EŞECUL PIEŢELOR

Bunurile publice
V-aţi obişnuit să beneficiaţi de bunurile publice
fără să vă daţi seama. Când vă plimbaţi prin parc
beneficiaţi de un bun public. La fel când veniţi la
şcoală sau când mergeţi la spital să vă faceţi o injecţie
pentru că v-a muşcat un câine. Ce sunt bunurile
publice? Din exemple v-aţi dat seama că sunt acele
bunuri la care toată lumea are acces după nevoie. Ele
se caracterizează prin două trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu
plătesc sunt greu de exclus de la consumul acestor
bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu
plătesc impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva
consumă respectivul bun, acel bun poate fi consumat
în continuare şi de către alte persoane. De exemplu
dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul Cişmigiu,
şi alte persoane o pot face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor
beneficia de bunurile publice, dar nu vor plăti pentru
ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu
de cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea lor să
antreneze costuri mai mari decât veniturile, chiar dacă
beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari decât
costurile.
 Oferta 2

Teoria economică oferă un instrument de luare a

deciziilor referitoare la bunurile publice numit analiza
cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne
spune că orice decizie de majorare a resurselor
sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost.
Venitul este dat de surplusul de satisfacţie adus de o
cantitate mai mare de bunuri publice. Costul este
pierderea de utilitate generată de reducerea producţiei
de bunuri private. Dacă guvernul măreşte producţia
anumitor bunuri publice în detrimentul altora, atunci
cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se
pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde
va lua guvernul resurse? Din sectorul public sau din
cel privat? El trebuie să utilizeze resurse suplimentare
din sectorul privat numai dacă venitul suplimentar
antrenat de sporul de bunuri publice este mai mare
decât costul suplimentar antrenat de reducerea
producţiei de bunuri private. Mai apare însă o
problemă, ce poate fi rezolvată cu ajutorul analizei
cost-beneficiu, şi anume: cât trebuie luat din resursele
private?
Să presupunem că într-o iarnă obişnuită resursele
financiare antrenate de deszăpezire şi veniturile
aferente acesteia s-ar prezenta astfel:
 Oferta 3

Analiza cost-beneficiu
Plan de Cost Cost Venit Venit Venit
deszăpe anual margina anual margina net
zire (USD) l (USD) (USD) l (USD) (USD)
Lipsa 0 – 0 – 0
deszăpe
zirii
Deszăpe 40.000 40.000 60.000 60.000 20.000
zirea
drumuri
lor
principa
le
Deszăpe 100.000 70.000 130.000 70.000 30.000
zirea
drumuri
lor
mediu
circulate
Deszăpe 180.000 80.000 190.000 60.000 10.000
zirea
tuturor
drumuri
lor
 Oferta 4

Am considerat că lipsa deszăpezirii nu ocazionează

nici o cheltuială şi nu aduce nici un venit. Desigur că
în realitate venitul este negativ şi este dat de pierderile
antrenate de creşterea cheltuielilor cu asistenţa
medicală, de scoaterea din activitatea productivă a
celor accidentaţi etc. Se poate observa că pentru
primărie este optim să se limiteze cu deszăpezirea la
drumurile de importanţă medie, deoarece venitul
marginal este egal cu costul marginal, iar venitul net
este maxim. Analiza cost - beneficiu a răspuns aşadar
afirmativ la întrebarea: trebuie alocate resurse pentru
deszăpezire? şi în plus a evidenţiat cât trebuie alocat.
Se poate observa că a face economii la bugetul public,
fie el central sau local, nu înseamnă reducerea
cheltuielilor, ci alocarea optimă a resurselor statului.
Externalităţile
Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine
unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei. De exemplu,
dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei
sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este un
exemplu de externalitate pozitivă. Dimpotrivă, o
externalitate negativă este poluarea, pe care unii o
produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun
suportat de o firmă este mai mic decât cel real,
 Oferta 5

deoarece o parte din acest cost este suportat de către

societate. În aceste condiţii, costul marginal al firmei
este mai mic decât costul marginal total antrenat de
producerea unui bun.

Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total
este mai mare decât venitul marginal al firmei. Cu alte
cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje
fără să le plătească. De exemplu, dacă profesorul de
economie face vaccinul antigripal, el nu se mai
îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici
studenţii.

Economiştii au căutat să rezolve problema

externalităţilor, fie cu ajutorul guvernelor, fie fără
acest ajutor.
Teorema lui Coase susţine că există situaţii în
care externalităţile pot fi rezolvate fără intervenţie
publică, şi anume atunci când:
– drepturile de proprietate sunt clar definite;
 Oferta 6

– numărul persoanelor implicate este mic;

– costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în
această situaţie încurajarea negocierilor între părţile
afectate. Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie
unanim acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile
implică un număr mare de oameni şi drepturile de
proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se
poate aplica. De cele mai multe ori este nevoie de
intervenţia guvernamentală. Aceasta poate fi indirectă,
prin regulamente, legi şi taxe, sau directă, prin control
direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea
şi permite celor afectaţi de externalităţile negative să-şi
recupereze pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi cei
care le-au încălcat drepturile să fie clar cunoscuţi,
lucru care nu este valabil pentru bunurile publice, ca
aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să
includă pierderile sociale, astfel încât firmele vor
reduce producţia, sau vor creşte cheltuielile cu
cercetarea în vederea descoperirii unor produse
asemănătoare, dar nepoluante sau a unor tehnologii
nepoluante.
 Oferta 7

Controlul guvernamental direct se referă la legi

care să limiteze anumite activităţi, cum ar fi o limită
maximă admisă pentru un poluant în apă. Acest control
face ca firmele să adopte măsuri de reducere a poluării
care implică automat costuri suplimentare şi o
producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive,
intervenţia guvernamentală poate îmbrăca forma unor
subvenţii acordate producătorilor sau/şi
consumatorilor. În cazul în care bunurile sunt extrem
de utile societăţii, ele pot fi transformate în bunuri
publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor
negative este piaţa drepturilor asupra externalităţilor.
Pentru început ea a fost concepută pentru poluare.
Pentru a crea o astfel de piaţă, este nevoie ca o agenţie
de control al poluării să stabilească limitele maxime
admise pentru un anumit poluant. De exemplu, să
presupunem că limita maximă de poluare a Dunării cu
metale toxice în România este de 5t/an. Se pot defini 5
drepturi de poluare, fiecare a 1t/an, care să fie supuse
vânzării pe piaţă.
Imperfecţiunea informaţiei
Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu
sunt neapărat informaţi corect şi în mod egal cu privire
la situaţia pieţei. Imperfecţiunea informaţiei se referă
la ofertanţi sau la consumatori.
 Oferta 8

În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită

anumite informaţii cu privire la produsele pe care le
oferă. De exemplu, să presupunem că pe piaţa
telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine,
dar cu radiaţii puternice şi ar omite să informeze
consumatorul cu privire la acest aspect. În această
situaţie trebuie ca statul să intervină prin legi care să
pedepsească un astfel de comportament. Sau
imaginaţi-vă că ar veni un strungar să vă predea
fiscalitate, pretinzând că oricine se pricepe la aşa ceva.
Consumatorii la rândul lor pot cumpăra pe credit de la
o firmă, ştiind foarte bine că urmează să-şi părăsească
locul de muncă şi să intre în încetare de plăţi. Sau pot
cumpăra cea mai bună asigurare pentru autoturism,
apoi să însceneze un furt perfect sau să-şi lovească
intenţionat maşina în zona care oricum ar fi trebuit
revopsită. Exemplele anterioare sunt sintetizate de
două concepte economice: selecţia adversă şi hazardul
moral.
Selecţia adversă
Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui
contract prezintă o caracteristică necunoscută de una
dintre părţi, dar cunoscută celeilalte. Primul care a
atras atenţia asupra acestui fenomen a fost laureatul
premiului Nobel G. Akerlof, în articolul “The Market
for Lemons: Quality Uncertainty and the Market
Mechanism”, publicat în The Quaterly Journal of
 Oferta 9

Economics în 1970. Articolul se referă la piaţa

autoturismelor second-hand, termenul de “lemons”
desemnând autoturismele de proastă calitate.
Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi
cumpărătorii dispun de informaţii diferite cu privire la
maşinile scoase la vânzare. Astfel, în timp ce
proprietarii cunosc calitatea maşinilor lor, cumpărătorii
nu ştiu dacă nu cumva vor cumpăra un autoturism de
proastă calitate. Toţi participanţii potenţiali la schimb
ştiu că pe piaţa second-hand există atât autoturisme de
proastă calitate, cât şi autoturisme bune şi pot
aproxima ponderea autoturismelor de bună calitate în
total. Dacă informaţia ar fi simetrică, fiecare
autoturism s-ar vinde exact la preţul pe care îl merită şi
piaţa ar funcţiona asemănător concurenţei perfecte.
Informaţia asimetrică ridică următoarea problemă:
cumpărătorul potenţial ştie că poate cumpăra un hârb
cu preţul unei maşini bune, astfel că refuză să
plătească acest preţ, speriat fiind de înşelăciune.
Vânzătorul unei maşini bune nu acceptă pe ea preţul
unui hârb şi nu o vinde cu acest preţ. În consecinţă,
maşinile bune sunt alungate de pe piaţă şi nu pot fi
vândute, iar piaţa nu funcţionează.
Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea
negativă generată de vânzătorii de autoturisme de
proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de
bună calitate (concretizată în faptul că punerea în
 Oferta 10

vânzare a unui vehicul de proastă calitate reduce preţul

mediu al autoturismelor de pe piaţă). Dacă pe piaţă
există prea multe produse de proastă calitate, va fi
dificil pentru produsele de bună calitate să fie vândute.
Putem extinde exemplul la produsele româneşti: pentru
că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt
de proastă calitate, producătorii români care realizează
produse bune au dificultăţi în a-şi vinde marfa, sau o
vând la un preţ mai mic decât cel al produselor străine
de calitate mai slabă.
Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta:
piaţa funcţionează foarte bine, chiar dacă apar şi
înşelătorii. Care ar fi explicaţia? Se poate observa că
cei care suportă o pierdere în cazul antiselecţiei sunt
cei care doresc să vândă bunuri de bună calitate (o
maşină bună sau un risc bun). Este firesc ca aceşti
indivizi să fie dispuşi să suporte un cost pentru a-şi
semnala calitatea, în condiţiile în care acest cost este
mai mic decât pierderea suportată în absenţa lui. De
exemplu, vânzătorii de autoturisme de bună calitate
pot oferi o garanţie cumpărătorilor, lucru pe care
ceilalţi vânzători nu-l pot face.
Teoria semnalului susţine că persoanele care vând
bunuri de calitate sunt dispuse să suporte costul unui
semnal, dar pentru a fi utile, semnalele trebuie să fie
credibile pentru partea neinformată. Aceasta înseamnă
că agenţii care vând bunuri de proastă calitate nu
 Oferta 11

trebuie să fie interesaţi să trimită un semnal fals. Pe

această linie a raţionamentului, înseamnă că semnalele
trebuie să fie ieftine pentru vânzătorii de calitate bună
şi scumpe pentru ceilalţi.
Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa
asigurărilor, unde companiile de asigurări nu pot
cunoaşte profilul fiecărui asigurat şi unde contractele
sunt mult mai diversificate decât cele de vânzare-
cumpărare. De obicei, contractul de asigurare prevede
două preţuri: o primă de asigurare şi o indemnizaţie pe
care asiguratorul o plăteşte dacă riscul se
materializează. De cele mai multe ori, societăţile de
asigurări practică o franşiză pe care asiguratul trebuie
să o plătească dacă riscul se materializează şi care
reduce valoarea indemnizaţiei. De exemplu, în cazul
societăţii Interamerican Group se plăteau în 2001
următoarele franşize: 50 USD la orice avarie asigurată,
sau 2% din valoarea asigurată în caz de furt parţial şi
5% în caz de furt total.
Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi
cu risc ridicat şi asiguraţi cu risc scăzut, fiecare
consumator de asigurări cunoscându-şi profilul. În
absenţa franşizei, asiguratorii vor dori să propună un
contract la o primă de asigurare care să acopere riscul
mediu, ceea ce înseamnă că asiguraţii cu risc mic vor
trebui să suporte o primă mai mare (avem de-a face cu
o externalitate). Aceşti potenţiali asiguraţi nu vor mai
 Oferta 12

dori să cumpere contracte de asigurare, ceea ce

înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura.
Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între
ei în funcţie de gradul de risc. Societăţile de asigurare
pot propune două tipuri de contracte: un contract cu
primă mică şi franşiză mare pentru cei cu risc scăzut şi
un contract cu primă mare şi franşiză scăzută pentru
cei cu risc ridicat. Alegând unul dintre cele două
contracte, agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care se
încadrează.
Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a
informaţiei este costisitoare, întrucât agenţii cu risc
scăzut nu pot beneficia de soluţia care le-ar fi stat la
dispoziţie dacă informaţia era simetrică: franşiză zero
şi primă de risc mică.
Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de
sănătate, Hal Varian (2006) afirmă că satisfacţia
agenţilor poate fi mărită şi prin intervenţia statului.
Acesta poate introduce obligativitatea asigurărilor de
sănătate, ceea ce va permite firmelor de asigurare să
practice o primă unică aferentă riscului mediu al
asiguraţilor. Asiguraţii cu risc scăzut vor plăti în acest
fel o primă mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o
dacă societăţile de asigurare stabileau prima în funcţie
de asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu
risc crescut vor beneficia de un contract foarte
avantajos, ceea ce înseamnă că de fapt tot asiguraţii
 Oferta 13

“buni” suportă costurile asimetriei informaţiei. Un

efect asemănător îl are introducerea asigurării
medicale în pachetul de avantaje oferit de firme
angajaţilor; acest lucru permite reducerea primei de
asigurare, întrucât toţi angajaţii sunt asiguraţi.
Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre
părţi nu cunoaşte calitatea bunului oferit spre vânzare
de cealaltă parte; în acest caz economiştii obişnuiesc să
vorbească de “bun de tip ascuns” referindu-se la bunul
tranzacţionat. Antiselecţia antrenează întotdeauna un
cost suplimentar pentru cei de bună credinţă,
mecanismul concurenţial nemaiavând capacitatea de a
conduce la un optim în sensul lui Pareto.
13.3.2. Hazardul moral
Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul
asigurărilor şi descria la început situaţiile în care una
dintre părţile unui contract, după încheierea contrac-
tului, acţionează în interes propriu şi în detrimentul
partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare
împotriva focului îşi dă foc locuinţei, intenţionat sau
din neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent
de voinţa sa. În ultimii ani conceptul de hazard moral
s-a îmbogăţit cu un nou sens: el acoperă şi situaţiile în
care partea neinformată poate observa acţiunea
agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea
potrivită.
 Oferta 14

De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la

mecanic. Mecanicul poate afirma că aveţi cutia de
viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform
diagnosticului şi vă va schimba cutia de viteze. Soluţia
corespunde perfect diagnosticului, dar este posibil ca
dumneavoastră să fi avut nevoie doar de schimbarea
pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată
trebuie să găsească mecanismele prin care să incite
partea informată să adopte o decizie optimă din
punctul de vedere al celui neinformat. Mecanismele
incitative utilizabile în situaţii de hazard moral sunt
studiate cu ajutorul modelelor Principal - Agent.
Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei
incitaţiilor, care studiază mijloacele prin care pot fi
stimulaţi agenţii care dispun de anumite informaţii
private să scoată la iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de
agenţie (instituţională, de organizaţie), există ori de
câte ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile
întreprinse de o altă persoană. Agentul este persoana
care acţionează, iar Principalul este persoana afectată.
Relaţia are multiple exemplificări în practică: de
exemplu, un spital este afectat de modul în care
medicii îşi fac datoria, iar aceştia pot acţiona în
interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial
pacienţii. Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între
 Oferta 15

manager şi proprietar: managerul îşi poate urmări

interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui
profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe
proprietar, interesat de dividende (Principalul).

Problemele pe care şi le propune spre rezolvare

teoria Principal - Agent sunt:
– să explice modul în care informaţia incompletă şi
monitorizarea costisitoare afectează acţiunile agenţilor;
– să construiască mecanisme prin care agenţii să fie
stimulaţi să acţioneze în interesul principalului.
Aceste probleme sunt rezolvate în general în funcţie de
cazul studiat şi nu prin generalizare.
De exemplu, să luăm cazul unui medic care pune un
diagnostic, iar pacientul nu este în stare să evalueze
dacă diagnosticul este cel corect. Agentul dispune de
un avantaj informaţional (deţine o informaţie ascunsă),
deoarece el observă diagnosticul corect (necunoscut
principalului) după ce a semnat contractul şi înainte de
a decide nivelul efortului. Soluţia este ca principalul să
propună agentului un contract care să prevadă o plată
W dependentă de rezultat şi de mesajul trimis de agent:
W(R,M), în care M reprezintă mesajul. Principalul are
interesul de a determina agentul să scoată la iveală
 Oferta 16

informaţia pe care o deţine (în exemplul nostru, să

pună diagnosticul corect). Procedeul care permite
principalului să determine agentul să arate informaţia
pe care o deţine este simplu dar costisitor şi poartă
numele de principiul de revelaţie. El constă în faptul
că principalul trebuie să ofere agentului aceeaşi sumă
pe care acesta ar primi-o dacă ar minţi, ori de câte ori
agentul este tentat să mintă. Atunci când principalul
încheie contractul cu agentul, el ştie că pentru anumite
situaţii agentul este tentat să mintă. De aceea, el îi va
propune agentului o sumă maximă pe care acesta ar
obţine-o dacă ar minţi, ceea ce va face ca agentul să
spună adevărul. Aceasta înseamnă că remuneraţia este
independentă de mesaj, dar revelarea informaţiei este
costisitoare pentru principal.
În rezolvarea situaţiilor de antiselecţie sau de hazard
moral am avut întotdeauna în vedere preţul atunci când
am discutat despre soluţiile optimizatoare. În realitate
principalul dispune de o gamă mult mai variată de
clauze contractuale. În cazul selecţiei adverse, partea
neinformată poate propune (şi chiar propune în
practică) o paletă largă de contracte care să acopere cât
mai multe tipuri de potenţiali asiguraţi. În cazul
hazardului moral, principalul poate investi în
mecanisme de control a agentului, poate stabili plata
unui agent în funcţie de rezultatele altuia (pentru a
beneficia de roadele competiţiei dintre agenţi) sau
poate propune agentului colaborarea pe termen lung.
 Oferta 17

Indiferent de soluţia aleasă, contractele dintre principal

şi agent vor fi întotdeauna incomplete, iar agentul va
beneficia de un avantaj informaţional care se va
traduce printr-o rentă informaţională.