
musculară creşte. 
 Deşi creşterea forţei este rapidă, metoda limitează mobilitatea
şi coordonarea (precizia mişcării).
 Mobilizarea kinetică dinamică poate fi pasivă şi activă.
 Cea pasivă asigură prevenirea redorii articulare, efect al
imobilizării.
 ASPECTE METODICE

 Mobilizarea activă este realizată prin forţa proprie a

segmentului afectat, folosind ca îngreuiere forţa gravitaţiei.
 Dacă în mişcarea pasivă musculatura pacientului rămâne
inactivă, în mişcările active musculatura foloseşte contracţia
izotonică, alternând contracţiile dinamice cu cele statice.
 Mişcările activ-pasive sunt folosite când:
 forţa segmentului afectat nu este suficientă;
 mişcarea se produce pe direcţii deviate de la cele fiziologice;
 pacientul resimte durere la mobilizarea segmentului afectat.
 Mişcarea activă se poate realiza: liber, asistat, cu
rezistenţă (procedee voluntare) şi reflex.
 ASPECTE METODICE

 Contracţiile musculare dinamice libere (realizate fără intervenţia

unei forţe exterioare) asigură:
 eliminarea subproduşilor sanguini în ţesuturile periarticulare;
 resorbţia edemelor, cauze ale transsudării plasmei în ţesuturile
moi;
 îmbunătăţirea circulaţiei venoase (de întoarcere);
 ameliorarea elasticităţii musculare.
 Mobilizările active libere sunt obligatorii;
 Bolnavul le execută  fără forţarea articulaţiilor;
 Execuţia în apă a unor serii de mişcări, fără dureri, are efect
important asupra psihicului.
 ASPECTE METODICE
 Manipularea - se foloseşte după ce pacientul s-a acomodat cu mişcările
pasive anterioare şi constă în efectuarea mişcărilor pasive dincolo de
limita anatomică maximă, efectuată în sens opus celui dureros şi blocat.
Se aplică imediat după contracţiile izometrice, având efecte la:
 nivel articular; 
 asuplizarea capsulelor şi a ligamentelor articulare, ruperea aderenţelor
intra-articulare, etc.;
 nivel muscular ;
 întinderea rapidă şi repetată, cu efect facilitator asupra excitabilităţii şi
întinderea lentă cu efect inhibitor asupra excitabilităţii neuromusculare;
 nivel neuromotor; 
 menţinerea engramelor kinetice, a memoriei kinestezice;
 nivel neuropsihic; 
 efecte stimulative datorită posibilităţii de a vedea articulaţia în mişcare
pasivă.
 Coloana vertebrală -
corectarea şi ameliorarea
deficienţelor prin
hidrokinetoterapie

 Practicarea înotului terapeutic, în mod sistematizat, dirijat şi

controlat de către specialişti din domeniu, conduce, indubitabil, la
ameliorarea unor afecţiuni/boli de genul afecţiunilor neurologice ca
paralizii, pareze, hemipareze sechelare, poliomielita, afecţiuni
posttraumatice, afecţiuni reumatismale degenerative, reumatisme
articulare cornice, afecţiuni cardiovasculere şi nu în ultimul rând,
unele deficienţe segmentare sau globale ale aparatului locomotor.
 Din această ultimă categorie fac parte şi deficienţele fizice sau
deviaţii ale coloanei vertebrale cu etimologii diverse, fie
înăscute/congenitale, ca urmare a transmiterii prin bagajul genetic
a unor malformaţii, tulburări morfofuncţionale şi structurale, fie
dobândite, ca urmare a unor poziţii şi atitudini habituale deficitare,
sau, în ultimă instanţă, ca urmare a unor traumatisme ce au
modificat structural şi funcţional, global sau segmentar, întregul
aparat/sistem musculo-osteo-articularo-tendinos.
 Coloana vertebrală
- generalităţi

 Coloana vertebrală este situată în partea posterioară a

trunchiului şi gâtului fiind alcătuită din 32-33 de segmente
vertebrale, unite între ele prin articulaţii şi întărite prin ligamente
şi muşchii şanţurilor intervertebrale.
 Proximal, coloana vertebrală se articulează cu baza craniului şi
cutia toracică/bordul costal iar prin intermediul acestuia, cu
elementele centurii scapulare şi membrele superioare, iar distal,
prin intermediul osului sacral se articulează cu bazinul osos,
realizând prin această articulare, strânse legături structurale şi
funcţionale cu membrele inferioare. Coloana vertebrală are rol
dinamic şi static, realizând totodată şi legătura între trenul
superior şi cel inferior al organismului.
 Coloana vertebrală -
generalităţi

 Rolul/funcţia statică a coloanei vertebrale este predominant,

aceasta constând în menţinerea atitudinii verticale a corpului,
poziţia stând fiind propice mişcărilor capului şi gâtului, toracelui
şi membrelor superioare, coloana constutulindu-se într-un
veritabil şi puternic stâlp de sprijin.
 Funcţia/rolul dinamic este demonstrat de însăşi gradul ridicat
de mobilitate al acesteia. Din acest punct de vedere (al
mobilităţii) coloana prezintă două formaţiuni/părţi structurale şi
funcţionale, respectiv o parte anterioară, formată din corpul
vertebrelor, cu rol predominant în asigurarea stabilităţii
trunchiului, şi una posterioară, formată din arcurile vertebrale,
mici dar numeroase, acestea fiind întărite de muşchi şi
ligamente, cu rol predominant în planul/sfera mobilităţii.
 Coloana vertebrală
- generalităţi

 În ortostatism, coloana vertebrală prezintă, în mod normal, un

număr de 3 curburi, în plan sagital (antero-posterior), curburi
care au reieşit din necesităţile funcţionale ale fiecărei regiuni:
cervicală, toracală şi lombară, prima şi ultima prezentând
curburi lordotice iar toracala având o curbură cifotică.
 Coloana vertebrală prezintă în mod normal şi în plan frontal
unele curburi fiziologice, mai puţin evidente care influenţează
într-o măsură ceva mai mică, atitudinea posturală, acestea fiind
prezente la nivelul regiunii lombare sau dorsolombare, având
convexitatea mai mult pe partea stângă.
 Deficienţe ale coloanei vertebrale
 Urmare acţiunii unor factori externi, nocivi, de natură postural/atitudinală şi
nu numai, curburile coloanei vertebrale, fie pot căpăta accente exagerate, fie,
dimpotrivă, pot dispărea, determinând, în astfel de cazuri, unele deviaţii şi
deformaţii.
 După întinderea lor, aceste deviaţii/deformaţii ale coloanei vertebrale pot fi
exagerări ale curburilor fiziologice numite deviaţii tipice, sau pot cuprinde în
totalitate coloana vertebrală ori numai regiunile de trecere – cervico-dorsal şi
dorso-lombar – numite deviaţii atipice.
 Întrucât cauzele şi mecanismele de producere a deviaţiilor coloanei
vertebrale sunt multiple, acestea au fost împărţite în deviaţii funcţionale şi
patologice.
 Deviaţiile funcţionale ale coloanei vertebrale sunt de obicei tipice, cu un
debut greu de precizat, evoluţie anevoioasă şi de lungă durată, fiind cel mai
uşor de corectat prin exerciţii fizice asociate înotului terapeutic.
 Deviaţiile patologice sunt mai accentuate şi mai grave, fiind determinate de
modificări în structura elementelor coloanei vertebrale. Dintre acestea, numai
o parte pot fi corectate prin mijloacele hidrokinetoterapiei.
 Deficienţe ale coloanei vertebrale
 Printre cele mai frecvente deviaţii/deformaţii oferite de
cazuistica provenită din mediul şcolar şi nu numai, se numără
cifozele – cu localizări mai importante în regiunea toracală,
lombară şi totală, lordozele lombare – cifolordozele – scoliozele
şi cifoscoliozele.
 Din această categorie fac parte şi deficienţele fizice sau deviaţii
ale coloanei vertebrale cu etimologii diverse, fie
înăscute/congenitale, ca urmare a transmiterii prin bagajul
genetic a unor malformaţii, tulburări morfofuncţionale şi
structurale, fie dobândite, ca urmare a unor poziţii şi atitudini
habituale deficitare, sau, în ultimă instanţă, ca urmare a unor
traumatisme ce au modificat structural şi funcţional, global sau
segmentar, întregul aparat/sistem musculo-osteo-articularo-
tendinos.
 Cifoza totală
 Definiţie - devierea întregii coloane vertebrale în plan sagital–
convexitatea în planposterior. Este o deviaţie atipică.
 Scopul exerciţiilor
a) creşterea tonusului grupelor musculare ale spatelui în condiţii de
scurtare;
b) creşterea tonusului grupelor musculare ale toracelui şi abdomenului, în
condiţii de alungire;
c) crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului.
 Poziţii de lucru
 stând cu derivatele sale;
 pe genunchi cu derivatele sale;
 aşezat cu derivatele sale;
 culcat cu derivatele sale;
 atârnat cu derivatele sale.
 Cifoza totală

 Mişcări - îndoiri (numai lateral) întinderi, arcuiri, extensii,răsuciri

 Tipuri de exerciţii
 statice (de postură), analitice, de respiraţie, aplicative cu caracter
corectiv;
 dinamice pentru dezvoltarea fizică cu caracter analitic, pentru
musculatura abdominală a spatelui şi toracelui;
 aplicative ,cu caracter corectiv;
 respiratorii.
 Obiecte - mingi medicinale, bastoane, corzi de sfoară, cordoane
elastice.
 Aparate ajutătoare - banca de gimnastică, scara fixă, planul înclinat,
lada de gimnastică, scaun cu spătar, banchetă curbată.
 Asistent/Partener - kinetoterapeutul sau alt pacient
 Exerciţii executate
în apă

a - corective
 exerciţii pentru cap şi gât – mişcări de extensie, răsuciri şi rotări numai
înapoi.
 extensii ale braţelor numai înapoi, peste nivelul umerilor mărind astfel
amplitudinea mişcărilor coloanei.
 extensii, indoiri, răsuciri, rotări numai înapoi ale trunchiului.
 balansări înapoi şi lateral ale membrelor inferioare.
b - exerciţii din procedeele de înot, care favorizează recuperarea înot în
procedeul spate complet, alternativ – braţe şi picioare;
 înot spate în alunecare, un braţ sus, celălalt pe lângă corp, apoi se
schimbă;
 înot spate dublu;
 bătaie picioare spate cu pluta sub spate;
 înot bras pe spate cu mişcare de braţe simultană;
 rostogoliri înapoi în apă.
 Lordoza lombară

 Definiţie - devierea coloanei vertebrale în plan sagital ce

prezintă convexiunea orientată anterior – localizată în regiunea
lombară.
 Scopul exerciţiilor
a) creşterea tonusului grupelor musculare ale abdomenului în
condiţii de scurtare;
b) creşterea tonusului grupelor musculare ale regiunii lombo-
sacrale, în condiţii alungire;
c) crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului şi
membrelor inferioare.
 Exerciţii executate în
apă

 exerciţii pentru întărirea musculaturii trunchiului: înclinări,

îndoiri, flexii, răsuciri în ambele sensuri în ritm moderat şi
amplitudine mărită;
 exerciţii pentru întărirea musculaturii abdominale, utilizând
contarcţiile izometrice pentru mişcările de picioare;
 exerciţii pentru membrele inferioare sub forma ridicărilor uşoare
ale acestora, până la 90⁰. (atenţie!!!!! corpul este sprijinit de
peretele bazinului pentru a se va evita înclinarea acestuia în
faţă.)
 bătaie de picioare spate, cu o plută susţinută pe abdomen;
 bătaie de picioare spate, braţele menţinute vâslind pe lângă
corp, ridicarea alternativă a unui picior întins, îndoit sau grupat,
cu întreruperi, reluând apoi mişcările
 Exerciţii din procedeele
de înot, care favorizează
recuperarea

a - călcarea apei, cu menţinerea trunchiului uşor aplecat înainte;

b - bătaie de picioare bras, din poziţia decubit dorsal, braţele
vâslind pe lângă corp;
c - braţe fluture sau carul, fără mişcare de picioare;
d - rostogoliri înainte prin apă.
 Cifolordoza

 Definiţie - asociere a două deviaţii ale coloanei vertebrale lombare,

ambele în plan sagital – una la nivel dorsal având convexitatea
orientată posterior, cealaltă la nivel lombar având convexitatea
orientată anterior. În general apare mai întâi una din cele două, iar
cealaltă, în evoluţie, se asociază, având caracter compensator.
 Scopul exerciţiilor
 creşterea tonusului grupelor musculare ale regiunii dorsale şi
abdomenului în condiţii de scurtare (lucrează concentric);
 creşterea tonusului grupelor musculare ale regiunii sacro-lombare şi
ale peretelui anterior al cutiei toracice, în condiţii de alungire
(lucrează excentric);
 crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului şi membrelor
inferioare.
 Exerciţii executate în
apă

 Exerciţiile fizice vor fi executate astfel încât, în timp ce

una dintre curburi se va fixa, printr-o poziţie corectivă
(exerciţiu static), cu cealaltă curbură se va lucra
efectiv (exerciţiu dinamic), urmând ca, ulterior, să se
schimbe modalităţile de lucru (tipul de exreciții) pe
cele două deviaţii.
 Exerciţii din procedeele
de înot, care favorizează
recuperarea

 alunecare spate, braţele oblic sus, ridicarea alternativă a unui

picior;
 bătaie de picioare spate, braţele întinse apucate/prinse
deasupra capului;
 înot spate complet;
 înot spate dublu, cu picioare craul;
 înot pe o latură şi cealaltă.