Academia de Studii Economice

Departamentul de Economie si Politici Economice

TEMA 1: Ce este (Micro)Economia?

Principii economice. Raritate si alegere

Conf. univ. dr. Marilena PAPUC

 Obiective
După studiul acestui capitol vei avea
cunostinţe despre:

• Obiectul de studiu al economiei ca ştiinţă

şi abordarea micro-macro
• Principiile Economiei (G. Mankiw)
• Problema fundamentala a Economiei
 De ce trebuie să ştim Economie?

• Pentru că învăţăm să gândim ca un economist

• Pentru că ne dezvoltă abilitatea de a analiza
deciziile de business
• Pentru că ne oferă repere pentru deciziile
individuale
• Pentru că vom înţelege mai bine lumea în care
trăim

• Pe termen foarte scurt: ne ajută să promovăm

examenul ☺...
 CE ESTE ECONOMIA ?
• Etimologie: administrarea treburilor
cetatii (greaca veche)
• Economy vs. Economics:
– Realitatea economica: economia unei
tari, a unei regiuni, a unui grup de tari
(U.E.), economia mondiala
– Stiinta economica:
– un fond de cunostinte despre realitatea economica
» concepte
» legi
» modele
– modul de gandire economic
REALITATEA ECONOMICA
Economia: sistem dinamic complex
• entitati active: agentii economici
• relatii: cooperare, concurenta intre agenti
• procese: functionarea sistemului
• actiuni:
– interventii transformatoare (de ex.: reforme,
formarea de noi piete)
– initiative: proiecte de afaceri
– reglementare statala si politici publice
• institutii
Noua economie vs. Vechea economie
 HOMO OECONOMICUS
• Scopuri vs. mijloace
– Eficacitate: “doing right things”
– Eficienta: “doing things right”
• Nevoi vs. resurse
• Termen scurt vs. termen lung
• Privat vs public

• Rationalitatea
 ECONOMIA – STIINTA
COMPORTAMENTULUI ECONOMIC
• Microeconomia: studiaza comportamentul
agentilor economici elementari (de ex.:
gospodarii, firme)
• studiază mecanismele şi legile care guvernează
consumul şi producţia, modul de alocare a
resurselor, modalităţile de combinare a factorilor
de producţie cât şi posibilităţile de optimizare ale
acestor combinaţii.
• Macroeconomia: studiaza comportamentul
agentilor economici agregati (de ex.:
sectorul financiar, sectorul public,
strainatatea)
 ANALIZA ECONOMICA
CE ?

CINE ?

DE CE ?

CUM ?

CU CE EFECT ?
 ECONOMISTUL
• Profesionist al analizei si deciziei economice

• Detinator de competente:
– generale
– specializate

• Format in universitati:
– invatamant
– cercetare (studenteasca, profesionista)
– practica
CELE 10 PRINCIPII ALE ECONOMIEI
ALE LUI GREGORY MANKIW (I)
Principii privind luarea deciziilor:
• principiul alegerii;
• principiul costului ca sacrificiu;
• principiul analizei marginale în luarea
deciziilor;
• principiul sensibilităţii agenţilor
economici la stimulente.
CELE 10 PRINCIPII ALE ECONOMIEI
ALE LUI GREGORY MANKIW (II)
Principii de funcţionare a sistemului
economic:
• schimbul poate constitui un factor de
creştere a bunăstării;
• piaţa reprezintă, de regulă, modul
potrivit de organizare a activităţii
economice;
• intervenţia guvernamentală poate,
uneori, îmbunătăţi fuuncţionarea pieţei.
CELE 10 PRINCIPII ALE ECONOMIEI
ALE LUI GREGORY MANKIW (II)
Principii privind corelaţiile
macroeconomice:
• emisiunea monetară în exces duce la
creşterea preţurilor;
• pe termen scurt, între inflaţie şi şomaj
există o corelaţia inversă;
• nivelul de bunăstare socială depinde de
ptenţialul productiv al economiei.
 PROBLEMA FUNDAMENTALA A
ECONOMIEI
• Nevoile: se afla intr-o continua extindere si
diversificare
• Resursele:
– clasice:
• munca
• natura
• capitalul real (tehnic)
– informatia: “a 4-a resursa”
• Problema fundamentala: utilizarea de resurse limitate
pentru satisfacerea de nevoi tendential nelimitate
• Utilizarea resurselor pentru satisfacerea
nevoilor: presupune optiuni si, implicit, costuri
ale optiunii
 Evaluare
• Pornind de la principiul economic "orice alegere presupune anumite
costuri", care considerati ca este costul alegerii dvs de a deveni
student.
• Un călător care foloseşte avionul poate ajunge de la oraşul A la oraşul
B într-o oră; aceeaşi călătorie durează cinci ore cu autobuzul. Dacă
tariful unui bilet de avion este de 30 u.m., iar pentru un bilet de autobuz
trebuie să se plătească 10 u.m., care ar fi mijlocul de transport mai
ieftin pentru o persoană ce poate câştiga 2 u.m. în fiecare oră? Dar
pentru o persoană care ar putea câştiga 10 u.m. (sau 5 u.m.) în fiecare
oră ce alegere ar face? Argumentati raspunsul.
• Care este problema fundamentala a unei economii?
• Luati un exemplu concret si reprezentati grafic FPP.
 Bibliografie
• Mankiw, G.(2012). Principles of Economics. (6th
Edition). pp. 3 - 17, 25 – 57.
• Colectivul Catedrei de Economie şi Politici
Economice (2010 ), Economie – Ediţia a VIII-a,
Editura Economică, Bucureşti, (cap I)
• M. Papuc, M. Manole (2012), Microeconomie -
Editura ASE Bucuresti, (cap I) disponibil la:
https://online.ase.ro/course/view.php?id=36265
Academia de Studii Economice
Departamentul de Economie si Politici Economice

TEMA 2: Comportamentul
economic al consumatorului
Conf. univ. dr. Marilena PAPUC
 Obiective
După studiul acestui capitol vei avea cunostinţe
despre:
• Abordările teoretice ale comportamentului
economic al consumatorului
• Cum să analizezi posibilităţile de consum prin
prisma constrângerii bugetare
• Cum să analizezi preferinţele consumatorului cu
ajutorul curbelor de indiferenţă
• Alegerea consumatorului rațional
 Ce urmărește consumatorul?
• Să trăiască bine ☺... cât mai bine posibil
cu venitul pe care îl are.
• Ce înseamnă cât mai bine posibil?
Maximizarea satisfacției (utilității totale).
• Ce înseamnă „ cu venitul pe care îl are”?
Încadrarea în constrângerea bugetară.

• Creșterea utilității prin creșterea venitului?

 Posibilități...
Cât ne permitem să cumpărăm?
Atât cât ne permite venitul pe care îl avem .
Exemplu: daca venitul disponibil (V) pentru două bunuri:
cămăși (X) si pantaloni (Y) este 600 u.m putem identifica
următoarele posibilități in functie de preturi.

Număr Număr Cheltuială Cheltuială Cheltuială

cămăși pantaloni cămăși pantaloni Totală
6 0 600 0 600
4 1 400 200 600
2 2 200 400 600
0 3 0 600 600
 Constrângerea bugetară
Cămăși
6 V = X Px + Y Py

Ansablul posibilităților de consum,

4 adică, combinaţiile de bunuri pe
care consumatorul le poate realiza
cu aceeaşi cheltuială se regasesc
pe linia (dreapta) bugetului

0 1
3 Pantaloni
 Constrângerea bugetară
• Reprezentare grafică:

V/Py dreapta
bugetului

zona bugetului

x
V/Px
 Deplasarea dreptei bugetului:
venitul
• Cresterea (scaderea) venitului va determina
translatia la dreapta (stanga) a dreptei bugetului
si implicit modificarea posibilitatilor.
Y
120

100

50 60 X
 Dreapta bugetului: modificarea în
funcţie de preţ
• Modificarea preţurilor determină
modificarea pantei dreptei bugetului:
y
y V0/py2

V0/py0 V0/py1

V0/py1 V0/py0

V0/py2

0 V0/px x 0 V0/px x

(a)- preţul bunului y creşte (b)- preţul bunului y scade

 Preferinţele consumatorului:
ipoteze
• Consumatorii pot compara şi ordona în funcţie
de preferinţe coşurile de consum.

• Ansamblul combinaţiilor de bunuri între care

consumatorul este indiferent (aduc aceeasi
utilitate totala) pot fi analizate cu ajutorul
curbelor de indiferenţă sau se isoutilitate.

• Ansamblul curbelor de indiferenţă ce descriu

preferinţele unui individ formează harta
curbelor de indiferenţă.
 Curba de indiferenţă
• ansamblul Var. x y U
combinaţiilor de două
bunuri pentru care A 10 10 100
utilitatea totală a
consumatorului este
constantă. B 20 5 100
• să presupunem că C 30 3,33 100
preferinţele unui
consumator îmbracă D 40 2,5 100
următoarea formă:
E 50 2 100
Curba de indiferenţă
Y

PantaA/B =Δy/ Δx= (5-10)/(20-10)=-0,5

A
10
PantaB/C =Δy/ Δx=(2-5)/(50-20)=-0,1

B
5

C
2

10 20 50 x
 Curba de indiferenţă
proprietăţi

• Curbele de indiferență mai înalte sunt preferate celor

mai joase.

• Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, convexe

(curbate în interior) și nu se pot intersecta.

• Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de

substituţie, adică preţul la care un consumator este
dispus să substituie un bun cu altul. Panta este
negativă: -dY/dX şi descrescătoare.
 Utilitatea
• evaluarea numerică ataşată satisfacţiei resimţite de
consumatorul unui coş de bunuri.

• Funcţia de utilitate: U(X,Y) asociază fiecărui coş de

bunuri un nivel de utilitate.

• Exemplu:

U(X,Y)=X+2Y înseamnă că dacă X=1 şi Y=2, U(X,Y)=5.

Dar dacă X=2 şi Y=3, U(X,Y)=8, iar coşul va fi preferat celui
anterior, deci consumatorul se mută pe o cubă de
indiferenţă superioară.
 Utilitatea
• Nu poate fi măsurată cu exactitate si Nu
poate fi utilizată ca indicator de comparaţie
între indivizi diferiţi;
• Este afectată de numeroşi factori, dar cei
studiaţi în mod tradiţional sunt factorii
cantitativi.
• Utilitatea ordinală: ordonează preferinţele,
dar nu permite comparaţia între nivelurile
de satisfacţie; permite doar ierarhizarea
preferinţelor.
 Utilitatea marginală
• Sporul de satisfacţie antrenat de ultima
unitate consumată:
• Umg =ΔUt/ Δx=Ut’(x)

• Legea utilităţii marginale descrescătoare

 RMS şi utilitatea marginală

• De aceea, vom avea:

U
dy
RMS    x
dx U constant
U
y
• RMS este aşadar raportul dintre cele
două utilităţi marginale.
 Alegerea consumatorului rațional

• Utilitatea este maximizată când curba de indiferenţă este

tangentă la linia bugetului

Cantitate din y px
panta liniei bugetului  
py

dy
panta curbei de indiferenta 
B dx U  constant

px dy
Utilitate totală constantă
-  RMS
py dx U  constant

Cantitate din x
 Evaluare
• Aplicatie: constrângerea bugetară

Andra are saptămânal un venit disponibil de

100 um pentru a cumpăra cafea (X) şi
croissante (Y), preţurile celor două bunuri
sunt px= 2 um, py= 1um.
Identificati posibilitățile de consum, ecuatia
dreptei bugetului, semnificatia economică a
pantei si reprezentați grafic.
 Evaluare

• Rezolvarea aplicatiei Var. x y V

A 0 100 100
Combinaţii posibile pe
dreapta bugetului: B 10 80 100
C 20 60 100
D 30 40 100
E 40 20 100
F 50 0 100
 Evaluare
Reprezentare grafica
Y
100 V=xPx+yPy
80
Δy=20 Panta este aceeaşi în orice
60
punct:
Panta=-Px/Py=-2

0 10 20 50 X

Δx=10
Panta=Δy/Δx=-2
 Evaluare
Semnificația pantei dreptei bugetului:

• arbitrajul pe care piața îl „impune”

consumatorului care renunța la 20 y pentru 10 x,
deci renunța la 2y pentru 1x. Prețul lui x în unități
y este 1x=2y.

• Panta dreptei bugetului arată prețul relativ al

unui bun, adică prețul unui bun exprimat în
unități din celălalt bun.
 Bibliografie
• Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice
(colectiv de coordonare), Economie – Ediţia a VIII-a,
Editura Economică, Bucureşti, 2010, cap. 3
• Kahneman, D. (2015). Gandire rapida, gandire lenta.
Editura Publica, pp. 593 – 595
• M. Papuc, M. Manole, Microeconomie - Editura ASE
Bucuresti, 2012, disponibil la: http://www.man-id.ase.ro
• Samuelson, P., Nordhaus, W. (2010). Economics, Editia
a 19-a. McGraw Hill Irwin (pp.84 – 106), disponibil la:
https://www.academia.edu/35384802/Economics-19e-
Paul-Samuelson-William-Nordhaus.pdf?auto=download
Academia de Studii Economice
Departamentul de Economie si Politici Economice

Formarea cererii pe piaţa

bunurilor si serviciilor.
Disciplina: Microeconomie

Autori: Marilena PAPUC

 Obiective
După studiul acestui capitol vei avea
cunostinţe despre:

• Formarea cererii pe piata bunurilor si

serviciilor.
• Dinamica cererii si factorii de influenta
• Elasticitatea cererii
 Ce este cererea?
• Cererea individuală exprimă relaţia dintre
cantitatea dintr-un bun economic pe care
un consumator doreşte şi poate să o
achiziţioneze într-o perioadă determinată
de timp şi preţul acelui bun.

• Cererea pieţei pentru un bun = suma

cererilor individuale
 Cererea: exemplu
Preţ Cantitate

10 100

20 90

30 70

40 40

50 5
 Legea cererii
• Precizează relaţia inversă între preţ şi
cantitatea cerută.

• Exemplu:
• Q=100 – 7P
 Cererea individuală şi cererea
pieţei
Preţ QA QB QC QD QT

10 100 60 30 120 310

20 90 50 20 100 260

30 70 40 15 75 200

40 40 30 10 50 130

50 5 10 5 20 40
 Condiţiile cererii
• Veniturile consumatorilor
• Preferinţele consumatorilor
• Numărul consumatorilor
• Preţul altor bunuri
• Previziunile consumatorilor.
 Elasticitatea cererii
Exprimă sensibilitatea cererii, modul în care
aceasta reacţionează la modificarea
condiţiilor ce o influenţează.
•Elasticitatea cererii la pret măsoară
sensibilitatea cererii la modificarea preţului:
•Ec/p=%ΔQ/%ΔP
•Ec/p= (dQ/dP)xP/Q)
 Elasticitatea cererii la preţ: forme
• Cerere perfect elastică Ec/p=∞
• Cerere elastică Ec/p>1
• Cerere de elasticitate unitară Ec/p=1
• Cerere inelastică Ec/p<1
• Cerere perfect inelastică Ec/p=0.
 Factorii care influenţează
elasticitatea cererii la preţ
• Gradul de substituire al bunurilor;
• Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat
în totalul cheltuielilor consumatorilor.
Cu cât această pondere este mai mare, cu
atât elasticitatea este mai ridicată.
• Natura bunului;
• Perioada de timp de la modificarea
preţului.
 Elasticitatea cererii şi încasările
producătorilor
• VM = P(1+1/ Ec/p) din care rezultă că:
- dacă cererea este elastică, adică Ec/p>1, venitul
marginal este pozitiv şi venitul total creşte;
- dacă cererea este inelastică, adică Ec/p<1,
venitul marginal este negativ şi venitul total
scade;
- dacă cererea are elasticitate unitară, adică
Ec/p=1, venitul marginal este zero şi venitul total
este constant.
 Elasticitatea cererii la venit
• Exprimă cât de sensibilă este cererea
pentru un anumit bun la modificarea
veniturilor consumatorilor.
• Ec/V=% ΔQ/ %ΔV
• Bunuri normale: Ec/V > 0
• Bunuri inferioare: Ec/V < 0.
Elasticitatea încrucişată a cererii
• Exprimă modificarea cererii pentru un bun
în funcţie de modificare preţului altor
bunuri.
• Ecx/py=% ΔQx/% ΔPy
• Bunurile pot fi:
- substituibile, dacă Ecx/py>0;
- complementare, dacă Ecx/py<0.
 Cererea atipică
• Efectul Giffen
• Efectul de snobism şi ostentaţie
• Efectul de venit nul
• Efectul de anticipaţie
 Evaluare
Anul trecut, preţul bunului X a fost de 40 u.m., iar cantitatea
cerută din acest bun de 100 unităţi.
• Să se calculeze coeficientul elasticităţii cererii în funcţie
de preţ, dacă în urma unei creşteri a preţului cu 20%,
cantitatea cerută devine 90 unităţi.
• Să se reprezinte grafic cererea.
• Să se determine modificarea cantităţii cerute, dacă
venitul consumatorului creşte cu 20% si coeficientului
elasticităţii cererii în funcţie de venitul este 2.
• Să se identifice natura bunului (tipul de bun)
• Să se precizeze evolutia incasarilor din vanzarea
bunului.
 Bibliografie
• Samuelson, P., Nordhaus, W. (2010). Economics, Editia
a 19-a. McGraw Hill Irwin, disponibil la
https://www.academia.edu/35384802/Economics-19e-
Paul-Samuelson-William-Nordhaus.pdf?auto=download ,
pp.45 – 50 si 65 - 70
• Mankiw, G.(2012). Principles of Economics.pp. 65 – 75
si 93 – 104
• Papuc, M., Microeconomie - Editura ASE Bucuresti, (cap
II) disponibil la:
https://online.ase.ro/course/view.php?id=36265
Comportamentul economic
al producătorului (I).
Factorii de producţie.
Randamentele factorilor de
producţie
 Obiective
După studiul acestui capitol vei avea cunostinţe despre:
• Fima ca agent economic producător și scopul urmărit de
aceasta
• Factorilor de producție și combinarea eficientă a acestora
• Productivitatea medie și marginală a factorilor de
producție
• Tipuri de costuri
• Profitul și rata profitului
• Pragul de rentabilitate
• Economii si dezeconomi de scara
• Firma – agent producător
• Sistemul factorilor de producţie
• Procesul de producţie şi
productivitatea factorilor de
producţie
• Combinarea factorului de producţie
variabil cu factorul fix
 FIRMA – AGENT PRODUCĂTOR
• Firma: sistem tehnico-economic, cadru de
combinare a factorilor de producţie
• Scop: obţinerea de profit maxim în
condiţii date
• Decizii:
- Ce să producă (specializare) ?
- Cât să producă (dimensionare) ?
- Pentru cine să producă (pentru plătitorii
cărui preţ) ?
 FUNCŢIONAREA FIRMEI
Intrări Transformări Ieşiri
(input) (troughput) (output)

L Combinare,
K transformare
N
a factorilor Q
de producţie
Neo Volumul
producţiei

Decizii

L- munca; K – capitalul tehnic; N – factorul natural; Neo – neo-factorii de producţie

 SISTEMUL FACTORILOR DE
PRODUCŢIE
• Factori de producţie clasici (tradiţionali):
- munca şi natura: factori originari
- capitalul: factor derivat
• Neo-factorii de producţie:
- cunoştinţele
- tehnologiile
- spiritul întreprinzător
- organizarea
• Funcţia de producţie:
Q = f(K, L,….)
 COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE
Caracteristici ale factorilor de producţie ce intervin în
procesul combinarii:
- omogenitate
- divizibilitate
- substituibilitate
- complementaritate
- adaptabilitate

Coordonarea procesului combinării:

- factorii de producţie sunt atraşi în firmă de pe pieţele de
factori
- întreprinzătorul/conducerea executivă a firmei asigură
gestionarea procesului de combinare şi transformare, sub
aspect tehnic şi economic
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR
DE PRODUCŢIE
Q: volumul producţiei totale (unitǎţi fizice)

Productivitatea medie:

Q
W =
f
Productivitatea marginalǎ:
ΔQ
Wmg =
Δf
Δ Q = Σ Wmg
ABORDAREA PE TERMEN SCURT ŞI
CEA PE TERMEN LUNG
La nivel de firmǎ:
- termenul scurt se referǎ la perioada de
pânǎ la modificarea în volum a factorului
considerat fix (de ex. capitalul fix)
- pe termen lung, toţi factorii de producţie
sunt variabili

Funcţia de producţie cu un singur factor

variabil este relevantǎ pe termen scurt
 UTILIZAREA FACTORULUI DE
PRODUCŢIE VARIABIL “MUNCA”
L Q W Wmg
(numǎr (volum (productivita (productivita-
angajaţi) producţie) -tea medie) tea marginală)
0 0 0 0
1 4 4 4
2 10 5 6
3 20 6,67 10
4 25 6,25 5
5 29 5,8 4
6 32 5,3 3
7 34 4,87 2
8 35 4,37 1
9 35 3,69 0
10 33 3,3 -3
 CURBELE PRODUCTIVITĂŢII MEDII ŞI
MARGINALE ALE FACTORULUI VARIABIL

Stadiul Stadiul Stadiul

I II III

X
Wmg
 CORELAŢII

• Wmg > W → W creŞte

• Wmg = W → W maxim

• Wmg < W → W scade

COMBINAREA FACTORULUI FIX CU
CEL VARIABIL

• Termen: scurt

• Este raţional stadiul II

• Stadiul I nu este raţional, deoarece eficienţa

combinării mai poate fi incă îmbunătăţită, deci nu
este optimă

• Stadiul III este inacceptabil, deoarece fiecare

punct de pe ramura decrescătoare a curbei Q are
un corespondent pe ramura crescătoare, unde
consumul de factor variabil este mai mic
 LEGEA PRODUCTIVITĂŢII
MARGINALE DESCRESCÂNDE
• Producătorul raţional poate majora
cantitatea de factor variabil consumată
până la nivelul pentru care productivitatea
marginală devine zero
• La acest consum de factor variabil,
producţia totală atinge maximul
• Este raţional ca productivitatea marginală
a factorului variabil să fie menţinută la
valori pozitive (stadiul II al producţiei)
 RANDAMENTE DE SCARĂ
Funcţia de producţie a firmei:

f(X1,X2,X3)=A aX1 bX2 cX3

- randamente de scară crescătoare:

a+b+c>1

- randamente de scară constante:

a+b+c=1

- randamente de scară descrescătoare:

a+b+c<1
 Economii si dezeconomii de scara

Economii de scara – proces microeconomic care se

caracterizeaza prin cresterea dimensiunii, a
volumului productiei si scaderea costului mediu pe
termen lung, randamentele de scara sunt
crescatoare
Scara minima eficace – firma nu realizeaza economii de
scara. Costul mediu este constant pe t.l., adica
productivitatea medie globala este constanta,
cantitatea produsa creste in acelasi ritm cu
cantitatea factorilor utilizati, randamentele de scara
sunt constante.
Dezeconomii de scara- costul mediu creste pe termen
lung, productivitatea medie globala scade,
cantitatea produsa sporeste mai putin decat
cantitatea factorilor utilizati, randamentele de scara
sunt descrescatoare.
Comportamentul economic al
producătorului (II)

Costurile de producţie şi
profitul
 PLANUL DE TRATARE A TEMEI
• definiţia costului de producţie
• încasările, costul şi profitul firmei
• cost explicit şi cost implicit
• categorii de costuri: fixe şi variabile
• indicatori de cost: cost total, cost
mediu, cost marginal
• corelaţii între costurile medii şi costul
marginal
• pragul de rentabilitate al producţiei
firmei
DEFINIŢIA COSTULUI DE PRODUCŢIE
• DEFINIŢIE: costul de producţie
reprezintă totalitatea cheltuielilor
efectuate/suportate de către firmă pentru
producerea şi comercializarea de bunuri şi
servicii
• COSTUL DE PRODUCŢIE :
– exprimă, în formă sintetică, efortul
economic al agentului producător
– reflectă consumul cumulat de factori de
producţie
– este un termen al calculului eficienţei
economice ca raport între efect (profit) şi
efort (cost)
 COST EXPLICIT ŞI
COST IMPLICIT
• cost explicit/contabil (CT): cheltuieli efectiv
suportate de agentul producător (se înregistrează
în evidenţa contabilă)
• cost implicit (CI): costul de oportunitate al
utilizării, în cadrul firmei, a resurselor proprii de
care dispune aceasta din urmă
– nu se înregistrează în evidenţa contabilă
– intră în calculul profitului economic al firmei

• Profitul contabil al firmei: Prc = VT – CT

• Profitul economic al firmei: Pre = VT - (CT + CI)

VT reprezintă încasările totale el firmei

 COSTURI FIXE ŞI VARIABILE
• Costul fix (CF) exprimă acele cheltuieli ale firmei care, pe
termen scurt, sunt independente de volumul fizic al
producţiei obţinute
– pe termen scurt, CF reprezinta o constantă
– CF se suportă integral chiar şi atunci când firma nu produce (Q
= 0)

• Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale firmei

care se modifică în funcţie de volumul fizic al producţiei

CT = CF + CV

CT, CF şi CV se referă la întregul volum fizic de

producţie (Q) al firmei, obţinut într-o perioadă
dată
 FUNCŢIA COSTULUI

Forma generală: CT = f(Q)

Exemplu:
CT = Q2 + 5Q + 20

Variabila independentă este Q, care

reprezintă volumul fizic al producţiei
(bun omogen)
GRAFICUL COSTURILOR TOTALE
CT

C
CV

CF

Q
 INDICATORI DE COST
MEDIU
Costul mediu şi componentele ssale:
CT
- total: ct = Q

- fix: cf = CF
Q
CV
- variabil: cv = Q

ct = c f + c v
Acesti indicatori se referă la o unitate de produs din volumul fizic total (Q) al
producţiei firmei (se consideră cazul unui singur bun omogen produs de firmă.
 COSTUL MARGINAL

• Costul marginal măsoară variaţia

costului total pe seama producerii
unei unităţi suplimentare de produs
Δ CT
cm =
ΔQ

cm = (CT)’
Costul marginal reprezintă derivata de
ordinul 1 a funcţiei costului total
 EXEMPLU NUMERIC (I)
Volumul Costul Costul Costul Cost
total al fix total variabil total marginal
producţi (CF) total (CT) (Cm)
ei (Q) - u.m. - (CV) - u.m. - - u.m. -
- buc.- - u.m. -

1 100 300 400 -

2 100 600 700 300

3 100 800 900 200

4 100 950 1050 150

5 100 1080 1180 130

 EXEMPLU NUMERIC (II)
Volum Cost Cost Cost Cost Cost Cost Cost
ul total fix varia- total al mediu mediu mediu margi-
al pro- total bil produ- fix vari- total nal
duc- (CF) total cţiei (cf) - abil (c) (Cm)
ţiei (Q) - u.m. - (CV) (CT) u.m. - (cv) - u.m. - - u.m. -
- buc. - - u.m. - - u.m. - - u.m. -

1 200 160 360 200 160 360 -

2 200 250 450 100 125 225 90

3 200 331 531 67 110 177 81

4 200 508 708 50 127 177 177

5 200 700 900 40 140 180 192

6 200 900 1100 33 150 183 200

 CURBELE COSTURILE MEDII ŞI A
COSTULUI MARGINAL
Cm
Ct

Cv
Cost

x
Cf
Q
 CORELAŢII ÎNTRE COSTURILE
MEDII ŞI COSTUL MARGINAL
• Când cm > ct , ct creşte
• Când cm = ct , ct minim
• Când cm < ct , ct scade
 PRAGUL DE RENTABILITATE A
PRODUCŢIEI FIRMEI (I)
• Pragul de rentabilitate a producţiei firmei
reprezinta acel volum de producţie (Q)
pentru care costul total este egal cu
încasările totale; în aceste condiţii, firma
nu obţine profit, dar nici nu înregistrează
pierderi
VT = CT
VT = pQ
CT = CF + CV = CF + cvQ
pQ = CF + cvQ
PRAGUL DE RENTABILITATE A
PRODUCŢIEI FIRMEI (II)
CF
Qr =
p - cv
 MICROECONOMIE -Suport curs-
CAPITOLUL 1
OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE
1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă
2. Obiectul de studiu al economiei politice
3. Metoda economiei politice

CAPITOLUL 2
FORME DE ORGANIZARE SI FUNCTIONARE A ECONOMIEI SOCIALE
2.1. Sisteme economice
2.1.1. Cele trei probleme ale organizării economice
2.1.2. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice
2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale
2.3. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă
2.3.1. Conceptul şi conţinutul economiei de schimb
2.3.2. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei în realitate
2.3.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane
2.4. Sistemul economiei de comandă
2.5. Economiile contemporane - economii mixte

CAPITOLUL 3
TEORIA CONSUMATORULUI
3.1. De ce mai întâi consumatorul?
3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului
3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală
3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale
3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului
3.3. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului
3.3.1. Axiomele teoriei alegerii
3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă
3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS)
3.3.4. Exemple de funcţii de utilitate şi de curbe de indiferenţă
care le corespund
3.3.5. Echilibrul consumatorului
3.3.5.1. Constrângerea bugetară
3.3.5.2. Combinaţia optimală
3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ
3.3.5.4. Efectul variaţiilor de venit
3.4. Noţiuni asupra noii teorii a consumatorului
3.4.1. Limite ale teoriei tradiţionale
3.4.2. Elemente ale noii teorii a consumatorului

CAPITOLUL 4
TEORIA CERERII
4.1. Cererea si prejurile
4.2. Cererea si venitul
4.3. Importanta practică a teoriei cererii

CAPITOLUL 5
TEORIA PRODUCTIEI, A COSTURILOR SI A OFERTEI
5.1. Notiunea de întreprindere (firmă), obiectivele si functiile sale
5.2. Teoria productiei
5.3. Teoria costurilor
5.4. Teoria ofertei

CAPITOLUL 6
CONCURENŢA PERFECTĂ
6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenţei perfecte
6.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea echilibrului de
piaţă

CAPITOLUL 7
MONOPOLUL
7.1. Conceptul şi formele monopolului. Bariere de intrare
7.2. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen scurt şi al realizării echilibrului firmei
monopoliste
7.3. Mecanismul formării preţului de monopol pe termen lung şi al realizării echilibrului ramurii
monopolizate
7.4. Monopolul cu discriminare de preţ
7.5. Consecinţe economico-sociale ale monopolului

CAPITOLUL 8
OLIGOPOLUL SI CONCURENTA MONOPOLISTICĂ
8.1. Concurenţa imperfectă, caracteristici generale
8.2. Oligopolul
8.2.1. Oligopolul - concept şi caracteristici
8.2.2. Tipuri de echilibru de oligopol
8.2.3. Pieţele de oligopol şi formarea preţului
8.3. Concurenţa monopolistică

CAPITOLUL 9
INTERVENTIA GUVERNAMENTALĂ ÎN MECANISMUL FORMĂRII PRETURILOR
9.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale
9.2. Intervenţiile directe
9.3. Intervenţiile indirecte
9.4. Politici de preţuri şi eficacitatea lor
 CAPITOLUL 1

OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE

1.1. Devenirea economiei politice ca ştiinţă
Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politică este o ştiinţă
relativ tânără. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de ştiinţă ţin de începuturile
epocii moderne. Până să ajungă însă aici, până a se putea vorbi de o ştiinţă despre economie în
adevăratul sens al cuvântului, a fost necesară străbaterea unui drum lung şi anevoios.
Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată de imprejurarea, cu
determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să gândească economic. Chiar dacă,
prin prozaicul său, acest lucru i-a plăcut mai puţin, el a fost obligat să înţeleagă că existenţa sa
este, înainte de toate, economică. Mai mult, el, individul, ca şi colectivităţile umane, a fost nevoit
să constate că această existenţă, calitatea ei, depinde de modul în care se găsesc soluţii la ingrata
inecuaţie cu care tot timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi
nelimitate, pe de altă parte. Permanenţa acestei căutări motivează permanenţa actului ideatic
creator pe terenul economiei; gândul despre economie a fost un însoţitor permanent al
preocupărilor omeneşti individuale şi colective.
Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi faptul că această
componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o dimensiune micro cât şi una
macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie a vizat, dintr-un început, atât
perimetrul existenţei individuale cât şi a celei colective.
Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi dintre care foarte
puţine au ajuns până la noi, nu înseamnă nici pe departe ştiinţă economică. Devenirea sa avea să
se producă mult mai târziu. Dacă sub raportul originii doar fizica pare să aibă ascendent asupra
economiei, ca moment iniţial, sub cel al formării şi constituirii într-un corpus teoretic legat şi
unitar, consacrarea economiei politice s-a dovedit un proces dificil, angajând considerabile
eforturi pentru dobândirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu,
economia, obiectul aflat în atenţie şi spre analiză s-a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de
filmat, prins în tuşe şi explicitat. Încercările n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit răgazul spre
a desluşi legile de mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale
existenţei noastre – economia. Urmările n-au întârziat să apară.
Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor cu semnificaţie
în creşterea şi afirmarea economiei politice. Rămâne, acesta, obiectul de studiu al Istoriei
gândirii economice[1]. Aici, şi acum, încercăm doar o succintă trecere în revistă a acestui uriaş
travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor salturi şi schimbări de paradigmă.
Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se produc
în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale pentru ca, imediat,
Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf. Prin Xenofon, Platon şi
Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în circuitul general al
ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, şi Legile de
Platon, Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens[2].
Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gândire.
Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul este de origine greacă
compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care desemnează principiul,
legea, regula etc. ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei
după vechii greci.
Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma D’Aquino şi
Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce, moralei creştine.
Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese semnificative pentru
gândirea economică.
Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei economice îşi reia
cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de dăinuire (1450-1740), deşi n-a
însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de rezolvare a unor probleme
practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie valoroasă pe terenul stiinţei economice prin
demersurile teoretice pe care le-a întreprins în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei
comerciale şi de plăţi, preţului etc. Marcând trecerea de la economia artizanală la economia
capitalistă, mercantiliştii şi-au construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă:
îmbogăţirea, cu orice preţ, a naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei
economice. Prin Antoine de Montchrèstien i-au dat numele de Economie politică, iar prin J.B.
Colbert au demonstrat că etajul normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi
ambele se verifică prin politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru
tranziţie la şcoala liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul
metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa şcolii
clasice.
Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în principal,
neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens liberal şi se
numeşte fiziocraţie.
Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala fiziocrată, dintre
figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic şi A.R.J. Turgot
cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei, economia politică devine riguroasă, mai
abstractă, sistematică, apelând la analiză şi sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional
propriu, fiziocraţii oferă prima imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional.
Doctrina şi politica fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o
filosofie proprie: ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.
Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de
proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII
prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era
clasică, cu mici excepţii, “este perioada specific engleză a istoriei ştiinţei noastre”[3].
Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R.
Malthus si J.S. Mill. Replica franceză, cu sorginte în şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr.
Bastiat. Printre lucrările de referinţă care s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei
economice reţinem: Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, scrisă de A.
Smith în 1776; Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D.
Ricardo; Principiile de economie politică (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului
populaţiei (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politică (1803) de J.B. Say.
Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Ideile economice, disipate
până atunci în lucrări de filosofie, istorie, morală etc., sunt acum adunate sub coperţile unor
tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să însemne o specialitate precisă, bine
delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de profesionisti. Scopul ştiinţei economice este
răspicat declarat a fi unul utilitarist, pragmatic; ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii
naţiunii. Concepţia fundamentală despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea
naturală. Clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt
partizani convinşi ai liberalismului, Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei ştiinţifice şi a
deducţiei, iar universul ideatic preferat este microanaliză. Rămân convinşi că numai urmărind o
bună conduită individuală, numai prin asigurarea interesului personal se asigură pacea socială, nu
invers.
Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice rămâne statuat prin calitatea analizelor pe
care le-au făcut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare, preţ, producţie, repartiţie,
creştere, schimburi internaţionale etc. În toate aceste domenii ei s-au dovedit cutezanţi, creatori,
lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie, capabilă, oricând, prin evaluare şi reevaluare, să
întreţină discursul economic modern.
Corpusul de idei bine legate care, graţie economiştilor clasici, permit economiei politice să-şi
ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă confruntare.
Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul economiei îl
reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca şi în celelalte lucrări, Marx se vădeşte a fi
creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor sociale. Această nouă
paradigmă, născută la confluenţa şi confruntarea dintre filosofia germană, economia clasică
engleză şi socialismul francez, este marxismul - concomitent, filosofie, metodă de analiză
(dialectica), viziune istorică despre evoluţia economiei, politică economică, perspectivă pentru
omenire, dar şi un sistem de economie politică. Din această din urmă latură, a sistemului de
economie politică creat de Marx, sunt de reţinut două lucruri. Întâi, sub raportul tematicii
abordate şi al analizelor pertinente oferite, locul lui Marx rămâme alături de marii clasici. Pe de
altă parte, ceea ce a oferit Marx reprezintă un negativ al operelor clasicilor. Supunând unei
severe critici intregul eşafodaj teoretic clasic, Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. De
aici, drept consecinţe: lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile
dintre lucruri sunt, de fapt, relaţii dintre oameni şi ca urmare, obiectul economiei politice devine
studiul relaţiilor dintre oameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu nu este
de a găsi soluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei orânduiri
(capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei.
Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particulară a faptelor după modelul
gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii economice. Nici un economist, nici cei
care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului, nici cei care îl critică, nu pot face
abstracţie de el.
Cu un suflu nou, specific, vine şi scoala neoclasică sau marginaliştii. Neoclasicii, dintre care
reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras,
Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall ş.a., construiesc, la sfârşit de secol XIX, pe acelaşi
schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Ruptura de ei se produce la două
nivele. Unul vizează baza de sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al clasicilor, teoria
obiectivă a valorii muncă, este abandonat. O nouă abordare, în baza unei teorii subiective a
valorii, deschide perspectiva unui gen nou de analiză. În esenţă, o atare analiză inspiră o viziune
mai puţin conflictuală. Economia nu mai apare în formula unui joc cu sumă nulă ca în cazul lui
Marx; e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără ca, pe acest considerent, un altul să
sufere. Celălalt palier trimite spre obiectul analizei. Pe neoclasici îi interesează mai puţin
problemele producţiei şi repartiţiei şi mai mult pe cele ale echilibrului. În căutarea echilibrului ei
construiesc un mediu propice cercetării lor şi impun o nouă metodă. Mediul este unul abstract, al
concurenţei pure şi perfecte specifică capitalismului atomizat al secolului XIX şi circumscris
predilect la nivel microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îl formează homo
oeconomicus rationalis, producător sau consumator. Noua metodă se defineşte prin principiul
marjei, al ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri
omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente; se adresează unei nevoi
mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la toate dimensiunile economiei.
«Răscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism, ştiinţa economică nu rămâne osificată.
Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioară permanentă. Momentul cu cea mai
semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în perimetrul anilor ’29-’33. Sistemul
de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică şi neoclasică suferă un serios afront.
Marea criză îi «produce» pe Keynes şi a sa Teorie generală[4].
Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a
inspirat-o Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume:
plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar, analiză oricând
inspiratoare; părăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri de
orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ; echilibrul, privit prin prisma
ocupării cât mai depline a forţei de muncă, devine problema principală a economiei politice;
politica economică dobândeşte fundament ştiinţific. Pe deplin stăpân pe meşteşugul de
teoretician, Keynes rămâne o prezenţă în toate manualele şi lucrările de economie.
Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la rampă printr-un alt «copil»
al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului, inspirată din Marx, Engels şi
Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică burgheză». Din interiorul ei se
promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează importanţa pieţei,
concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Criza economică şi politică a anilor 80 avea să-i
pună serios în cauză statutul.
Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră, funcţie de filosofia socială dominantă, sisteme
de politică economică diferite, supoziţia lui J.A. Schumpeter[5] de a gândi şi analiza
prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. Trimiterea se face aici, credem, numai la
etajul normativ al ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv, considerăm posibilă existenţa
unui principiu unificator; ştiinţa economiei, din acest punct de vedere, e una singură. Nu putem
vorbi de o economie politică românească şi alta franceză. La probleme economice asemănătoare
ea oferă soluţii asemănătoare. Cuprinse în textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau
culoarea sistemului. Tot pe această cale, a sistemelor, economia politică recepţionează semnalele
şi impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe care, în forma
concret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalistă dar şi cu cea socialistă; cu
economia dezvoltată dar şi cu cea slab dezvoltată. Aceste legături o menţin vie şi o obligă la un
permanent examen; o obligă la dezvoltare permanentă.

2. Obiectul de studiu al economiei politice

Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei economice, putem
contura deja câteva propoziţii care fixează obiectul ei de studiu.
Aşadar, ce este, cu ce se ocupă şi ce urmăreşte economia politică?
Abordând problema sub raport etimologic, putem răspunde acestor întrebări?
Multă vreme percepţia ştiinţei noastre s-a realizat sub simplul nume de economie. Din această
perspectivă, vechii greci, Xenofon şi Aristotel în special, o priveau ca pe o ştiinţă a economiei
domestice.
În 1615, Antoine de Montchrèstien utilizează pentru prima dată termenul de economie politică în
chiar titlul lucrării sale Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei mamă.
Termenului de economie i s-a adăugat deci cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială
(de la polis = oraş, cetate).
De la Xenofon care, primul, vorbeşte despre ştiinţa economică şi Antoine de Montchrèstien care
uzează cel dintâi de denumirea de economie politică şi până astăzi ştiinţa despre economie nu
are, de departe, concurenţă sub raportul multitudinii definiţiilor ce i s-au dat în timp[6]. Ceea ce
caracterizează acest lung traseu în care gama definiţiilor pe care le-a primit ştiinţa noastră este
foarte variată s-ar putea înscrie în următoarele propoziţii sintetizatoare:
Întâi, deşi par a nu vorbi despre acelaşi lucru, definiţiile oferite ştiinţei economice pot «suporta»
următoarea grupare:
1. De la Xenofon şi până la clasici, inclusiv, ştiinţei economice i se încredinţează misiunea de
a-i invăţa pe indivizi cât şi pe colectivitătile umane în ansamblu, cum se produce mai repede
şi mai uşor bogăţie.
2. b. Pe firul acestei idei, K. Marx şi Fr. Engels realizează o ruptură. Ei cantonează obiectul
cercetării economice, predilect pe terenul socialului. Îi interesează relaţiile dintre oameni în
procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor economice, ca şi legile
obiective ce guvernează aceste procese. Prin legi obiective cei doi înţeleg legăturile
generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor
economice. Obiectivitatea este legată de faptul că respectivele legi acţionează independent
de voinţa oamenilor; nu însă în afara activităţii lor conştiente şi, mai ales, nu împotriva a
ceea ce înseamnă natural şi firesc în acţiunea umană. Legea creşterii productivităţii muncii,
a economiei de timp, legea cererii şi ofertei etc. sunt exemple de legi economice obiective.
Marx şi Engels plasează şi încadrează studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice
obiective în spaţiu şi în timp. Pe acest temei ei se văd îndreptăţiţi să facă distincţie
între economie politică în sens larg – ca ştiinţă care studiază relaţiile de producţie şi legile
economice pe toate treptele de dezvoltare a societăţii omeneşti – şi economia politică în sens
restrâns – anatomie şi fiziologie a unei singure societăţi. În consonanţă cu un atare punct de
vedere s-a putut vorbi despre o economie politică burgheză, aflată în permanentă criză, şi o
economie politică socialistă, aflată în neîntrerupt progres; şi, tot în baza acestei optici, economia
politică a putut fi aservită completamente ideologiei dominante a unui sistem politic.
1. c. Neoclasicii, ca şi contemporanii, direct sau indirect, se apropie de linia de gândire clasică.
Pe fundal, apare acelaşi obiectiv - producerea de bogăţie. Până să se ajungă acolo ştiinţa
economică trebuie să găsească soluţii la ingrata inecuaţie care a însoţit dintotdeauna viaţa
oamenilor: resurse limitate pe de o parte, nevoi nelimitate pe de altă parte. Problema
afectării, a echilibrului şi dezechilibrului dobândesc pondere. În rezolvarea lor nu se
neglijează comportamentul uman. Aşa se explică de ce definiţia lui Lionel Robbins devine
punct de reper. El surprinde exact ceea ce ştiinţa economică vrea să însemne astăzi: “ştiinţă
care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre finalităţi (obiective) şi resursele
rare în utilizări alternative“.
Al doilea, în atingerea scopului său, economia este «condamnată» să fie politică. Ea nu poate să
rămână o ştiinţă pur pozitivă. Trebuind să meargă spre sugestii, soluţii etc. ea trebuie să fie şi
normativă. Subliniind că analiza economică pozitivă explică de ce lucrurile şi comportamentul
oamenilor sunt aşa cum sunt, în timp ce analiza economică normativă caută să ne spună cum ar
trebui să fie sau ce ar trebui făcut pentru ca lucrurile să fie aşa cum dorim, reţinem remarca
economistului francez Jacques Généreux privind necesitatea unităţii acestor două paliere:
“Economia, tratând comportamente umane şi consecinţele lor colective, este inevitabil politică.
La ce serveşte buna cunoaştere a funcţionării pieţei muncii dacă aceasta nu poate fi utilizată
pentru a inspira politici eficace de luptă contra şomajului, de formare profesională etc.? La ce
este bună înţelegerea mecanismelor de creştere dacă aceasta nu ajută cu nimic la stimularea
progresului economic şi la favorizarea dezvoltării ţărilor sărace? Nu există niciodată o dezbatere
teoretică în economie care să nu conducă la o dezbatere politică. Analiza normativă apare astfel
ca urmare logică a cunoasterii pozitive”[7].
Subscriind în totalitate la cele spuse de economistul francez, credem că cel care, primul, a
adăugat la noţiunea de economie pe cea de politică (A. de Montchrèstien) n-a avut în vedere doar
semnificaţia etimologică a termenilor; că, dimpotrivă, a avut şi simţul unităţii; a înţeles că prin
politic economicul prinde sau nu viaţă. Faptul în sine este şi pozitiv şi negativ. Este pozitiv în
măsura în care politica economică serveşte de «cordon ombilical» prin care ştiinţa economică
este ancorată la realitate. Este negativ atunci când, tot pe această cale, a politicii economice,
economia ca ştiinţa poate fi aservită ideologiei[8].
Subliniind aceste lucruri găsim necesar să facem şi precizarea că economia politică, chiar în
condiţiile strânselor sale legături cu politica, nu se suprapune şi nu se confundă cu politica
economică. Prin aceasta din urmă înţelegem “ansamblul deciziilor luate de puterea publică în
vederea orientării activităţii într-un sens dorit”[9].
Aşadar, implicând raportul dintre stat şi economie, termenul de politic poate căpăta un sens
tendenţios atunci când e prins în organica politicii economice; nu aceeaşi interpretare e
permisibilă în situaţia economiei politice.
Al treilea, indiferent ce nume şi-a luat, economia politică şi-a circumscris câmpul investigaţional
fie în perimetrul micro fie în cel macroeconomic. Distincţia s-a făcut însă doar la nivelul
punctelor de vedere; sesizând interdependenţele dintre variabilele economice, toţi economiştii
recunosc că cercetarea microeconomică serveşte ca punct de plecare pentru cea
macroeconomică. În funcţie de mediul paradigmatic în care s-a produs, de şcoala economică în
vogă, de locul, timpul şi mai ales de obiectivele imediate ale cercetării, s-a mers preponderent
într-o direcţie sau alta. Neoclasicii şi, în mare parte, clasicii au manifestat propensiune pentru
microanaliză, convinşi fiind că ceea ce face bine unui individ sau familiei sale nu are cum să facă
rău societăţii în ansamblu. De aici, cunoscutele teorii ale consumatorului şi producătorului, ale
căror adevăruri, prin generalizare, au fost extinse la scara ansamblului. Fiziocraţii, Marx, Keynes
şi mare parte dintre contemporanii noştri plasează analiza la nivel macro. În fond, marile
probleme ale economiei sunt de fapt macroeconomice.
Cum însăşi denumirea sugerează, microanaliza îşi ia ca sarcină “să explice comportamentele
individuale şi interacţiunea lor. Nivelul său privilegiat de observaţie este cel al întreprinderii şi al
pieţii unui bun sau serviciu particular”[10], în timp ce macroanaliza “se interesează în principal
de interacţiunea variabilelor economice agregate la nivelul economiei naţionale (produs intern
brut, şomaj, inflaţie, monedă, preţ, etc.)”[11].
Al patrulea, ştiinţa de care ne ocupăm a fost definită, pe rând, «economie», «ştiinţa economică»,
«economie socială», «political economy», «economie politică» sau, simplu, «economics». De
reţinut că în prezent literatura anglo-saxonă uzează de termenul «economics» în timp ce în cea
francofonă s-a impus denumirea de «economie politică». Dar, ceea ce este important şi se
impune cu toată evidenţa, e că, indiferent de denumire, manualele în domeniu cuprind sub
coperţile lor două mari părţi: microeconomie şi macroeconomie; obiectul economiei politice este
analizat din această dublă perspectivă.
În al cincilea rând, studiind mecanismele de producţie, repartiţie, schimb şi consum într-o
structură socială dată,, ca şi interdependenţele dintre acestea, ştiinţa economică îşi «fixează» în
fapt, ca obiect de studiu, ceea ce am putea numi realul economic. Relevarea acestei evidenţe
conduce la două mari concluzii.
Prima este legată de împrejurarea că realul economic cu care teoria se confruntă în permanenţă
este, în fapt, realul existenţial palpabil ce se oferă zi de zi observaţiei empirice directe. De aici
consecinţa şi concluzia, firească până la un punct, că oamenii se cred competenţi să raţioneze
despre probleme economice, oricât de complexe ar fi, fără un exerciţiu ştiinţific pregătitor; că,
altfel spus, ştiinţa economică ţine de domeniul cotidianului, al vocabularului curent. Spre a
înlătura orice tentaţie în înţelegerea lucrurilor pe o atare direcţie, invităm a se reţine că ştiinţa
economică, prin miezul ei numit economie politică, înseamnă infinit mai mult decât observaţie
obişnuită; înseamnă observaţie, dar şi analiză realizată de minţi instruite şi prin metode speciale.
“Ceea ce distinge pe economistul «ştiinţific» de toţi cei care gândesc, vorbesc şi scriu pe subiecte
economice”, remarca, întemeiat, Schumpeter, este o stăpânire a tehnicilor pe care le clasăm sub
trei rubrici: istorie (în sensul de simţ istoric sau chiar experienţă istorică - n.n.), statistică şi
«teorie» (în accepţiunea de «cutie cu instrumente de analiză» aşa cum gândea Joan Robinson sau
de «meşteşug de teoretician» în genul lui John M. Keynes – n.n.)”[12]. Schumpeter a ţinut să
completeze şi să adauge la cele trei mijloace de analiză care, toate la un loc, alcătuiesc
«economia ştiinţifică» şi sociologia.
Numai astfel privită, numai ca rod al unei munci de cercetare specializată, ştiinţa economică
apare ca un sistem de gândire coerent, ca un sumuum de paradigme intercorelate, ca sistem de
economie politică.
A doua concluzie se sprijină pe constatarea că realul economic este impregnat în textura realului
existenţial; că, aşa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot, “totul este economic chiar
dacă ştiinţa economică nu este peste tot”[13]. Faptul că economia este o totalitate prezentă şi
perceptibilă peste tot conduce repede la ipoteza că pentru a obţine rezultate satisfăcătoare ştiinţa
economică nu poate fi decât universală; pentru a emite pretenţia ştiinţificităţii trebuie să
stăpânească, deopotrivă, domeniul materialului şi socialului.
Nu acestea sunt însă graniţele fireşti ale ştiinţei noastre. Este adevărat că istoria formării şi
constituirii ei demonstrează că primele idei economice n-au venit de la profesionişti ai
domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici etc. Dar, odată
profesionalizată si autonomizată, ştiinţa economică şi-a dobândit propriul statut şi şi-a bornat
teritoriul; economia reală a rămas ţelul şi farul ei. Urmărind acest proces, nu e greu de constatat
că multă vreme ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. E cert că problematica
economică nu era atât de complicată încât să nu-şi găsească acoperire şi explicaţie în propoziţiile
economiei politice. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi
diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în chiar cercetarea
economică, operează aici un benefic proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne
axul şi punctul de sprijin în jurul căruia gravitează, se dezvoltă şi se autonomizează un număr în
creştere de discipline ce-şi propun să studieze o anumită «felie» a realităţii. Relaţiile de
interdependenţă dintre aceste discipline cu autonomie relativă pe de o parte, şi dintre ele şi
miezul din care s-au desprins - economia politică, pe de altă parte, permit de acum a pune
problema existenţei unui sistem al ştiinţelor economice în care cea mai mare parte a
economiştilor includ:
 1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice, statistica,
ştiinţa conducerii etc.
2. ştiinţe economice teoretico-aplicative: economia ramurilor de producţie (industriei,
construcţiei, agriculturii, comerţului etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate,
economia mondială, relaţii valutar financiare internaţionale etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, sociologia economică, istoria economică,
geografia economică, ecologia, cibernetica economică etc.[14]
În cadrul acestui sistem, aflat într-o permanentă dinamică, cu schimbare de ponderi între
componente, economia politică a fost şi a rămas să ocupe un loc central. Ea dă, pentru toate
celelalte ştiinţe economice, tonul, nota şi metoda. Ea oferă anvergura şi deschiderea
filosofico-metodologică. Prin soclul ei epistemologic oferă măsura valorii, încadrează, dar şi
inspiră. În acelaşi timp, economia politică valorifică rezultatele obţinute de celelalte componente
ale sistemului, se nutreşte din experienţa acestora.
Urmărind această rută prin care economia politică şi cei care o slujesc încearcă să-i stabilească
graniţele şi să-i surprindă în tuşe cât mai sigure obiectul şi constatând că:
- economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică, dar oferă acesteia fizionomia,
prefaţând-o şi reprezentând-o;
- obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică pentru care trebuie să creeze bogăţie materială şi
spirituală;
- viaţa economică nu este decât un «ansamblu de acte omeneşti carora autorii lor le dau
sens»[15];
- evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi economice obiective;
- studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional - micro şi macroeconomic;
- analiza economiei nu poate avea un caracter neutru, pur iluminist, ci trebuie să-şi găsească
prelungirea firească prin etajul normativ într-o politică economică menită a înrâuri evoluţia
faptelor după modelul dorit;
- etc.
Conchidem că economia politică este ştiinţa care prin studiul vieţii economice este chemată să
ofere soluţii pentru optimizarea relaţiei resurse limitate - nevoi nelimitate, la nivel micro şi
macroeconomic într-un cadru socio-economic dat, guvernat de legi obiective.

3. Metoda economiei politice

Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale, mijloc, mod de
exprimare. Acesta este sensul metodei şi atunci când vorbim de economia politică: de ansamblul
de căi şi procedee găsite în baza unor principii prin care se caută adevărul în economie.
De reţinut, în context, că metoda nu se identifică cu metodologia; aceasta din urmă desemnează
discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre metode, în timp ce metodica ţine de
didactica predării cunoştinţelor ca atare.
Căile şi metodele de analiză propriu-zisă nu pot fi rupte de principiile pe care se sprijină. Este
sarcina metodologiei să justifice, motivat, plusurile şi minusurile unor principii de judecată
precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul ştiinţific, istoricul, purismul sau
anarhismul[16]. Aici şi acum, ceea ce ne putem propune e de a explicita sensul unor instrumente
de analiză şi evaluare la care economia politică recurge şi care dau contur metodei sale;
instrumente şi tehnici imprumutate, în marea lor majoritate, de la celelalte ştiinţe în sistemul
cărora economia politică a ieşit mai târziu la rampă.
Astfel, subliniem ca esenţial faptul că analiza fenomenelor şi proceselor economice se face pe
calea abstractizării. Ea înseamnă acel procedeu al cunoaşterii prin care subiectul cercetător
reţine, pe plan mintal doar ceea ce este esenţial, repetabil şi relativ stabil în fenomenul studiat;
reţine trendul, laturile esenţiale, lăsând deoparte ceea ce este aleatoriu, întâmplător în evoluţia
respectivului fenomen sau proces economic.
Produsul prim al abstractizării este abstracţia ştiinţifică concretizabilă în noţiuni, categorii şi legi
economice. Noţiunile sau conceptele, reflectă caracterele generale ale fenomenelor grupate
mintal, după un criteriu stabilit, într-o anumită clasă. Categoriile economice sunt noţiuni de
maximă generalitate ce surprind esenţa existentă în mod obiectiv în fenomenele şi procesele
economice. Valoarea, banii, preţul, renta, venitul naţional etc. sunt, de esemplu, categorii
economice cu ajutorul cărora se operează în procesul cunoaşterii. Legile economice, aşa cum s-a
arătat, exprimă esenţa fenomenelor şi proceselor economice, legătura lor internă, esenţială,
dependenţa cauzală, necesară, proprie acestor fenomene şi procese, direcţia şi tendinţele lor. Ele
au un caracter obiectiv şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia voinţei
oamenilor, gândite şi formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un monent dat. De asemenea,
spre deosebire de legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate. Legea cererii şi ofertei, a
creşterii productivităţii muncii etc, nu au nevoie de a fi proclamate; ele se impun pur şi simplu.
Subliniem, în context, şi faptul că viaţa economică, cu complexitatea fenomenelor şi proceselor,
cu complexa natură umană care o străbate, nu poate fi surprinsă decât în limitele ei cele mai
generale de către legile economice. Omul surprinde prin gândire realitatea economică, dar el
nu-şi poate propune sa pună ordine în lumea reală. De aceea, folosirea legilor economice,
acţiunea oamenilor în sensul respectării cerinţelor acestora, nu exclude elementul
de spontaneitate în evoluţia vieţii economice; nu exclude, altfel spus, riscul şi incertitudinea.
Pentru a le determina dimensiunile, economia politică recurge la ajutorul statisticii şi la calculul
probabilistic.
Ceea ce dă specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare, ca toate
celelalte ştiinţe sociale, este conceptul operant, de primă importanţă, pe care şi l-a creat nevoită
fiind să «decupeze» din întregul existenţial o «felie» reprezentativă; este vorba de homo
oeconomicus rationalis, entitate abstractă, producător sau consumator, ruptă de realitatea
conflictuală a mediului concret în care trăieşte pentru a se manifesta într-unul al concurenţei,
dominat de logica hedonistică şi convins că acţionează într-un univers cartezian în care fiecare şi
toţi deopotrivă sunt ghidaţi de aceleaşi principii izvorâte şi, în acelaşi timp, subordonate
raţionalităţii. Deşi criticile la adresa acestui tip de analiză abstractă bazată pe homo oeconomicus
nu lipsesc (în treacăt fie spus ele nu sunt lipsite de importanţă), istoria gândirii şi faptelor
economice dovedeşte din plin că ştiinţa economică a reuşit să facă totuşi din homo oeconomicus
un model de analiză demn de interes; cu aceleaşi funcţii şi aceaşi menire ca atomul pentru fizică,
linia pentru geometrie, ADN-ul pentru biologie etc. tot impalpabile şi invizibile, dar capabile să
susţină o analiză de ţinută.
Desprinderea a ceea ce este esenţial în evoluţia fenomenelor economice nu poate fi realizată
decât prefaţând munca de cercetare cu analiza propriu-zisă, ca procedeu tehnic. Ea constă în
descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente pentru a putea fi studiate,
astfel, parte cu parte, ca şi legăturile dintre aceste părţi.
După sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă sau deductivă. Inducţia este modul
de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete, aşa cum se prezintă ele în realitatea
mozaicată, la generalizarea ştiinţifică. Deducţia, dimpotrivă, înseamnă modul de raţionare de la
general la particular. Cele două tehnici de analiză se completează şi se presupun reciproc.
Din punct de vedere al conţinutului, analiza este calitativă sau cantitativă. Prima încearcă să
surprindă fenomenul economic în complexitatea sa, cu toate nuanţele-i specifice. Iar
complexitatea este dată de împrejurarea că nu există fapte pur economice, ci fapte sociale.
Tocmai pentru că economia politică «trece» prin social şi se verifică mereu prin acesta, se
recurge la analiza calitativă, realizabilă prin trimiteri consistente pe terenul istoriei, filosofiei,
dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea interdisciplinară a studiului are menirea întregirii
analizei; îi oferă rotunjime şi sens. Cea de-a doua, ţine seama de dimensiunea cuantificabilă a
fenomenelor economice. Recursul la matematică pentru a schematiza, modela sau măsura a fost
considerat, dintotdeauna, o probă a ştiinţificităţii. Economia politică a apelat la matematică nu
atât pentru a-şi consolida statutul său de ştiinţă, cât din motive de eficientizare a cercetării.
Matematica o poate ajuta să ajungă la adevăr, dar tot matematica nu-i poate fi de nici un folos
acolo unde numai analiza calitativă poate spune ceva. Sesizând că matematizarea economiei este
o chestiune de proporţii şi că rămâne un mijloc şi nu un scop, Nicolae Georgescu-Röegen scria
că “modelele aritmomorfice sunt tot atât de indispensabile în economie ca şi în alte domenii
ştiinţifice. Aceasta nu inseamnă că ele pot face tot ce e de făcut în economie. Căci, după cum a
afirmat Schrödinger, referindu-se la viaţa biologică, dificultatea economiei politice nu provine
din matematică, de care are nevoie, ci din faptul că obiectul însuşi este «mult prea complicat
pentru a fi pe deplin accesibil matematicii”[17].
După modul în care surprinde desfăşurarea fenomenelor în evoluţia lor procesuală, analiza poate
fi statică sau dinamică. Prin analiza statică realitatea se «fotografiază»; ceea ce rezultă de aici
este un instantaneu, un clişeu al vieţii economice aşa cum se prezintă ea la un moment dat. Prin
analiza dinamică, dimpotrivă, realitatea este «filmată»; cu această ocazie legăturile dintre
fenomenele şi procesele economice sunt surprinse în evoluţia lor, în spaţiu şi în timp.
La analiza statică au recurs îndeosebi neoclasicii. Judecăţile prin clişee s-au pretat mai bine
universului lor ideatic - microeconomia. Tipicele modele comportamentale ale producătorului
sau consumatorului vin din această direcţie. În măsura în care laboratorul de analiză a fost
proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic, statica nu mai poate spune mare lucru.
Surprinderea, la acest nivel, a organismului economic în mişcare nu se poate realiza decât prin
analiza dinamică. Fiziocraţii, în mare parte clasicii, cât şi contemporanii se folosesc, în profitul
lor şi al ştiinţei pe care o slujesc, de această metodă.
Prin analiză, fenomenele economice sunt descompuse în părţi componente pentru a fi studiate în
intimitatea lor. Dar, aşa cum s-a subliniat deja, economia politică operează cu noţiuni, concepte,
legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea în detaliu a lucrurilor, până la aceste
abstracţiuni se ajunge prin sinteză. Ea constă în reunirea mintală a elementelor desprinse din
analiză şi stabilirea a ceea ce este general şi de esenţă în anatomia acestor elemente, cu scopul de
a descoperi legile care guvernează realitatea studiată. Este limpede că sinteza vine în prelungirea
analizei spre a-i da motivaţie, sens.
Prin analiză şi sinteză economia politică îşi sondează obiectul ei de studiu, pentru ca prin
generalizări teoretice mijlocite de abstractizare să expună. Stă tot în sarcina ei, a ştiinţei noastre,
să-şi evalueze şi să-şi verifice rezultatele cercetării. Nu puţine sunt metodele la care se poate
recurge în acest scop, metode aflate ele însele sub zodia contradictoriului şi în obiectivul
discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre exemplificare şi concretizare, la
principiul falsificabilităţii şi la experimentul economic.
Principiul falsificabilităţii ţine de contribuţia cunoscutului filosof Karl Popper. Ceea ce-i asigură
acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul particular pe care el l-a
acordat experimentului în procesul cunoaşterii.
Aşa cum rezultă, nu întotdeauna clar şi de o manieră tranşantă din lucrarea sa Logica cercetării
ştiintifice, pentru Popper verificarea experimentală nu confirmă nimic asupra adevărului unei
teorii. O teorie înseamnă o sumă de «conjencturi» şi ipoteze îndrăzneţe cu un număr infinit
de consecinţe. Chiar dacă cineva ar lua o teorie drept adevarată, nimeni n-ar putea să probeze pe
cale experimentală acest lucru, dat fiind tocmai numărul infinit de consecinţe ale ei. Pentru a
suplini acest gol metodologic şi a depăşi impasul, Popper găseşte că evidenţierea falsităţii unei
teorii ar fi mai la îndemână. Altfel spus, susţine că e mai facil să găsim temeiuri pentru a
demonstra falsitatea unei teorii decât temeiuri care să demonstreze că generalizările sunt
adevărate. Un asemenea raţionament îl conduce la faimosul său criteriu al
falsificabilităţii[18] sau al contrazicerii. Noi optăm pentru acest din urmă termen având în vedere
originea demersului popperian. Încercând el însuşi să explice sorgintea faimosului său principiu,
Popper se pare că “a rămas contrariat de insistenţa cu care Einstein repeta, celor care voiau să-l
audă, că el n-ar ezita nici o secundă să renunţe la teoria sa, a relativităţii … dacă o singură
experienţă ar fi contrazis-o”[19].
Popper a dedus, de aici, că rolul ştiinţei şi al omului de ştiinţă este de a formula în permanenţă
«conjencturi» îndrăzneţe şi de a găsi apoi criteriul pentru evidenţierea şi eliminarea erorilor. El
începe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecând de la această bază, pe cale pur
logică, se emit concluzii, predicţii, «conjencturi» luate sub beneficiu de inventar. Acest inventar
de predicţii este supus ulterior testării empirice. Dacă testul este negativ se renunţă la teoria (sau
la o parte din teoria) combătută şi contrazisă pe bază empirică; contrazisă în raport cu sistemul
de axiome care a servit ca punct de plecare. Dacă testul este pozitiv, teoria nu este considerată
confirmată, probată, ci doar provizoriu acceptată; aceasta deoarece se acceptă ipoteza că există
un număr infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastră. Totul
este plasat deci în zona provizoriului; nimic nu este inclus în cea a certitudinii definitive. Teoria
nu poate fi niciodată expresia vreunei legi economice obiectiv universale. După opinia lui
Popper, aşa ceva nu există în economie; aici, teoria nu poate fi decât o «încercare îndrăzneaţă»,
un eseu.
Exerciţiul popperian, conceput a se derula în mod esenţial pe idee, ne spune deja
că experimentul în economie îşi are o specificitate a lui faţă de alte domenii. Constituindu-se în
segmentul cu cea mai mare pondere a existenţei umane, economia ar avea cea mai mare nevoie
de proba experimentului. În pofida acestui fapt economiei îi este refuzat experimentul în măsura
în care fac apel la el fizica, biologia, chimia etc. Viaţa economică nu poate fi studiată la eprubetă.
La nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing.
La nivel macroeconomic însă ceea ce se experimentează este viaţa însăşi. Riscurile sunt aici
deosebit de mari. Dacă experimentul ţine cincizeci de ani şi se soldează cu eşec, aceasta
înseamnă că ai transformat în cobai o generaţie. La nivel macro se pretează mai bine exerciţiul
mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul
macroeconomiei. Importă aici calitatea analizei efectuate. De aceea se susţine că o minte
instruită şi inspirată care ştie intuitiv să te orienteze spre pista bună e mai presus de orice metodă.
 CAPITOLUL 2

FORME DE ORGANIZARE şI FUNCTIONARE

A ECONOMIEI SOCIALE

2.1. Sisteme economice

Dinamică şi istorică prin natura sa, activitatea economică s-a desfăşurat în baza condiţiilor de loc
şi de timp, schimbându-şi modul de organizare în funcţie de natura sistemului economic.
Teoria economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să fundamenteze tipurile specifice
de organizare şi reglare a activităţii economice, chemate să aducă rezolvări viabile problemei
rarităţii. Sistemul economic este caracterizat de către André Marchal ca un complex coerent de
structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice sau mentale. Acesta are
drept obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.

2.1.1. Cele trei probleme ale organizării economice

Indiferent de sistemul economic sau de nivelul de dezvoltare, pornind de la problema

fundamentală a economiei, aceea a raportului dintre resursele limitate şi nevoile în continuă
creştere şi diversificare, nelimitate, orice societate este nevoită să dea răspuns la trei întrebări
esenţiale şi interdependente: ce, cum şi pentru cine.
- Ce bunuri trebuie să fie produse, în ce cantităţi, de ce calitate şi când? Producem azi mai
multe bunuri necesare consumului curent, creşterii bunăstării noastre prezente sau mai multe
bunuri necesare investiţiilor, pentru a creşte potenţialul producţiei viitoare ? Este bine să fie
produse mai multe bunuri, de calitate mai slabă, sau mai puţine, dar de calitate superioară ?
- Cum trebuie să producem bunurile asupra cărora ne-am hotarât prin răspunsul dat la prima
întrebare? Avem la dispoziţie mai multe variante, în funcţie de resursele disponibile, de
tehnologiile existente, de sistemul economic în care ne aflăm. Astfel, de exemplu, energia
electrică poate fi obţinută din cărbune, hidrocentrale, hidrocarburi sau centrale nucleare. Vom
opta pentru una din resurse sau pentru mai multe în funcţie de ceea ce este disponibil, de gradul
de poluare pe care-l provoacă o variantă sau alta etc. Prin decizii de politica macroeconomică se
poate opta ca energia să fie asigurată de întreprinderi publice, private sau mixte etc.
- Pentru cine sunt produse bunurile în cadrul societăţii?
Sau, altfel pusă această întrebare, cum se repartizează rezultatul activităţii economice, măsurat la
nivel macroeconomic prin indicatori cum ar fi produsul naţional brut (P.N.B.)? Optăm pentru o
societate cu mari discrepanţe între o minoritate foarte bogată şi o majoritate a populaţiei saracă?
Dorim, dimpotrivă, o repartizare a bogăţiei sociale în mod egalitar? Adoptăm un sistem de
repartiţie prin care să fie favorizate anumite categorii socio-profesionale?
Deşi aceste trei întrebări fundamentale sunt comune tuturor societăţilor, modul de soluţionare a
lor diferă în timp şi spatiu, aşa cum vom vedea în continuare.

2.1.2. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin modul cum se
răspunde la trei întrebări fundamentale: a) cine decide? b) care sunt motivaţiile dominante ale
deciziei? c) care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile? Pe baza
ansamblului coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări se pot desprinde trăsăturile esenţiale
ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice, cărora le corespund în realitate
regimurile economice istorice. În această privinţă, Raymond Barre distinge trei sisteme
economice principale: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul
economiei de comandă1. Aceste sisteme economice s-au realizat în practică, prin mecanisme de
funcţionare specifice. Prin acestea, sistemul economic s-a adaptat condiţiilor concret-istorice
existente. În fapt, aceste două elemente - sistemele economice şi mecanismele specifice - s-au
integrat organic, au coexistat într-o unitate dialectica şi dinamică. În diferite etape de dezvoltare
a sistemului economic, mecanismul de funcţionare şi-a schimbat structurile, mijloacele, pârghiile
etc. prin care s-a asigurat mişcarea sistemului economic. Totodată, realitatea economică nu a
putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice, ele reprezentând ideatizări teoretice, ce au
coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una din aceste
forme se face după criteriul preponderenţei pe care o deţine fiecare în cadrul întregii activităţi
economice.

2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale. S-a mai
numit şi “economie autarhică”, “economie casnică închisă”2, sau “noneconomie”3.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface
necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.
Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul acelei comunităţi şi
anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum şi resursele umane, erau alocaţi la nivelul
acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producţii
obţinute. Ea a fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. Fiecare gospodărie
individuală executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor materii prime, până la pregătirea
lor în formă definitivă pentru consum. Astfel, după Fernand Braudel4, în secolul al XIV-lea, din
populatia regiunii mediteraniene (care era centrul activităţii economice, sociale şi politice - n.n.),
de aproximativ 60-70 milioane locuitori, cca 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70% din
producţia regiunii nu ajungea pe piaţă. În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei
naturale erau şi mai extinse.
În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la nivelul gospodăriei
individuale, care era independentă una de alta, iniţiativa acesteia aparţinând membrilor grupului
respectiv.
Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului, care
putea lua două forme:
 autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale oamenilor;
 autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri.
Instituţia cheie o reprezentă gospodăria familială, izolată din punct de vedere economic, în care
“producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă”5. Fiecare avea o
activitate economică diversificată, având drept rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor, în special, cele elementare (biologice), limitate de nivelul scăzut de dezvoltare
existent.
Alvin Toffler consideră economia naturală drept “civilizaţia primului val”, ce se caracteriza prin:
- “pământul constituia principalul factor de producţie;
- baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
- diviziunea simplă a muncii;
- economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea
trebuinţă”6.
În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrângere relativă. În fapt, încă
din comuna primitivă, treptat, unele bunuri materiale, mai ales uneltele, pe care fiecare
producător izolat nu le putea produce singur sau erau produse, dar numai cu mari dificultăţi, au
început să fie procurate prin schimb. Prin urmare, marfa, ca obiect al economiei de schimb, a
apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri. Însă, înainte de apariţia diviziunii muncii,
schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întâmplător. Abia după aceea el si-a lărgit treptat
sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu toate acestea, până la apariţia şi a celei de-a
doua condiţii a existenţei economiei de schimb - autonomia, independenţa
producătorilor - schimbul de marfuri era legat doar de surplusul care putea apărea întâmplător la
o comunitate sau alta şi continua să deţină o pondere mică în totalul activităţii economice.
Odată cu apariţia producţiei de mărfuri, prin existenţa simultană a celor două condiţii ale
acesteia, schimbul de mărfuri capătă un impuls deosebit şi îşi ameliorează treptat poziţia în
ansamblul producţiei sociale. În principal, această dezvoltare a economiei de schimb a fost
urmarea amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, prin extinderea meşteşugurilor şi
apoi prin realizarea primei revoluţii industriale, care a adus cu sine o producţie de mărfuri
generalizată şi, prin aceasta, trecerea de la un sistem economic în care predomina economia
naturală, la un sistem în care locul şi rolul principal revine economiei de schimb.
Aceasta însă, nu trebuie să ne facă să credem că în prezent, ar fi dispărut forma anterioară de
organizare a producţiei sociale. În multe din ţările cu economie slab dezvoltată, economia
ţărănească, cu o pondere încă importantă în totalul producţiei naţionale, poartă şi astăzi, în mare
măsură, caracterul de economie naturală. Sunt şi specialişti ( de exemplu A. Toffler) care susţin
că unele elemente sau laturi ale economiei naturale pot cunoaşte o anumită revigorare în viitor şi
în ţările dezvoltate economic. Această perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului
liber şi de dorinţa fiecărui individ de a alterna diferitele tipuri de activităţi7. Neexcluzând o
asemenea tendinţă, apreciem totuşi că rolul şi ponderea economiei naturale în ţările avansate din
punct de vedere economic nu vor fi decât secundare.

2.3. Economia de schimb - Sistemul economiei

de piaţă

2.3.1. Conceptul şi conţinutul economiei de schimb

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor, ca şi în
organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit, aşa cum experienţa
acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe
mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă
determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi
financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt supuse
examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca
desfăşurată în toate componentele economiei nationale. Criteriile cu care aceasta operează sunt
cele ale eficienţei şi concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru
a supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult, pentru a desfăşura activităţi
rentabile, agenţii economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate
de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de
functionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoire şi
modernizare.
În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-un mare număr de
decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa aparţine individului, care este
centrul impulsionării activităţii economice. Având în vedere multitudinea centrelor de decizie,
spunem că economia este pluripolară. Evoluţia înregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu
economie de piaţă se caracterizează printr-o reducere a numărului centrelor de decizie
semnificative, prin aparitia centrelor de decizie publice, existenţa marilor grupări monopoliste, a
fenomenele de integrare economică etc. Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a
menţinut.
Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare:
1. a) Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de la economia micilor unităţi, numeroase şi de
forţe aproximativ egale, la o economie a marilor unităţi, mai puţin numeroase şi de forţe
inegale. Dintre factorii care au determinat această evoluţie amintim: · procesul
concurenţei - care a dus la eliminarea celor slabi de către cei puternici (aşa numitul
“darwinism social”); · exigenţele progresului tehnic şi ale formelor moderne de
producţie care au impus necesitatea acumulării de capital şi concentrarea acestuia într-un
număr mic de unităţi; · apariţia economiei de grup ca urmare a faptului că producătorii din
anumite sectoare, animaţi de grija apărării intereselor profesionale comune, au fost
determinaţi să adopte politici apropiate sau complementare în anumite domenii, ceea ce a
avut incidenţe asupra iniţiativei economice; · dezvoltarea societăţilor transnaţionale, mai
ales de origine americană inainte de 1944, dar apoi, după cel de-al doilea război mondial, şi
europeană, japoneză etc.
2. b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse: · carenţelor iniţiativei
private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate printr-o
rentabilitate scăzută; · interesul financiar al statului pentru unele activităţi fără riscuri,
dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumite monopoluri ale statului);
· salvgardarea interesului economic al naţiunii; · consideraţii politice (de exemplu:
apărarea naţională), etc.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea sectorului public apar noi centre de decizie, statul devenind
apriori principalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în principal, pe două
căi: prin deciziile sale directe - statul controlând şi orientând activitatea unităţilor publice,
menţinând însă pluralitatea centrelor de decizie în acest sector; prin deciziile indirecte sub forma
intervenţiilor legate de politica economică, prin care însă, cel mai adesea, statul nu se substituie
centrelor de decizie existente, ci doar modifică cadrul manifestării lor.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celui mai mare
câştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice este concurenţa. Însă,
mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe parcursul evoluţiei economiei
de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prin infiinţarea exploatărilor cooperative;
interesului general - care constituie motivaţia de bază a deciziilor economice luate sub controlul
statului.
Dintre instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim:
 instituţie juridică - proprietatea privată, care stă la baza liberei iniţiative;
  un mecanism - piaţa, care permite prin jocul ajustărilor continue, compatibilitatea deciziilor
autonome, care, altfel, ar fi generatoare de anarhie. Prin importanţa sa în funcţionarea
sistemului şi prin caracterul său permanent în punerea în contact a agenţilor economici,
piaţa reprezintă o adevărată instituţie socială.
În timp, economia de piaţă a evoluat, de la formarea spontană a preţurilor, de la economia de
piaţă liberă şi de la o liberă concurenţă, la o economie de piaţă în care un rol important îl au
marile corporaţii, la o economie în care a apărut şi s-a dezvoltat un agent economic nou, statul.

2.3.2. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei

în realitate
Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului
economic, prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici englezi, Adam
Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice, în
special, sintetizată în formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même” se baza pe
considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un
amestec din exterior. Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale:
libera concurenţă şi libera iniţiativă. Aşa cum arată A. Piettre “echilibrul în viaţa economică
poate fi asigurat prin existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice
puteau să acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul
joc al mecanismelor autoregulatoare”8.
Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus
din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea
necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea jocului liber al concurenţei, pentru a
evita ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă
concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei.
Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor, de unde şi numele
de economie de piaţa. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita
o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile
acestuia. Astfel, dacă la un moment dat oferta de mărfuri era mai mică decât cererea solvabilă,
preţurile creşteau, având drept rezultat sporirea profiturilor, care, la rândul lor, încurajau
producătorii în lărgirea producţiei, în vederea adaptării ei la cerere. În acelaşi timp, o serie de
consumatori ale căror venituri erau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau
îndepărtaţi de pe piaţă şi echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când
oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv
scădea, fapt care determina pe producători să restrângă producţia, întrucât profiturile se
micşorau. În acelasi timp, o parte din consumatorii care până atunci erau în afara pieţei, puteau
să participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusă la
nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economică se supunea preţurilor care
rezultau din jocul ofertei şi cererii.
Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă. Prima
înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul
producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce, pentru a se îndrepta spre
alte domenii, când preţurile se micşorau. În realitate acest lucru nu era posibil nici chiar în acele
condiţii ale micii producţii de mărfuri, existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de
factorul capital, cât şi de factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza
principală a concurenţei perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de
mărimea pieţei, niciuna nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra
alteia. Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în mod
constant departe de această idealizare liberală. Procesul de dezvoltare economică, urmare a
progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a mărit dimensiunea unităţilor
economice în raport cu piaţa şi prin aceasta cele puternice au câştigat o poziţie care le permite să
influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile.
La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiei vieţii economice, s-au adăugat noi distorsiuni create
pe piaţă, dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste, intervenţia statului în viaţa
economică, fenomenele de integrare economică, etc. Drept urmare, economia de piaţă, aşa cum
există ea în realitate în prezent, nu mai prezintă trăsaturile economiei de piaţă perfect
concurenţiale din gândirea clasică şi neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de
putere aproximativ egală care acţionau exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică
şi erau perfect şi permament informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă); ea se
caracterizează printr-o “concurenţa imperfectă”, ce presupune dominaţia unui numar redus de
unităţi mari care duc o politică de piaţă în sensul de “diferenţiere” (modificarea formală sau
reală) a produsului, controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri la
intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali), influenţează
permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează informaţia economică ş.a.
Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţa
sunt economii mixte, aceasta întrucât în condiţiile dominării mecanismelor pieţei, constatarea
unor slăbiciuni şi eşecuri ale acestora au dus la includerea statului în mecanismul general de
funcţionare a economiei naţionale. În funcţionarea economiei se impletesc mecanismele de piaţă
cu intervenţia statului şi ceea ce diferă de la o ţară la alta este natura şi proporţiile acesteia.
Apariţia acestui agent economic a fost considerată drept un proces necesar în contextul creşterii
complexităţii economiei naţionale, a contradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii
echilibrului economic. Statul, în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator
economic, conservând însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Dar,
intervenţia statului în economie prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi
monetară, prin legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul, etc.), s.a., peste anumite limite
obiective, apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti9, de natură să deregleze
funcţionarea pieţei. Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului
economic. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul principal în deciziile
şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală
a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor
ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale.
Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se caracterizează prin
formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea
şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării rezultatelor activităţii economice, în condiţiile
unui volum limitat al resurselor. Regula de joc a unui asemenea mecanism constă în a lăsa
economia să funcţioneze plecând de la celulele sale autonome - unităţile economice - care se vor
forma sau vor dispare în funcţie de iniţiativele particulare sau publice, vor creşte sau se vor
micşora în funcţie de capacitatea lor de a răspunde cererii, care este indicată de preţul pieţei. Deşi
legile producţiei de mărfuri, ale concurenţei şi competenţei sunt dure, uneori generând irevocabil
falimentul, ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere. Mecanismul
concurenţial generează o alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii. În aceste
condiţii, consumul are o influenţă mult mai mare asupra producţiei, concurenţa stimulează
diversificarea, înnoirea sa în ritmuri rapide, anticiparea direcţiilor de evoluţie a cererii, crearea de
produse şi servicii diferite care satisfac aceeeaşi nevoie de consum sau care satisfac simultan
mai multe nevoi. Prin aceasta, concurenţa reprezintă o puternică forţă motrice pentru
impulsionarea creativităţii în economie, pentru aşezarea ei pe coordonatele modernizării şi
creşterii rentabilităţii.
Totuşi, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu conduce în mod
automat la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic, social şi uman deopotrivă. Situaţii
critice ivite în economie, de genul somajului, inflaţiei, irosirii unor resurse, sărăcirii unor pături
sociale ş.a., pot fi şi în legătură cu funcţionarea pieţei, cu mecanismele concurenţei, preţurilor,
relaţiei cerere-ofertă. Iată de ce intervenţia statului în acest mecanism devine oportună, chiar
dacă această oportunitate este contestată de unii economişti. De fapt, mai ales domeniul şi
amploarea intervenţiei sunt disputate. Acţiunea statului în economia modernă este o realitate.
Numai că intervenţia sa se înfăptuieşte exclusiv prin pârghii economico-financiare, în vederea
asigurării echilibrului economic şi pentru realizarea unor obiective de interes general. Ingerinţele
sale în mecanismul economiei de schimb urmăresc, în fapt, evitarea sau atenuarea, pe cât posibil,
a efectelor negative pe care acesta le generează.

2.3.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă

contemporane
Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în principal, prin
următoarele trăsături10:
 este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi diversitatea
centrelor de decizie economică;
 este o economie descentralizată - întrucât orice agent economic are autonomie de opţiune,
de decizie şi de acţiune;
 este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic este fundamental în
activităţile din economia naţională;
 este o economie de calcul în expresie monetară - moneda servind drept numitor comun al
activităţilor agenţilor economici, răspunzând cerinţelor de evaluare - cuantificare a
cheltuielilor şi a rezultatelor;
 este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie indirectă şi globală, prin
care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să o completeze, să-i
corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei;
 este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţilor economice.
Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă într-o mare
diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale. În funcţie de gradul, modul şi nivelul
la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale pieţei, doctrina
economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii economice etc. se pot identifica mai
multe tipuri concrete de economie de piaţă11:
 tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai puţin
înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului, adepte ale ideii
de superioritate a întreprinderii private şi liberei iniţiative;
 tipul vest-european ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă, variind
după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a statului în economie;
 tipul de economie socială de piaţă ce reprezintă un sistem economic care tinde spre
reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel public,
 cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabi;e a unor cerinţe economico-
sociale;
 tipul de economie paternalistă - el se caracterizează prin puternice elemente tradiţionale şi
naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi de competiţie al agenţilor
economici, rolul de catalizator al statului realizându-se prin modalităţi ce reflectă
transpunerea la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel micro-social etc.
Economiile naţionale care au funcţionat pe coordonatele acestor tipuri, au evidenţiat, bineînţeles,
cu rezultate diferite - viabilitatea sistemului economiei de piaţă, faptul că acesta reprezintă prin
toate elementele şi instituţiile sale componente, principala sursă de progres economic şi social.
2.4. Sistemul economiei de comandă

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ale

funcţionării reale a sistemului economiei de piaţă.
În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice, aparţine unei autorităţi centrale. Întrucât
principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, spunem că economia este
unipolară. Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat, iar realizarea lor este
obligatorie, reprezentând o normă de conduită pentru agenţii economici, folosindu-se în acest
scop aparatul de stat. Componentele economiei individuale, în care deciziile sunt luate de agenţii
economici ce le execută, au un caracter marginal.
În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei părţi importante a avuţiei naţionale, statul
substituie relaţiile economice dintre subiecţii economiei cu relaţii verticale de tip administrativ
care, prin însăşi natura lor, sunt anti-economice. relaţii care exclud prin definiţie piaţa. În plus,
aceasta implică ca necesară, şi constituie baza materială a existenţei purtătorului relaţiilor
administrative, birocraţia, forţa socială vital interesată în blocarea formării relaţiilor de piaţă.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivităţii
naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde şi satisfacerea
intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune gestiuni, dar niciodată un
stimulent al activităţii economice. Doar în acele componente ale economiei individuale profitul
exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia principală a deciziei economice. Însă, acestea
au o pondere limitată în ansamblul producţiei sociale.
Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra bunurilor de
producţie, care devine atotcuprinzătoare şi planul central care are un caracter imperativ.
Dominaţia proprietăţii de stat, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, îşi pun
amprenta asupra funcţionării întregului sistem al economiei de comandă. În aceste condiţii,
activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi reglementărilor stabilite de
centru prin planul de stat, care asigură conducerea centralizată a întregii activităţi economice şi
sociale, dirijarea şi corelarea ex-ante a acesteia. Cea mai mare parte a resurselor economice sunt
alocate centralizat, agenţii economici neavând libertatea necesară folosirii lor. Autonomia
decizională a agenţilor economici se manifestă numai la nivelul proprietăţii particulare, iar în
cadrul celei de stat este limitată la elemente de mică importanţă pentru activitatea acestora.
Deşi, şi într-o asemenea economie există piaţă, ea se abate evident de la rolul său de mijlocire
directă a contactului dintre cerere şi oferta, dintre producători şi consumatori, în cadrul căreia să
se poată cunoaşte operativ în ce măsură echilibrul şi eficienţa economică validează bunurile şi
serviciile create. Rolul pieţei se reduce, în principal, la desfăşurarea actelor de
vânzare-cumpărare prin sistemul aprovizionării tehnico - materiale şi al trecerii în consumul
populaţiei a bunurilor economice necesare. În fapt, este o piaţă distorsionată ex-ante, prin
directive şi planuri lipsite de realism, determinate, adesea, de ambiţii fanteziste şi grandomane, în
care se neglijează, practic, interesele economice şi sociale ale diferitelor categorii de agenţi
economici. Pârghiile economico- financiare, precum, preţul, creditul, dobânda, impozitele şi
taxele, cursul de schimb etc, sunt stabilite în mod centralizat şi, prin nivelul şi evoluţia lor, nu
reflectă condiţiile reale de pe piaţa internă sau externă. Concurenţa nu-şi poate îndeplini rolul său
de regulator al pieţei şi de stimulare a activităţii economice, existând practica pierderilor
planificate.
Abia când probleme economice importante legate de utilizarea cât mai raţională şi eficientă a
resurselor umane, materiale şi financiare disponibile au apărut şi s-au amplificat în economiile
acestor ţări, şi-au făcut şi aici loc unele studii teoretice care critică şi resping aceste realităţi.
Unul dintre primii economişti care a încercat să îmbine planificarea cu funcţiile pieţei şi care a
subliniat importanţa echilibrului preţurilor pentru asigurarea unei alocări eficiente a resurselor a
fost polonezul Oscar Lange.

2.5. Economiile contemporane - economii mixte

În realitate, cum deja s-a subliniat, în nici o societate contemporană economia nu se prezintă şi
nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele polare înfăţişate mai
sus. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. Doar Anglia secolului al
XIX-lea s-a apropiat destul de mult de acest model. Desigur, astăzi, în SUA, de exemplu, cea
mai mare parte a deciziilor sunt adoptate prin intermediul pieţei. Statul însă, aşa cum arată şi
Paul Samuelson, joacă un rol important în modificarea funcţionării pieţei12. Statul adoptă legile
care reglementează viaţa economică, asigură o serie de servicii publice indispensabile
funcţionării mecanismului economic sau chiar bunăstării marii majorităţi a indivizilor, protejează
mediul înconjurător, dar şi mediul afacerilor. Orientarea economiei la nivel macroeconomic se
realizează prin sistemul impozitării, al cheltuielilor publice, prin politica monetară cât şi printr-o
serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii economice. “A face să funcţioneze o economie
modernă fără a recurge la cele două jumătăţi - piaţa şi statul - concomitent, este ca şi cum ai
încerca să aplauzi cu o singură mână” - subliniază Paul Samuelson13.
Prezenţa masivă a statului în economiile contemporane cele mai dezvoltate este demonstrată,
printre altele, de ponderea importantă pe care o au în P.I.B, încasările şi cheltuielile
guvernamentale, aşa cum rezultă din tabelele 2.1. şi 2.2.
Se observă din tabele că, atât la cheltuielile cât şi la prelevările guvernului asupra economiei,
prezenţa sa a crescut substanţial de-a lungul ultimului sfert de secol, cu o uşoară tendinţă de
scădere în anii ’90. Oricum, ea se situează la aproape 50% pentru “Europa celor 15” şi la circa
1/3 din PIB în SUA şi Japonia.
De asemenea, am asistat la creşterea numărului persoanelor remunerate de stat (între 1951 şi
1981 ponderea acestora în totalul populaţiei active a crescut de la 15,2% la 38,2% în Suedia, de
la 17,5% la 32,6% în Franţa, de la 26,6% la 31,4% în Marea Britanie, de la 14,4% la 25,8% în
Germania Occidentală, de la 11,4% la 24,4% în Italia şi de la 17% la 18,3% în Statele Unite)14,
statul fiind astfel un principal furnizor de venituri primare. La aceasta se adaugă funcţia sa de
redistribuitor de venituri primare. În plus, statul este în societăţile occidentale cel mai important
proprietar de locuinţe, deşi în ultimele decenii s-a înregistrat o tendinţă de reducere a acestui rol.
Tabel 2.1. Totalul cheltuielilor guvernamentale
(ca pondere în P.I.B. în perioada 1970-1997)
în %
 1970-73 1974-85 1986-90 1991-93 1994-97

Belgia 43,6 56,9 57,0 55,8 54,1

Danemarca 42,1 53,0 56,8 60,1 59,1

Germania* 40,1 47,6 46,0 49,0 49,1

Grecia – – 47,1 45,2 47,3

Spania 23,0 32,6 41,9 46,8 46,3

Franţa 38,2 47,2 51,0 53,1 54,5

Irlanda 35,9 47,4 45,3 41,1 39,4

Italia 34,4 42,7 51,2 54,7 52,4

Luxemburg 33,1 47,6 – – 41,2

Olanda 44,2 55,7 57,0 56,0 51,6

Austria 40,0 48,6 51,0 51,5 52,3

Portugalia 24,9 – 39,4 43,0 42,3

Finlanda 31,5 40,5 45,5 59,4 56,6

Suedia 45,4 59,7 60,5 68,5 66,9

Marea
37,7 43,7 40,3 42,6 42,1
Britanie

Uniunea
37.11 45,72 47,7 50,5 50,4
Europeană*

SUA 31,3 34,1 36,4 37,9 35,9

Japonia 21,1 30,8 32,3 33,2 35,4

1. EUR without Greece

2. EUR without Greece and Portugal

Tabel 2.2. Totalul prelevărilor curente guvernamentale

(ca pondere în P.I.B. în perioada 1970-1997)
în %

1970-73 1974-85 1986-90 1991-93 1994-97

Belgia 40,1 48,8 49,8 49,0 50,0

Danemarca 46,3 50,2 57,6 56,9 57,2

Germania* 40,3 44,9 44,5 45,8 46,4

Grecia – 32,9 34,0 33,4 38,2

Spania 23,1 29,6 38,1 41,3 41,1

Franţa 38,9 45,5 49,2 49,0 50,0

Irlanda 31,8 36,9 39,8 38,7 37,3

Italia 29,0 33,2 40,3 44,9 45,5

Luxemburg 35,8 49,5 – – 42,2

Olanda 44,6 52,7 51,9 52,7 48,8

Austria 41,5 46,2 47,8 48,7 47,4

Portugalia 26,5 33,7 34,7 37,3 37,3

Finlanda 36,1 44,3 49,5 54,2 53,4

Suedia 49,7 57,8 63,7 61,1 60,6

Marea Britanie 37,3 40,0 39,2 37,1 37,5

Uniunea
36,51 41,7 44,1 45,2 46,1
Europeană*

SUA 30,6 32,2 34,0 34,2 34,1

Japonia 22,0 27,6 33,6 34,2 32,7

1. EUR without Greece.

Sursa datelor: European Commission, Directorate - General for Economic and Financial
Affairs, European Economy, Supplement A, Economic trends, No. 12 - December 1995, p.22

Prin întreprinderile sale publice cât şi printr-o serie de reglementări directe ale politicii monetare
şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa desigur şi mediul afacerilor, cel care
este rezervat mecanismelor pieţei.
Realităţile ultimelor două decenii au demonstrat însă că succesul funcţionării economiilor
moderne a fost într-o relaţie inversă cu dimensiunile implicării statului în viaţa economică,
Intervenţiile guvernamentale au fost şi sunt tot mai mult criticate pentru efectele lor nocive
asupra echilibrelor tradiţionale. Adesea ele au favorizat consumul în dauna investiţiilor. Pe plan
politic, în urma creşterii implicării statului în calitate de gestionar, s-a ajuns la “tehnocratizarea
puterii”.
În pofida tendinţelor manifestate încă de la sfârşitul anilor ’70 pe direcţia “dereglementării”,
adică a diminuării prezenţei statului în economie, eliminarea sa totală nu este de conceput şi nici
nu poate fi cerută de cineva, oricât de adept al ideilor liberale ar fi. Economia mixtă, desigur în
forme şi ponderi diferite de la ţară la ţară, va continua să existe. Problema care se pune este de a
menţine prezenţa statului în limite acceptabile, pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi a
menaja susceptibilitatea contribuabilului15.

Concepte de bază

· Sisteme economice
· Probleme fundamentale ale
organizării economice
· Economia socială de piaţă
· Tipurile fundamentale ale
· Economia paternalistă
sistemelor economice
· Economia mixtă
· Economia naturală
· Economia de piaţă
· Sectoarele economiei de piaţă

Probleme de discutat

1. Ce reprezintă un sistem economic?

2. Care sunt problemele fundamentale ale organizării economice?
3. Conceptul, conţinutul şi caracteristicile economiei naturale.
4. Apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb.
5. Sectoarele economiei de piaţă.
6. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi confruntarea sa cu economia reală.
7. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane.
8. Economia de comandă şi eşecul funcţionării ei.
De ce se afirmă că economiile contemporane sunt economii mixte?
 CAPITOLUL 3
TEORIA CONSUMATORULUI
3.1. De ce mai întâi consumatorul?

După cum s-a reţinut din cursurile introductive, analiza microeconomică este dedicată explicării
comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul atenţiei este situat deci nivelul
individual, reprezentat de omul aflat intr-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. El este
privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de producător. În calitate de consumator, individul
se manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea
satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. Altfel spus,
el caută maximizarea utilităţii economice, pe baza principiului hedonist*.
În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi servicii, pe care
o produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin consumarea acestora. Ca agent
esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul, cunoscut şi sub numele de întreprinzător,
urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute, concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate
prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi.
Orice producător este însă în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă şi multitudinea
nevoilor sale, ca oricare alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre consumatorul
purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri
şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora. Acesta este unul din motivele
pentru care începem analiza microeconomică prin studierea comportamentului consumatorului.
În plus, există numeroase similitudini între comportamentul consumatorului şi cel al
producătorului, elemente din primul manifestându-se în forme transformate în cel de-al doilea,
aşa cum se va evidenţia după studierea celor două tipuri fundamentale de comportament.
Teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale
între diferite bunuri şi servicii disponibile, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin
consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor
procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează “bugetul” individului defineşte starea de
echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima
pătrime a secolului al XIX-lea**, sub influenţa filosofilor utilitarişti, pornindu-se de la premisa
că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate.

3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate economică,
indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul făcut pentru obţinerea
lor, astfel încât unităţile X1, X2, ….., Xn dintr-un bun omogen au utilităţile individuale u1, u2,
….. , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi fiind n u.
În realitate însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu numai de la
individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs. Acest fapt rezultă din
gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul bunului respectiv, care descreşte
pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate. Pornind de aici, economiştii neoclasici au
fundamentat în ultima pătrime a secolului al XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă
formă, a aşa-numitei “abordări cardinale”, s-a presupus că individul este capabil să măsoare
printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un
anumit bun omogen. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de
utilitate şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un
bun, comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoria utilităţii
cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză fundamentate
în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care le prezentăm în
continuare.

3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care individul o obţine
prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul lui U depinde de cantitatea
consumată, adică “U este funcţie de X”, ceea ce se scrie: U = f(x), în care X este cantitatea
consumată din bunul X.
Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când cantitatea
consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginală. Utilitatea
marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a cantităţii
consumate.
În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri:
1. a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un bun este
imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât
(de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de
ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile).
Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia utilităţii totale
(U) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din acest bun.
deci: (3.1.)
1. b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil
Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu
o cantitate mai mică ce poate fi consumată. De exemplu, dacă măsurăm consumul în grame, un
gram nu reprezintă consumul “marginal”, deoarece acesta poate fi mărit cu 0,5 grame. Nici
atunci când folosim ca etalon jumătatea de gram, aceasta nu poate reprezenta un consum
marginal, deoarece putem utiliza mereu un etalon de măsură mai mic: 0,25 grame, un miligram
sau submultipli mai mici. În acest caz, o definiţie riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în
considerare evoluţia utilităţii totale, care rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului
bunului X.
Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variaţia
utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică (“infinitezimală”) a cantităţii consumate din
acel bun.
Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul conceptului matematic
de derivată. Să ne reamintim că derivata unei variabile oarecare y, care este funcţie de o altă
variabilă x, măsoară cum variază y pentru o variaţie a lui x care tinde spre zero. Dacă y = f(x),
putem scrie derivata lui y în funcţie de x în două maniere: y'(x) sau . Deci, din punct de vedere
matematic, utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de
utilitate totală în raport cu X, adică:
Um = f ‘ (x) sau Um= (3.2.)

3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale

Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacţia globală obţinută de
individ prin consumarea unei anumite cantităţi din bunul respectiv. Cum evoluează însă nivelul
de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate crescândă dintr-un bun? Va creşte
proporţional cu cantitatea consumată suplimentar, cum am fi tentaţi să credem? Întrucât
satisfacţia reprezintă de fapt plăcerea oferită de consum, care este opusul nemulţumirii provocate
de lipsa unui anumit bun necesar satisfacerii unei nevoi, răspunsul corect la întrebarea de mai sus
este: nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unei cantităţi crescânde dintr-un bun depinde de
intensitatea nevoii pe care consumatorul caută s-o satisfacă; plăcerea nu este proporţională cu
cantitatea consumată, ci cu lipsa, cu nemulţumirea încercată înaintea consumului. În acest sens,
analiza economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescândă pe
măsură ce cantitatea consumată creşte. Acesta este principiul intensităţii descrescânde a
nevoilor, formulat de psihologul german Heinrich Gossen, în anul 1843, din care s-a ajuns
la principiul utilităţii marginale descrescânde: utilitatea suplimentară oferită de consumul unei
cantităţi crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când devine nulă la punctul de saturaţie.
Dacă intensitatea nevoii descreşte odată cu creşterea cantităţii consumate, satisfacţia, adică
utilitatea, obţinută pentru fiecare unitate consumată suplimentar este mai mică decât pentru
precedenta. De exemplu, într-o zi caniculară de vară, intensitatea nevoii de a bea răcoritoare
pentru a potoli setea este foarte ridicată. Primul pahar de răcoritoare consumat satisface o nevoie
de intensitate maximă. Al doilea pahar consumat procură mai puţină satisfacţie sau plăcere decât
primul, iar al treilea mai mică decât al doilea ş.a.m.d. Atenţie însă! Aceasta nu înseamnă că
satisfacţia totală se diminuează. Dimpotrivă, ea creşte, dar cu o raţie descrescândă. Dacă
individul continuă să bea (întrucât îi face plăcere), utilitatea totală continuă să crească, dar din ce
în ce mai puţin repede, adică utilitatea marginală se diminuează.
Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x2, … , xn, iar
utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U2, …, Un, Ui (i = 1,2,…..,n) reprezintă utilităţile
individuale cu proprietatea că U1>U2 ……>Un; Un reprezintă utilitatea marginală, iar reprezintă
utilitatea totală.
Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura 3.1. Pe
ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al utilităţii marginale
(Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U poate fi deci
reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o curbă descrescătoare. U atinge nivelul
său maxim în punctul S, numit punctul de saţietate sau de saturaţie a consumatorului.

În acest punct, Um este nulă,adică o unitate

suplimentară de consum nu mai sporeşte
satisfacţia. Dacă individul şi-ar mări consumul
dincolo de acest punct, utilitatea marginală ar
deveni negativă, ceea ce ar face ca şi utilitatea
totală să înceapă a se micşora. Deci, un consum
exagerat dintr-un anumit bun poate antrena nu o
creştere a satisfacţiei, ci, dimpotrivă, o
insatisfacţie, o suferinţă chiar. De exemplu, dacă
primele pahare de băutură răcoritoare ar fi
agreabile pentru un individ într-o zi călduroasă
de vară, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla pentru al
douăzecilea pahar.

Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este raţionalitatea, vom
presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de punctul de saţietate, astfel
încât utilitatea marginală va fi în mod normal descrescătoare şi pozitivă.
Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi prin graficul
din fig. 3.2. de mai jos:

Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală Ui (i=1,2,….,

n). Dacă se consumă numai unitatea X1, utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală şi cu
cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x1, consumate, şi unitatea x2, atunci Um devine U2, iar
utilitatea totală va fi suma U1+U2, ceea ce pe grafic reprezintă suprafaţa marcată de axele de
coordonate şi curba AB. Dacă vor fi consumate toate unităţile, de la x1 până la xn, Um va fi Un
(utilitatea celei de-a n-a unităţi consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa
cuprinsă între axele de coordonate şi curba ABCDE…F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii
marginale.

3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului

Fiind nevoit să-şi satisfacă numeroase nevoi, individul alege din varietatea bunurilor care-l
înconjoară acele combinaţii care-i pot oferi cea mai mare satisfacţie. Deci, consumatorul raţional
caută să-şi maximizeze utilitatea.

3.2.3.1. Într-o ipotetică situaţie de abundenţă, nimic nu limitează posibilităţile de consum ale
individului. El nu suportă nici un cost, nu trebuie să consimtă nici un sacrificiu pentru a-şi
procura o cantitate oarecare dintr-un bun. De aceea, poate consuma orice bun până în momentul
în care utilitatea totală este maximă, fapt care se întâmplă atunci când utilitatea marginală devine
nulă. Deci, condiţia alegerii optimale a consumatorului, denumită şi condiţia de echilibru a
consumatorului, în situaţia de abundenţă este:
(3.3.)
3.2.3.2. În realitate, bunurile care ne satisfac trebuinţele prin consum sunt rare. De aceea
individul trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi de consum. În situaţia de raritate a unei
economii de troc, deci unde bunurile se schimbă direct între ele, a consuma un bun X înseamnă a
renunţa la un bun Y sau la un bun Z, sau la oricare altul pe care l-ai fi putut obţine în schimb.
Înseamnă că bunul X are un cost de oportunitate, reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea
obţine individul renunţând la consumul lui X. De aceea, individul nu-şi mai poate continua
consumul până la punctul de saturaţie. Dacă presupunem că există numai două bunuri
substituibile, X şi Y, combinaţia optimală care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei
este coşul (X, Y) astfel determinat încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie egală.
Dacă , consumatorul şi-ar mai putea spori utilitatea totală substituind unei unităţi din Y o unitate
din X şi continuând această substituire atât timp cât . În acest caz, cum ştim că utilitatea
marginală este descrescândă în raport cu cantitatea consumată, va descreşte, iar va creşte,
întrucât se diminuează cantitatea consumată din Y ca urmare a substituirii. Se ajunge astfel la un
punct al substituirii unde cele două utilităţi marginale devin egale. Dincolo de acest punct, , ceea
ce ar determina necesitatea unei substituiri în sens invers, adică o unitate din Y să substituie o
unitate din X până la restabilirea egalităţii.
Deci, condiţia de echilibru a consumatorului în situaţia de raritate cu economie de troc este:
(3.4)
3.2.3.3. În situaţia de raritate cu economie monetară, problema consumatorului se schimbă.
Dispunând de o sumă dată, numită bugetul său, individul trebuie să decidă cum o împarte pentru
procurarea bunului X şi pentru procurarea bunului Y. De această dată, el nu-şi va mai pune
întrebarea dacă trebuie să consume o unitate suplimentară din bunul X, sau din bunul Y, pentru
a-şi maximiza utilitatea, ci dacă trebuie să cheltuiască o unitate monetară suplimentară pentru
bunul X sau pentru bunul Y. Utilitatea maximă obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va
fi atinsă atunci când utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului X devine
egală cu utilitatea marginală a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului Y. Utilitatea marginală
pe o unitate monetară cheltuită se obţine prin împărţirea utilităţii marginale a bunului la preţul
său. Dacă şi sunt preţurile unitare ale bunurilor X, respectiv Y, condiţia de echilibru a
consumatorului devine:
(3.5)
Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit pentru
situaţia de raritate cu economie de troc.

3.2.4. Realizări şi limite în abordarea cardinală a utilităţii

Meritul fundamental al teoreticienilor utilităţii marginale îl constituie descoperirea unui principiu

major al analizei microeconomice: adoptarea deciziilor individuale pe baza comparării şi
egalizării costurilor şi avantajelor aferente ultimei unităţi consumate sau produse, care asigură
maximizarea avantajelor (a utilităţii la teoria consumatorului sau a profitului la teoria
producătorului).
De asemenea, pe baza luării în considerare a utilităţii marginale s-a putut oferi o soluţie valabilă
problemei valorii. Este cunoscut faptul că economiştii clasici din secolele XVIII şi XIX au
întâmpinat serioase dificultăţi în reconcilierea valorii de întrebuinţare şi a valorii de schimb.
Apărea o contradicţie între valoarea de întrebuinţare, întemeiată pe utilitatea reprezentată de un
bun pentru utilizatorul său, şi valoarea de schimb, exprimată prin preţul determinat pe piaţă.
Această problemă a fost pusă de Adam Smith în “Avuţia naţiunilor” şi a rămas în literatură sub
denumirea de “paradoxul apei şi diamantelor”. Apa, indispensabilă vieţii oamenilor, deci cu o
utilitate foarte ridicată, nu valora nimic sau aproape nimic pe piaţă, în timp ce diamantele, mai
puţin necesare decât apa, au o valoare de schimb foarte ridicată. Paradoxul provenea din faptul
că se lua ca fundament al valorii utilitatea totală a bunului, în timp ce comportamentele
individuale sunt ghidate de utilitatea marginală. Într-adevăr, apa are o utilitate totală foarte mare.
Utilitatea sa marginală este însă foarte scăzută, deoarece este abundentă, iar indivizii nu consimt
să facă sacrificii importante pentru a o obţine. În schimb, diamantele au o utilitate totală mai
redusă decât a apei, fiindcă sunt mai puţin necesare, dar, fiind foarte rare, au o utilitate marginală
mult mai ridicată şi, în consecinţă, un preţ mult mai mare pe piaţă, indivizii consimţind astfel un
sacrificiu important pentru a le obţine. Deci, observăm că dacă se ia utilitatea marginală ca
fundament al valorii, paradoxul dispare.
În pofida acestor realizări, în calea abordării cardinale a utilităţii a rămas o dificultate
insurmontabilă: aceea a măsurării cantitative a utilităţii. Utilitatea este o noţiune care depăşeşte
sfera economicului pur, ţine de psihologia consumatorului şi are o conotaţie morală, ce implică
judecăţi de valoare, imposibil de apreciat prin cuantificări numerice. Consumatorul, atunci când
efectuează alegerile, deşi are în vedere diferenţele cantitative de satisfacţie date de dozele diferite
de bunuri consumate, nu apelează la exprimări cifrice ale utilităţii, ci ierarhizează bunurile de
care are nevoie în funcţie de ordinea preferinţelor sale. După cum preciza Ludwig von Mises, în
această privinţă consumatorul nu cunoaşte decât numărul ordinal şi nu numărul cardinal1.
Desigur, irealismul ipotezei cuantificării utilităţii printr-un indice cantitativ precis nu poate
descalifica teoria utilităţii marginale ca instrument de cercetare ştiinţifică. Pentru depăşirea
obstacolului legat de această ipoteză, reprezentanţii de seamă ai noii şcoli marginaliste, în special
Vilfredo Pareto şi John Hicks, au formulat o ipoteză mai simplă şi mai performantă: indivizii
sunt capabili să compare şi să clasifice alegerile conform unei ordini de preferinţă, fără a mai
atribui fiecăreia un indice cantitativ, trecându-se astfel la abordarea ordinală a utilităţii şi a
echilibrului consumatorului.

3.3. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

3.3.1. Axiomele teoriei alegerii

De această dată consumatorul ştie să facă alegerea bunurilor de care are nevoie nu prin
măsurarea utilităţii lor, ci prin stabilirea ordinei în care preferă bunurile respective. În fixarea
combinaţiilor posibile de produse de care are nevoie, numite “coşuri” sau “panere” de consum,
consumatorul ţine seama de două elemente esenţiale: valoarea relativă a produselor, adică
preţurile lor, şi resursele băneşti proprii disponibile pentru procurarea lor, care reprezintă ceea ce
se numeşte constrângerea sau restricţia bugetară.
Un “coş” de consum conţine bunurile (i = 1, 2, 3, …, m) iar fiecare bun are unităţile (j = 1, 2, 3,
…., n). Este evident că există o infinitate de combinaţii posibile între bunurile care pot satisface
nevoile de consum, aşa că individul trebuie să facă alegeri atât între bunurile , când pregăteşte
“coşurile”, cât şi între “coşurile” care asigură niveluri de utilitate diferită. Utilitatea agregată,
obţinută prin consumul bunurilor din coşul , fie ele X, Y, Z, …, ş.a.m.d., este o funcţie de tipul
U=u(X, Y, Z,…,ş.a.m.d.).
Pentru trierea alegerilor posibile şi definirea unei ordini de preferinţă în vederea construirii unei
funcţii de preferinţă, teoria alegerii pleacă de la următoarele axiome:
1. Relaţia de comparaţie sau de ordine completă: între două situaţii posibile A şi B,
consumatorul o poate prefera pe A, ceea ce înseamnă A > B, sau pe B, adică B > A, sau le
poate considera echivalente, fiindu-i indiferent dacă o alege pe A sau B, ceea ce înseamnă A
= B. De aici rezultă că individul poate stabili o ordine de preferinţă pentru toate
combinaţiile sau “coşurile” posibile.
 2. Relaţia de tranzitivitate: dacă situaţia A este preferată situaţiei B, adică A>B, iar B este
preferată situaţiei C, adică B>C, atunci A este preferată situaţiei C, adică A>C.
III. Relaţia de non-saturaţie (sau cel mai mare este preferat celui mai mic): dacă există două
combinatii, A şi B, ale aceloraşi produse, ambele combinaţii conţinând aceeaşi cantitate din
bunul X, dar combinaţia B având o cantitate mai mare din bunul Y, B este preferată combinaţiei
A, adică B>A.
1. Relaţia de continuitate (sau de indiferenţă): presupunându-se existenţa a două combinaţii,
A şi B, ca la axioma III, B va fi preferat lui A. Dacă însă se va adăuga la combinaţia A
cantitatea suplimentară din bunul Y necesară egalării celei existente în combinaţia B,
consumatorul va ajunge într-o situaţie de indiferenţă: A=B.
Mai este de precizat că, în abordarea ordinală a utilităţii şi a echilibrului consumatorului,
teoreticienii neoclasici au luat ca obiect al cercetării ştiinţifice nu individul real, ci un model
abstract al consumatorului raţional, perfect informat, care urmăreşte maximizarea utilităţii
ghidându-se după axiomele prezentate mai sus.
Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de indiferenţă, numită şi
curbă de izoutilitate, introdusă pentru prima dată de italianul Vilfredo Pareto (1848-1923) şi
dezvoltată apoi de J.R. Hicks, G. Debreu, M. Allais etc.2.
3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă

Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem că un individ

consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate efectua o infinitate de
combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de “coşuri” sau “panere” de consum).
Acestea pot fi grupate în două categorii:

 combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate;

 combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate.

 Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un nivel de

utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.
Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, Uo, U1 şi U2, care indică trei
niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba Uo, consumatorul va obţine aceeaşi
satisfacţie sau utilitate, Uo, consumând fie “coşul” C, constituit din combinaţia a 3 unităţi din
bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie “coşul” D, constituit din 11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi
din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă infinităţii punctelor de pe curba respectivă.
“Coşurile” sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X
şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9 unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt
punct de pe această curbă oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U1 mai redus decât Uo.
“Coşurile” de consum sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi
din bunul X şi 13 unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau
oricare alt punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U2, superior lui U0. Putem
formaliza cele de mai sus astfel: , în care U0, U1 şi U2 sunt constante, iar .

 Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte o curbă de
indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate punctele
situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi Y care oferă
 mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de indiferenţă U0
reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate.

 Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare

corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă este
denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea “hărţi de indiferenţă” ca şi numărul
indivizilor.

 Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate demonstra pe

figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi U3 ar fi posibilă,
atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia curbelor de
indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta este imposibil
deoarece G>H.

 Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din ipoteza de

raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua niciodată
consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a bunului
respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din bunul Y ar
creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea provocată de
consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată, pentru a ne situa
pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X. Cantitatea din
bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar fi crescătoare.
Însă, cum utilitatea marginală este mereu pozitivă, diminuarea cantităţii din bunul Y
reduce utilitatea totală a individului. Menţinerea neschimbată a utilităţii totale, pentru a ne
situa în continuare pe aceeaşi curbă de indiferenţă, nu poate fi realizată decât prin creşterea
cantităţii consumate din celălalt bun, X. Deci, de-a lungul curbei de indiferenţă, există o
relaţie inversă, descrescândă sau negativă între cantitatea din bunul X şi cantitatea din bunul
Y: dacă X creşte, Y scade şi invers. Acest fapt se poate observa pe figura 3.3: Pornind de la
combinaţia A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y), dacă reducem numărul
unităţilor bunului Y la 3, pentru a menţine neschimbată utilitatea U1 trebuie să creştem
numărul unităţilor bunului X de la 2 la 9 (punctul B).
Deci forma descrescătoare a curbei de indiferenţă rezultă din faptul că UmX şi UmY sunt
presupuse pozitive, ca urmare a raţionalităţii comportamentului consumatorului.

 Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din bunul X şi
cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă din figura
3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici, ele nu sunt
drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea de jos:
înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.

După cum se poate observa din figura 3.4., dacă funcţia de utilitate ar fi liniară, exprimată
printr-o dreaptă, de-a lungul acesteia, o diminuare a cantităţii bunului Y, cu o mărime dată, Y,
presupune, pentru a menţine utilitatea neschimbată, o creştere a cantităţii din bunul X, cu o
mărime X, care rămâne neschimbată pe orice porţiune a dreptei ne-am situa. Aceasta s-ar
întâmpla însă numai dacă bunurile X şi Y ar fi perfect substituibile, ceea ce ar însemna ca
individul, considerându-le perfect identice, să fie indiferent faţă de ponderea fiecărui bun în
“coşul” său format din cele două bunuri. L-ar interesa numai cantitatea totală din bunurile X şi
Y, o unitate din bunul X fiind mereu echivalentă cu o unitate din bunul Y.
Analiza economică se interesează însă în mod normal de alegerea între două bunuri imperfect
substituibile.
De aceea, dimpotrivă, de-a lungul curbei de indiferenţă, o aceeaşi diminuare a cantităţii lui Y nu
poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă din bunul X. Cum explicăm acest fapt? De
unde provine? Să ne reamintim de principiul utilităţii marginale descrescânde la creşterea
cantităţii consumate. Când se diminuează cu o anumită cantitate volumul consumat din bunul Y,
substituită cu o altă cantitate din bunul X, primul bun devine din ce în ce mai rar, astfel încât
utilitatea sa marginală (UmY) creşte, devine din ce în ce mai mare. Ca urmare, utilitatea totală se
diminuează din ce în ce mai repede şi doar o cantitate crescândă din celălalt bun, X, va putea
menţine utilitatea totală neschimbată. Cu atât mai mult cu cât şi bunul X, fiind din ce în ce mai
abundent, utilitatea sa marginală se diminuează.

3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS)

S-a văzut că forma curbei de indiferenţă este determinată de ritmul în care bunul Y este substituit
de bunul X de-a lungul acestei curbe. Cu cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de
către bunul X, cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face această substituire este mai
puternică. Pentru a înţelege mai usor acest fapt, presupunem două funcţii liniare de utilitate, U1
şi U2, reprezentate grafic prin dreptele D1 şi D2, cu înclinaţii sau pante diferite. Se observă din
figura 3.5. că atunci când cantitatea din bunul X creşte cu X, Y se diminuează foarte rapid de-a
lungul dreptei D1 şi mult mai lent de-a lungul dreptei D2. Ritmul sau “viteza” cu care Y variază
ca reacţie la variaţia lui X se măsoară deci prin panta dreptei de indiferenţă, care se determină ca
raport între variaţia lui Y, Y, şi variaţia lui X, X, între două puncte oarecare.

Deci, panta dreptei = (3.6.)

În timp ce, în cazul unei drepte, raportul Y/X este identic în toate punctele sale, de-a lungul unei
curbe convexe, aşa cum rezultă şi din figura 3.4., valoarea absolută a pantei se diminuează de la
stânga spre dreapta, ea variind în fiecare punct. De aceea, singura modalitate de determinare a
ritmului de variaţie a cantităţii din bunul Y ca reacţie la modificarea cantităţii din bunul X este
calculul derivatei lui Y în raport cu X, care reprezintă “panta într-un punct” a curbei sau, într-o
exprimare matematică, “panta dreptei tangente la curbă în acel punct”. Ea măsoară variaţia lui Y
pentru o variaţie infinit de mică a lui X(X0).
Cu aceste precizări făcute, putem spune ca rata marginală de substituire (R.M.S.) între două
bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul
unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit de mică (infinitezimală) a
cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat.
Cum RMS nu este altceva decât “panta într-un punct” a curbei, ea variază în fiecare punct şi este
continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin derivata lui Y în raport cu
X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt de sensuri contrarii. Pentru a fi
exprimată însă în valori pozitive, RMS se defineşte cu un semn “-” plasat în faţă între paranteze
rotunde, pentru a-i sublinia caracterul convenţional:
(4.7.)
De exemplu, să presupunem că pentru o persoană, într-o zi caniculară de vară, utilitatea asigurată
de consumul a două bunuri - băutură răcoritoare (X) măsurată cu paharul şi pateuri (Y) având ca
unitate de măsură “bucata” - este definită de funcţia :
(4.8)
Când consumatorul doreşte să-şi menţină neschimbată utilitatea, la un nivel pe care el îl
apreciază, să zicem, la 10, substituind băuturii răcoritoare pateurile, curba de indiferenţă va fi cea
reprezentată în fig. 4.6., care este o hiperbolă echilaterală. Din U(X,U)=XY=10, rezultă , iar ,
adică . RMS variază în fiecare punct al curbei de indiferenţă.
În punctul A, de coordonate 1şi 10, deci care reprezintă o combinaţie sau un “coş” de consum
format dintr-un pahar de băutură răcoritoare şi 10 bucăţi de pateuri, RMS este 10. Aceasta
înseamnă că, în punctul A, o creştere cu un pahar a consumului de băutură răcoritoare necesită o
diminuare cu 10 bucăţi a cantităţii consumate din pateuri, dacă se vrea menţinerea neschimbată a
utilităţii totale. RMS se diminuează tot mai mult pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta pe curba
de indiferenţă, astfel încât în punctul D(10,1) ajunge la 0,1, când de fapt persoana aproape nu
vrea să mai substituie cele două bunuri.

Se observă, şi din acest exemplu, că RMS se poate calcula într-un punct oarecare al curbei de
indiferenţă, dar nu între două puncte.
Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire (). Dacă ne vom folosi de
exemplul de mai sus şi vom calcula între punctele A şi C, vom avea:

(3.9)

Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X, când se
trece de la combinaţia A la combinaţia C. În acest caz, creşterea cantităţii consumate din băutura
răcoritoare, (bunul X) cu 4 pahare, necesită, pentru menţinerea neschimbată a utilităţii (adică
pentru a ne situa pe curba de indiferenţă), o diminuare a consumului de pateuri (bunul Y) cu 8
bucăţi (o variaţie în sens invers, de 2 ori mai mare).
RMS şi nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un punct ar fi egale pe
oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă curba de
indiferenţă ar fi o dreaptă.

3.3.4. Exemple de funcţii de utilitate şi de curbe de indiferenţă

care le corespund

Este dificil de determinat funcţiile de utilitate implicate de modul de ordonare şi alegere a

combinaţiilor de consum efectuate de către indivizi.
Ne putem da seama de formele lor observând comportamentul consumatorului ca reacţie a
acestuia la schimbările survenite în venit, preţuri şi alţi factori. De aceea este necesar să
examinăm câteva forme particulare pe care le pot lua funcţiile de utilitate pentru două bunuri.
Hărţile de indiferenţă cu aceste curbe sunt ilustrate în fig. 3.7.
Graficul a)reprezintă forma familiară a curbei de indiferenţă cu care deja ne-am întâlnit. Funcţia
de utilitate care generează asemenea curbe are forma:
, (3.10)

unde şi sunt constante pozitive.

În exemplul pe care l-am luat cu băutura răcoritoare şi pateurile, am studiat un caz particular al
acestei funcţii, în care ==1. Forma mai generală prezentată în ecuaţia 3.10 este denumită de
obicei funcţia de utilitate Cobb-Douglas, după numele a doi cercetători care au folosit-o în
studiile lor cu privire la funcţiile de producţie din economia Statelor Unite.
Curbele de indiferenţă sub forma liniilor drepte din fig. 3.7.b), sunt generate de o funcţie de
utilitate descrisă de ecuaţia:

, (3.11)

unde de asemenea şi sunt constant pozitive. După cum am amintit deja, această formă a curbelor
de indiferenţă este specifică combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, perfect substituibile, de obicei
bunuri care, în esenţă, sunt acelaşi produs, pentru care RMS rămâne constantă, indiferent de
ponderea pe care o are în “coşul” de consum Y sau X.
O situaţie opusă cazului preferinţelor pentru bunuri perfect substituibile este cea ilustrată de fig.
3.7.c), unde curbele de indiferenţă au forma literei “L”, fiind aplicabile alegerilor pentru bunuri
perfect complementare, care nu pot fi consumate decât împreună, de exemplu cafeaua şi zahărul.
Forma acestor curbe de indiferenţă evidenţiază faptul că perechile respective de bunuri vor fi
consumate într-o proporţie fixă, exprimată de dimensiunea pe verticală. De exemplu, o persoană
care preferă 5 grame de zahăr la 10 grame de cafea, va consuma 10 grame de zahăr la 20 grame
cafea şi 15 grame de zahăr la 30 grame cafea când doreşte să-şi mărească utilitatea de la Uo la
U1 şi apoi la U2. O cantitate suplimentară de cafea, fără a spori şi zahărul nu va determina
creşterea utilităţii, cum nici o cantitate suplimentară de zahăr, fără creşterea cantităţii de cafea nu
va duce la sporirea satisfacţiei individului. Numai consumând cafeaua şi zahărul împreună se
poate asigura creşterea utilităţii.
Ecuaţia matematică a funcţiei de utilitate care generează aceste curbe de indiferenţă în formă de
“L” este:

, (3.12)

unde şi sunt constante pozitive, iar operatorul “min.” înseamnă că utilitatea este dată de cel mai
mic dintre cei doi termeni din paranteză.
În exemplul cu cafeaua şi zahărul, dacă notăm cu X cantitatea de cafea (10 g.) şi cu Y cantitatea
de zahăr (5 g.) pentru o ceaşcă, utilitatea va fi dată de ecuaţia:

, (3.13.)

fiind egală cu 10 deoarece . 20 grame de cafea şi 5 grame de zahăr vor asigura aceeaşi utilitate,
deoarece min. (20,10)=10, adică o cantitate suplimentară de cafea, neînsoţită însă de creşterea
zahărului, nu oferă individului nici o satisfacţie suplimentară. Pentru ca utilitatea să crească, la
dublarea cantităţii de cafea trebuie să se asigure dublarea cantităţii de zahăr şi atunci, U=min.
(20,20)=20, nivelul utilităţii fiind exprimat pe fig. 3.7.c) de curba “L” U1. Deci, oricât de mult ar
spori cantitatea de cafea, adică variabila X, dacă zahărul rămâne la cantitatea Y0, nivelul utilităţii
se menţine la U0, ca şi atunci când ar spori cantitatea de zahăr (variabila Y), dar cafeaua ar
rămâne la cantitatea X0. Dacă se doreşte majorarea utilităţii de la nivelul U0 la U1, trebuie să
crească şi cafeaua (cel puţin la cantitatea X1) şi zahărul (cel puţin la cantitatea Y1).
Pentru ca nici unul din cele două bunuri X şi Y din ecuaţia 3.12. să nu fie în exces, mai trebuie
pusă condiţia:

, (3.14)

de unde rezultă:
, (3.15)

relaţie care indică proporţia fixă dintre cantităţile celor două bunuri necesare pentru a menţine
utilitatea reflectată de o anume curbă de indiferenţă. În exemplul nostru ilustrat de ecuatia 3.13.,
pentru a creşte utilitatea de la U0 la U1, la U2 ş.a.m.d., fără ca zahărul sau cafeaua să fie în
exces, este necesar ca între bunul Y (zahărul) şi bunul X (cafeaua) să se menţină mereu proporţia
de .
În fine, curbele de indiferenţă din fig. 3.7.d), sub forma dreptelor cu pantă pozitivă, sunt
aplicabile situaţiilor în care unul dintre cele două bunuri, X şi Y, de exemplu Y, ar fi un bun
“rău”, care provoacă disconfort, adică reduce utilitatea. Ne putem imagina o combinaţie de acest
tip considerând bunul X splendorile oferite de cadrul natural al Deltei Dunării, iar bunul Y
contactul neplăcut, chiar periculos cu ţânţarii din aceste locuri. Consumatorul, în cazul nostru
turistul, nu va accepta să pătrundă mai profund în deltă, unde se va confrunta cu mai mulţi ţânţari
(în termenii teoriei alegerii, va fi nevoit să “consume” mai multe înţepături oferite de aceste
insecte oribile) decât dacă produsul turistic ce i se oferă se va mări (privelişti mai sălbatice,
specii de plante, animale sau păsări mai rare, o bucătărie tradiţională mai inedită etc.). Deci,
odată cu creşterea cantităţii din bunul “rău” - contactul cu ţânţarii - care provoacă dezutilitate,
diminuează utilitatea, trebuie să crească şi cantitatea din bunul “bun” - produsul turistic - care
sporeşte utilitatea, astfel încât nivelul utilităţii totale să se menţină neschimbat.
Funcţia matematică ce poate defini harta de indiferenţă din fig. 3.7.d) este:
(3.16.)

unde > 0, iar < 0. Deci creşterile din X vor determina sporirea utilităţii în timp ce creşterile din Y
o vor diminua, astfel încât, pentru menţinerea neschimbată a ei, este necesară modificarea
concomitentă a cantităţilor celor 2 bunuri, dar în sens contrar.

3.3.5. Echilibrul consumatorului

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formalizează preferinţele subiective ale consumatorilor,

indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie diferitele bunuri între ele.
Ele ne mai sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de
indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai ridicat nivel al utilităţii ce se poate
obţine din combinaţia sau alegerea respectivă. Acestea nu reprezintă decât o parte a problemei:
ceea ce este dorit. Însă, o teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi
confruntarea dezirabilului cu posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai
preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura
bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate.

3.3.5.1. Constrângerea bugetară

Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor
două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe
care le ia individul, Astfel, venitul depinde în esenţă de preţul muncii individului, adică de
salariu, care este o mărime ce se formează pe piaţa muncii. Preţurile Px şi Py rezultă din
confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două bunuri. Deci V, Px şi Py sunt variabile exogene,
care se impun individului în momentul alegerii, sub forma unor constrângeri sau restricţii
exogene.
Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul preţurilor
reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de consum pe care le
efectuează un individ nu pot depăşi venitul său, adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea
bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. Or, cheltuiala pentru procurarea unui bun
este, în esenţă, cantitatea din acel bun înmulţită cu preţul lui. şi atunci, folosind notaţiile cărora
le-am prezentat semnificaţiile mai sus, putem scrie:

, (3.17)

ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă care exprimă mulţimea combinaţiilor (X,
Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său şi preţurile bunurilor X şi Y.
Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cum observăm
din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de coordonate: pe axa
ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg
venitul V este alocat procurării acestui bun, adică dacă s-ar consuma zero din bunul X: , ceea ce
înseamnă ; pe axa abscisei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul
X dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero din
bunul Y: , de unde rezultă ;

Deci, coordonatele punctelor de intersecţie sunt şi . Panta dreptei bugetare, în mărime absolută,
este de fapt tangenta unghiului ABO din triunghiul dreptunghic AOB:
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de tipul y = ax + b,
unde “a” reprezintă panta. Astfel, este echivalentă cu şi împărţind prin Py:
, (3.18.)
Deci, panta dreptei bugetare este ;
Această ecuaţie descrie modul cum evoluează consumul lui Y în funcţie de cel al lui X. Dacă
X=0, consumul lui Y este la maximul său ; dacă X>0, consumul lui Y devine minus ceva, cât s-a
cheltuit pentru X. Acest ceva va fi cu atât mai mare cu cât Px va fi mai mare. De aici, rezultă că
ritmul în care Y se diminuează când X creşte(nimic altceva decât panta dreptei bugetare) depinde
de preţul relativ al celor două bunuri. Dacă Px > Py, Y se va diminua mai repede. Dacă Px < Py,
Y se va diminua mai lent. În primul caz, panta este mai mare, iar în al doilea panta este mai
uşoară. Daca Px ar fi zero, adică dacă bunul X ar fi gratuit, cantitatea din bunul Y nu s-ar mai
diminua, panta ar fi zero, iar dreapta bugetară ar fi orizontală.
Deci panta .
3.3.5.2. Combinaţia optimală
Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două bunuri
cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă cea mai
ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa bugetară. Aceasta
înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge curba cea mai ridicată. Astfel
spus, combinaţia optimală este definită de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă
la dreapta bugetară (punctul E din fig. 3.9.).

Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei bugetare (-
Px/Py) sunt confundate. Deci:
, (3.19)
Dar, prin definiţie:
, (3,20)
Din relaţiile (3.19) şi (3.20) rezultă:
, (3.21)
Deci:
, (3.22)
Pe de altă parte însă, dacă exprimăm matematic variaţia utilităţii totale legată de variaţiile
cantităţilor din bunurile X şi Y, avem:

(3.23)

Dacă ne situăm pe o curba de indiferenţă, utilitatea totală este aceeaşi în oricare punct, astfel
încât dU = 0. Atunci relaţia (3.23) devine:

(3.24)

de unde:

, (3.25)
Cum , rezultă că , (3.26)
Deci, RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri.
Se poate arăta acum că determinarea combinaţiei optimale a consumatorului, din punctul de
vedere al abordării ordinale, este compatibilă cu rezultatul obţinut în cadrul abordării cardinale.
Într-adevăr, din relaţiile (3.26) şi (3.22) rezultă:
, (3.27)
ceea ce este echivalent cu:
, (3.28)
relaţie identică cu condiţia de echilibru a consumatorului în abordarea cardinală a utilităţii în
cadrul economiei monetare (relaţia 3.5. de la subcapitolul 3.2.3.).
Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului printr-un
exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri, X şi Y,
este dată de funcţia U=U(X,Y)=X(Y-2), unde X şi Y sunt cantităţile din bunurile respective, în
condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unităţi monetare iar preţurile celor două
produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5 u.m.
Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică utilitatea maximă
permisă de constrângerea bugetară, folosim relaţia 3.27 sau 3.28:
, de exemplu.
deci: sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent cu:
10X – 5Y + 10 = 0 (3.29)
Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este echivalent cu :
10X + 5Y – 50 = 0 (3.30)
se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y:
Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi din bunul X şi
6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât, cu venitul său de 50
u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i asigură o utilitate de: U=X(Y-
2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10 este definită de funcţia:
U=U(X,Y)=X(Y-2)=8, sau
, (3.31)
Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege consumatorul în
limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:
, (3.32)
Dar, toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în afara
alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte alegeri
cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii realizate prin
cheltuirea integrală a venitului) s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la stânga lui U1, deci s-ar
asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din fig. 3.10.

3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ

Ce se întâmplă atunci când se modifică preţurile celor două bunuri sau doar al unuia dintre
ele? Altfel exprimat, când se modifică preţul relativ, adică preţul unui bun exprimat prin preţul
celuilalt. Pe de o parte, se modifică panta dreptei bugetare (am văzut că aceasta este egală tocmai
cu raportul dintre Px şi Py). Pe de altă parte, se modifică şi puterea de cumpărare a venitului
nominal rămas nemodificat, adică numărul de bucăţi ce pot fi cumpărate cu o mărime dată a
venitului nominal, care se mai numeşte şi venit real. Aceasta va creşte şi deci va asigura o
ridicare a nivelului de utilitate, dacă preţul va scădea, sau se va diminua, reducând nivelul de
utilitate, dacă preţul se va majora.
Dacă în exemplul anterior am presupune că Px se reduce de la 10 u.m. la 4 u.m., Py rămânând
nemodificat, cu acelaşi venit, de 50 u.m., se va putea procura o cantitate maximă de 50:4=12,5
unităţi din bunul X în loc de 5, astfel încât dreapta bugetară, menţinându-şi neschimbat punctul
de intersecţie cu ordonata, îşi va deplasa extremitatea de pe abscisă de la punctul B(5;0) la
C(12,5;0). Desigur, se va modifica şi ecuaţia dreptei bugetare, care devine:
, (3.33),
şi ecuaţia funcţiei de utilitate şi, o dată cu acestea, poziţia punctului de echilibru al
consumatorului. Printr-un calcul similar celui prin care am determinat coordonatele punctului E1
din fig. 3.10 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului, E2, de coordonate (5;6). Noul
nivel al utilităţii maxime obţinute prin creşterea cantităţii consumate din bunul X, ca urmare a
reducerii preţului său, este de:
Ecuaţia noii curbe de indiferenţă va fi:
, (3.34)
Dacă preţul bunului X se va mai reduce odată, ajungând la 2 u.m., cantitatea maximă ce va putea
fi consumată din X creşte la 25 unităţi (venitul şi Py rămân neschimbate). Ecuaţia noii drepte
bugetare va fi:
, (3.35)
Coordonatele noului punct de echilibru vor fi (10;6), iar ecuaţia curbei de indiferenţă, cu un nivel
de utilitate de această dată de 40, va fi:
, (3.36)

Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii constante a
preţului celuilalt bun şi a venitului, are ca efect, pe de o parte, creşterea puterii de cumpărare sau
a nivelului venitului real, care va permite plasarea consumatorului pe o curbă de indiferenţă
situată mai la dreapta, deci obţinerea unui nivel de utilitate mai ridicat, iar pe de altă parte,
diminuarea pantei dreptei bugetare sau ratei marginale de substituire. Diminuarea pantei (în
cazul reducerii lui Px) sau creşterea ei (în cazul majorării lui Px) are loc prin rotirea dreptei
bugetare în jurul punctului A (din fig. 3.10), care rămâne fix, ca urmare a faptului că preţul Py şi
venitul nu se modifică.
Dacă se modifică ambele preţuri, venitul menţinându-se constant, pot apare următoarele situaţii:
a) Px şi Py se modifică în aceeaşi proporţie, de exemplu n, şi în acelasi sens, panta dreptei
bugetare rămâne neschimbată:
Apar însă şi aici două cazuri:
a1) dacă n>1, adică dacă preţurile cresc în aceeaşi proporţie, n, cu venitul V, neschimbat,
individul îşi va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din bunul Y de n ori mai mică,
ceea ce, grafic, se va reprezenta printr-o deplasare a dreptei bugetare, paralelă cu ea însăşi, spre
originea axelor de coordonate (vezi, fig. 3.11). Desigur, mai este necesară condiţia, atunci când
bunurile X şi Y sunt imperfecte divizibile, ca
max.(nPx, nPy) V (3.37)

Altfel, nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri. Aşa cum se
observă din figura 3.11.a), noii poziţii a dreptei bugetare, d1, îi corespunde curba de indiferenţă
U1, care, evident, reprezintă un nivel mai scăzut de utilitate sau - cum se mai poate spune - un
standard de viaţă mai redus.
a2) dacă, dimpotrivă n<1, adică dacă preţurile scad în aceeaşi proporţie, fără a se modifica
venitul nominal, dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea însăşi, dar în direcţie opusă
originii axelor de coordonate (în poziţia d2 din fig. 3.11.a), căreia îi va corespunde curba de
indiferenţă U2).
1. b) Px şi Py se măresc, ambele, dar nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori, iar Py de m ori. şi
aici sunt două cazuri:
b1) dacă Px se măreşte într-o proporţie mai mare decât Py (deci n>m), cantitatea maximă ce
poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micşorează mai mult decât cantitatea
maximă din Y, astfel încât dreapta bugetară se deplasează în poziţia d1, din fig. 3.11.b),
mărindu-şi panta.
b2) dacă, dimpotrivă, Px se măreşte într-o proporţie mai mică decât Py (deci n<m), dreapta
bugetară se va deplasa în poziţia d2, diminuându-şi panta (vezi fig. 3.11.b). Se observă, din
reprezentarea grafică, faptul că în ambele cazuri, b1 şi b2, nivelul utilităţii exprimat de curbele de
indiferenţă U1 şi U2 este inferior situaţiei iniţiale.
 1. c) Px şi Py se micşorează ambele, dar, de asemenea, nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori,
iar Py de m ori, nm. Aceleaşi două situaţii:
c1) dacă Px se micşorează într-o proporţie mai mare decât Py (deci daca n>m), cantitatea
maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V creşte şi ea intr-o proporţie mai
mare decât cea din bunul Y. Dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d1
diminuându-şi panta (vezi, fig. 3.11.c).
c2) dacă, dimpotrivă, Px se micsorează într-o proporţie mai mică decât Py (deci dacă n<m),
dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d2.
Se observă, din reprezentarea grafică (fig. 3.11.c) faptul că, în ambele cazuri, curbele de
indiferenţă corespunzătoare noilor poziţii ale dreptei bugetare, U1 şi U2, sunt la dreapta curbei
iniţiale U0, deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate.

1. d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să reţinem

şi aici două cazuri:
d1) dacă Px se măreşte de n ori, iar Py se micşorează de m ori, dreapta bugetară suferă un proces
de răsucire, ajungând în poziţia d1 din fig. 3.11.d), mărindu-şi panta.
d2) dacă Px se micşorează de n ori în timp ce Py se măreşte de m ori, fără ca venitul nominal să
se modifice, ne dăm seama, printr-un rationament similar celor de mai sus că dreapta bugetară se
deplasează în poziţia d2, diminuându-şi panta.

3.3.5.4. Efectul variaţiilor de venit

Când se modifică doar venitul nominal, preţurile celor două bunuri ramânând neschimbate,
situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la situaţia a) de mai sus, creşterea sau diminuarea
puterii de cumpărare a consumatorului şi deci a nivelului său de satisfacţie datorându-se de
această dată creşterii sau diminuării venitului şi nu diminuării sau creşterii preţurilor celor două
bunuri în aceeaşi proporţie.
Deci, o creştere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare şi a curbei de indiferenţă
corespunzătoare spre dreapta , paralele cu ele însele, iar o diminuare a venitului determină
deplasarea paralelă spre stânga, aşa cum arată reprezentarea grafică din fig. 3.11.a).
Desigur, realităţile pieţei în care se mişcă şi ia decizii consumatorul se pot înfăţişa şi în
numeroase alte situaţii, rezultate din diversele combinaţii ale cazurilor prezentate mai sus.
Studierea efectelor variaţiilor preţurilor şi venitului asupra comportamentului consumatorului ne
va permite o mai bună înţelegere a conţinutului teoriei cererii la care trecem în tema următoare.

3.4. Noţiuni asupra noii teorii a consumatorului

Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului pleacă de la ipoteza că individul sau

unitatea consumatoare, de exemplu gospodăria familială, denumită adesea “menajul”, caută să
maximizeze utilitatea agregată, U, obţinută din satisfacţiile asigurate prin consumul bunurilor X,
Y, Z, … ş.a.m.d., ţinând cont de constrângerea bugetară dată de preţurile acestor bunuri şi venitul
de care dispune consumatorul. De aici rezultă că cererea pentru bunuri şi servicii ar depinde de
variaţiile preţurilor lor relative şi ale venitului real. Atunci când variaţiile cererii nu pot fi
explicate prin schimbările survenite în preţuri şi venit, ele sunt atribuite modificării gusturilor sau
preferinţelor. Deci, aceşti trei factori - venitul, preţurile şi gusturile - stau la baza explicării
comportamentului consumatorului.

3.4.1. Limite ale teoriei tradiţionale

Teoria tradiţională consideră însă gusturile şi preferinţele consumatorilor ca variabile exogene,

stabile, pe care nu le ia în seamă la explicarea comportamentelor. Ipoteza modificării gusturilor
şi preferinţelor este considerată neştiinţifică, deoarece nu poate fi supusă probei faptelor, nu este
infirmabilă. Economiştii nu dispun de o teorie utilă a formării gusturilor şi nici vreo altă
disciplină a ştiinţelor sociale nu a reuşit să facă acest lucru. Or, explicarea alegerilor şi, în final, a
variaţiei cererii numai pe seama influenţelor exercitate de modificările preţurilor şi veniturilor nu
poate fi realizată decât pentru un redus număr de cazuri. În rest, este necesar să se apeleze la
explicaţii psihologice, la presupuneri privind modificarea gusturilor şi preferinţelor cu care se
iese în afara domeniului ştiinţei economice.
Mai sunt numeroase comportamente care nici măcar nu pot fi abordate prin prisma influenţelor
exercitate de modificarea preţurilor sau venitului. De exemplu, cum poate fi explicată evoluţia
modurilor de consum, atât de rapidă în secolul nostru? Desigur, creşterea veniturilor, a nivelului
de trai pe măsura sporirii forţei productive a societăţii poate fi o explicaţie a amplificării
volumului consumului, dar nu şi a structurii lui, a apariţiei a numeroase noi bunuri şi servicii
destinate satisfacerii aşa-numitelor “nevoi noi”: nevoia de radio, apoi de televizor, de casete
audio, de videocasetofoane, de compact disc etc.
Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului se dovedeşte şi mai neputincioasă în
cazul alegerilor nonmarfare, acolo unde individul nu mai poate cuantifica şi compara prin
intermediul preţurilor, în expresie monetară. De exemplu, ce elemente determină o familie să
decidă numărul copiilor pe care-i va aduce pe lume? Sau ce influenţe generează
comportamentele atât de diferite de la o ţară la alta în privinţa căsătoriei şi divorţului? Cum poate
fi explicată tendinţa de diminuare a natalităţii în ţările cu un nivel de dezvoltare şi civilizaţie
ridicat? Sau care sunt motivaţiile unor serii întregi de discriminări pe diverse criterii ce mai pot fi
întâlnite în unele state? Dar opţiunea individului între o activitate licită şi una ilicită care,
descoperită, este cel mai adesea aspru pedepsită? Exemplele ar putea continua.
Tuturor acestor neajunsuri le vine în întâmpinare aşa-numita “noua teorie a consumatorului” care
începe să se contureze odată cu lucrările lui Gary S. Becker, T.W. Schultz, G.J. Stigler, K.J.
Lancaster şi alţii, apărute mai ales în anii ’60 şi după. Ea nu-şi propune să respingă teoria
tradiţională, ci doar să-i lărgească aria de cuprindere, să-i îmbogăţească instrumentele de analiză
şi să-i întărească rigurozitatea ştiinţifică.

3.4.2. Elemente ale noii teorii a consumatorului

Pentru a nu fi pusă sub semnul întrebării ipoteza stabilităţii gusturilor şi preferinţelor,

fundamentală pentru teoria tradiţională a consumatorului, noua abordare face distincţie între
bunuri şi nevoi. Teoria tradiţională, confundând bunurile şi serviciile cu nevoile pe care acestea
le satisfac, construia funcţia de utilitate sub forma U=f(X,Y,Z,…ş.a.m.d.) sau U=u(X,Y,Z,….),
ceea ce însemna că individul consumator urmăreşte să-şi satisfacă o nevoie de X, o nevoie de Y
etc. sau, în termeni concreţi, o nevoie de alimente, o nevoie de ziare sau reviste, o nevoie de
automobil etc.
În noua abordare, se pleacă de la ipoteza că individul nu are nevoie de alimente, ci simte nevoia
de a se hrăni; nu are nevoie de ziare sau reviste, ci de a se informa; nu are nevoie de automobil,
ci de a se deplasa. În felul acesta, nevoile, preferinţele nu se mai modifică, ci numai modul de a
le satisface; nevoia de a ne hrăni ne-o putem satisface consumând pâine neagră sau pâine albă,
cartofi sau paste făinoase, carne de porc, de vită sau de pasăre, de calitatea a II-a sau de calitatea
I, margarină sau unt etc. Nevoia de a ne informa ne-o putem satisface cumpărând şi citind ziare
sau urmărind emisiunile informative la radio sau televizor; la un televizor obişnuit, care
recepţionează numai unul sau două posturi naţionale publice sau un televizor prin cablu sau
satelit, cu zeci de canale, care recepţionează zeci de posturi publice şi private, naţionale şi
străine. Azi, nevoia de a ne informa ne-o putem satisface şi prin INTERNET, folosind
calculatoare performante. Nevoia de a ne delecta în timpul liber ascultând melodiile preferate
ne-o putem satisface folosind pickup-ul, casetofonul sau C.D.-urile, iar dacă dorim şi imagine,
casetele video.
Nevoia de deplasare ne-o putem satisface folosind căruţa cu cai, bicicleta, motocicleta,
autoturismul de diferite mărci, trenul, avionul, vaporul etc.
Ca urmare, ipoteza stabilităţii preferinţelor devine compatibilă cu modificările survenite în
modul de consum, care evoluează, la rându-i, în funcţie de progresele obţinute pe plan
tehnico-ştiinţific, în sistemul producţiei şi în nivelul de trai. Aceeaşi nevoie, stabilă, poate fi
satisfăcută prin bunuri diferite, consumate singure sau în diverse combinaţii cu alte bunuri şi
servicii.
De aceea, funcţia de utilitate nu va mai avea ca argumente bunurile, ci nevoile sau satisfacţiile
căutate. Ea se va putea scrie:
U = u(alimentaţie, informare, delectare, deplasare, reputaţie etc.).
Notând toate aceste satisfacţii urmărite de consumator cu Si, funcţia de utilitate devine U = u
(Si), (i = 1,2,…,n). Bunurile apar abia în funcţia de producţie a fiecăreia dintre satisfacţiile Si:
pentru fiecare dintre aceste satisfacţii există o funcţie de producţie de forma:
S = S (X,Y,Z, …., ş.a.m.d), unde X,Y,Z,… reprezintă bunurile şi serviciile combinate şi
consumate pentru a produce satisfacţia urmărită, astfel încât ele nu mai apar ca obiecte ale
dorinţei, ci ca factori de producţie aflaţi într-o permanentă evoluţie, în funcţie de modul cum
evoluează tehnicile şi, implicit, costurile.
Iată cum, prin acest demers ştiinţific, nevoile sau preferinţele din funcţia de utilitate pot rămâne
stabile, cu toate că modul de satisfacere a lor, adică modul de consum, se schimbă, evoluează
odată cu progresul general al societăţii.
O altă completare adusă teoriei tradiţionale o reprezintă integrarea costului timpului. Ca oricare
alt bun şi serviciu, timpul este o resursă rară, utilizarea sa având un cost de oportunitate:
ansamblul satisfacţiilor pe care le-am putea obţine dând timpului consumat o altă utilizare.
Timpul devine şi el, alături de celelalte bunuri şi servicii, factor de producţie a satisfacţiei, astfel
încât putem scrie funcţia de producere a satisfacţiei într-o formă mai completă: S = S (X, Y, Z,
…, timp).
Pornind de aici, promotorii “noii teorii a consumatorului” consideră că au extins câmpul de
aplicare a teoriei economice la procese mai greu de explicat, cum ar fi tendinţa de scădere a
natalităţii odată cu ridicarea nivelului de trai, fapt constatat începând cu anii ’50 ai secolului
nostru în ţările occidentale. În absenţa acestui demers metodologic, s-ar fi putut explica tendinţa
mai sus enunţată punând-o pe seama modificării unor comportamente umane fundamentale: de
exemplu, că dragostea sau preferinţa pentru copii a scăzut, amplificându-se la omul modern
individualismul, “materialismul”. Or, odată cu integrarea în analiză a costului timpului, scăderea
natalităţii în ţările dezvoltate poate fi explicată fără a pune sub semnul întrebării stabilitatea
sentimentelor de dragoste faţă de copii. Cum? Plecând de la costul de oportunitate al timpului
consacrat vieţii de familie şi în primul rând creşterii copiilor. După anii ’50, creşterea rapidă a
salariilor reale a determinat o sporire considerabilă a costului timpului, astfel încât fiecare oră
consacrată activităţilor din gospodărie, pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, are un
cost de oportunitate mult mai ridicat faţă de cel din trecut.
În fine, un ultim nou element adus de “noua teorie a consumatorului” pe care-l mai evidenţiem
este integrarea în analiză a capitalului uman. Capitalul uman este definit, cel mai adesea, ca
ansamblul experienţelor, cunoştinţelor, deprinderilor dobândite de individ de la naşterea sa şi
care-l fac să obţină satisfacţii de grade diferite prin consumul unei cantităţi determinate de bunuri
şi servicii. Pot fi date numeroase exemple pentru a înţelege mai bine această contribuţie a “noii
teorii”. Iată, de pildă, satisfacţia resimţită de doi indivizi care joacă tenis în timpul lor liber. Unul
dintre ei, dispunând de condiţii de viaţă mai bune şi de o îngrijire mai atentă din partea părinţilor,
a luat, începând de la o vârstă fragedă, lecţii de tenis, dezvoltându-şi aptitudinile. Celălalt nu a
mai intrat până acum pe teren, nu a mai ţinut o rachetă în mână, deşi tenisul este sportul său
preferat urmărit la televizor. Desigur că primului jocul îi oferă o satisfacţie deosebită, îl
relaxează, în timp ce pentru al doilea jocul poate deveni uşor o sursă de insatisfacţie. Gradul
diferit de satisfacţie este dat, deci, nu de vreo preferinţă mai mare sau mai mică înnăscută, ci de
nivelul deprinderilor, abilităţilor dobândite în cadrul unui proces de pregătire, adică de capitalul
uman. Deci, aceeaşi nevoie, de destindere, de creaţie, de emoţie poate fi satisfăcută în mod
diferit de la individ la individ în funcţie de capacitatea fiecăruia, dobândită printr-un efort, şi el
diferit, de la un individ la altul.

Concluzie

Prin această nouă manieră de abordare a comportamentului consumatorului în multitudinea

ipostazelor în care se poate prezenta, s-a căutat doar o nouă poziţie metodologică. Nu s-a urmărit
susţinerea ideii că personalitatea fiecărui individ, gusturile sau dragostea ar fi fără importanţă
pentru comportamentele umane. Explicarea însă a variaţiei comportamentului prin presupunerea
că aceasta ar fi consecinţa modificării preferinţelor, gusturilor sau dragostei nu este infirmabilă şi
deci, nici ştiinţifică. De aceea, se consideră că soluţionarea problemei în condiţiile stabilităţii
preferinţelor permite emiterea unor ipoteze infirmabile şi deci ştiinţifice, care asigură
posibilitatea predictibilităţii eficace a comportamentelor.

Concepte de bază
Utilitatea şi formele ei
Combinaţia optimală sau echilibrul
Curba de indiferenţă
consumatorului:
Panta curbei sau rata marginală
Rata marg. de substit.=
de substituire
Influenţa variaţiilor preţurilor
Convexitatea curbei de indiferenţă
asupra echilibrului consumatorului
şi legea utilităţii marginale
Influenţa variaţiilor venitului nominal
descrescânde
asupra echilibrului consumatorului
Dreapta bugetară sau constrângerea
Capitalul uman.
bugetară

Probleme de discutat

1. Ce este utilitatea şi cum se poate determina nivelul său?

2. În ce constă principiul utilităţii marginale descrescânde?
3. Alegerea optimală a consumatorului din punctul de vedere al abordării cardinale a utilităţii
4. Realizări şi limite ale abordării cardinale a utilităţii
5. Ce este curba de indiferenţă şi care sunt proprietăţile sale?
6. Ce este rata marginală de substituire şi cum se poate determina?
7. Ce reprezintă constrângerea bugetară a consumatorului şi cum poate fi reprezentată?
8. Cum se rezolvă problema alegerii optimale a consumatorului sau a echilibrului acestuia în
cadrul abordării ordinale a utilităţii?
9. Ce influenţe exercită variaţiile preţurilor şi ale venitului asupra echilibrului
consumatorului?
10. Care sunt limitele teoriei tradiţionale a consumatorului?
11. În ce constau principalele elemente ale “noii” teorii a consumatorului?

CAPITOLUL 4

TEORIA CERERII

Studierea comportamentului consumatorului prin intermediul abordării ordinale a utilității cu

ajutorul curbelor de indiferență ne permite ca, în cadrul acestui capitol, să deducem cele două
“legi de mișcare a cererii: cererea pentru un bun “normal” este funcție descrescătoare de prețul
său și o funcție crescătoare de venit. Pentru a măsura intensitatea relației care se stabilește între
cerere, pe de o parte, și prețuri sau venituri, pe de altă parte, vom utiliza conceptul de elasticitate:
elasticitatea - preț, directă și încrucișată, și elasticitatea - venit. ¥n funcție de valorile pe care le
iau aceste elasticități vom putea clasifica bunurile în mai multe categorii.

4.1. Cererea si prejurile

Relația dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun și nivelul prețului său este
exprimată de funcția cererii în raport de preț.
4.1.1. Funcția de cerere

4.1.1.1. Construcția curbei cererii individuale

Curba cererii individuale pentru un anumit bun arată cum evoluează cererea unui individ pentru
acel bun atunci când prețul acestuia variază. Pentru a o construi, putem folosi exemplul luat
pentru analiza echilibrului consumatorului, reprezentat grafic în fig. 3.10. Dacă vom înlocui în
această figură, pe ordonată, cantitățile din bunul Y cu diferitele niveluri de preț, Px, ale bunului
X, iar pe abscisă vom lăsa cantitățile din bunul X, vom obține în fig. 4.1. o curbă care descrie
modul cum se modifică cererea unui individ pentru bunul X atunci când variază prețul acestui
bun, adică reprezentarea grafică a funcției X = f(Px). Astfel, pentru Px = 10 u.m., cererea
individului pentru bunul X corespunzătoare punctului de echilibru E1, este de 2 unități, ceea ce
reprezintă coordonatele punctului A(2,10). Când Px scade la 4 u.m., cererea individului pentru
bunul X, corespunzătoare punctului de echilibru E2, se mărește la 5 unități. Astfel avem
coordonatele punctului B(4,5). Iar când Px scade la 2, cererea individului pentru bunul X,
corespunzătoare punctului de echilibru E3, se ridică la 10, ceea ce se înseamnă că punctul C are
coordonatele 10 și 2. Punctele A, B și C ne orientează doar în trasarea curbei cererii. Cu numai
trei puncte, această curbă nu poate fi decât aproximativă. Ne-ar fi trebuit un număr foarte mare
de puncte de echilibru pentru a obține o imagine relativ fiabilă a evoluției cererii la variația
prețului.

Curba cererii descrie prima lege a cererii: cererea unui bun este funcție descrescătoare de
prețul său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condițiile “caeteris paribus”, adică
dacă toate celelalte elemente – și în special prețul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul
economic și social-politic - nu variază.
4.1.1.2. Ecuația unei funcții de cerere liniare și interpretarea ei
Pentru simplificarea calculelor, să presupunem că o reprezentare corectă a ansamblului curbei
cererii ar fi obținută doar prin unirea punctelor A(2,10) și C(10,2). Aceasta ar însemna că
dependența cantității cerute față de preț este liniară, curba cererii prezentându-se sub forma unei
drepte, ca în fig. 4.2.

După cum s-a arătat și mai sus, la constrângerea bugetară, ecuația unei drepte este de forma y =
ax + b, unde “a” măsoară panta dreptei, iar “b” este o constantă (nivelul minim sau maxim –
depinde de semnul lui “a” – al lui Y, independent de nivelul lui X). Prin analogie cu această
expresie generală a ecuației unei drepte, se poate scrie ecuația cererii pentru un bun X sub forma:

(4.1.)

unde X este cantitatea cerută din bunul X și care variază în funcție de prețul Px al acestui bun, iar
a<0, deoarece între X și Px, conform primei legi a cererii, există o relație inversă sau
descrescândă. Am putea scrie ecuația dreptei AC dacă am avea valoarea necunoscutelor a și b.
Pentru a le determina, rezolvăm sistemul de două ecuații cu două necunoscute de mai jos:
(4.2.)
deoarece punctul A(X=2; Px=10) este situat pe dreapta cererii, iar coordonatele lui trebuie să
verifice ecuația 4.1.

(4.3.)

deoarece și punctul C de coordonate X=10 iar Px=2 este situat pe dreapta cererii, iar
coordonatele lui trebuie să verifice ecuatia 4.1.
Rezolvând sistemul format din ecuațiile 4.2. și 4.3., obținem: a=-1, iar b=12.
Rezultă că ecuația funcției de cerere exprimată grafic prin dreapta din fig. 4.2. este:
(4.4.)
Cum interpretăm această ecuație? Faptul că nu există decât o singură variabilă explicativă, Px, nu
înseamnă că volumul cererii de consum pentru bunul X este influențat numai de prețul acestui
bun, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Ecuația 4.4. indică faptul că dacă se mențin
neschimbate toate celelalte variabile susceptibile a afecta consumul bunului X, acesta evoluează
conform relației X = – Px+12.
De exemplu, ecuația completă a cererii ar putea fi:

(4.5.)

unde P reprezintă nivelul general al prețurilor celorlalte bunuri, iar V venitul. Cunoscând valorile
acestor variabile în momentul studierii cererii în funcție de prețul lui X, de exemplu, Py = 5, P =
10, iar V = 60 și înlocuindu-le în ecuația 4.5., obținem:

adică X = -Px + 12; deci numărul 12 cuprinde singur efectul tuturor celorlalți factori de influență
pe care i-am presupus constanți.
¥n această formă, ecuația funcției de cerere indică faptul că cererea maximă pentru bunul X, de
12 unități, este atunci când prețul acestuia devine 0. Se observă, din fig. 4.2., că, dincolo de
punctul D(12,0), nevoia este saturată, iar utilitatea marginală devine negativă. La cealaltă
extremitate a “curbei” cererii, în punctul E(0,12), prețul maxim pe care cumpărătorul consumator
este dispus să-l plătească pentru bunul X este inferior lui 12 deoarece dacă Px = 12, cererea
pentru bunul X ar deveni zero.

4.1.2. Efectul de substituție (efectul de preț pur) și efectul

de venit: definirea și delimitarea lor

Deci, cererea pentru un anumit bun este o funcție descrescândă de preț, toate celelalte condiții
rămânând neschimbate (clauza caeteris paribus). Am văzut însă deja, în paragraful 3.3.5.3., că
variația lui Px nu lasă în realitate toate celelalte condiții neschimbate. Rezultatul variației lui Px
poate fi descompus în două efecte:

1. Efectul de substituție (numit și efectul preț), care măsoară variația din cererea pentru un
bun provocată de schimbarea prețului său relativ, în condițiile menținerii constante a
venitului real, adică a nivelului de utilitate oferit de noile combinații de bunuri.
Acest efect va fi mereu negativ, deoarece variația prețului relativ al unui bun în raport cu alte
bunuri substituibile va antrena întotdeauna o variație în sens invers a consumului său. Astfel, o
creștere a lui Px în raport cu Py va incita întotdeauna pe consumatorul rațional să diminueze
consumul lui X, pentru a-l substitui cu Y, care, deși nu și-a modificat prețul propriu, a devenit
mai ieftin ca urmare a scumpirii lui X. Dimpotrivă, o reducere a lui Px va antrena substituirea
bunului Y de către bunul X.
Construind curba cererii în maniera folosită la fig. 4.1., am presupus implicit că întreaga variație
a cererii pentru bunul X era provocată numai de efectul preț, ceea ce nu este tocmai exact. Pentru
a fi construit o curbă a cererii determinate strict de efectul preț, pe care o putem numi curbă de
cerere compensată, ar fi trebuit să eliminăm partea variațiilor de consum determinate de
modificarea puterii de cumpărare sau a venitului real, deci efectul venit.
Curba cererii compensate exprimă relația de dependență între prețul unui bun și cantitatea
cerută din el, în condițiile menținerii constante a prețurilor celorlalte bunuri și a utilității sau
venitului real.

1. Efectul venit, măsoară variația cererii pentru un anumit bun, provocată de modificarea
venitului real sau utilității, ca urmare a variației prețului unui bun, în condițiile
menținerii neschimbate a prețurilor celorlalte bunuri și a venitului nominal.
De această dată, menținem neschimbat venitul nominal. Când bunul X se ieftinește. adică Px se
diminuează, puterea de cumpărare sau “venitul real” al individului crește. Cu același venit
nominal, consumatorul va putea mări cantitatea cumpărată din bunul X, nu prin substituirea lui
Y - când și-ar fi menținut neschimbat nivelul utilității, rămânând pe aceeași curbă de
indiferență - ci, pentru că, bunul X devenind mai ieftin, cu același venit nominal poate cumpăra
mai multe unități din acest bun. ¥n felul acesta individul își mărește nivelul satisfacției obținute
cu același venit nominal, deplasându-se pe o curbă de indiferență situată la dreapta, mai ridicată.
și invers, dacă Px se majorează, cu același venit nominal individul își va putea procura o cantitate
mai mică din bunul X, adică puterea de cumpărare sau venitul său real se diminuează,
determinând plasarea consumatorului pe o curbă de indiferență situată mai la stânga, cu un nivel
de utilitate mai scăzut.
Deci, ca urmare a efectului venit, cererea pentru bunul X crește atunci când prețul său se
diminuează provocând sporirea venitului real sau a puterii de cumpărare a venitului nominal
rămas neschimbat; cererea pentru bunul X scade atunci când prețul acestuia crește, provocând
diminuarea venitului real sau puterii de cumpărare a venitului nominal rămas neschimbat.
Regăsim astfel conținutul primei legi a cererii, care exprimă interdependența dintre variația
cererii pentru un anumit bun și variația prețului bunului respectiv.

1. Delimitarea efectului de substituție și a efectului de venit

Cele două efecte ale modificării prețului bunului X în condițiile menținerii neschimbate a
prețurilor celorlalte bunuri și a venitului nominal se produc concomitent. Cum putem delimita
variația din cererea pentru bunul X datorată efectului de substituție și cea datorată efectului de
venit? Să revenim la exemplul din paragraful 3.3.5.2 cu reprezentarea grafică din fig. 3.10 și să
plecăm de această dată de la punctul de echilibru al consumatorului E2, care reprezintă
combinația optimală de 5 unități din bunul X și 6 unități din bunul Y, în condițiile unui venit
monetar de 50 u.m., a prețurilor Px = 4 u.m. iar Py = 5 u.m. și a unei funcții de utilitate definite
de ecuația U = U(X, Y) = X(Y-2). Dacă prețul bunului X se diminuează de la Px = 4 u.m. la Px =
2.u.m., toate celelalte (adică prețul Py, venitul nominal V și funcția de utilitate) rămânând
neschimbate, noul punct de echilibru al consumatorului* (noua combinație optimală) devine
punctul E3, de coordonate 10 și 6 (adică acea combinație sau “coș de consum” formată din 10
unități din bunul X și 6 unități din bunul Y). Deci, față de situația anterioară, cererea individului
pentru bunul X a crescut cu 5 unități. ¥ntrebarea este: cât din această variație este datorată
efectului de substituție (Es) și cât efectului de venit (Ev). Răspunsul îl putem afla folosindu-ne de
reprezentarea grafică din fig. 4.3.

Pentru determinarea efectului de substituție, pornind de la definiția acestuia, trebuie să ne

menținem în continuare pe curba de indiferență U2 (deoarece nivelul utilității sau “venitului
real” nu se modifică), substituind bunul Y cu bunul X până în punctul în care RMS devine egală
cu noul raport de prețuri . Coordonatele acestui punct (E’) le determinăm dintr-un sistem format
din alte două ecuații:, adică , ceea ce înseamnă:
sau (4.6)
și:
, adică (4.7)
Din ecuațiile 4.6 și 4.7 rezultă:
, iar .
Deci, punctul E’ va avea coordonatele 7,07 si 4,8, ceea ce înseamnă că în condițiile noului raport
de prețuri, aceeași utilitate U2 ar fi obținută prin consumarea a 7,07 unități din bunul X și 4,8
unități din bunul Y, dar cu cheltuială de numai 7,072+4,85=38,14 u.m.. Deci, efectul pur de
substituție, definit ca variație a cererii pentru produsul X determinată numai de variația prețului
acestui bun în condițiile menținerii neschimbate a utilității (sau, “venitului real” sau puterii de
cumpărare) și prețurilor celorlalte bunuri (în speță, a bunului Y) este diferența dintre cantitatea
cerută din X în punctul E’ și cea cerută din X în punctul E2:
Ca urmare însă a faptului că venitul nominal al consumatorului rămâne neschimbat, de 50 u.m.,
față de 38,14 u.m. cât îi sunt necesare în punctul E’, individul își poate permite să consume mai
mult și din bunul X și din bunul Y, așa cum indică punctul de echilibru E3 de coordonate (10;6).
Variația cantității cerute din bunul X ca urmare a creșterii nivelului utilității sau “venitului real”
datorate reducerii prețului bunului X, în condițiile menținerii neschimbate a venitului monetar și
prețului bunului Y este egală cu 10-7,07 = 2,93 și reprezintă tocmai efectul de venit.
Deci, efectul total al modificării pretului Px asupra cererii acestui bun, de 5 unități, se
descompune în:
efect pur de substituție, de 2,07 unități
efect de venit, de 2,93 unități.
Pentru determinarea grafică a efectului de substituție și a celui de venit, se procedează astfel
(vezi fig. 4.3.):
1. Se pleacă de la datele inițiale: Px=4 u.m.; Py=5.u.m.; V=50 u.m.; U=U(X,Y)=X(Y-2), pe
baza cărora se trasează dreapta bugetară AB și se determină punctul de echilibru E2(5;6),
situat pe curba de indiferență U2, a cărei ecuație este:
2. Dacă Px se reduce la Px=2 u.m., toate celelalte date rămânând neschimbate, trasăm noua
dreaptă bugetară AC și determinăm noul punct de echilibru E3(10;6) prin care vom duce
noua curbă de indiferență U3, având ca ecuație:
3. Proiecțiile punctelor de echilibru E2 și E3 pe abscisă sunt D(5;0) și, respectiv, F(10;0).
Segmentul DF, având o mărime egală cu 5 unități din bunul X, reprezintă efectul total al
reducerii lui Px.
4. Pentru determinarea efectului de substituție, conform definiției sale, trebuie să ne menținem
pe curba de indiferență U2, dar să ajungem în acel punct al ei în care RMS sau panta este
 egală cu noul raport de prețuri , condiția de optimalitate a alegerii consumatorului. Dacă s-
au trasat corect curbele U2 și U3, ca și dreapta AC, punctul pe care-l căutăm, E’, îl
descoperim ducând la curba U2 o tangentă paralelă cu dreapta AC. Punctul de tangență al
dreptei d’, paralelă cu , la curba U2 este exact punctul E’, a cărui proiecție pe abscisă este
punctul G, de coordonate (7,07 și 0)**. Segmentul reprezintă efectul pur de substituție,
deoarece între punctele E2 și E’ nivelul utilității sau venitului real rămâne neschimbat,
pentru că suntem pe aceeași curbă de indiferență, U2, modificându-se doar panta sau RMS
ca urmare a modificării raportului dintre prețurile celor două bunuri; , diferența până la
efectul total, nu este altceva decât efectul de venit, care măsoară rezultatul ridicării puterii
de cumpărare provocate de scăderea lui Px. ¥ntre punctele E’ și E3 numai nivelul venitului
real se schimbă (consumatorul plasându-se pe o curbă de indiferență mai ridicată), dar
raportul prețurilor este menținut constant, panta fiind aceeași în E’ și E3.

4.1.3. Paradoxul lui Giffen

Din exemplul de mai sus se observă că efectul de substituție și efectul de venit se completează
unul pe altul, fiind de același semn. Astfel, creșterea cantității cerute din bunul X ca urmare a
reducerii prețului acestuia este datorată, pe de o parte, substituirii bunului Y de către bunul X
devenit relativ mai ieftin, iar pe de altă parte, creșterii puterii de cumpărare a venitului nominal
rămas nemodificat, exprimată în unități din bunul X ieftinit. La fel se întâmplă și în cazul
creșterii prețului unui bun: aceasta provoacă, pe de o parte, substituirea bunului scumpit de către
alt bun devenit relativ mai ieftin, iar, pe de altă parte, creșterea prețului, reducând puterea de
cumpărare a individului (când toate celelalte condiții rămân neschimbate), determină o reducere
și într-o mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. Chiar dacă ponderea
fiecăruia dintre aceste efecte nu poate fi prea ușor determinată, rezultatul global al creșterii
prețului unuia dintre cele două bunuri din “coșul” de consum este mai mult decât evident:
consumul sau cererea pentru bunul respectiv se va diminua. ¥n cazul scăderii acestui preț,
consumul sau cererea pentru bunul respectiv va crește. Acesta este cazul general.
¥n cazul unor populații cu venit scăzut există însă anumite bunuri și în special cele de strictă
necesitate, dar considerate de către consumator “inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os și
grăsime, pâinea neagră etc., la care creșterea prețului nu mai determină reducerea cererii sau
consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. De ce? Puterea de cumpărare a consumatorilor
săraci fiind limitată, creșterea prețului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunțe la
consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, și să le înlocuiască cu cele
“inferioare”, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă prețul lor a crescut. ¥n acest caz, efectul
venit este negativ: consumul sau cererea de bunuri cărora li se majorează prețul sporește în loc să
se diminueze. Când nivelul de trai se îmbunătățește prin creșterea veniturilor, consumatorul își
va diminua cererea pentru aceste bunuri “inferioare” în favoarea bunurilor “normale”.
Dimpotrivă, cererea pentru ele crește la o majorare a prețului lor atunci când nivelul de trai se
înrăutățește, când veniturile se reduc.
Acest comportament aparent paradoxal este denumit Paradoxul lui Giffen, după numele
economistului englez care a constatat o astfel de situație în Irlanda secolului al XIX-lea, unde, ca
urmare a creșterii generale a prețurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, țăranii,
sărăciți, și-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor pentru a-și asigura hrana,
mărind astfel cererea pentru ei, deși și prețul acestora se ridicase.
Prezentarea “paradoxului lui Giffen” are importanță pentru a ne face să înțelegem de ce este
necesară distincția între efectul - preț și efectul venit. Prima lege a cererii, adică cererea este o
funcție descrescătoare de preț, este valabilă dacă luăm în considerare doar efectul de substituire,
deci efectul pur al schimbării prețurilor relative. Efectul venit provocat de modificarea prețului
poate determina o evoluție inversă a cererii față de cea prezisă de prima lege a ei.

4.1.4. De la cererea individuală la cererea pieței

Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Concluziile desprinse le putem
extinde însă la întreaga cerere a pieței pentru un anumit produs, dacă vom presupune că toți
purtătorii acestei cereri sunt confruntați cu același preț, fără ca cererea unora să fie influențată de
cererea altora. ¥n aceste condiții, cererea totală exprimată pentru fiecare nivel de preț este suma
cererilor individuale corespunzătoare. Grafic, reprezentarea cererii totale a pieței unui anumit
bun se determină prin așa-numita “însumare pe orizontală”. Dacă presupunem că cererea totala
de pe o piață este formată din două cereri individuale, conform tabelului de mai jos, atunci se
observă că, pentru fiecare nivel de preț, cererea pieței va fi suma cererilor individuale
corespunzătoare.

Tebelul nr.4.1. - Formarea cererii totale a pieței

Cererea Cererea Cererea

Prețul
individuală individuală totală a
(u.m./buc.)
C1 C2 pieței

200 20 10 30
150 30 20 50
110 60 40 100
80 100 70 170
60 150 120 270
50 220 180 400

Pentru a prezenta grafic, după ce trasăm curbele cererilor individuale, vom determina punctele
curbei cererii totale a pieței însumând “pe orizontală” cantitățile individuale corespunzătoare
fiecărui nivel de preț și apoi le vom uni.

Aceeași manieră va fi folosită și pentru “n” cereri individuale de pe piața unui bun oarecare.
¥n continuare, toate raționamentele vor fi efectuate în termeni de cerere totală pentru un bun.

4.1.5. Elasticitatea cererii față de preț

¥n general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate a mărimii

respective la variațiile survenite în factorii care o influențează.
Cererea pieței pentru un bun oarecare suferă influența a numeroși factori, dar mai ușor
cuantificabilă este cea manifestată de propriul preț, de prețurile altor bunuri și de venitul
consumatorilor purtători ai cererii. Alți factori ar putea fi variația numărului populației unei
anumite regiuni, informațiile privind modificarea calității bunurilor respective, apariția unor
substituenți, anticipările legate de evoluția inflației etc.
Având în vedere posibilitățile de determinare, vom studia în continuare elasticitatea cererii
pentru un bun în funcție de propriul său preț, denumită pe scurt și elasticitatea - preț, elasticitatea
cererii pentru un bun în funcție de prețul altui bun, denumită pe scurt elasticitate preț
încrucișată și elasticitatea cererii în funcție de venitul consumatorilor, denumită pe
scurt elasticitate-venit.
4.1.5.1. Elasticitatea cererii unui bun față de propriul lui preț
Să mai precizăm că înclinația curbei cererii unui anumit bun în funcție de prețul său depinde și
de modul de alegere a scării pe cele două axe de coordonate. Astfel, de exemplu, cele două curbe
din fig. 4.5. de mai jos reprezintă una și aceeași curbă a cererii, trasată conform corelațiilor
exprimate în tab. 4.1. între preț și cererea totală a pieței, numai că în partea a) segmentele de pe
ordonată sunt egale cu cele de pe abscisă, în timp ce în partea b) segmentele de pe abscisă sunt
de trei ori mai mici fiecare decât cele de pe ordonată.

Deci, firesc, deoarece distanțele de pe abscisa graficului din dreapta sunt de trei ori mai mici
decât cele de pe graficul din stânga, panta curbei b) este de trei ori mai mare decât panta curbei
a).
și-atunci, pentru a putea măsura reacția cererii pentru un bun la variațiile propriului preț, în
vederea comparării cu situația altor bunuri, indiferent de scara folosită pentru reprezentarea
grafică, este necesar să operăm cu exprimări procentuale. Așa ajungem la conceptul de
elasticitate a cererii în diferitele sale variante.
Elasticitatea - preț a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate a cererii
sau reacția ei la variațiile intervenite în nivelul pretului bunului respectiv. Ea se determină ca
raport între procentul de variație a cantității cerute și procentul de variație a prețului său, altfel
spus, raportul dintre variația relativă a cantității cerute și variația relativă a prețului .
(4.8.),
unde: EPx= coeficientul de elasticitate - preț; X = variația cantității cerute din bunul X;
Px=variația nivelului prețului bunului X.
Determinarea elasticității - preț ridică însă unele probleme practice legate de intervalul de
variație pe care o calculăm. Fixarea intervalului de variație depinde, la rândul ei, de natura
bunului respectiv (dacă este parțial sau perfect divizibil, conform paragrafului 3.2.1.), cât și de
informațiile legate de curba cererii (dacă îi este sau nu cunoscută funcția matematică).
4.1.5.1.1. Elasticitatea “arc“. Să luăm două puncte, B și E de pe curba cererii trasată în fig. 4.6.
realizată pe baza datelor din tab. 4.1.

¥n felul acesta am ales o porțiune sau un “arc” al curbei. Pentru a determina elasticitatea preț a
cererii când trecem de la punctul E (care arată că la prețul de 60 u.m. pe bucată se cer 270 bucăți
din bunul X) la punctul B (care arată că atunci când prețul se ridică la 150 u.m. cantitatea cerută
se reduce la 50 buc.), calculăm coeficientul de elasticitate conform formulei (4.8.):
Acest coeficient rezultă din faptul ca în timp ce prețul a crescut cu 150%, adică , cantitatea cerută
a scăzut cu numai 81,48%, adică . Deci, cantitatea cerută s-a modificat într-o proporție mai mică
decât prețul și în sens invers (de aici semnul “-” din fața rezultatului), motiv pentru care putem
afirma că, în acest caz, cererea este de elasticitate subunitară. Rezultatul va fi diferit când vom
trece de la punctul E la punctul D , la punctul C , sau la punctul A , cum este și firesc. Dar,
algebric, – 1,11 sau – 1,47 sunt mai mici decât 1, iar în realitate, când trecem de la punctul E la
punctul D sau A variația relativă a cantității cerute este mai mare decât variația relativă a
prețului. Semnul “-” are doar semnificația că cele două mărimi - cererea și prețul - variază în
sens invers. Pentru a reflecta în mod real raportul dintre variațiile relative ale celor două mărimi,
vom calcula coeficientul de elasticitate în valori absolute, punând în formula (4.8.) semnul “-”
între paranteze (subliniind astfel caracterul convențional al acestuia) în fața raportului, așa cum
am procedat și la determinarea ratei marginale de substituire de la “teoria consumatorului”:
(4.9.)
¥n acest caz, rezultatul va fi mereu pozitiv, dar vom avea grijă să interpretăm că, atunci când
prețul se modifică cu un procent, cantitatea cerută variază în sens invers cu EPx ori mai mult.
¥n funcție de valoarea calculată pentru coeficientul de elasticitate, EPx, există următoarele
situații:
1. a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers este într-o proporție mai mare;
2. b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers este în aceeași proporție;
3. c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers are loc într-o proporție mai mică.
Pot fi imaginate și două cazuri extreme:
1. d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar modifica prețul,
cantitatea cerută rămâne neschimbată sau variația cererii este nulă;
2. e) Dacă EPx=, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variație infinit de mică a
prețului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte mult.
¥n fig. 4.7. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate constantă:

Curba cererii perfect

Curba cererii de elasticitate
unitară constantă. O creștere procentuală
a prețului determină o scădere procentuală
egală a cantității cerute în toate punctele
curbei; curba este o hiperbolă echilaterală.
Produsul dintre preț și cantitatea cerută sau
consumată sau, altfel spus, cheltuielile
consumatorului, rămân constante,
indiferent cum s-ar modifica prețul,
inelastice. Oricât de mult ar
Curba cererii perfect elastice sau de
varia prețul, cantitatea cerută sau
elasticitate infinită. La foarte mici
consumată rămâne neschimbată.
reduceri ale prețului cererea crește de la
Este dificil de găsit un astfel de
zero la infinit. Dincolo de prețul critic,
bun în realitate, dar, între
consumatorii nu vor mai cumpăra nimic.
anumite limite, determinate și de
La nivelul prețului critic, ei vor cumpăra
alți factori (în special venitul),
tot ce găsesc (chiar si o cantitate infinită
produsele de strictă necesitate
dacă aceasta este disponibilă).
(de exemplu pâinea) se apropie
de o astfel de reacție.

Fig. 4.7. Curbe ale cererii cu elasticitate constantă

Calcularea elasticității “arc” are avantajul că se poate realiza foarte simplu. Informația oferită
despre reacția cererii la variația prețului este însă incompletă. știm ce se întâmplă când trecem de
la punctul E la punctele D, C, B sau A din fig. 4.6., mergând pe segmentele care le unește de
punctul inițial în linie dreaptă. Nu putem afla ce se întâmplă în fiecare punct al curbei cererii, ci
știm doar că elasticitatea este diferită.
¥n plus, coeficientul de elasticitate va avea cu totul altă valoare dacă în determinarea sa între
aceleași două puncte vom schimba sensul de mișcare. Astfel, de exemplu, atunci când se trece de
la punctul B la E, dacă vom lua în calcul X și Px ale punctului B, , care este total diferit de 0,54,
obținut când X și Px au fost coordonate punctului E. Variația absolută între aceste două puncte a
rămas aceeași, dar cea relativă este diferită, fiindcă s-a schimbat baza de pornire. ¥nlăturarea
acestui inconvenient poate fi realizată prin luarea în calcul pentru X și Px nu a valorilor lor din
punctul B sau E, ci a mediilor aritmetice a acestora din cele două puncte:
Putem reține deci și o altă formulă de calcul a elasticității “arc”:
(4.10)
4.1.5.1.2. Elasticitatea “punct”. Pentru a înlătura neajunsurile determinării elasticității “arc” și
în primul rând pentru a obține informații asupra elasticității cererii unui bun în funcție de
propriul preț în fiecare punct al curbei, dacă se cunoaște ecuația de cerere care descrie legătura
funcțională între cantitatea cerută și preț, se poate calcula elasticitatea “punct”. A determina
elasticitatea - preț a cererii într-un punct înseamnă a calcula variația relativă a lui X pentru o
variație atât de mică a prețului (care tinde spre zero) încât, practic, rămânem în același punct de
pe curba cererii. Pentru aceasta se calculează derivata lui X în raport cu Px, astfel încât în
formula (4.9) înlocuim “X/Px” cu “X/Px” și obținem:
(4.11),
A fiind oricare din punctele curbei în care dorim să determinăm elasticitatea.
Revenind la ecuația cererii liniare din paragraful 4.1.1.2., X = -Px+12, reprezentată în fig. 4.2.,
elasticitatea “punct” a cererii față de preț în punctul A de coordonate (2,10) este:
Deci, în punctul A, la o variație a prețului, cantitatea cerută variază în sens invers de 5 ori mai
mult. Cererea în acest punct este de elasticitate supraunitară. ¥n punctul B de coordonate (10,2)
din fig. 4.2.,

Cererea în punctul B este de elasticitate subunitară.

Cunoscând, pe baza studiilor empirice de pe piață, coeficienții de elasticitate a cererii pentru
diverse bunuri, în funcție de diferitele niveluri ale prețurilor lor, agenții economici își vor putea
fundamenta mai bine strategiile lor cu privire la prețurile practicate, pentru a-și realiza
obiectivele legate de cantitățile aduse spre desfacere.
4.1.5.2. Elasticitatea-preț încrucișată
La fel de importanta pentru cunoașterea pieței de către agenții economici este și reacția cererii
pentru un anumit bun în funcție de variațiile prețurilor altor bunuri și servicii. Studierea acesteia
se realizează cu ajutorul elasticității încrucișate.
Elasticitatea-preț încrucișată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului sau cererii
pentru un bun X în funcție de variația prețului altui bun, Y, calculându-se ca raport între
modificarea relativă a cantității cerute din primul bun, X/X, și modificarea relativă a prețului
celuilalt bun, Py/Py. Similar cu calculul elasticității preț directe, vom determina un coeficient al
elasticității încrucișate potrivit formulei:
(4.12)
sau cu ajutorul derivatei, atunci când cunoaștem funcția completă a cererii:
(4.13.)
Există mai multe cazuri, în funcție de valoarea pe care o ia :
1. a) Dacă = 0, bunurile X și Y sunt independente, adică o variație a prețului lui U nu are nici
un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea prețului casetelor audio nu
are nici o influență asupra cantității cerute din produsul pâine.
2. b) Dacă este pozitiv și subunitar (()<<1), cele două bunuri sunt substituibile, adică o
creștere a prețului lui Y îl determină pe consumator să-și diminueze cantitatea cerută și
 consumată din acest bun (conform primei legi a cererii), crescând în schimb cantitatea
cerută din bunul X, care poate satisface și el aceeași nevoie pentru a cărei acoperire era
consumat Y. Altfel spus, ca urmare a creșterii prețului bunului Y, consumatorul îl
subsitituie cu un alt bun, X. Deci, crește prețul lui Y, crește și consumul lui X. Variația
prețului lui Y și a cantității lui X este de același sens. Raportul acestor două variații de
același sens este pozitiv. De exemplu, dacă sporește prețul untului, consumatorul îl va
înlocui cu margarină. Untul și margarina sunt bunuri substituibile; la fel ca și transportul
auto și cel feroviar etc.
3. c) Dacă este pozitiv și supraunitar, (EXPy>1), bunurile X și Y sunt strâns substituibile,
cantitatea cerută din X crescând într-o proporție mai mare decât cea a majorării prețului lui
Y;
4. d) Dacă – 1 < < 0, aceasta înseamnă că la o creștere a prețului bunului Y, cantitatea cerută
din bunul X se va diminua, într-o proporție însă mai mică decât cea a majorării prețului
celuilalt bun. Bunurile X și Y în acest caz sunt complementare sau fac pereche în consumul
individului. De exemplu, benzina și automobilul: o creștere a prețului benzinei, fără de care
automobilul nu poate circula, va determina o reducere a cantității cerute de benzină și o
diminuare a cererii de automobile.
5. e) Dacă este negativ și mai mic decât -1 (deci <-1), bunurile X și Y sunt strâns
complementare: o creștere a prețului bunului Y provoacă o reducere într-o proporție mai
mare a cantității cerute.
Dacă reluăm ecuația completă a cererii (4.5.), atunci când Py = 10 iar X = 25, vom calcula
elasticitatea-preț încrucișată astfel (vezi relația 4.13.):
¥n acest exemplu, bunurile X și Y sunt complementare: la o creștere a prețului lui Y cantitatea
cerută din X se diminuează într-o proporție mai mică decât modificarea prețului celuilalt bun.

4.2. Cererea și venitul

A doua “lege” de evoluție a cererii sau consumului unui bun evidențiază comportamentul
acesteia în funcție de celălalt factor important sub influența căruia se găsește: venitul. Cererea
pentru un bun “normal” este o funcție crescătoare de venitul consumatorului.

4.2.1. Funcția de cerere în raport de venit

Funcția cererii față de venit exprimă corelația existentă între cantitatea cerută dintr-un anumit
bun și variația venitului de care dispun consumatorii.
4.2.1.1. Construirea curbei cererii funcție de venit
Pentru a trasa curba cererii în funcție de venit vom proceda în aceeași manieră ca la construirea
curbei cererii în funcție de preț (paragraful 4.1.1.1). De această dată însă variația venitului în
condițiile menținerii neschimbate a prețurilor determină deplasarea dreptei bugetare paralel cu ea
însăși, deoarece panta ei rămâne constantă. Pe măsură ce crește venitul, de la V0, la V1, V2, V3,
V4, dreapta bugetară se deplasează spre dreapta și în sus, obținându-se astfel mai multe puncte
de echilibru al consumatorului, E0, E1, E2, E3, E4 ș.a.m.d. (vezi fig. 4.8., partea a)). Pe graficul
alăturat (fig. 4.8. partea b)) se raportează pe ordonată cantitățile cerute din bunul X în punctele
de echilibru, iar pe abscisă cantitățile corespunzătoare din bunul Y se înlocuiesc cu nivelurile
crescânde ale venitului, V0, V1, V2, V3, V4. Se obțin astfel punctele A, B, C, D, E, pe care,
unindu-le, trasăm curba cererii în funcție de venit, care descrie evoluția cererii bunului X în
funcție de evoluția venitului consumatorului. O asemenea curbă se mai numește “curba lui
Engel”, după numele statisticianului german Ernest Engel (1821-1896), care a studiat efectele
variației venitului asupra consumului, evidențiind anumite regularități denumite ulterior “legile
lui Engel”, pe care le vom prezenta în continuare.

4.2.1.2. “Legile lui Engel”

Configurația curbelor cererii în funcție de venit (vezi fig. 4.9.) depind de efectul pozitiv sau
negativ al variației venitului asupra consumului și de intensitatea acestui venit. Astfel, dacă
efectul variației venitului este pozitiv (adică la o creștere a venitului crește și consumul), curba
este crescătoare (curbele C2 și C3); dacă efectul venitului este negativ (adică la o creștere a
venitului scade consumul), curba este descrescătoare (curba C1).

¥n funcție de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variația venitului poate

determina o variație mai puternică a consumului și atunci curba cererii va avea o pantă mai
accentuată (vezi curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită proporție determină o
variație a consumului într-o proporție mai mică, panta curbei va fi mai ușoară (curba C2). ¥n
fine, dacă variația venitului provoacă o modificare a consumului în aceeași proporție, panta
curbei este egală cu unitatea, iar curba însăși devine bisectoarea primului cadran (“curba” C4).
Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcție de venit li se pot asocia anumite categorii de bunuri
sau servicii, așa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de Engel:
1. a) Bunuri “inferioare” (corespunzătoare curbei C1), pentru care efectul venitului este
negativ. ¥n cazul acestora, pe măsură ce se ameliorează nivelul de trai prin creșterea
venitului, individul își diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de mai bună
calitate (se reduce consumul de pâine neagră înlocuind-o cu pâine albă, se diminuează
consumul de margarină pe seama creșterii folosirii untului etc., bunurile substituite fiind
considerate “inferioare”)
2. b) Bunurile “normale” (corespunzătoare curbelor C2 și C4), pentru care efectul variației
venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporție mai mică sau egală cu
proporția creșterii venitului. Engel estima că, pe măsura creșterii venitului, ponderea
cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei (deși consumul acestora sporește și se
îmbunătățește calitativ), în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea și locuința
rămâne constantă. (Deci curba C2 ar corespunde cererii de alimente, iar curba C4 cererii de
îmbrăcăminte și locuință).
3. c) Bunurile “superioare” (corespunzătoare curbei C3), pentru care efectul variației
venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporție mai mare decât sporul
relativ al venitului. Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea acestor bunuri sporește
în totalul bugetului familiei. ¥n această categorie se pot include cea mai mare parte a
celorlalte bunuri, care nu răspund celor trei nevoi primare: alimentație, îmbrăcăminte,
locuință).
Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal valabilă. Ea
evoluează în timp și spațiu, în funcție de epocile și țările studiate.

4.2.2. Elasticitatea venit a cererii

Ca și la elasticitatea - preț, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de sensibilitate a cererii
pentru un bun, dar, de această dată, la variațiile survenite în mărimea venitului. Ea se determină
ca raport între variația relativă a cantității cerute și variația relativă a venitului:
(4.14)
sau, ca modificare a cererii provocată de o variație infinit de mică a venitului, cu ajutorul
derivatei, atunci când cunoaștem funcția matematică a cererii:

(4.15)

Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de venit, putem obține următoarele

valori:
1. a) EV<0: bunul X este un bun “inferior”;
2. b) 0<Ev1: bunul X este un bun “normal”;
3. c) Ev>1: bunul X este un bun “superior”.
Revenind la ecuația completă a cererii (4.5.) atunci când V este 400 u.m., iar X = 50 bucăți,
elasticitatea venit a cererii se calculează astfel:
X în acest caz este un bun “superior”.

4.3. Importanța practică a teoriei cererii

Teoria cererii, așa cum a fost prezentată în acest capitol, nu este un simplu exercițiu intelectual.
Studiile empirice ale comportamentului cererii pentru diferite produse și categorii de produse au
condus la acumularea unui mare volum de informații despre elasticitățile cererii care pot servi
unei fundamentări riguroase, științifice a strategiilor agenților economici producători la scară
microeconomică, dar și a unor măsuri de politică economică la scară macroeconomică.
¥n țările cu economie de piață dezvoltate, unde cercetarea științifică din domeniul economiei se
fundamentează pe serioase studii empirice, o atenție deosebită s-a acordat sectorului agricol.
Numeroase centre de cercetări agricole au continuat investigațiile de pionierat ale profesorului
american Henry Schultz (1893-1938) și ale laureatului britanic al premiului Nobel pentru
economie Richard Stone. Rezultatele acestor cercetări indică în general existența unor
elasticități - preț și venit scăzute pentru produsele alimentare, așa cum rezultă din tabelul de mai
jos:

Tabelul 4.2. Elasticitățile - preț și venit ale cererii

pentru unele alimente din Marea Britanie
Nr.
Denumirea produsului Elasticitatea - preț Elasticitatea -venit
crt.

1 Carne cu os – 1,37 – 0,01

2 Brânză – 1,20 0,19

3 Mazăre congelată – 1,12 0,15

4 Cereale – 0,94 0,03

5 Sucuri de fructe – 0,80 0,94

6 șuncă cu slănină – 0,70 – 0,28

7 Legume verzi proaspete – 0,58 0,13

8 Alte legume proaspete – 0,27 0,35

9 Cartofi proaspeți – 0,21 – 0,48

10 Pâine – 0,09 – 0,25

Sursa: Ministerul Agriculturii, alimentației și pisciculturii, Consumul de hrană al menajelor,

1992, London:HMSO, preluat după Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Ar Introduction to
Positive Economics, eights edition, Oxford University Press, 1995, New York, p.101.

Se observă că majoritatea alimentelor au o elasticitate - venit foarte scăzută, în timp ce

elasticitatea - preț este mai ridicată. Semnul negativ al elasticităților - preț indică faptul că se
confirmă acțiunea primei legi a cererii: cererea pentru aceste bunuri este descrescătoare fața de
propriul lor preț. La nivelul veniturilor de care dispune consumatorul britanic, șunca și slănina,
cartofii și pâinea fac parte din categoria bunurilor “inferioare”, așa cum o indică semnul negativ
al elasticității cererii lor față de venit.
Cercetările s-au extins și asupra bunurilor nealimentare, pentru a cuprinde întreaga gamă de
produse pentru care se cheltuiesc veniturile. ¥n acest sens, atenția s-a îndreptat spre bunurile de
consum de lungă folosință, ca automobilele, frigiderele, mașinile de spălat, radiourile,
televizoarele, locuințele, care au o pondere mare în cererea globală, variația masivă a vânzărilor
lor de la un an la altul putând avea asupra economiei efecte majore.
Studierea elasticității preț încrucișate prezintă de asemenea interes practic îndeosebi pentru
identificarea situațiilor de monopol de pe piață, împotriva cărora, într-o serie de state dezvoltate
sunt adoptate măsuri de limitare prin politica concurenței. Dacă, de exemplu, o companie preia
controlul asupra producerii unui bun, pentru care coeficientul de elasticitate este ridicat,
înseamnă că bunul respectiv are pe piață un înlocuitor sau substitut care nu permite manifestarea
unui monopol real. Dimpotrivă, dacă elasticitatea încrucișată este scăzută, subunitară sau tinzând
chiar spre zero în raport cu prețul oricărui alt bun, există un indiciu indubitabil că firma care
oferă produsul respectiv deține o poziție de monopol.
Desigur, așa cum se arăt și mai sus, cererea pieței mai este influențată și de o multitudine de alți
factori social-economici și politici: numărul membrilor de familie, mediul rural sau urban în care
locuiesc, tradițiile locale, religia, tipul angajării, starea sănătății, anticipările privind evoluția
venitului sau a inflației etc. Influența acestora este mai dificil de cuantificat și nu este abordată în
teoria tradițională a cererii. Cu atât mai mult cu cât se consideră că sub 30% ar fi contribuția
tuturor acestora la variațiile cererii, restul fiind pus pe seama variabilelor tradiționale - prețurile
și venitul.

Concepte de bază
· Curba cererii în funcție de preț · Bunuri complementare
· Efectul de substituție (de preț pur · Curba cererii în funcție de
· Efectul venit venit
· Paradoxul lui Giffen · “Legile” lui Engel
· Elasticitatea - preț a cererii · Bunuri “inferioare”
· Elasticitatea-preț încrucișată a cererii · Bunuri “normale”
· Bunuri independente · Bunuri “superioare”
· Bunuri substituibile · Elasticitatea venit a cererii

Probleme de discutat

1. Cum putem interpreta ecuația unei funcții liniare a cererii?

2. Ce înseamnă o ecuație completă a cererii?
3. Ce reprezintă efectul de substituție și cum se poate exprima grafic?
4. Ce reprezintă efectul venit și cum se poate exprima grafic?
5. Cum se poate delimita efectul total al modificării prețului în efect de substituție și
efect - venit?
6. ¥n ce constă “paradoxul lui Giffen”?
7. Ce reprezintă cererea pieței și cum poate fi determinată curba sa?
8. Ce înseamnă elasticitatea cererii față de preț și cum se poate determina?
9. Ce este elasticitatea-preț încrucișată a cererii și cum pot fi grupate bunurile din acest punct
de vedere?
10. Care sunt cele două legi ale cererii?
11. La ce se referă “legile” lui Engel?
12. Ce este elasticitatea - venit a cererii și cum se poate determina?
13. Are vreo importanță practică determinarea elasticității cererii?
 CAPITOLUL 5

TEORIA PRODUCȚIEI, A COSTURILOR ȘI A OFERTEI

5.1. Noțiunea de întreprindere (firmă), obiectivele și funcțiile sale

5.1.1. Noțiunea de întreprindere

Dezvoltarea producției de mărfuri în condițiile de piață a făcut necesară crearea unor organizații
economice corespunzătoare, numite întreprinderi (firme în terminologia anglo-saxonă), a căror
organizare și mod de funcționare a evoluat în mod continuu odată cu evoluția societății. ¥n
cadrul și prin intermediul acestora se desfășoară activitatea economică. Față de instituțiile
prestatoare de servicii sociale, întreprinderile reprezintă acele entități tehnico - economice,
sociale și juridice în care se produc bunuri materiale și se prestează servicii pe baze
comercial-lucrative.
Din punct de vedere economic, întreprinderea este un stabiliment care reunește și combină
resurse materiale, umane și financiare în scopul producerii de bunuri și servicii destinate a fi
vândute pe piață. ¥n acest sens ea este sursa principală de creare a bogăției unei țări.
¥n optică juridică, întreprinderea este privită sub aspectul patrimoniului, fiind considerată atât ca
un obiect de drept, adică un ansamblu de bunuri, drepturi și obligații, cât și ca un subiect de
drept, adică ca o unitate ce dispune de personalitate.
Din punct de vedere statistic, în noțiunea de întreprindere se include o unitate comercială,
industrială sau financiară, autonomă juridic, independent de mărime; ea poate consta dintr-o
singură unitate sau reprezintă reunirea mai multor unități autonome juridic, dar care depind de
întreprinderea considerată.

5.1.2. Clasificarea întreprinderilor

Pe baza unor criterii economice și juridice întreprinderile îmbracă mai multe forme de existență.
1. Din punct de vedere al ramurii de activitate, se disting întreprinderi industriale, agricole,
comerciale, bancare, de asigurări, servicii etc.
2. Din punct de vedere al tipului de proprietate, se întâlnesc:
3. ¥ntreprinderi ce aparțin sectorului privat, care pot fi:
 individuale, când o singură persoană este proprietară, și folosește direct factorii săi de
producție, beneficiind de rezultatele pe care le generează, dar fiind și responsabilă direct de
pierderile înregistrate; cu toate că aceste întreprinderi sunt simple și flexibile, au unele
dezavantaje, deoarece capacitatea financiară și de muncă este limitată;
 Societăți comerciale dacă mai multe persoane sunt proprietare. ¥n practica
economico-juridică au fost consacrate trei tipuri de societăți comerciale, constituite pe baza
a tot atâtea criterii: Persoanale care le constituie – anumite societăți de persoane – în
cadrul cărora aportul subiecților ia forma de părți sociale, este netransmisibil, iar asociații
sunt în mod personal, nedefinit și solidar responsabili în ceea ce privește terții și obligațiile
sociale. ¥n raport cu gradul de responsabilitate a subiecților de proprietate față de unitate,
 acestea pot fi: în nume colectiv – atunci când aportul asociaților, sub formă de părți sociale,
este netransmisibil, iar obligațiile financiare ale societății sunt garantate de toți asociații,
fiecare răspunzând nelimitat, subsidiar și solidar pentru obligațiile asumate de societate;
în comandită simplă – atunci când aportul asociaților nu este transimisibil și nici
negociabil. Asociații se împart în două categorii – comanditați – ce răspund subsidiar,
solidar și nelimitat pentru obligațiile societății și comanditari – ce răspund numai în limita
aportului adus la capitalul social; Capitalul adus la constituire – numite societăți de
capitaluri – al căror capital social se formează prin aportul subiecților sub forma subscrierii
de titluri de valoare. Responsabilitatea celor care subscriu la capitalul social este limitată la
suma aportului propriu și nu angajează patrimoniul lor. Obiectivul lor principal este profitul.
Ele pot fi: în comandită pe acțiuni – când acționarii se împart în două grupe, comanditați și
comanditari, fiecare cu funcții și răspunderi diferite; anonime (pe acțiuni) – forma
contemporană cea mai reprezentativă de întreprindere – când capitalul social se formează pe
baza contribuției acționarilor, persoane fizice și/sau juridice, sub forma unor înscrisuri
numite acțiuni. Prin această formă s-a asigurat concentrarea resurselor bănești necesare
pentru crearea de mari unități în sectoarele moderne ale economiei; Integrarea unor
elemente împrumutate atât de la societățile de persoane cât și de la capitaluri – mai
cunoscute sunt societățile cu răspundere limitată, la care capitalul social, ca și la societățile
de persoane, este divizat în părți sociale, numărul asociaților fiind limitat prin lege, iar
asociații lor, ca și în cazul societăților de capitaluri răspunzând pentru obligațiile societății
numai în limita aportului la capital.
2. ¥ntreprinderi ce aparțin sectorului cooperatist – ce reprezintă o cale de mijloc între
economia capitalistă în care rolul capitalului privat este predominant și economia dirijată
unde statul are un rol esențial. și aceste întreprinderi fac parte tot din sectorul privat al
economiei, însă obiectul lor principal nu este profitul, ci solidaritatea față de componenții
lor. Participanții au drepturi egale, neexistând relații directe între aportul la capital și luarea
deciziilor. Ele pot avea rolul de a regrupa mijloacele necesare și a le investi (cooperative de
producție, de credit), a realiza distribuția produselor societăților (cooperativele de comerț), a
asigura “mutual” membrii împotriva unor riscuri (riscuri mutuale).
3. ¥ntreprinderi care aparțin sectorului public, în care întregul capital (întreprinderi publice)
sau o parte a acestuia (întreprinderi semipublice), respectiv toată puterea de decizie sau o
parte a ei, aparține unei colectivități publice, adică statului (întreprinderi publice naționale),
unei regiuni, unui oraș sau comune (întreprinderi publice locale).
4. Regia autonomă (publică) reprezintă acea formă de întreprindere ce are ca obiect
producerea de bunuri economice în scopul obținerii de profit și gestiunii bunurilor aflate în
proprietatea statului sau executarea unor funcții acordate de stat precum perceperea de
impozite, administrarea unor domenii publice etc. Aceste unități au personalitate juridică,
iar gestiunea lor este separată de bugetul statului și își exercită drepturile de proprietate
asupra bunurilor din patrimoniul lor, dispunând asupra acestora, posedându-le și
folosindu-le.
5. c) Din punct de vedere al naturii sectorului de activitate, știința economică
distinge: sectorul primar – care cuprinde întreprinderile a căror activitate principală este în
legătură directă cu natura (agricultura, silvicultura, industria extractivă, pescuitul
etc.); sectorul secundar – care cuprinde întreprinderile de prelucrare, respectiv ramurile
industriei de transformare și construcțiile; sectorul terțiar – care grupează întreprinderile
 prestatoare de servicii, structura sa fiind foarte eterogenă, incluzând toate întreprinderile ce
nu aparțin primelor două sectoare.
6. d) Din punct de vedere al dimensiunii, întreprinderile se grupează pe clase de mărime cu
scopul de a desprinde unele caracteristici comune în comportamentul acestora. Pentru a
cuantifica diferite laturi ale dimensiunii se utilizează diferite criterii care țin de:
 natura și cantitatea factorilor de producție utilizați, ce au în vedere numărul de salariați,
volumul capitalului investit, cantitatea de materie primă prelucrată;
 volumul activității prestate exprimat, mai ales, prin cifra de afaceri;
 eficiența acelei activități, apreciată prin nivelul profitului, nivelul valorii adăugate etc.
¥ncadrarea întreprinderilor, conform acestor criterii, în mici, mijlocii, mari și foarte mari, diferă
în raport cu perioada istorică și cu nivelul de dezvoltare al fiecărei țări. ¥n timp, sub influența
progresului tehnic și a concurenței, a crescut dimensiunea medie a întreprinderii. Totodată,
funcționarea optimă a unei întreprinderi presupune și asigurarea unei anumite dimensiuni.
Aceasta trebuie evaluată în contextul ramurii respective și al economiei unei țări. Dacă în unele
domenii dimensiunea întreprinderii nu are o influență decisivă asupra costurilor și productivității,
în altele, precum industria metalurgică, de automobile, chimică etc. aceasta este considerată
decisivă.
Deși întreprinderile mici și mijlocii sunt dependente de mediul în care își desfășoară activitatea,
mediu pe care nu-l pot stăpâni și asupra căruia nu pot acționa, ele au un rol important în
economie. ¥ndeplinesc funcții pe care cele mai mari nu le pot îndeplini eficient, în producția
individuală sau de serie mică, au o organizare relativ simplă și suplă. Sunt foarte dinamice,
creează locuri de muncă, dezvoltă inovația etc. ¥n multe domenii ele au față de întreprinderile
mari un caracter complementar, lucrând ca subunități ale acestora. Din aceste considerente, în
majoritatea țărilor dezvoltate ele reprezintă majoritatea întreprinderilor, ce folosesc circa 60%
din numărul total de salariați și formează rețaua economică națională.
¥n același timp, pentru a evita restricțiile impuse de piață, întreprinderile au căutat să devină din
ce în ce mai puternice. ¥n acest sens a avut loc un proces de concentrare economică ce s-a
realizat fie prin autofinanțare, fie prin fuziune. Principalele forme de concentrare
sunt: concentrarea pe orizontală (gruparea unor întreprinderi din aceeași ramură, ce vizează o
specializare pe plan tehnologic și produc același produs); concentrare pe verticală (reunește
întreprinderi complementare din ramuri diferite situate în “amonte” sau în “aval” în raport cu
activitatea firmei pricipale); concentrare prin conglomerare (unirea unor firme ale căror activități
sunt, de cele mai multe ori, făra nici o legătură pe linie tehnologică, ceea ce le leagă fiind doar
motive pur financiare și de difuzare a riscurilor asupra mai multor unități). ¥ntreprinderile mari și
foarte mari, prin puterea lor financiară și capacitatea lor investițională și de cercetare, au un rol
incontestabil în economie. Ele au o serie de avantaje față de cele mici și mijlocii prin reducerea
costurilor fixe, diversificarea producției, abordarea cu succes a domeniilor de vârf ale științei,
tehnicii și tehnologiei, utilizarea pe scară largă a rezultatelor cercetării științifice, dispersarea
riscurilor, influența asupra mediului de afaceri și pieței, poziții mai puternice în lupta de
concurență etc. Dar ele au și dezavantaje – organizarea și conducerea este mai greoaie și
costisitoare, au puțină flexibilitate, în sensul că se adaptează mai greu la schimbările care se
produc în cerințele pieței, se restrâng unele libertăți și drepturi pe care producătorii individuali,
mici și mijlocii le exercită, ele fiind cedate întreprinzătorilor și managerilor.

5.1.3. Funcțiile și obiectivele întreprinderii

Ansamblul proceselor de natură tehnico - productivă, economico - financiară și socială, care au
loc în cadrul întreprinderii, sunt puse în evidență de funcțiile acesteia.
1. funcția de cercetare – dezvoltare – cuprinde activitățile prin care se studiază, se concepe și
se realizează înnoirea producției în vederea ridicării performanțelor acesteia;
2. funcția de producție include activitățile de bază ale întreprinderii, prin care se realizează
combinarea factorilor de producție în vederea obținerii produselor finale;
3. funcția comercială presupune activități prin care întreprinderea își realizează
aprovizionarea tehnico-materială și produsele rezultate sunt puse la dispoziția pieței;
4. funcția financiar – contabilă integrează activități prin care se asigură și se utilizează
rațional fondurile financiare necesare desfășurării activității economice, înregistrarea și
evidența fenomenelor economice din întreprindere precum și urmărirea modului de realizare
a rezultatelor economice;
5. funcția de personal – caracterizează activitățile prin care se asigură resursele umane
necesare realizării obiectivelor întreprinderii.
Realizând aceste funcții, întreprinderea urmărește atingerea mai multor obiective. ¥n raport cu
modul de exprimare, ele pot fi cantitative și calitative. Cele cantitative pot fi măsurate în mod
riguros și au în vedere: maximizarea profitului, creșterea părții de piață, sporirea cifrei de afaceri,
reducerea costului de producție etc.; cele calitative sunt, mai ales, de natură psiho-sociologică,
urmârind îmbunătățirea condițiilor de muncă, prestigiul, recunoștința publicului, pacea socială,
calitatea relațiilor cu personalul, puterea etc.
¥ntrucât ipoteza fundamentală a oricărei analize microeconomice este aceea a raționalității, sursa
satisfacției producătorului este profitul, iar obiectivul principal al întreprinderii rămâne
maximizarea acestuia. ¥ntre conceptul economic de profit și cel contabil de beneficiu există o
diferență1. beneficiul contabil al unei întreprinderi servește în parte la remunerarea muncii
întreprinderilor și a capitalurilor pe care ei le-au investit în aceasta. ¥nsă, munca și capitalul
proprietarilor întreprinderii sunt factori de producție ca ceilalți, remunerarea lor fiind un cost și
nu un profit. Profitul corespunde venitului rezidual al întreprinderii, respectiv remunerării
timpului consacrat gestiunii și administrării acesteia precum si a capitalului investit de
proprietari.
Cea mai mare parte a celorlalte obiective avute în vedere de întreprindere pot fi realizate, în
special, prin profit. Pe termen lung dacă întreprinderea nu obține pofit, ea este condamnată la
dispariție. Urmărirea altor obiective presupune mereu, sub formă de obiectiv intermediar,
obținerea unui profit minim. ¥ntrucât întreprinderea acționează în condiții de concurență,
întreprinzătorii care au alte priorități vor urmări maximul de profit. Pe piațĂ întreprinderile care
urmăresc profitul maxim vor avea competitivitatea cea mai mare, costurile cele mai mici, acces
mai ușor la finanțările externe, vor putea practica prețuri mai scăzute și prin acestea vor atrage o
parte în creștere a clienților.

5.1.4. Caracteristicile întreprinderii

¥ntreprinderea ca unitate fizică și juridică, de fapt și de drept, este un agent economic deosebit de
complex care are următoarele caracteristici:
1. a) Existența patrimoniului – care îi permite o autonomie economică (acoperirea costurilor
din încasări) și tehnică, asumarea riscului producției și contractarea relațiilor economice cu
terții. Atunci când ea este compusă din mai multe unități tehnice, el asigură unitatea sa. ¥n
 acest caz, unitățile componente au o autonomie tehnică pentru realizarea activităților de
producție, dar nu au autonomie economică.
2. b) ¥ntreprinderea combină factorii de producție pentru realizarea bunurilor și serviciilor.
Aceasta are atât un aspect tehnic – ce presupune stabilirea unui program de producție și
organizarea producției, cât și unul economic – urmărindu-se cea mai mare eficiență,
respectiv obținerea celei mai mari cantități de produse cu cel mai mic consum de factori de
producție.
3. c) Agenții economici care aduc factori de producție sunt diferiți de întreprinzători; mai
ales munca și capitalul aparțin unor subiecți separați. Doar în cazul unor întreprinderi
artizanale și agricole toți factorii de producție pot aparține aceleiași persoane. ¥n general,
munca este furnizată de salariați, capitalul de bănci sau de alți creditori, iar conducerea este
asigurată de o echipă de administratori competenți.
4. d) Producția pentru piață. Deciziile luate la nivelul său pornesc de la semnalele pieței.
Dispunând de informații și studii de marketing, ea anticipează cererea.
5. e) Maximizarea profitului – este condiția supraviețuirii și dezvoltării întreprinderii. Profitul
este privit ca o remunerare a activității întreprinzătorului, a inițiativei acestuia, asumării
riscului, funcției sale de creație și autorității sale.

5.1.5. Rolul întreprinzătorului în economia contemporană

¥n condițiile economiei de piață, activitatea unei întreprinderi este indisolubil legată de

întreprinzător, ce poate fi o persoană sau un grup de persoane care organizează și conduce
activitatea sa, în scopul obținerii unui profit.
¥n știința economică, Jean Baptiste Say a fost printre primii economiști care au sesizat distincția
dintre întreprinzător și ceilalți agenți de producție, definindu-l ca organizatorul producției.
Organizarea producției presupune mai multe acțiuni corelate, și anume: diagnoza situației
economice, stabilirea unui plan de acțiune, organizarea administrativă și controlul execuției
planului2.
¥ntreprinzătorul are inițiativa activității economice. Primul său rol este de a combina factorii de
producție pentru a obține cel mai bun rezultat posibil. Prin aceasta el își asumă riscul de a
organiza, desfășura și dezvolta o activitate profitabilă. El adoptă deciziile și suportă
consecințele, succesul se reflectă în profit, iar insuccesul în pierdere sau chiar faliment.
François Perroux sublinia că “în orice tip de organizație, șeful unei unități de producție are ca
primă și inalienabilă caracteristică pe aceea de a nu fi un lucrător ca ceilalți … El exercită o
autoritate, el uzează în mod rațional de constrângere pentru a face compatibile, între ele și
compatibile cu scopul urmărit de unitatea de producție, planurile agenților, muncitori sau
capitaliști, care intervin în activitatea de producție”3. Referindu-se la aceeași problemă, Joseph
Schumpeter a insistat în lucrările sale pe rolul său de inovator. ¥n acest sens el realizează
combinarea unor noi factori de producție, producerea de produse noi, introducerea unor noi
metode de producție, cucerirea unor noi piețe etc.
¥n prezent, în activitatea întreprinzătorului, un loc important îl ocupă funcția prospectivă. De
asemenea, au crescut responsabilitățile sale sociale. ¥n afară de răspunderile față de acționarii
întreprinderii, ei sunt responsabili față de salariații proprii, față de furnizori și clienți.
La începuturile capitalismului și o bună perioadă după aceea (chiar și în prezent în unitățile mici)
întreprinderea era, de regulă, o afacere de familie. Cel ce lua inițiativa unei afaceri pe cont
propriu asigura și capitalul necesar (propriu sau atras), iar funcția de conducere era exercitată de
proprietar, care era un subiect activ al economiei de piață, îndeplinind toate funcțiile
întreprinderii. Acest fapt este ilustrat de nume mari de oameni de afaceri precum Rockefeller,
Morgan, Ford și alții. Pe măsura generalizării revoluției industriale și a extinderii societăților pe
acțiuni, capitalurile s-au mărit considerabil și au devenit proprietatea mai multor asociați.
Acționarii, deși pot avea în raportul lor cu întreprinderea postura de salariați, de manageri ca și
de întreprinzători, pot să rămână și numai acționari. Activitățile marilor întreprinderi moderne au
devenit tot mai complexe și dinamice. Altă dată întreprinderile erau instrumentul proprietarilor și
reflectau personalitatea lor. Astăzi, în întreprinderile societare, se constată separarea proprietății
de funcția de conducere, ultima s-a autonomizat, fiind instituționalizată într-un mod specific.
Pentru ca marea întreprindere să-și poată exercita funcțiile sale, s-a impus un nou tip de
întreprinzător – consiliul de administrațire sau consiliul directorilor. Conducerea este asigurată
de o echipă de administratori competenți. Dacă în trecut omul de afaceri decidea singur,
bazându-se pe pregătirea, experiența și flerul său, în prezent conducerea este instituționalizată,
are caracter știintific și este asigurată cu ajutorul experților. Ei trebuie să respecte legile adoptate
în mod democratic și să țină seama de regulile de joc pe care le-a stabilit cu partenerii săi, pentru
a asigura buna funcționalitate a întreprinderii.

5.2. Teoria producției

5.2.1. Producția: concept și factori

Obiectul activității economice îl constituie prelucrarea resurselor, folosirea lor cu rezultate tot
mai bune, ceea ce se traduce printr-o funcție de maximizare a efectelor utile și de minimizare a
consumului de resurse. ¥n cadrul acesteia un rol deosebit de important îl are producția,
respectiv procesul transformării sau conversiei unor bunuri (inputuri) în alte bunuri
(outputuri).
Conceptul de producție folosit în economie este mult mai larg decât cel utilizat în limbajul
curent. ¥n prezent, când serviciile reprezintă o parte tot mai importantă a activității economice,
producția presupune obținerea nu numai de bunuri materiale, ci și de bunuri intangibile (servicii).
¥n sens economic, termenul de producție se aplică tuturor activităților economice, cu excepția
celor de realizare a consumului final de bunuri și servicii.
Premisa activității economice de producție o constituie existența factorilor de producție. Ei
reprezintă elementul de intrare în procesul de producție, în activitatea economică în
general. Factorii de producție se concretizează în resurse și disponibilități aduse în stare
activă, prin atragerea lor în circuitul economic, alocarea și consumarea lor, în funcție de
destinațiile prestabilite de către agenții economici producători. Aceștia includ atât factorii
tradiționali, respectiv munca, natura și capitalul, cât și neofactori precum informația, tehnologia,
abilitatea întreprinzătorului, managementul său etc.
Folosirea categoriei de factori de producție și o primă grupare a lor o datorăm lui Jean Baptiste
Say care a elaborat teoria factorilor de producție, potrivit căreia pământul (natura) dă renta,
munca salariul și capitalul profit. Dacă privim evolutiv activitatea economică, observăm că la
începuturile dezvoltării societății se foloseau doi factori de producție – munca și natura – motiv
pentru care ei sunt denumiți factori primari. Mai târziu, începând cu a doua jumatate a secolului
XVIII, în strânsă legătură cu producția mașinistă, a apărut și s-a impus capitalul. ¥n epoca
modernă, procesul de amplificare și diversificare a resurselor utilizate în activitatea economică
s-a accentuat, celor trei factori “clasici” alăturându-se alții incluși în categoria largă a
neofactorilor.

5.2.2. Funcția de producție

Funcția de producție reprezintă relația funcțională care există între factorii necesari pentru
obținerea unei producții (inputurile) și cantitatea obținută prin utilizarea lor. Este vorba de o
relație pur tehnică, ce exprimă cantitatea de bunuri posibil a fi realizată printr-o anumită
combinare a factorilor de producție necesari.
Cel mai adesea, se deosebesc doi factori de producție: munca, pe care o desemnăm prin litera L
(de la englezescul “labor”) și capitalul, reprezentat prin litera K. Capitalul cuprinde toate
bunurile durabile (unelte, mașini, clădiri etc.), utilizate de un producător pentru a produce alte
bunuri. Funcția de producție a unui bun X este în acest caz:
X = F(K,L) (5.1.)
Există, însă, puncte de vedere diferite în ceea ce privește numărul factorilor de producție care
trebuie luați în considerare în scrierea acestei funcții. Nu trebuie să luăm în considerare ca factor
de producție și pământul sau resursele naturale? De asemenea, unii autori rețin și progresul
tehnic printre elementele funcției de producție. Aceștia pornesc de la dificultatea empirică de a
explica evoluția efectivă a producției numai prin factorii capital și muncă. Numeroase studii,
printre care ale lui Denison în SUA sau ale lui Carré, Dubois și Malinvaud în Franța, au arătat că
există o parte a ratei de creștere economică ce nu poate fi atribuită în mod direct celor doi factori.
¥nsă, pe plan teoretic, într-o primă aproximare, se pot lua în considerare numai acești factori,
întrucât resursele naturale nu au o existență economică înaintea punerii lor în exploatare prin
utilizarea muncii și capitalului, iar progresul tehnic poate fi considerat ca o ameliorare a
activității celor doi factori de producție.
Firmele nu au posibilitatea să modifice cu aceeași ușurință cantitătile folosite din factorii de
producție. Aceasta depinde de gradul de flexibilitate. ¥n acest sens, în analiza comportamentului
firmei, se impune delimitarea a patru perioade de timp.
1. a) Perioada foarte scurtă sau instantanee – este acea perioadă de timp în care firma nu
poate modifica cantitățile utilizate, atât din factorul muncă cât și din factorul capital. Drept
urmare, volumul producției nu poate fi modificat în funcție de semnalele pieței. Dacă se
așteaptă la o creștere a prețului de vânzare, firma poate doar să stocheze acel produs.
2. b) Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care firma continuă să utilizeze
cantitatea de capital de care dispune, însă volumul producției se poate modifica prin
adaptarea cantității de muncă. ¥n general, firma poate adapta mai rapid volumul cantității de
muncă decât cel al capitalului, poate recurge mult mai ușor la ore suplimentare, muncă
temporară sau la reducerea programului de lucru, șomaj tehnic, concediere, pentru a adapta
volumul producției la semnalele pieței, decât să modifice volumul de capital.
Termenul scurt nu are o durată egală pentru toate întreprinderile, el depinzând de natura
capitalului folosit și tehnologiile existente. Totodată, nu trebuie să interpretăm termenul scurt ca
un interval de timp în cursul căruia este imposibilă ajustarea capitalului, ci ca o perioadă în care
ea nu este rațională. Modificarea tuturor factorilor de producție înseamnă de fapt a schimba
“scara” (capacitatea sau dimensiunea) de producție, iar aceasta se poate realiza numai în
condițiile unei variații importante și permanente a volumului producției. Dacă modificarea
volumului producției este temporară, este irațional să se schimbe dimensiunea întreprinderii, și,
prin urmare, se va adopta metoda de ajustare a producției cea mai puțin costisitoare și cea mai
reversibilă, respectiv aceea care permite să se procedeze rapid la o nouă adaptare în sens invers și
la un cost mai mic. Pentru întreprinderi, ajustarea factorului muncă este mai puțin costisitoare și
mai reversibilă decât cea a capitalului.
1. c) Perioada lungă -reprezintă acel interval de timp în care toți factorii de producție sunt
variabili. Aceasta este suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată spori sau reduce
nu numai volumul de muncă ci și pe cel de capital.
2. d) Perioada foarte lungă – este acel interval de timp suficient de mare pentru ca progresul
tehnic să-și facă apariția. Aceasta presupune schimbarea tehnologiei de fabricație,
descoperirea de noi factori productivi sau de noi metode de organizare a producției și a
muncii.
Deși aceste patru perioade sunt mai mult construcții teoretice ce fac abstracție de realitatea
complexă, delimitarea lor se impune pentru a explica comportamentul firmei. Pe termen lung și
foarte lung, modificându-se volumul capitalului și tehnologia, funcția de producție se schimbă.
Aceleași cantități de factori de producție utilizate pot avea drept rezultat producții diferite. Drept
urmare, pe termen foarte lung vor exista diferite funcții de producție, câte una pentru fiecare
nivel tehnologic. ¥n acest interval, întreprinderea va putea modifica cantitățile folosite din
factorii de producție, menținând constante proporțiile în care se combină, iar efectele rezultate
sunt denumite randamente de scară sau proporțiile utilizării acestora, iar efectele obținute sunt
cunoscute ca randamente de substituție a factorilor.
Presupunem că funcția de producție pe termen lung este:
(5.2.)
unde:
Q – volumul rezultatelor obținute
x1,x2 …xn – cantitatea din cei n factori utilizați.
Dacă firma va modifica toți factorii de producție utilizați cu o mărime dată a, va rezulta o variație
a rezultatelor de b ori.
(5.3.)
¥n funcție de raporturile dintre a și b putem avea:
1. a) randamente crescătoare de scară, când b>a, respectiv rezultatele sporesc într-o proporție
mai mare decât cantitatea de factori de producție utilizați;
2. b) randamente constante de scară – când b=a, respectiv rezultatele sporesc în aceeași
proporție cu volumul factorilor de producție utilizați;
3. c) randamente de scară descrescătoare – când b<a, adică rezultatele cresc într-o proporție
mai mică decât cantitatea de factori de producție utilizați.
Pentru fiecare firmă pot exista un număr nelimitat de funcții de producție pe termen scurt, ce
derivă din funcția de producție pe termen lung. Presupunând aceeași funcție de producție pe
termen lung:
.
Pe baza ei se pot defini familii de funcții de producție pe termen scurt.
Pentru simplificare, considerăm că un anumit rezultat Q se poate obține prin utilizarea a doi
factori de producție x1 și x2, adică funcția de producție pe termen lung va fi:
(5.4.)
Se poate defini o familie de funcții de producție pe termen scurt, menținând constant un factor,
de exemplu x2 și modificând celălalt factor, x1. ¥n mod formal aceasta se exprimă astfel:
(5.5.)
unde:
x1 – factorul ce își modifică cantitatea în producție
x20 – factorul ce este menținut constant la un anumit
nivel determinat.
F – exprimă relația funcțională care există între rezultatul obținut și diferite cantități ale
factorului x1 care sunt utilizate, menținând cantitatea din x 2 constantă. ¥nsă, x2 poate fi menținut
constant la diverse nivele. Fiecare nivel la care se menține constant x 2, modificând pe x1, dă
naștere la o funcție concretă de producție pe termen scurt.
Prin urmare, definește o familie de funcții de producție pe termen scurt, familie care integrează
toate funcțiile de producție ce se pot obține, câte una pentru fiecare nivel constant al lui x 2.
Dacă avem funcția:
(5.6.)
Generalizând raționamentul anterior, putem defini diferite familii de funcții de producție pe
termen scurt de forma:
(5.7.)

5.2.3. Produsul total, produsul mediu și produsul marginal

Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin combinarea
factorilor de producție ai firmei.
Pentru a măsura contribuțiile acestor factori la realizarea produsului total se folosesc conceptele
de produs mediu (productivitate medie) și produsul marginal (productivitate marginală).
Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă prin utilizarea unei unități din factorul
respectiv. El poate fi evidențiat atât ca nivel cât și în dinamică. Luând în considerarație cei doi
factori de producție, munca și capitalul, nivelul produsului mediu se determină ca:
1. a) Produsul mediu al muncii: (PMeL) – care se determină prin raportul dintre volumul total
al producției (Q), exprimat în unități fizice sau bănești, și cantitatea de muncă folosită (L).
Cum cantitatea de muncă se poate exprima prin numărul de ore de muncă utilizate sau
numărul de lucrători utilizați, produsul mediu al muncii se determină prin raporturile:

(5.8.)
sau
(5.9.)
1. b) Produsul mediu al capitalului exprimă mărimea efectelor economice obținute la o
unitate de efort exprimat în capital. Se determină prin raportul dintre volumul total al
producției (Q), exprimată în unități fizice sau bănești și cantitatea de capital folosită (K),
exprimat în unități fizice sau valorice.
(5.10)
Dinamica acestor indicatori se poate exprima prin indicele produsului mediu, calculat ca raport
procentual dintre produsul mediu din perioada cerută (1) și produsul mediu din perioada de bază
(0), astfel:
– indicele produsului mediu al muncii
(5.11.)
– indicele produsului mediu al capitalului
(5.12.)
Ceea ce caracterizează ambii indicatori de eficiență economică mai sus prezentați este raportarea
unui efect total la un efort parțial, încălcându-se astfel principiile raționale care trebuie să stea la
baza unei metodologii de cuantificare a eficienței economice. Potrivit acestei metodologii
întregul rezultat al producției este considerat ca fiind efectul folosirii unei singure resurse, ceea
ce evident nu corespunde realitătii. Atât relațiile 5.8. și 5.9. cât și 5.10 majorează în mod
artificial dinamica indicatorilor respectivi. Producția modernă nu se realizează numai prin
consum de forță de muncă, sau numai prin consum de capital fix, ci prin conjugarea ambelor
categorii de cheltuieli. ¥n fiecare din aceste două relații se ignoră existența altor factori de
producție sau se presupune că eficiența celorlalți factori este egală cu zero, ceea ce este în
contradicție cu realitatea economică. Aceasta ar putea fi, cel mult, un caz particular, dar nu poate
fi generalizat, întrucât nu concordă cu condițiile generale ale procesului de reproducție lărgită.
Pentru a depăși aceste limite se utilizează una din metodele de calcul existente în econometria
modernă, care poate fi dezvoltată și aplicată pentru a se cuantifica în mod corect eficiență
fiecărui factor de producție. O asemenea modalitate poate să aibă la bază funcția de producție
bifactorială de tip Cobb-Douglas:
cu (5.13)
unde: A = coeficientul rezultativ al funcției de producție de tip Cobb – Douglas; x = coeficientul
de elasticitate a lui M în funcția de producție; b = coeficientul de elasticitate a lui F în funcția de
producție.
Această modalitate prezintă un interes deosebit pentru rezolvarea problemei substituției dintre
forța de muncă și capitalul fix în procesul de producție deoarece funcția de producție exprimă o
legătură funcțională, o relație tehnică între acești doi factori, definită pentru o stare dată a
progresului tehnic. Recurgându-se la această funcție de producție bifactorială se poate atribui în
mod nemijlocit fiecărui factor de producție contribuția ce îi revine în procesul de creștere
economică. Pe baza unor serii de date statistice pe mai mulți ani se pot determina parametrii a și
b ai acestei funcții pe o anumită perioadă. Mărimile ag și bg obținute reprezintă părțile din
producția națională dependente funcțional de acțiunea celor doi factori de creștere economică.
Prin raportarea acestor variabile de efect la efortul efectuat se obține eficiența fiecărui factor.
Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate (DQ) care se obține prin utilizarea unei unități
suplimentare dintr-un factor, ceilalți rămânând constanți. ¥n funcție de factorul de producție
reținut ca bază de calcul, se poate determina:
1. Dacă factorul de producție este imperfect divizibil.

1. a) produsul marginal al muncii – prin raportarea variației rezultatelor obținute (DQ) la

modificarea cantității de muncă folosite (DL)

(5.14.)

1. b) produsul marginal al capitalului – prin raportarea variației rezultatelor obținute (DQ) la

modificarea cantității de capital folosite (DK)

(5.15.)
 2. Dacă factorul de producție este perfect divizibil, produsul marginal măsoară variația
rezultatelor obținute în raport cu variația extrem de mică (infinitezimală) a cantității din
factorul respectiv. Se determină prin derivarea funcției de producție în raport cu factorul
considerat:

1. a) produsul marginal al muncii

(5.16.)

1. b) produsul marginal al capitalului

(5.17)

Dinamica acestor indicatori se poate exprima prin indicele produsului marginal, calculat ca
raport procentual dintre produsul marginal din perioada curentă (1) și cel din perioada de baza
(0):
– indicele produsului marginal al muncii

(5.18.)
– indicele produsului marginal al capitalului
(5.19.)
Atât produsul mediu cât și cel marginal pot fi exprimate în expresie fizică, atunci când producția
obținută este omogenă, și în expresie valorică, atunci când producția obținută este eterogenă.

5.2.4. Evoluția produsului marginal al muncii și a produsului total pe termen scurt. Legea
randamentelor neproporționale

Evoluția produsului total al unei firme este dependentă de evoluția produsului marginal al
muncii. Atunci când cantitatea de muncă utilizată crește, producția totală se va modifica, însă
ritmul acesteia este dependent de evoluția produsului marginal al muncii. ¥ntr-o primă fază se
constată că produsul marginal al muncii este crescător, ceea ce înseamnă că fiecare unitate
adițională de muncă va contribui la produsul total al firmei cu o cantitate mai mare decât unitatea
de muncă utilizată anterior. Atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele
marginale sunt crescătoare. Dar dacă volumul de muncă utilizat crește și depășește un anumit
prag, produsul marginal al muncii începe să se diminueze. ¥n acest caz ne aflăm în faza
unor randamente marginale descrescânde.
Așa cum rezultă din figura nr. 1, dacă produsul marginal al muncii (PM aL) este pozitiv și
crescător, produsul total (PT) va crește din ce în ce mai repede (faza I); dacă produsul marginal
al muncii este pozitiv și descrescător, produsul total crește în continuare, dar din ce în ce mai
încet (faza 2); în sfârșit, dacă produsul marginal al muncii devine negativ, produsul total se
diminuează (faza 3).
La început cantitatea de capital este prea mare în raport cu cantitatea de muncă folosită, ceea ce
nu permite să se obțină cel mai bun rezultat. Pentru întregul capital există un volum optim de
muncă la care produsul marginal al muncii este maxim (A). Atât timp cât nu s-a atins acest raport
K/L optim, produsul marginal crește. ¥nsă, dincolo de acest prag, dacă sporește cantitatea de
muncă, produsul total va continua să crească (B®C) dar într-un ritm din ce în ce mai mic față de
faza precedentă (O®B), întrucât produsul marginal al muncii devine descrescător (A®D). La
limită, dacă se continuă să se folosească o cantitate tot mai mare de muncă, s-ar putea să se
ajungă la o fază în care există atât de puțin capital în raport cu cantitatea de muncă, încât
produsul total ar scădea (începând din C) în loc să crească, pentru că produsul marginal al muncii
devine negativ (dincolo de D).

Este vorba despre o lege economică, numită legea randamentelor neproporționale conform
căreia o sporire a cantității utilizate dintr-un factor de producție, ceilalți rămânând constanți,
duce în mod normal la o creștere a producției, însă, dincolo de un anumit punct, producția
suplimentară rezultată din utilizarea aceleași unități suplimentare din factorul variabil începe să
se diminueze din ce în ce mai mult. Ea presupune că inputurile sunt omogene. Sporind cantitatea
unui factor și menținând constanți pe ceilalți, se va schimba proporția în care ei se combină, ceea
ce va antrena, la un moment dat, descreșterea produsului marginal al factorului variabil.
Prima prezentare a acestei legi este atribuită lui François Turgot (1727 – 1781). Ea nu descrie o
fatalitate a randamentelor descrescânde pe termen lung, care să afecteze dezvoltarea economică.
Randamentele descrescătoare sunt inevitabile la o stare dată a tehnicii, deci numai pe termen
scurt și cu un singur factor variabil. Legea randamentelor neproporționale este compatibilă cu
randamentele crescătoare pe termen lung, în condițiile în care capitalul și tehnologia se schimbă.
Se impune, deci, o delimitare între randamentele factorilor (productivitatea unui factor când
numai el variază) care sunt descrescătoare, de randamentele de scară (productivitatea globală a
factorilor), când toți factorii se modifică în aceleași proporții).

5.2.5. Relația dintre produsul mediu și produsul marginal

Evoluția produsului mediu este în mod direct determinată de aceea a produsului marginal. Există
o relație matematică între valoarea medie și valoarea marginală. De exemplu, relația dintre nota
medie a unei clase și nota “marginală” a unui elev nou care vine în această clasă. Atât timp cât
elevul nou va avea o notă superioară clasei, aceasta va antrena creșterea mediei clasei; de îndată
ce elevul nou va avea o notă inferioară, media clasei va începe să scadă. Valoarea mediei este
crescătoare atât timp cât valoarea marginală îi este superioară, ea se reduce când valoarea
marginală îi este inferioară, cele două devin identice când valoarea mediei atinge maximul său
iar valoarea marginală devine egală cu valoarea medie (fig.5.2).
Din graficul prezentat rezultă că în relația dintre produsul marginal al muncii și cel mediu se
disting patru faze:
 faza 1 – produsul marginal și produsul mediu sunt crescătoare;
 faza 2 – produsul marginal este descrescator iar produsul mediu este crescător;
 faza 3 – produsul marginal și produsul mediu sunt descrescătoare și pozitive;
 faza 4 – produsul marginal devine negativ iar produsul mediu continuă să descrească.
Dintre cele patru faze descrise, două sunt ineficiente pe plan tehnic. ¥n prima fază nu există o
cantitate suficientă de factori variabili (munca) pentru a obține cel mai bun rezultat cu factori
ficși disponibili, practic nu a fost atins raportul K/L ideal pe plan tehnic. Un producător rațional,
urmărind o utilizare eficientă a factorilor de producție, va spori utilizarea factorului muncă cel
puțin până la punctul în care produsul marginal devine maxim (punctul A) și începe să fie
descrescător. Faza a 4-a este, de asemenea, ineficientă, întrucât un producător rațional nu va
spori niciodată utilizarea factorului muncă dincolo de nivelul în care produsul total se reduce,
întrucât produsul marginal devine negativ (punctul C).
Putem, deci, enunța un rezultat esențial al ipotezei raționalității”: dacă producătorii sunt
raționali, produsul marginal al factorului de producție este mereu descrescător și pozitiv4.
Conform criteriului de eficiență se poate reduce și mai mult faza rațională. ¥n punctul A
producătorul maximizează eficiența marginală a muncii dar nu și eficiența globală, întrucât dacă
extinde utilizarea forței de muncă dincolo de punctul A, productivitatea orei de muncă
suplimentare este mai mică decât era în punctul A (produsul marginal se diminuează) dar ea
rămâne superioară productivității mediului a tuturor orelor de muncă deja utilizate. Aceasta se
datorează faptului că produsul mediu al muncii presupune și cele mai slabe productivități ale
primelor ore de muncă utilizate la începutul procesului de producție. Prin urmare, produsul
mediu al muncii va crește și dincolo de punctul A. Eficacitatea muncii utilizate de firmă va fi
maximă atunci când produsul mediu al muncii este maxim (punctul B). Dacă firma urmărește
într-o zi să atingă un record de productivitate orară, ea trebuie să se situeze în punctul A; dacă
obiectivul său este maximul de profit, ea trebuie să meargă până cel puțin la punctul B. Dincolo
de acest punct începe faza eficientă, respectiv faza a 3-a, în timpul căreia produsul marginal și
produsul mediu al muncii sunt descrescătoare.

5.2.6. Evoluția produsului mediu pe termen lung

Pe termen lung, toți factorii de producție sunt variabili. ¥n această situație în fața producătorului
se pun două noi probleme:
1. dacă combinarea celor doi factori de producție este optimă; dacă nu, el poate substitui cei
doi factori în așa fel încât să obțină acest lucru;
2. dacă dimensiunea întreprinderii este optimă; dacă nu, el o va putea schimba prin variația
celor doi factori în aceeași proporție, ceea ce presupune o schimbare în scara producției,
fără să modifice ponderea celor doi factori, sau prin modificarea raportului capital/muncă,
ceea ce presupune o schimbare a scării producției prin substituirea factorilor de producție.
Pe termen lung se pot studia trei tipuri de comportament:
 alegerea combinației K – L optime pentru un volum dat al producției;
 schimbarea volumului producției fără substituția factorilor;
 schimbarea volumului producției prin substituția factorilor
5.2.6.1. Cadrul analizei: izocantele și izocosturile
Pe plan formal, teoria producătorului utilizează un model analog celei al teoriei consumatorului.
De această dată, producătorul va trebui să aleagă între doi factori, capital (K) și muncă (L), în loc
de două bunuri X și Y. Curbele de indiferență vor deveni “curbe de izoprodus” sau “izocante”,
iar dreptele bugetare “drepte de izocost”. Echilibrul producătorului va fi dat și de această dată de
punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost.
5.2.6.1.1. Constrângerea tehnologică: izocantele
Pentru simplificare, vom presupune că un producător are la dispoziție numai doi factori de
producție, munca (L) și capitalul (K), cu care poate efectua o infinitate de combinații. Acestea
pot fi grupate în două categorii:
 combinații care asigură același nivel de producție;
 combinații care asigură niveluri diferite de producție.
O izocantă este o curbă ce indică ansamblul combinațiilor dintre muncă și capital, care, în
raport cu o stare dată a tehnicii, permit să se obțină aceeași cantitate de producție.
¥n fig. nr. 5.3 sunt prezentate trei izocante, Q0, Q1, Q2, care indică trei niveluri diferite de
producție. Dacă ne situăm pe curba Q0, producătorul va obține aceeași producție utilizând
combinații diferite de cantități de muncă și de capital (de exemplu C și D). Dacă ne situăm pe
curba Q1, producătorul va obține aceeași producție utilizând combinații diferite ale celor doi
factori (de exemplu A și B), însă, nivelul producției va fi mai mic decât în primul caz (Q 1< Q0).
Dacă ne situăm pe curba Q2, el va obține aceeași producție, utilizând combinații diferite ale celor
doi factori (de exemplu E și F), însă nivelul producției va fi mai mare decât în primul caz (Q 2 >
Q0). Deci, A = B, C = D, E = F, întrucât combinațiile (A, B), (C, D) și E, F) se află pe câte o
izocantă, iar A < C, C < E, de unde rezultă A < F (relația de tranzitivitate). Toate punctele situate
la dreapta celor de pe curba Q0 reprezintă combinații ale lui K și L care conduc la o producție
mai mare, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba Q0 exprimă combinații ce asigură
o producție mai mică.
Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producției. Ele reprezintă
posibilitățile tehnice oferite de către funcția de producție și constituie constrângerea tehnologică
a întreprinderii.
Izocantele sunt descrescătoare, proprietate ce derivă din ipoteza de raționalitate a
producătorului, potrivit căreia acesta nu-și va continua producția atunci când produsul marginal
al unui factor de producție devine negativ. Cum produsul marginal al factorilor este mereu
pozitiv, diminuarea cantității dintr-un factor reduce producția totală. Menținerea neschimbată a
producției totale, pentru a ne situa în continuare pe aceeași izocantă, impune creșterea cantității
consumate din celalălalt factor. Prin urmare, de-a lungul izocantei există o relație inversă,
descrescândă sau negativă între cantitatea dintr-un factor și cea din celalălalt factor; dacă primul
crește, cel de-al doilea scade și invers.
Izocantele sunt convexe, adică ele sunt curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate,
iar inclinația lor tinde să se diminueze în mod progresiv, când ne deplasăm de la stânga la
dreapta, de-a lungul curbei. Aceasta implică faptul că o aceeași diminuare a unui factor (de
exemplu K) nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescătoare din celalălalt factor (în
acest caz L), întrucât un producător rațional nu utilizează factori decât într-o fază în care
produsul marginal este descrescător. Acesta variază în sens invers față de cantitatea factorului.
Când se substituie o cantitate dintr-un factor (de exemplu L) unei cantități din celălalt factor (în
acest caz K), cel de-al doilea factor (K) devine din ce în ce mai rar, iar produsul său marginal
crește. Intrucât se diminuează un factor (K) al cărui produs marginal este din ce în ce mai mare,
producția totală tinde să se diminue din ce în ce mai mult și numai o cantitate crescândă din
celălalt factor (L) va putea să mențină producția neschimbată, cu atât mai mult cu cât acest factor
(L) devenind din ce în ce mai abundent, produsul său marginal scade.
5.2.6.1.2. Rata marginală de substituție a factorilor de producție
Analiza este identică și în cazul factorilor de producție cu cea prezentată la teoria consumatorului
privind rata marginală de substituție între două bunuri.
Rata marginală de substituție tehnică (RMST) între capital și muncă măsoară variația
cantității de capital care este necesară de-a lungul unei izocante, pentru a compensa o variație
infinit de mică a cantității de muncă.
Rata marginală de substituție a capitalului de către muncă se poate exprima prin relația:
(5.20)
Ea reprezintă panta izocantei.
¥n cazul variațiilor foarte mici ale cantităților de factori de producție, rata marginală de
substituție tehnică se determină cu ajutorul derivatei. ¥ntrucât valoarea absolută a pantei
izocantei se diminuează de la stânga la dreapta, ea variază în fiecare punct, iar singura modalitate
de determinare a ritmului de variație a cantității din K drept reacție la modificarea cantității din L
este calculul derivatei lui K în raport cu L, ce măsoară “panta într-un punct” a curbei sau într-o
exprimare matematică “panta dreptei tangente la curbă în acel punct”. Ea măsoară variația lui K
la o variație infinit de mică a lui L ()
(5.21)
Rata marginală de substituire tehnică variază în fiecare punct și este continuu descrescândă de-a
lungul curbei. Este negativă deoarece variațiile celor două cantități de factori sunt de sensuri
contrare. Se poate calcula într-un punct oarecare al izocantei, nu între două puncte.
¥ntre două puncte se poate calcula rata medie de substituire tehnică:
(5.22)
Pentru o producție dată (firma se situează de-a lungul aceleiași izocante) cu cât se folosește mai
multă muncă și mai puțin capital cu atât RMST se diminuează și avem de-a face cu tehnici de
producție intensive în muncă. Cu cât se folosește mai mult capital și mai puțină muncă cu atât
RMST crește și avem de-a face cu metode de producție intensive în capital.
Rata marginală de substituire tehnică este egală și cu raportul dintre productivitățile marginale
ale celor doi factori.
(5.23)
Aceasta rezultă din faptul că variația totală a producției (DQ) determinată de variațiile
cantitătilor celor doi factori DK și DL poate fi scrisă astfel:
(5.24)
Deoarece, prin definiție, pe o izocantă DQ=0, se poate scrie:
, sau
, de unde
¥ntrucât continuă să producă aceeași producție firma compensează pierderea lui DL unități de
muncă prin folosirea a DK unităti adiționale de capital, adică ceea ce s-a pierdut folosind mai
puțini lucrători () este compensat prin producția adițională rezultată din utilizarea unui volum
mai important de capital ().
5.2.6.1.3. Constrângerea bugetară: dreapta de izocost
Din moment ce a fost determinat volumul producției dorit a se obține, firma nu îl poate realiza cu
orice combinare a capitalului și a muncii, ci numai cu una dintre combinațiile situate pe izocantă
ce corespunde nivelului optim de producție. Pe izocanta respectivă există o infinitate de
combinații posibile, dintre care trebuie să alegem pe cea care permite costul de producție minim,
respectiv profitul maxim.
Limita impusă alegerii producătorului de nivelul costului și al prețurilor factorilor de
producție reprezintă constrângerea sa bugerată sau dreapta de izocost.
Considerăm o întreprindere care își propune să realizeze o producție egală cu Q 0. Prețurile
unitare ale celor doi factori de producție sunt P L pentru muncă și PK pentru capital. Aceste prețuri
sunt variabile exogene, determinate pe piața factorilor de producție, care se impun producătorului
în momentul alegerii, sub forma unor constrângeri. Pentru a realiza producția Q 0, firma poate
combina munca și capitalul într-o infinitate de moduri. Ea va trebui să aleagă acea combinație
care îi va permite să obțină maximul de profit, respectiv să-i minimizeze costul său de producție.
Costul total de producție (CT) este egal cu costul factorului capital plus costul factorului muncă:
(5.25)
cu restricția Q(K, L) = Q0.
Din ecuația costului total putem să-l exprimăm pe K în funcție de L:

(5.26)
de unde:
Această ecuație este de forma Y = ax + b, respectiv este ecuația unei drepte, numită în acest caz
dreapta de izocost, a cărei pantă este a, (respectiv ).
Dreapta de izocost se poate trasa ca și dreapta bugetară a consmatorului, căutând cele două
puncte extreme; respectiv cantitatea maximă de capital sau muncă pe care o putem asigura la un
cost dat (CT). Aceste două puncte sunt reprezentate de intersecțiile dreptei cu axele de
coordonate. Pe ordonată intersecția exprimă cantitatea maximă de capital care poate fi utilizată în
condițiile costului total dat, consumul de muncă fiind zero.
(5.27)
de unde rezultă:
Pe abscisă intersecția exprimă cantitatea maximă de muncă care poate fi utlizată la nivelul unui
cost total dat, consumul de capital fiind de această dată zero.
(5.28)
de unde:
¥n reprezentare grafică (fig. 5.4) dreapta de izocost este AB iar panta sa, în mărime absolută este
tangenta unghiului ABO din triunghiul AOB.
(5.29)
Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinațiilor de capital și muncă posibile de realizat
în raport cu un cost total dat și un preț dat al factorilor de producție.

Fiecare dreaptă de izocost se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale costul de
producție al firmei este același. Pentru un raport P L/PK dat, există o infinitate de drepte de izocost
paralele (având aceeași pantă) care corespund unor costuri diferite. Cu cât dreapta de izocost se
deplasează spre originea axelor, cu atât costul de producție este mai mic și invers, cu cât ea se
îndepărtează de originea axelor, cu atât costul de producție va crește.
Panta acestei drepte fiind determinată prin raportul prețurilor celor doi factori (P L/PK), când se
utilizează muncă în plus, cantitatea de capital care poate fi folosită se diminuează cu atât mai
repede cu cât munca este mai scumpă în raport cu capitalul (valoarea absolută a pantei este mai
mare). Invers, cu cât prețul muncii este mai scăzut în raport cu cel al capitalului, cu atât
cantitatea de capital care poate fi utilizată se diminuează mai lent (valoarea absolută a pantei este
mai mică).
5.2.6.2. Combinarea optimă a factorilor de producție
Urmărind obținerea unui profit maxim în condițiile unui volum dat al producției (Q 0), firma
trebuie să aleagă din ansamblul combinațiilor tehnice posibile descrise de izocantă, pe aceea al
cărei cost este minim, respectiv pe aceea care permite să se atingă dreapta de izocost cea mai
joasă. Deci, combinația optimală este definită de punctul în care izocanta este tangentă la
dreapta de izocost (punctul E din, fig. 5.5).

¥n punctul de echilibru E, definit de trangentă, panta dreptei de izocost (P L/PK) și panta izocantei
(DK/DL) se confundă:
(5.30)
însă, , de unde rezultă că:
dar, , drept urmare, în punctul E, , ceea ce este echivalent cu: .
Combinația optimă capital – muncă este aceea în care produsele marginale ale celor doi
factori raportate la prețurile lor sunt egale.
Dacă, de exemplu, produsul marginal al unei unități monetare cheltuită pe capital ar fi superior
celui al unei unități monetare cheltuită pentru muncă, producătorul ar avea interesul să
cheltuiască o unitate monetară în plus pentru capital și o unitate monetară mai puțin pentru
muncă, și așa mai departe, până ce produsul marginal al unității monetare cheltuită pentru cei doi
factori devine egal.
Același efect va avea și modificarea prețului relativ al factorilor de producție. Presupunem că
inițial produsul marginal pe unitatea monetară al celor doi factori este egal:
(5.31)
Dacă nivelul salariului crește, iar prețul capitalului rămâne neschimbat, producătorul va fi
stimulat să reducă cantitatea de muncă și să sporească cantitatea de capital, intrucât produsul
marginal pe unitatea monetară în cazul muncii devine mai mic decât în cel al capitalului.
Producătorul rațional va substitui munca (care devenind mai rară va antrena creșterea produsului
său marginal) cu capitalul până când se va restabili din nou egalitatea produsului marginal
obținut pe unitatea monetară cheltuită cu cei doi factori.
5.2.6.3. Calea (traiectoria) de expansiune a firmei
Atunci când firma își dezvoltă volumul producției, sau altfel spus, “scara producției”, ea se va
situa pe izocante mai îndepărtate de axele de coordonate. Pentru fiecare nivel al producției dat,
de exemplu, de curbele Q1, Q2, Q3), vom avea un anumit punct de echilibru (E1, E2, E3) care
corespunde nivelului optim al acesteia, dat pe grafic de punctul în care izocanta este tangentă la
dreapta de izocost (fig. 5.6.)

Curba care unește aceste puncte de echilibru este denumită calea (traiectoria) de expansiune a
firmei. Ea descrie evoluția combinației optime a factorilor de producție în raport cu un nivel
relativ constant al contribuției prețurilor acestora, atunci când se dezvoltă capacitățile de
producție. Calea de expansiune poate fi:
 o dreaptă – atunci cănd cei doi factori de producție sporesc în aceeași proporție. ¥n acest
caz avem de-a face cu o schimbare a scării producției fără substituție;
 o linie frântă – atunci când dimensiunea firmei se modifică prin substituție între cei doi
factori.

5.3. Teoria costurilor

5.3.1. Conceptul de cost de producție

Producerea bunurilor materiale și serviciilor de către agenții economici presupune un consum de

factori de producție a căror valoare se regăsește în prețurile acestora pe piața. Ansamblul
cheltuielilor efectuate pentru obținerea unui volum dat de producție reprezintă costul de
producție. El este un parametru de referință pentru comportamentul producătorului, de nivelul
său fiind legat în mod direct profitul realizat în urma unei activități economice.
Asupra conținutului economic al costului au fost și există opinii extrem de diferite. Jean Baptiste
Say, pornind de la teoria factorilor de producție, pune la baza costului cheltuielile ocazionate de
combinarea, substituirea și folosirea factorilor de producție; el reprezintă o recompensă a
serviciilor acestora. școala clasică identifica costul cu prețul natural (real) al bunului. Așa cum
aprecia Adam Smith, prețul real al fiecărui bun, ceea ce o costă realmente pe persoana care are
nevoie să-l achiziționeze, este echivalentul grijii și al pretenției care i-au trebuit pentru a-l
achiziționa. Mai precis, acest preț constă din suma integrală a rentei, salariului și profitului care
trebuie plătită pentru ca această marfă să poată ajunge pe piață”5. David Ricardo preia ideea de
bază a lui Smith și a surprins, în plus, și relația dintre preț și cost, apreciind că prețul mărfii este
reglementat de creșterea sau descreșterea costului de producție.
școala economică marxistă considera costul doar o parte a valorii unei mărfi. ¥n acest sens, Karl
Marx susținea că prețul de cost este acea parte a valorii unei mărfi care îl costă pe întreprinzător
și aceasta se măsoară prin capitalul constant și capitalul variabil consumat.
școala neoclasică abordează costul în baza teoriei subiective a valorii. Alfred Marshall a analizat
costul prin prisma relației dintre oferta și cererea curentă de mărfuri, rolul principal în stabilirea
sa avându-l utilitatea atribuită de cumpărător bunurilor respective.
¥ntrucât în folosirea factorilor de producție intervine opțiunea producătorului pentru diferite
variante posibile de cheltuire a resurselor, Karl von Wieser a introdus în literatura economică
conceptul de cost de oportunitate, acesta fiind considerat un câștig așteptat de la un bun cu
utilizări alternative. ¥n același sens, Paul Heyne consideră costul o valoare a șanselor sacrificate,
făcând legătura dintre alegerea celei mai bune alternative de folosire a resurselor limitate și
rezultatele economice pe care le vom obține.
John Maynard Keynes face distincție între costul factorial (contravaloarea serviciilor curente
aduse întreprinzătorului de către factorii de producție) și costul de întrebuințare (plățile către alți
întreprinzători pentru activitățile făcute de ei, împreună cu sacrificiul pe care-l face folosind
echipamentul și producând bunuri).
Analiza microeconomică impune delimitarea costului contabil de costul economic. Costul
contabil reflectă în bani cheltuielile efectiv suportate de către firme; el rezultă din evidența
contabilă a firmei. Atunci când se evaluează costul de producție al firmei contabilul nu ia în
considerație decât totalitatea cheltuielilor pe care întreprinzătorul le suportă cu achiziționarea
factorilor necesari desfășurării procesului de producție. Operând astfel, el ignoră alte costuri,
uneori importante, pe care firma sau societatea, în ansamblul ei, trebuie să le suporte6.
La costul contabil, denumit și cost explicit se impune a se adăuga așa numitul cost implicit – care
cuprinde acele cheltuieli necesare producției ce nu presupun plăți către terți, ele făcându-se pe
seama resurselor proprii ale întreprinzătorului respectiv munca proprietarului și a
întreprinzătorului, riscul pe care-l presupune activitatea economică a firmei, chiriile folosirii
propriilor clădiri, dobânda cuvenită capitalului propriu etc.. Costul implicit este considerat venit
normal cuvenit concretizat în salariu implicit, dobândă implicită, (rentă implicită etc. – drept
forme de remunerare a factorilor de producție care sunt proprii firmelor. Dacă aceste resurse ar fi
utilizate într-un alt scop, proprietarul lor ar fi primit acea formă de venit corespunzătoare. Dacă
în calculul economic nu se ține cont de cheltuielile implicite, se ajunge la o supraevaluare a
profitului firmei sau la o subevaluare a pierderilor, ceea ce în final va avea drept consecință o
alocare necorespunzătoare a resurselor economice. Prin urmare, costul economic este un concept
mai larg decât costul contabil, pe lânga acesta el cuprinde și costul implicit.
Existența economiilor sau dezeconomiilor externe (beneficii sau costuri externe legate de
activitatea unor întreprinderi sau, în general, legate de diferite comportamente umane, limitează
alocarea optimă a resurselor în economie. Atunci când o firmă se află în situația de a lua o
decizie economică, precum cea de a investi sau nu, de a produce un bun sau alt bun etc., ea nu ia
în considerație decât costurile sale private, respectiv costurile pe care ea le suportă direct.
Acestea sunt costurile explicite, dar, cum deja am prezentat, pot fi, de asemenea, și costuri
implicite. Ea nu ia în considerație costurile externe (dezeconomiile) determinate de funcționarea
necorespunzătoare a activității sale, pe care le suportă alte firme sau alte persoane și nici
beneficiile (economiile externe) care ar putea rezulta din activitatea sa pentru alte firme sau alte
persoane. Deci, în calculul costului privat nu se ține cont de repercusiunile externe ale
desfășurării activității respective. De exemplu, un apicultor și vecinul său, un pomicultor. Cu cât
cel de-al doilea își va extinde activitatea sa plantând noi pomi, cu atât producția apicultorului va
fi mai mare, fără ca acesta să suporte cheltuieli suplimentare. Atunci când pomicultorul își
determină dimensiunea fermei sale, ține cont numai de costurile pe care el le suportă, nu și de
efectul indus (economii externe) pe care-l va avea activitatea sa asupra producției apicultorului.
¥n acest caz, dimensiunea fermei pomicultorului va fi inferioară dimensiunii sale optime, el
neținând cont de aceste efecte pozitive asupra producției vecinului său. Sau un alt exemplu – o
firmă A este situată de-a lungul unui curs de apa în amonte față de o altă firmă B. Dacă firma A
deversează reziduurile sale în acest curs de apă, firma B va fi constrânsă, în măsura în care va
trebui să folosească această apă, să facă importante cheltuieli pentru purificarea acesteia. ¥n
calculul său economic, firma A nu va ține cont de aceste cheltuieli (dezeconomii externe) pe care
activitatea sa le antrenează și care sunt suportate de firma B. Evaluarea și includerea acestor
cheltuieli la nivelul firmai A impune determinarea și a costului social. El reprezintă costul unei
activități economice pentru întreaga societate și nu numai pentru firma respectivă. Pentru
determinarea sa, la costul privat al firmei se adaugă dezeconomiile externe și se scad economiile
externe, ce sunt legate de activitatea acesteia.
Un alt concept important folosit în teoria costului este costul de oportunitate7. El reprezintă
prețuirea, aprecierea (în expresie fizică și/sau monetară) acordată celei mai bune dintre șansele
sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a
întreprinde o anumită acțiune dintre mai multe posibile. Insuficiența resurselor în raport cu
nevoile și incertitudinea alternativelor în care ele pot fi folosite, fac ca alegerea uneia dintre ele
să fie însoțită de sacrificarea celorlalte. Acest concept a fost fundamentat de școala neoclasică,
conform căreia el măsoară “câștigul” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele
sacrificate. Atunci când resursele productive sunt deplin utilizate, costul producției unei cantități
suplimentare dintr-un bun se poate exprima prin valoarea prin care se reduce producția altui bun.
Prin urmare, se consideră cost de oportunitate al unei acțiuni valoarea șanșei alternative care
trebuie sacrificată în vederea desfășurării acțiunii respective, deci prețul acestei renunțări.
¥ntrucât este imposibil ca pentru fiecare bun sau pentru fiecare factor de producție să fie avute în
vedere toate utilizările posibile ale acestora, dacă piețele ar funcționa perfect, costul de
oportunitate al unui bun sau al unui factor de producție ar fi, pur și simplu, prețul acestui bun sau
factor pe piața. ¥n condițiile în care piețele nu funcționează perfect, în situațiile de concurență
imperfectă, atunci când prețurile sunt fixate pe piețe în dezechilibru, costul de oportunitate va fi
diferit de prețul de piață. Deși acest concept poate părea abstract, utilizarea unor exemple va
ajuta la clarificarea sa. Care este costul de oportunitate al angajării de către o firmă a unui
lucrător fără loc de muncă? Acesta nu renunță la nici o producție alternativă, iar prețul renunțării
în acest caz este nul. Costul acestei operațiuni pentru firmă este salariul pe care-l plătește acestui
lucrător. Care este costul de oportunitate pentru un student când repetă anul? Nu dreptul de a se
înscrioe în acest an de studii sau cheltuielile pe care le suportă pentru a-l urma, ci venitul la care
el renunță dacă ar lucra un an de zile.
Vom prezenta și cazul ipotetic al unei firme care cu un anumit volum dat de resurse, va putea să
obțină diferite combinații din două bunuri X și Y. Dacă toate resursele sunt alocate pentru
producerea bunului Y se pot obține 10 unități din acesta și zero unități din bunul X. Invers, dacă
toate resursele sunt destinate producerii bunului X, se obțin 16 unități din acesta și zero unități
din Y. ¥ntre aceste două extreme se poate produce întreaga serie de combinații X și Y,
reprezentate prin dreapta ab (fig. 5.7.).

Dreapta ab arată că pentru a produce o cantitate din bunul X este necesară sacrificarea
oportunității de a produce o cantitate din bunul X. Acest sacrificiu reprezintă costul de
oportunitate al bunului X în termenii bunului Y. ¥n acest caz, costul de oportunitate al unei
unități din X este de 10/16Y (1X = 0,62Y, respectiv cu aceeași cantitate de resurse cu care se
poate produce o unitate din X, se pot fabrica 0,62 unități din Y). Deci, costul de oportunitate a lui
X în termenii lui Y este 0,62. Invers, costul de oportunitate al unei unități din Y în termenii lui X
este 16/10/1Y = 1,6X, aceeași cantitate de resurse care poate produce o unitate din Y, poate
fabrica 1,6 unități de X). Costul de oportunitate al bunului X în termenii lui Y și al lui Y în
termenii lui X este constant de-a lungul dreptei ab.
Costul de oportunitate al unui bun, al unui factor de producție sau al unei activități nu este
întotdeauna evaluat în același mod, întrucât alternativa poate fi diferită. După cum am văzut,
costul pentru societate al angajării unui lucrător fără loc de muncă este nul, întrucât el nu renunță
la nici o activitate alternativă. Costul acestei operațiuni pentru firmă va fi, totuși, salariul ce-l va
plăti acestui lucrător. Ea nu va putea să afecteze această sumă unei alte destinații. Deci,
alternativa nu este percepută în mod identic de către toți indivizii sau de către toate grupurile
avute în vedere.

5.3.2. Tipologia costurilor de producție

Teoria economică, pornind de la mai multe criterii, înregistrează o diversitate de forme ale
costurilor, cele mai semnificative fiind:
1. ¥n funcție de volumul fizic al producției

1. Costul global total – este alcătuit din cheltuielile corespunzătoare unui volum de producție
(de rezultat) dat. La rândul său el cuprinde:
2. a) costuri fixe (CF) – respectiv acele cheltuieli ale firmei, care pe termen scurt sunt relativ
independente de volumul producției obținute (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului de conducere și administrativ, cheltuielile de întreținere, dobânzi etc.). Ele sunt
suportate de firmă independent de volumul producției. Grafic, pe termen scurt, ele se pot
prezenta ca o dreaptă paralelă cu axa cantităților, abscisa (fig. 5.8). Pe termen lung, însă, ele
devin dependente de producție, fiind o funcție crescătoare a capacității de producție, care se
poate modifica datorită investițiilor.
3. b) costuri variabile (CV) – cuprinde cheltuielile care variază odată cu modificarea
volumului fizic al producției. Unele din aceste cheltuieli, pe termen scurt, pot fi direct
proporționale cu producția (salarii directe, materii prime directe etc.), altele, au același sens
cu producția, crescătoare sau descrescătoare, dar nu cu aceeași intensitate. Costul variabil
este o funcție crescătoare față de Q.
CV = F((Q) (5.32)
Când randamentul este crescător, costul variabil crește odată cu producția, însă mai puțin decât
proporțional; dacă randamentul este descrescător, el crește mai mult decât proporțional. Costul
variabil este nul la un nivel al producției zero. Grafic sunt reprezentate printr-o curbă crescătoare,
în raport cu creșterea cantităților produse (fig. 5.8.).
1. c) costul total – include toate cheltuielile ocazionate de fabricarea și desfacerea unui volum
dat de producție. Se determină prin însumarea costurilor fixe și a celor variabile.
CT = CF + CV (5.33)
Mărimea sa la un moment dat este determinată, în principal, de volumul producției, consumul
tehnologic de factori de producție și nivelul prețurilor factorilor de producție. Pe termen scurt
modificarea sa este rezultatul exclusiv al schimburilor survenite în costurile variabile (fig. 5.8.).

1. Costul mediu (unitar) – exprimă costurile globale pe unitatea de produs. El rezultă din
raportarea costului global la producția obținută. Acesta este, la rândul său, fix, variabil și
total.
2. a) costul mediu fix reprezintă costul fix ce revine fiecărei unități de producție (de rezultat):
(5.34)
El este o mărime variabilă determinată de variația volumului producției. Când cantitatea de
produse crește, CFM descrește întrucât se raportează la o producție mereu mai mare, devenind
neglijabil când Q este suficient de mare (vezi fig.5.9.)
(5.35)
1. b) costul mediu variabil reprezintă costul variabil suportat de fiecare unitate de producție.
Se determină prin raportul dintre costul variabil total și volumul producției.
(5.36)
La un nivel dat al prețurilor factorilor de producție, CVM se reduce atunci când volumul
producției crește mai repede decât sporesc cheltuielile totale variabile (vezi fig. 5.9). Curba sa ia
forma literei U, respectiv, pe măsură ce Q crește, el scade pănă la un punct, apoi începe să
crească.
1. c) costul mediu total reprezintă costul suportat de fiecare unitate de producție și se
determină prin raportul dintre costul total și producția obținută sau prin însumarea costului
mediu fix și a costului mediu variabil.
(5.37)
Curba costului mediu total are tot forma de U, dar mai atenuată decât cea a costului mediu
variabil (vezi fig. 5.9).

1. Costul marginal exprimă sporul costului total (D CT) necesar pentru obținerea unei unități
suplimentare de producție. El măsoară variația costului total la o variație infinit de mică a
cantității produse.
sau (5.38)
Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul producției, costul
fix marginal este nul și, prin urmare, costul marginal reflectă creșterea pe care o antrenează
producția unei unități suplimentare în costul variabil (fig.5.9).
(5.39)
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri și servicii, orientând acțiunea
întreprinzătorului în sensul creșterii acesteia atunci când fiecare unitate suplimentară de
producție necesită un spor de cost cât mai mic.
Curba costului marginal, în funcție de randamentul factorilor de producție are mai întâi o panta
descrescătoare, apoi una crescătoare. Pe termen scurt, atât timp cât produsul marginal este în
creștere, se reduce costul unei unități suplimentare de produs, deci costul marginal; după o
anumită perioadă, când produsul marginal începe să se reducă, costul marginal este în creștere.
Prin urmare, costul marginal este descrescător în faza randamentelor marginale crescătoare și
crescător în cea a randamentelor marginale descrescătoare. Dinamica costului marginal
influențează evoluția costului mediu (vezi fig. 5.9). Pentru acel nivel al producției la care costul
marginal este mai mic decât costul mediu, creșterea producției determină scăderea costului
mediu; din moment ce costul marginal devine mai mare decât costul mediu, orice creștere a
producției determină sporirea și a costului mediu. Deci, sporirea producției este eficientă (prin
prisma costurilor), până în momentul în care curbele costului mediu și costului marginal se
întâlnesc. Curba costului marginal va întâlni curba costului mediu în momentul în care ultima
atinge nivelul cel mai coborât.
Tabelul și graficul de mai jos ilustrează conceptele prezentate.

Tabelul 5.1. Tipologia costurilor

Costul
Canti- Costul Costul Costul fix Costul variabil
Costul fix Costul total total
tatea variabil marginal mediu mediu
CF CT=CF+CV mediu
Q CV Cmg CFM CVM
CTM

0 120 0 120 – infinit infinit infinit

1 120 40 160 40 120 40 160
2 120 68 188 28 60 34 94
3 120 84 204 16 40 28 64
4 120 112 232 28 30 28 58
5 120 160 280 48 24 32 56
6 120 228 348 68 20 38 58
7 120 314 434 86 17,1 44,8 62
8 120 424 544 110 15 53 68
9 120 546 666 122 13,5 60,6 74
10 120 700 820 154 12 70 41

După cum se remarcă în fig. 5.8, întrucât costul fix este constant, oricare ar fi volumul producției
(Q), costul fix mediu se diminuează pe măsură ce Q crește, devenind neglijabil din moment ce Q
devine suficient de mare.
(5.40)

¥ntrucât costul fix este independent de cantitatea produsă de firmă, costul fix marginal este nul.
Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenată de producția unei
unități suplimentare din acel produs:

(5.41)
Costul mediu se diminuează până la punctul C, respectiv momentul în care firma realizează o
producție egală cu Q3, apoi el începe să crească. Atunci când costul mediu atinge minimul său, el
este egal cu costul marginal. La fel, costul variabil mediu este minim în B. Pentru o producție
egală cu Q2,, costul variabil mediu este minim și egal cu costul marginal. Costul marginal este
minim în A, respectiv în punctul în care firma atinge un volum de producție egal cu Q 1 (vezi fig.
5.9.).
Din reprezentarea grafică rezultă că:
 dacă Q < Q1, costul marginal, costul mediu și costul variabil mediu se diminuează pe
măsură ce producția crește. Costul marginal este inferior costului variabil mediu, iar acesta
este inferior costului mediu.
 dacă Q1 < Q < Q2 – costul marginal este crescător, dar rămâne inferior costului variabil
mediu și costului mediu. Ultimele două costuri continuă să descrească pe măsură ce
producția crește.
 dacă Q2 < Q < Q3 – costul marginal este superior costului variabil mediu, dar inferior
costului mediu, ultimul continuând să descrească, în timp ce costul variabil mediu devine
crescător.
 dacă Q3 < Q – costul mediu și costul variabil mediu sunt crescătoare iar costul marginal este
superior fiecăruia dintre acestea.
Costul total al firmei va spori mai mult decât proporțional față de volumul producției din
momentul în care elasticitatea costului în raport cu volumul producției este superioară lui 1.
¥ntrucât:
(5.42)

Deci, din momentul în care costul marginal devine superior costului mediu.
La fel, costul variabil crește mai mult decât proporțional față de volumul producției, atunci când
costul marginal este superior costului variabil mediu.

5.3.3. Relația cost – productivitate

Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costul muncii, asociată
unei variații marginale a producției. Dacă admitem că factorul muncă este divizibil în ore de
muncă, productivitatea marginală este producția suplimentară asociată unei ore de muncă
suplimentare. Costul marginal (costul unei unități suplimentare de producție) C mg depinde de:
 costul orei de muncă, numit și rata salariului orar nominal, notată cu W;
 cantitatea de bunuri pe care un lucrător le poate produce intr-o oră suplimentară (P mL).
La o rată a salariului orar nominal dată, fixată pe piața muncii, cu cât cantitatea de bunuri
produsă de un lucrător într-o oră suplimentară este mai mare, cu atât costul unei unități
suplimentare de producție (Cmg) este mai redus. Deci, cu cât P mL este mai ridicat, cu atât
Cmg este mai redus, între ele existând o relație inversă.
Același raționament se poate face pentru a stabili relația inversă dintre produsul mediu al muncii
și costul mediu.
Considerând salariul singurul cost variabil, costul total este produsul dintre rata salariului orar
nominal și cantitatea de muncă (L).
Costul mediu va fi:
(5.44)
¥nsă, , dar este produsul mediu al muncii (PML).
Prin urmare:
(5.45)
La un nivel dat al salariului nominal orar, costul mediu și produsul mediu al muncii variază în
sens invers.
Similar, se poate demonstra relația inversă dintre costul marginal și produsul marginal al muncii.

(5.46)

¥nsă, , dar este produsul marginal al muncii (P mL).

Deci:
(5.47)
La un nivel dat al salariului nominal orar, costul marginal și produsul marginal al muncii se află
în relație inversă.
Această relație se poate generaliza. La un preț dat al factorilor de producție, costul mediu și
costul marginal variază în sens invers față de modificarea produsului mediu și a produsului
marginal, ceea ce se poate prezenta și grafic prin curbele costurilor medii și marginale și prin
curbele produsului mediu și marginal (fig.5.10).

Întrucât curba produsului marginal întâlnește curba produsului mediu la nivelul cel mai ridicat al
acestuia din urmă, și curba costului marginal va intersecta curba costului mediu la nivelul cel mai
scăzut al acestuia.

5.3.4. Minimizarea costurilor. Pragul de rentabilitate

O componentă esențială a calculului economic o reprezintă optimul producătorului. Aceasta

înseamnă că producătorul urmărește ca la un cost total al producției dat să maximizeze producția
obținută. Aceasta impune o asemenea gestionare a resurselor alocate, încât maximizarea
producției să aibă loc nu prin sporirea consumului de factori de producție, ci prin creșterea
randamentului acestora. La fel, putem vorbi de optim atunci când un volum dat al producției se
realizează cu costuri minime. Minimizarea costurilor înseamnă reducerea lor pe unitatea de
rezultat, având un rol determinant în maximizarea profitului.
Mărimea profitului depinde de un nivel optim al producției. Volumul producției de la care
producătorul incepe să obțină profit se numește pragul de rentabilitate sau punctul mort al unei
întreprinderi. La acest nivel al producției incasările totale obținute din vânzarea produselor (CA
= cifra de afaceri) sunt egale cu costul total al producției (CT), iar profitul este zero.
Costul total este suma costului fix și a costului variabil, ultimul fiind funcție de volumul
producției.
(5.48)
Nivelul profitului este:
(5.49)
unde:
Pr – este profitul
P – prețul de vânzare pe produs
Pragul de rentabilitate este:
, deci Pr = 0 (fig. nr. 5.11)

Rezultă că dacă Q < Q0, Pr < 0 ® zonă de pierdere și pentru Q > Q0, Pr > 0 ® zonă de profit.
Conceptul care a căpătat un rol deosebit în evaluarea unui program de creștere a producției este
cel de cost marginal. Maximizarea profitului poate avea loc prin sporirea producției până la
nivelul la care costul marginal devine egal cu venitul marginal V m (creșterea venitului datorată
vânzării unei unități suplimentare de produs), care, la rândul său, este egală cu prețul pieței, drept
o variabilă exogenă firmei; în punctul A (fig. 5.12).
(5.50)

Orice sporire a producției peste aceste limite ar însemna înregistrarea de pierderi. Dacă prețul
pieței ar scădea de la nivelul P0 la P1, adică până la nivelul la care curba costului marginal
intersectează curba costului mediu în punctul B, profitul devine zero. Acesta constituie punctul
de inflexiune sau punctul mort (prag de rentabilitate). Din încasări sunt recuperate toate
costurile. Dacă are loc o scădere mai departe a prețului pieței la nivelul P 2, firma începe să
realizeze pierderi, întrucât prețul devine mai mic decât costul total mediu, dar ea își poate
continua activitatea întrucât o încetare a acesteia ar însemna pierderi mai mari (nu s-ar putea
acoperi nici măcar o parte a costurilor fixe). Limita până la care firma poate suporta reducerea
prețurilor pe piață în raport cu nivelul costului său marginal este punctul D (numit punct de
închidere, unde se întâlnesc curba costului marginal și cea a costului variabil mediu. Dincolo de
acest punct, firma nu mai poate să mai realizeze încasări necesare pentru acoperirea cheltuielilor
cu plata salariilor și cu achiziționarea materiei prime, materialelor, combustibilului pentru
fabricație și cu reînnoirea capitalului fix. Ea este nevoită să-și înceteze activitatea, să se închidă.
Până în acest punct este valabilă identitatea curbei costurilor marginale cu curba ofertei. De la
acest punct în jos, curba costurilor marginale se află situată sub curba costului variabil mediu.
Curba ofertei optime pornește din punctul de închidere și urcă pe curba costului marginal (fig.
5.12).

Orientarea producătorului spre creșterea volumului producției sau spre reducerea acestuia, ia în
considerare evoluția costului marginal și a încasării marginale. Astfel, când sporirea încasării
marginale este însoțită de scăderea costului marginal sau de creșterea mai lentă a acestuia față de
cea a încasărilor, atunci profitul crește și, ca urmare, producția trebuie să sporească. ¥nsă, în
cazul în care costul marginal este în creștere sau creșterea este superioară încasării marginale,
înseamnă că o unitate suplimentară de producție sporește costul total mai mult decâ încasarea
totală, micșorând profitul și impunând reducerea volumului producției. Profitul obținut este
maxim atunci cănd încasarea marginală este egală cu costul marginal. ¥n acest caz, diferența
între totalul încasărilor și costurile totale este maximă. Prin urmare, întreprinzătorul va fi
interesat să-și sporească volumul producției numai până la acest nivel la care costul marginal este
egal cu încasarea (venitul) marginală.
Cantitatea care maximizează profitul trebuie să satisfacă următoarea condiție: la nivelul acelei
cantități Q, prima derivată a funcției profitului în raport cu Q trebuie să fie zero, adică:

(5.52)
¥ntrucât: (venit marginal), iar (cost marginal),
condiția de maximizare a profitului este
, sau

Producția care maximizează profitul este acel nivel al său care asigură egalitatea venitului
marginal cu costul marginal.

5.3.5. Evoluția productivității și a costurilor pe termen lung

5.3.5.1. Interpretarea conceptului de randament de scară în termeni de costuri

Pe termen lung, toți factorii de producție sunt variabili. Firma nu -și va mai limita opțiunile sale
privind nivelul producției pornind de la ipoteza existenței unor factori ficși. Ea va avea
posibilitatea să-și modifice nivelul producției pe două căi:
1. a) prin creșterea tuturor factorilor de producție în aceleași proporții, când se spune că își
schimbă “scara”, raportul K/L rămânând neschimbat. ¥n acest caz avem de-a face
cu randamente de scară.
2. b) prin modificarea modelului tehnologic și a proporției factorilor, firma dezvoltându-se
substituind un factor cu altul. ¥n acest caz avem de-a face cu randamente de substituție.
Conceptul de randament de scară poate fi interpretat și în termeni de costuri. După cum s-a
prezentat, costurile de producție urmează o evoluție inversă celei a productivității. Prin urmare,
randamentelor de scară crescătoare le corespund costuri descrescătoare pe termen lung sau, altfel
spus economii de scară. Invers, randamentele de scară descrescătoare vor antrena costuri
crescătoare pe termen lung sau dezeconomii de scară. Apariția economiilor sau dezeconomiile
de scară se explică prin faptul că firma, atunci când își sporește dimensiunea, poate desfăăura o
activitate mai eficientă, bazată pe specializarea sarcinilor și pe diviziunea muncii. Poate rezulta și
un avantaj tehnic datorat unui fenomen de indivizibilitate. Dotări importante cu utilaje nu se
justifică decât atunci când volumul producției pe care firma îl poate vinde este suficient de mare.
Trebuie să se țină seama și de economiile de scară cu caracter financiar: o firmă mai mare poate
obține mai ușor din partea furnizorilor reduceri de prețuri, dimensiunea importantă permite
condiții de credit și de finanțare mai avantajoase. ¥nsă ea se poate confrunta și cu o anumită
pierdere de eficacitate. Dacă firma poate schimba atât cantitatea de capital cât și pe cea de
muncă, pe care le folosește, rămân o serie de factori asupra cărora ea nu are nici o influență, cum
ar fi metodele de gestiune. O talie mai mare poate duce la o creștere a costurilor fixe de gestiune:
administrație mai numeroasă și apăsătoare, comunicații interne mai complexe, încetineală în
lumea deciziilor. Drept urmare, după o fază de economii de scară poate să apară o fază de
dezeconomii de scară.
Există o dimensiune optimă a firmei, C 0, dincolo de care costul mediu pe termen lung (CMTL) ar
deveni crescător (fig. 5.13).

Curba costului mediu pe termen lung (CMTL) arată cum să se producă la costul cel mai mic în
condițiile în care toți factorii de producție sunt variabili. Curba costului mediu pe termen scurt
(CMTS) arată cum să se producă la costul cel mai scăzut, atunci când unul sau mai mulți factori
sunt ficși.
5.3.5.2. Modificarea dimensiunii firmei
Pe termen scurt, o firmă dacă dorește să-și dezvolte producția nu are altă posibilitate decât să
utilizeze mai eficient factorul variabil (cel mai adesea munca). ¥nsă, ea nu-și poate spori la
nesfârșit producția pe această cale, deoarece va atinge un prag când vor exista prea puțini factori
ficși și produsul marginal ar deveni negativ. Fără a aștepta această situație extremă, firma va
căuta să-și modifice talia sau tehnologia din momentul în care ea are această posibilitate, pentru a
atinge o curbă de cost mai avantajoasă. Acest lucru se poate ilustra prin graficul următor (fig.
5.14).

CM1 evidențiază costul mediu pe termen scurt și CM2 costul mediu pe care o firmă ar putea să-l
atingă prin modificarea dimensiunii și/sau tehnicilor sale. Pe termen scurt, producția poate crește
de la Q1 la Q2, trecând de la punctul A, ce corespunde unui cost mediu mai scăzut, la punctul D,
care presupune un cost mediu mai ridicat. Costul mediu crește întrucât în această fază
productivitatea factorului variabil este descrescătoare. Prin urmare, ar fi mai avantajos să se
producă Q2 situându-ne pe curba CM2 căreia i-ar corespunde punctul C, respectiv un cost mediu
mult mai mic, întrucât creșterea dimensiunii și ameliorarea tehnicilor sporesc productivitatea
factorilor și reduc costurile de producție. ¥nsă, și plasarea pe curba CM 1 prezintă avantaj dacă,
din diverse motive, piața bunului respectiv scade și trebuie din nou să se reducă producția de la
Q2 la Q1, producție ce s-ar putea obține la un cost mai scăzut corespunzător punctului A, față de
costul mai ridicat corespunzător punctului B, dacă s-ar fi situat pe curba CM 2. Schimbarea
dimensiunii nu este cu adevărat rațională decât dacă firma este asigurată cu o creștere importantă
și permanentă a cererii pentru respectivul produs, care corespunde unui nivel al producției mai
mare decât Q3. Pentru orice volum al producției inferior lui Q 3, dimensiunea și tehnologia actuală
sunt de preferat.

5.3.5.3. Curba costului pe termen lung

¥n fiecare moment, firma va urmări să se situeze pe curba de cost cea mai coborâtă, în funcție de
volumul producției ce se cere pe piață. La fiecare nivel al producției corespunde o curbă a
costului care reflectă scara de producție cea mai eficace pe termen scurt. Atât timp cât deplasarea
are loc de-a lungul acestei curbe, ne situăm pe termen scurt; trecerea la termenul lung se
manifestă printr-o deplasare a întregii curbe. Pentru situația prezentată în fig. 14, curba de cost pe
termen lung este o curbă mare care înfășoară cele două curbe de scurtă perioadă CM1 și CM2.
Până la Q3, CM1 corespunde scării de producție celei mai eficiente, dincolo de acest nivel al
producției se impune schimbarea scării producției și, deci, trecerea pe curba CM 2.
¥n condițiile când factorii de producție sunt divizibili, scara de producție se poate schimba în
mod continuu, existând o infinitate de curbe ale costului mediu pe termen scurt, tot atâtea câte
niveluri de producție posibile există. Curba costului mediu pe termen lung (CMTL) este o curbă
înfășurătoare sau o curbă anvelopă continuă, așa cum se prezintă în fig. 5.15 și este tangentă,
respectiv atinge într-un punct fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt.

“Curba înfășurătoare” descrie diferitele evoluții ale costului mediu pe termen lung luate în
considerare, când firma alege în fiecare moment scara de producție cea mai eficace. Ea prezintă
trei faze:
Faza 1 – Costul mediu pe termen lung descrește întrucât produsul mediu global al muncii și
capitalului crește (relația inversă între costul mediu și produsul mediu). Volumul producției
crește mai repede decât cantitatea de factori utilizați, randamentele de scară sunt crescătoare iar
firma realizează economii de scară.
Faza 2 – Costul mediu pe termen lung este constant întrucât produsul mediu global al muncii și
al capitalului rămâne nemodificat. Cantitatea produsă crește în același ritm cu cantitatea de
factori utilizați, randamentele de scară sunt constante, iar firma nu realizează o economie de
scară. Punctul SME corespunde scării minim eficace, respectiv scara producției de la care firma
atinge costul minim pe termen lung.
Faza 3 – Costul mediu pe termen lung crește întrucât produsul mediu global al muncii și
capitalului se reduce. Volumul producției crește mai lent decât cantitatea de factori utilizați,
randamentele de scară sunt descrescătroare, iar firma înregistrează dezeconomii de scară.
Curba costului mediu pe termen lung va fi la început descrescătoare și va antrena economii de
scară întrucât sporindu-și scara, firma poate să realizeze o mai bună deviziune a muncii, adică o
specializare a fiecărui factor în vederea celei mai eficiente utilizări. Anumite cheltuieli de
organizare ale unei firme sau costuri de gestiune (director, secretariat, serviciul contabilitate etc.)
sunt inevitabile chiar pentru un volum de producție limitat și nu se dezvoltă ulterior în același
ritm cu producția. La fel, anumite echipamente foarte costisitoare, necesare odată cu demararea
activităților, influențează foarte mult nivelul costului mediu al primelor unităti produse, dar
treptat sunt amortizate printr-o producție la o scară mai mare. ¥nsă, treptat, o dimensiune prea
mare antrenează o nouă creștere a costurilor fixe de gestiune: administrare mai dificilă,
încetinirea deciziilor, comunicații interne mai complexe etc. Prin urmare, curba costului mediu
pe termen lung devine crescătoare.

5.4. Teoria ofertei

5.4.1. Oferta și formele sale

Analiza tematicii ofertei este o continuare a analizei factorilor de producție și prezintă multe
caracteristici simetrice celei a cererii.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri și servicii pe care diferiți agenți economici vânzători
sunt dispuși să o cedeze pe piață contra plată, la un anumit nivel al prețului și într-o anumită
perioadă de timp.
Oferta, ca și cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun sau serviciu și ca ofertă a unei firme:
 oferta pentru un produs sau serviciu anume – reprezintă cantitatea dintr-un produs sau
serviciu pe care producătorii pot să o vândă pe piață la un anumit preț, din toate produsele,
respectiv serviciile, ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate, pentru ca ele să poată
fi considerate substituibile;
 oferta pentru o unitate economică – exprimă cantitatea pe care un producător poate să o
vândă, la diferite niveluri ale prețului.
¥ntrucât formarea prețurilor depinde de confruntarea ofertei totale cu cererea totală, oferta pentru
un bun sau serviciu anume reprezintă suma tuturor cantităților oferite de toți producătorii
individuali (n) ai acestuia. Deci:
(5.53)
unde:
O – oferta totală a unui bun sau serviciu la un anumit preț dat;
n – numărul de producători;
o – oferta unui producător al acelui bun sau serviciu la un preț dat.
La fel ca și cererea, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se obține prin
însumarea orizontală a curbelor ofertelor individuale ale acelui bun sau serviciu.
¥n fig. 5.16 s-au presupus două unități producătoare ale căror curbe ale ofertei sunt liniare (a și
b). Curba ofertei totale are traseul indicat prin c.

5.4.2. Factorii determinanți ai ofertei

Decizia de ofertă trebuie să ia în considerare un element obiectiv, respectiv costul de producție.

Acest aspect conferă ofertei un caracter mai rațional decât al cererii și face ca decizia de ofertă să
fie mai puțin sensibilă la modificarea mediului socio-economic.
¥n principiu, oferta este o funcție care depinde de o multitudine de factori, în primul rând de preț.
Curba ofertei descrie legea generală a ofertei: oferta unui bun este funcție crescătoare de
prețul său. Deci, între ofertă și preț este o relație directă, în sensul că oferta crește pe măsură ce
sporește și prețul. Aceasta se explică prin faptul că prețul situându-se la un nivel mai ridicat,
producătorii urmăresc să ofere cât mai multe produse pentru a-și spori profiturile lor. Prin
creșterea prețului, sporește diferența dintre preț și costul de producție și prin aceasta se mărește
profitul, fapt ce incită producătorii la sporirea producției, care la rândul său, antrenează noi
venituri pe piață fig.5.17).

¥n grafic există și două zone de inelasticitate totală, care pot corespunde fie unui preț ridicat, la
care acesta nu mai antrenează sporirea ofertei, fie unui preț scăzut, când sub un anumit nivel al
său nu mai există ofertă, agenții economici respectivi nefiind cointeresați să producă la acel preț.
Nivelul critic în acest sens este reprezentat de nivelul costului de producție.
¥ntrucât oferta este în esență producția destinată vânzării, factorii care determină oferta țin mai
ales de producție; ei sunt, în principal: disponibilitatea (raritatea) factorilor de producție,
fluiditatea și mobilitatea acestora, ca și randamentul lor. Tocmai de aceea se poate distinge o
ofertă fixă și o ofertă flexibilă:
 oferta fixă – apare în cazul rarității absolute a factorilor de producție, când cantitatea de
bunuri oferită pe piață este dată și ea nu poate fi majorată prin decizii economice;
 oferta flexibilă – apare in cazul rarității relative a factorilor de producție, când bunul
respectiv poate fi reprodus în proporții variabile cu ajutorul resurselor disponibile.
Modificarea ofertei, restrângerea sau extinderea ei, depinde și de posibilitățile de producție din
diferite perioade de timp, posibilități determinate de constrângerea de capacitate de producție. ¥n
funcție de acest criteriu, oferta poate fi: ofertă instantanee, ofertă pe termen scurt și ofertă pe
termen lung8 .
 Oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt – când perioada de timp este prea
scurtă (așa numita perioadă a pieții) pentru ca producția să se poată modifica. Producătorul
ia decizii în funcție de anticipațiile lui asupra prețului de piață, oferta neputându-se modifica
decât în limitele stocurilor existente;
 Oferta pe termen scurt – când perioada de timp este scurtă, decizia de sporire a ofertei fiind
în funcție de gradul de folosire a capacităților de producție existente, volumul acestora fiind
considerat constant;
 Oferta pe termen lung – când perioada de referință permite să se aibă în vedere sporirea
capacitătilor de producție existente sau ridicarea nivelului lor tehnic.
¥n anumite cazuri se pot constata curbe ale ofertei “anormale”, oferta fiind funcție descrescândă
față de preț, sau pliate – când oferta este la început funcție crescătoare apoi descrescătoare față
de preț.

Acest fenomen poate să apară în cazul unor unități agricole ce sunt constrânse să obțină un
anumit nivel al veniturilor pentru a putea face față scadențelor (impozite, rambursarea de credit
etc.). Scăderea prețului poate antrena creșterea cantităților oferite pentru a se obține menținerea
încasărilor la un nivel necesar. Același fenomen s-a putut constata și în perioadele de criză
economică, mai ales, în cele de scădere a prețurilor materiilor prime sau energiei, când unele țari,
îndeosebi slab dezvoltate, foarte îndatorate, au fost constrânse să sporească producția și oferta
acelor resurse pentru a menține nivelul veniturilor valutare relativ stabil.
Cantitatea oferită depinde în afară de preț și de alți factori precum: costul de producție (C p),
prețul altor bunuri (PB), prețul factorilor de producție (P FB), tehnologia existentă (T), numărul
ofertanților (E). Toți acești factori poartă denumnirea de condițiile ofertei.
(5.54.)
1. Costul de producție. ¥ntre cantitatea oferită și nivelul costului de producție există o relație
inversă. Dacă costul de producție al unui bun scade, va crește oferta acestuia, iar curba
ofertei se va deplasa spre dreapta, și invers, atunci când costul crește, oferta scade iar curba
ofertei se va deplasa spre stânga.
2. Prețul altor bunuri. Existând o cantate anume de resurse, acestea vor fi atrase spre acele
activități de producție unde ele sunt remunerate mai bine. Dacă prețul bunului A crește, iar
al bunului B scade sau rămâne constant, atunci oferta primului bun va spori întrucât, cum
este și firesc, se va înregistra o atragere a factorilor de producție spre acesta. Curba ofertei
bunului A se va deplasa spre dreapta și invers, cea a bunului B spre stânga.
3. Prețul factorilor de producție. Dacă prețul factorilor de producție scade, ofertanții vor putea
produce mai multe bunuri, iar curba ofertei pentru bunul respectiv se va deplasa spre
dreapta. Invers, dacă prețul factorilor de producție crește, va spori și costul de producție,
oferta acelui bun se reduce, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga.
4. Tehnologia. Folosirea unor tehnologii moderne va avea ca efect creșterea productivității
factorilor de producție și, implicit, diminuarea costului de producție. Drept rezultat, curba
ofertei se va deplasa spre dreapta.
5. Numărul de ofertanți. Curba ofertei totale a unui bun are în vedere toți ofertanții acestuia
pe piață, iar aceasta se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme și invers.
6. Perspectivele pieței. Dacă în perspectivă se așteaptă o diminuare a producție, ofertanții vor
căuta să producă mai mult în prezent pentru a contracara efectele acțiunilor viitoare. Curba
ofertei se va deplasa spre dreapta. Așteptarea unui preț mai mare în viitor are ca efect
reducerea ofertei prezente. Curba ofertei se va deplasa spre stânga. Previziunea unei scăderi
de preț în viitor, dimpotrivă, va duce la creșterea oferteiu prezente, iar curba ofertei se va
deplasa spre dreapta.
Evenimentele social-politice pot influența hotărâtor producția și oferta de bunuri. Dacă acestea
sunt favorabile, oferta de bunuri și servicii va crește, iar curba se va deplasa spre dreapta. ¥n caz
contar, ea se va diminua, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga.
Prin însumarea influențelor individuale ale factorilor prezentați, va rezulta modificarea ofertei
totale a unui anumit bun, la un nivel dat al prețului. Aceasta va duce la schimbarea poziției
curbei ofertei spre stânga sau spre dreapta. Aceste deplasări ale curbei ofertei vor influența
condițiile de echilibru, respectiv prețul și cantitatea cerută și oferită. Dacă are loc o deplasare
spre dreapta a curbei ofertei, prețul de echilibru se va reduce de la P 0 la P1 iar cantitatea cerută și
oferită va crește de la Q0 la Q1 (fig. 5.19).

¥n condițiile când are loc o deplasare numai a curbei cererii sau a curbei ofertei, efectele asupra
prețurilor și cantităților de echilibru pot fi prevăzute. Dacă cererea crește, curba sa se va deplasa
spre dreapta, iar prețul și cantitatea de echilibru vor crește. Dacă oferta crește, curba ofertei se va
deplasa spre dreapta, prețul de echilibru va scădea iar cantitatea de echilibru va crește.
Dacă se deplasează ambele curbe, efectele nu mai pot fi în întregime prevăzute. ¥n condițiile în
care atât oferta cât și cererea cresc, curbele lor se vor deplasa spre dreapta, cantitatea de echilibru
va crește, însă, evoluția prețului de echilibru va depinde de intensitatea deplasării relative a celor
două curbe (fig. 5.20).

5.4.3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de sensibilitate a acesteia la variațiile survenite în factorii

care o influențează
Oferta unui bun suferă influența a numeroși factori, dar mai ușor cuantificabilă este cea
manifestată de propriul preț. Elasticitatea preț a ofertei pentru un anumit bun reprezintă gradul
de sensibilitate a ofertei sau reacția ei la variațiile intervenite în nivelul prețului bunului
respectiv. ¥n funcție de natura bunului respectiv cât și de informațiile legate de curba ofertei
(dacă este sau nu cunoscută funcția matematică) ea poate fi determinată ca elasticitate arc și
elasticitate punct.
Elasticitatea arc se determină ca raport procentual dintre variația relativă a cantității oferite și
variația relativă a prețului :
(5.55)
Elasticitatea punct se determină dacă se cunoaște ecuația ofertei care descrie legătura
funcțională dintre cantitățile oferite și preț. ¥n acest caz, a determina elasticitatea preț a ofertei
într-un punct înseamnă a calcula variația relativă a ofertei lui X la o variație tot mai mică a
prețului (care tinde spre zero, încât, practic, rămânem în același punct de pe curba ofertei. Pentru
aceasta se calculează derivata lui X în raport cu P x.

(5.56)
Coeficienții elasticității ofertei față de preț au semnul pozitiv, cele două mărimi raportate
modificându-se în același sens.
¥n funcție de valoarea calculată pentru acești coeficienți pot exista următoarele situații:
1. ofertă de elasticitate supraunitară (ofertă elastică), când Eop > 1, respectiv, la o modificare
a prețului, variația ofertei va fi în același sens, dar într-o proporție mai mare.
2. ofertă de elasticitate unitară, când Eop = 1, respectiv, oferta se modifică în aceeași măsură
și în același sens cu variația prețului.
3. ofertă de elasticitate subunitară (ofertă inelastică)), când Eop < 1, respectiv oferta acelui
bun se modifică în același sens, dar într-o măsură mai mică decât variația prețului.
Pot fi imaginate și două cazuri extreme:
1. oferta perfect elastică, când , respectiv volumul ofertei acelui bun sporește foarte mult, la o
variație infinit de mică a prețului, tinzând spre zero.
 2. oferta perfect inelastică, când , adică oricât s-ar modifica prețul, cantitatea oferită rămâne
neschimbată sau variația ofertei este nula.
Grafic, aceste forme ale ofertei sunt reprezentate în fig. 5.21.

Cunoașterea elasticității ofertei prezintă importanță pentru agenții economici. Coeficienții săi ne
permit să comparăm reacțiile acesteia pe diferite piețe, la schimbarea nivelului prețurilor. Ei
reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere.
Factorii cei mai importanți care determină elasticitatea ofertei sunt:
1. Costul de producție – când acesta crește, elasticitatea ofertei scade și invers.
2. Factorul timp – care joacă un rol foarte important în realizarea extinderii ofertei. ¥n așa
numita perioadă a pieței caracterizată printr-o durată foarte scurtă de timp, modificarea
prețului are loc ca urmare a variației cererii, oferta rămâne inelastică. ¥ntr-o perioadă scurtă
de timp, se poate modifica numai factorul variabil, în special munca, ceea ce imprimă
ofertei un caracter inelastic. Pe perioadă lungă, toți factorii devin variabili, producătorii
putând spori oferta printr-un proces investițional susținut, oferta devenind elastică.
3. Gradul de mobilitate a factorilor de producție. Cu cât gradul de mobilitate a factorilor de
producție de la producția unui bun la producția altui bun este mai mare, cu atât va fi mai
mare elasticitatea ofertei bunului respectiv.
4. Posibilitățile de stocare a bunurilor și costurile aferente acesteia. Dacă bunurile pot fi
depozitate și păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora crește și invers, când
posibilitățile de stocare sunt reduse sau lipsesc, oferta devine inelastică. Costurile aferente
stocării se adaugă la costul produsului, influențând prin aceasta și elasticitatea ofertei.

Concepte de bază

· Izocanta
· Noțiunea de întreprindere (firmă)
· Rata marginală de substituție a factorilor de
· ¥ntreprinderea societară
producție
· Societățile de persoane
· Dreapta de izocost
· Societăți de capitaluri
· Calea (traiectoria) de expansiune a firmei
· Societăți în comandită pe acțiuni
· Cost de producție
· Societate anonimă (pe acțiuni)
· Cost contabil și cost economic
· Factori de producție
· Cost explicit și cost implicit
· Funcția de producție
· Cost de oportunitate
· Randamente de scară
· Cost mediu și marginal
· Randamente de substituție
· Economii și dezeconomii de scară

· Produsul total
· Oferta
· Produsul mediu
· Elasticitatea ofertei
· Produsul marginal

Probleme de discutat
1. Comparați avantajele și dezavantajele:
2. întreprinderile individuale și cele societare
3. întreprinderile mici și mijlocii și cele mari
4. Care este rolul întreprinzătorului în economia modernă?
5. Ce este izocanta și care sunt proprietățile sale?
6. Ce reprezintă dreapta de izocost și cum poate fi ea reprezentată
7. ¥n ce condiții se realizează combinarea optimă a factorilor de producție?
8. Cum se determină costul social?
9. Care este relația dintre produsul mediu – cost mediu și produs marginal – cost marginal?
10. Cum se determină pragul de rentabilitate?
11. Ce factori pot influența oferta?
 CAPITOLUL 6

CONCURENŢA PERFECTĂ

După ce s-au studiat comportamentul consumatorului şi cererea, comportamentul producătorului,

costurile şi oferta, ne propunem să vedem în continuare modul în care acestea interacţionează pe
piaţă, determinând preţurile şi cantităţile la care se vor produce şi vinde bunurile.
Piaţa unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor
consumatorilor, exprimate prin cerere, şi a dorinţelor producătorilor, exprimate prin ofertă1.
Spre deosebire de sensul obişnuit, comun, al termenului de piaţă, aşa cum îl înţelege de exemplu
gospodina (care merge la piaţă pentru a cumpăra o multitudine de bunuri necesare în
gospodărie), aici ne vom referi la piaţa unui anumit bun sau serviciu care fac parte din
categoria bunurilor de consum sau a factorilor de producţie: piaţa grâului, piaţa automobilelor,
piaţa cărbunelui, piaţa muncii etc.
În plus, chiar dacă în definiţie piaţa este “loc de întâlnire”, nu trebuie să interpretăm acest fapt în
sensul unei prezenţe fizice a participanţilor purtători ai cererii şi ofertei. Întâlnirea cererilor şi
ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalităţi, de exemplu prin ordine scrise, telex,
telefon, fax etc.
Aşa cum s-a amintit deja în capitolul 2, pieţele pot fi diferenţiate după numeroase criterii. Aici
vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe piaţă al acestora
(liber sau îngrădit) şi natura produselor. În funcţie de aceste elemente se poate măsura gradul de
competiţie, care diferenţiază pieţele în următoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.).

Tabelul 6.1. Tipuri de piaţă în funcţie de gradul de competiţie

(concurenţă) şi trăsăturile lor:

Numărul de participanţi Accesul pe

Natura
Tipul de piaţă
La cererea de La oferta de pe piaţă produselor
pe piaţă piaţă (Libertatea de intrare)

Omogene
Concurenţa perfectă Foarte mulţi Foarte mulţi Nelimitată
(nediferenţiate)

Concurenţa Mulţi sau

Foarte mulţi Nelimitată Diferenţiate
monopolistă câţiva

Nediferenţiate sau
Limitată pentru ofertanţi
Oligopolul Foarte mulţi Puţini Diferenţiate

Nediferenţiate sau
Limitată pentru cumpărători
Oligopsonul Puţini Foarte mulţi Diferenţiate

Restrânsă sau complet

Monopolul Foarte mulţi Unul singur blocată pentru ofertanţi Unic
 Restrânsă sau complet
Monopsonul Unul singur Foarte mulţi blocată pentru cumpărători Unic

Dintre acestea, în capitolul de faţă ne vom ocupa de concurenţa perfectă, numită şi “concurenţa
pură şi perfectă”2.

6.1. Ipotezele modelului teoretic

al concurenţei perfecte

Modelul teoretic al concurenţei perfecte este conceput pe baza existenţei concomitente a cinci
ipoteze:
1. a) Atomicitatea cererii şi ofertei, care presupune îndeplinirea a două condiţii cumulative:
existenţa unui foarte mare număr de cumpărători şi vânzători ai unui aceluiaşi bun;
nici unul dintre participanţii pe piaţă nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul respectiv o
cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variaţie semnificativă a ofertei sau cererii
globale. Această condiţie este expresiv prezentată de economistul francez François Perroux care
arată că, în condiţiile atomicităţii pieţei, fiecare ofertă trebuie să fie ca o “picătură de apă în
oceanul ofertei”, iar fiecare cerere ca o “picătură de apă în oceanul cererii”.
Deci, participanţi pe piaţă în număr mare, dar fiecare dintre ei având o dimensiune neglijabilă în
raport cu întinderea pieţei.
1. b) Omogenitatea produsului, care înseamnă că toate unităţile dintr-un anumit bun,
indiferent de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibile unele
cu altele. De aceea, neexistânt diferenţierea acestora, nu mai este necesară publicitatea.
2. c) Intrarea/ieşirea liberă într-o/dintr-o ramură de activitate sau pe/de pe piaţă, care
presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară sau juridică) la
pătrunderea sau părăsirea unei activităţi economice (desigur licite).
3. d) Transparenţa perfectă a pieţei, care presupune că toţi participanţii pe piaţă sunt perfect
informaţi în legătură cu calitatea, natura produsului şi preţul său. Acesta din urmă nu poate
fi decât unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a raţionalităţii individului.
Acesta, urmărind, de exemplu, în calitate de consumator, să-şi maximizeze utilitatea, ştiind
că bunul este omogen, nu va accepta, dacă am presupune că există două preţuri, să-l
plătească pe cel mai mare; astfel va fi practicat un preţ unic, cel mai mic.
4. e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, care presupune că aceştia vor fi orientaţi
întotdeauna spre activităţile unde vor fi utilizaţi cel mai eficient. Orice întreprinzător găseşte
pentru activitatea sa factorii de producţie necesari, în orice moment şi în orice cantitate.
Desigur, această condiţie nu intră în contradicţie cu caracterul epuizabil, relativ limitat al
resurselor, deoarece am presupus că fiecare agent economic are o dimensiune prea mică în
raport cu ansamblul economiei.
După Gilbert Abraham Frois, primele trei ipoteze concretizează puritatea concurenţei, în timp ce
ultimele două dau conţinut perfecţiunii concurenţei.
Când preţurile de cumpărare sau de vânzare pot fi fixate absolut liber, de către cumpărători sau
vânzători, fără nici o intervenţie publică sau privată, când cumpărătorii şi vânzătorii pot intra în
mod liber în raporturi unii cu alţii, când pot determina în toată libertatea cantităţile pe care le cer
sau le oferă şi când produsul oferit pe piaţă este omogen, sunt întrunite
condiţiile fluidităţii cererii şi ofertei, situaţie opusă “vâscozităţii” pieţei. Unii autori consideră că
fluiditatea şi atomicitatea cererii şi ofertei sunt cele două condiţii fundamentale de existenţă a
concurenţei perfecte.
Este de precizat un fapt uşor observabil chiar şi din simpla enunţare a ipotezelor şi condiţiilor
expuse mai sus: concurenţa perfectă este doar o construcţie teoretică, un model de referinţă.
Nicicând şi nicăieri în lume nu s-au întrunit simultan, cumulativ, toate aceste ipoteze şi condiţii.
Putem afirma doar că unele pieţe, cum ar fi cele organizate sub formă de burse, se apropie mai
mult de acest model teoretic. Studierea concurenţei perfecte este necesară pentru definirea mai
riguroasă a situaţiilor reale prin raportarea lor la acest model de referinţă, pentru înţelegerea mai
clară a mecanismelor elementare de funcţionare a pieţei.
În analiza modului de formare a preţurilor şi de realizare a echilibrului se iau în considerare mai
multe perioade:
perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieţei, în care se
formează preţul de echilibru al pieţei ca rezultat al raportului dintre cererea şi oferta existente în
acel moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieţei. Perioada este atât de scurtă încât ofertanţii
nu mai au timpul necesar să-şi mărească producţia, oferta limitându-se la stocul existent pe piaţă,
care se va confrunta cu cererea reprezentată de dorinţele cumpărătorilor existenţi în momentul
respectiv;
perioada scurtă, în care, aşa cum s-a văzut la teoria producătorului, variaţia ofertei poate fi
realizată pe seama modificării producţiei doar prin angajarea unui număr suplimentar de lucrători
sau prin disponibilizarea lor. Un singur factor de producţie variază. Capitalul rămâne
neschimbat. În cadrul acestei perioade se analizează mecanismul realizării echilibrului firmei;
perioada lungă, în care producătorii ofertanţi pot modifica şi volumul utilajelor, al capacităţii de
producţie. Variază toţi factorii de producţie. Se studiază în acest caz echilibrul ramurii.

6.2. Fixarea preţului curent sau de perioadă foarte scurtă şi determinarea echilibrului de
piaţă

Preţul curent sau preţul de echilibru al pieţei se formează la un moment dat şi este valabil o
perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei şi cererii, care se pot prezenta în
două ipostaze:
1. a) în cazul când vânzătorii şi cumpărătorii se află sub influenţa exclusivă a raţionalităţii
economice, curbele ofertei şi cererii sunt liniare, de tip clasic;
2. b) purtătorii ofertei şi cererii pot fi însă şi parţial raţionali, asupra lor manifestându-se mai
mult sau mai puţin influenţa mediului, adică a unor circumstanţe care nu-i mai determină să
urmărească în mod exclusiv maximizarea utilităţii. În acest caz, fie curba ofertei, fie cea a
cererii, fie amândouă, nu vor mai avea forma clasică, a unei linii, ci se vor prezenta ca nişte
curbe - suprafeţe, a căror lăţime va reflecta o influenţă mai mare sau mai mică a mediului.

6.2.1. Când agenţii economici se află sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, se pleacă de la
ideea că preţul de echilibru este cel care realizează echilibrul cantităţilor oferite şi cerute.
În fig. 6.1. punctul A marchează intersecţia curbelor cererii şi ofertei, proiecţia lui pe axa
preţurilor fiind Pe, iar pe axa cantităţilor fiind Qe. Segmentul OPe reprezintă preţul momentan
care permite egalarea cantităţii oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate prin segmentul
OQe.
Dacă preţul s-ar fixa pe piaţă la nivelul OP1, inferior lui OPe, cumpărătorii ar fi stimulaţi să
ceară o cantitate OQc (Punctul QC fiind proiecţia pe abscisă a intersecţiei cu curba cererii a
orizontalei trasate prin P1), dar s-ar constata că pe piaţă nu există decât o ofertă egală cu OQB,
înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu segmentul QBQC. Unii dintre
cumpăratori, dispuşi să plătească preţul pieţei, nu-şi vor putea achiziţiona bunul respectiv. De
aceea, dorind să-şi procure bunul, cumpărătorii vor ajunge, printr-un proces de încercări
succesive, la preţul OPe care asigură ca dorinţele de cumpărare să coincidă cu cele de vânzare.
Piaţa va ajunge în echilibru. Presiunea preţului este îndreptată de jos în sus, aşa cum o indică şi
sensul săgeţii din fig. 6.1.
Dacă, dimpotrivă, preţul ar fi iniţial la nivelul OP2, superior celui de echilibru, cantitatea oferită
ar fi OQE, mare, fiindcă preţul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă vor constata că nu au
cumpărători suficienţi, deoarece aceştia sunt descurajaţi. Cantitatea cerută la preţul OP2 nu este
decât OQD, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau un excedent de ofertă egal cu
QDQE. Pentru ofertanţi, o asemenea situaţie nu este avantajoasă deoarece, nevânzându-şi marfa,
aceştia nu-şi pot recupera cheltuielile de producţie, nu-şi pot relua producţia, cresc cheltuielile
lor cu stocarea şi păstrarea ofertei excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar
deprecia sau degrada total. De aceea, dorind să-şi vândă marfa cu care au venit pe piaţă,
vânzătorii vor fi nevoiţi să-şi reducă treptat preţul, de asemenea prin tatonări succesive, până
când ajung la nivelul OP2, pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea preţului, aşa cum se
observă în fig. 6.1, va fi orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.
Aceasta este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenţi economici, cumpărători sau
vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările necesare, fie că nu au toate
informaţiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preţ care-i dezavantajează. În acest caz
însă ieşim din schema concurenţei perfecte, care presupune transparenţă perfectă, adică o
cunoaştere de către fiecare a intenţiilor tuturor celorlalţi. Un astfel de mecanism de fixare a
preţului momentan şi de realizare a echilibrului pieţei poate fi întâlnit într-o formă apropiată la
bursa de valori, unde cursul titlurilor şi cantităţilor corespunzătoare oferite şi cerute sunt afişate
continuu.
Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare faţă de preţ, ci repliată, ca în fig. 6.2.,
pot exista două puncte de echilibru, A şi B, cărora le corespund două preţuri de echilibru, OPe1
şi OPe2, şi două cantităţi de echilibru, OQA şi OQB. Alegerea între cele două preţuri va depinde
de circumstanţe exterioare pieţei, cum ar fi intervenţiile guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează
de ipotezele concurenţei perfecte.

În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă perfectă, aflată sub influenţa exclusivă a raţionalităţii,

preţul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egalează cererea şi
oferta la cel mai mare volum al cantităţilor vândute şi cumpărate.

6.2.2. Când oferta sau/şi cererea sunt influenţate de mediu, se pot distinge următoarele cazuri:
1. a) Atât ofertanţii cât şi purtătorii cererii sunt sub influenţa exclusivă a mediului,
raţionalitatea lor dispărând. Într-o asemenea situaţie totul depinde de circumstanţele
momentului. Nimic nu mai este previzibil. Tranzacţiile se pot încheia şi derula la orice nivel
de preţ şi la orice cantitate.
 2. b) Ambele componente ale mecanismului pieţei, cererea şi oferta sunt parţial sub
influenţa mediului şi parţial sub influenţa rationalităţii. Ele vor fi reprezentate prin
curbe - suprafeţe, ca în fig. 6.3.

Intersecţia lor nu va mai fi un punct, ci o suprafaţă ABCD, haşurată pe grafic. Preţul de echilibru
al pieţei va oscila între OP1 şi OP2, nivelul său efectiv depinzând de influenţele pe care le va
exercita mediul asupra partenerilor de schimb. Lui ii va corespunde şi o cantitate de echilibru
situată între OQ1 şi OQ2.
6. c) Oferta este sub influenţa exclusivă a raţionalităţii, iar cererea este parţial influenţată
de mediu. În acest caz curba ofertei se reprezintă printr-o curbă liniară clasică, iar curba
cererii printr-o curbă - suprafaţă, ca în fig, 6.4.
Intersecţia celor două curbe va fi de această dată arcul AB, a cărui proiecţie pe ordonată este
P1P2, intervalul pe care oscilează preţul de echilibru al pieţei, iar pe abscisă este Q1Q2,
intervalul pe care oscilează cantitatea de echilibru. Având în vedere faptul că ofertantul este
perfect raţional, acesta se va strădui să obţină preţul care îi este cel mai favorabil (adică nivelul
cel mai ridicat) şi să vândă la acest preţ cantitatea cea mai mare. De aceea, preţul de echilibru va
tinde spre OP1, iar cantitatea de echilibru spre OQ2. O asemenea situaţie are un corespondent
real apropiat în cazul vânzărilor cu amănuntul, când vânzătorul, prin modul cum îşi prezintă
marfa, cum asigură deservirea şi cum tratează pe cumpărător, îl poate convinge pe acesta să
achiziţioneze un anumit bun la preţul convenabil vânzătorului, fără a-şi fi făcut toate calculele
legate de maximizarea utilităţii sale. (Adică fără să se gândească dacă sumei cedate vânzătorului
nu i-ar fi putut găsi o altă întrebuinţare, pentru procurarea altui bun, care i-ar fi asigurat o
satisfacţie mai mare).

6. d) Situaţia simetrică celei precedente: cererea este sub influenţa exclusivă a raţionalităţii,
iar oferta este parţial influenţată de mediu. Intersecţia acestor două curbe va fi arcul AB,
cu proiecţiile corespunzătoare pe axa preţului şi pe cea a cantităţii, conform fig. 6.5.

De această dată cumpărătorul raţional va fi cel care va căuta să-l convingă pe vânzător să incheie
tranzacţia în condiţii favorabile primului: preţul de echilibru va avea tendinţa să se fixeze la
nivelul OP2 (cel mai mic), iar cantitatea de echilibru va tinde spre OQ2 (cea mai mare).
Un corespondent real al acestei situaţii este cazul când lucrătorii, neorganizaţi, îşi vând forţa lor
de muncă întreprinderilor care, urmărind realizarea obiectivului lor esenţial - maximizarea
profitului total – vor căuta să încheie contractele de muncă la niveluri ale salariului cât se poate
de joase (tinzând spre OP2).

6.2.3. Surplusul vânzătorului şi al cumpărătorului

Înainte de a ajunge pe piaţă şi de a derula efectiv tranzacţiile, vânzătorii şi cumpărătorii îşi fac
propriile lor calcule, anticipează diverse niveluri posibile ale preţurilor şi cantităţilor pe care le
vor negocia. Unii cumpărători, în funcţie de intensitatea nevoilor lor, ar fi dispuşi să-şi procure
anumite cantităţi dintr-un bun oarecare la preţuri chiar mai mari decât cel de echilibru, la care va
avea loc tranzacţia efectivă pe piaţă. Unii vânzători, în funcţie de condiţiile lor de producţie sau
de intensitatea dorinţei de a vinde mai repede, ar fi dispuşi să ofere anumite cantităţi dintr-un bun
chiar la preţuri mai mici decât cel de echilibru, care se va fixa pe piaţă ca rezultat al tensiunii
dintre cererea totală şi oferta totală. Multitudinea nivelurilor de preţ şi cantităţi pe care agenţii
economici sunt dispuşi să le ia în considerare pe piaţă rezultă din tabelul 6.2. de mai jos:

Tabelul 6.2. Determinarea numerică a surplusului

cumpărătorilor şi vânzătorilor

Cererea totală a Oferta totală a Surplusul Surplusul

Nr. Preţul
pieţei pieţei cumpărătorilor vânzătorilor
crt. (u.m./buc.)
(mii buc.) (mii buc.) (mii u.m.) (mii u.m.)

0 1 2 3 4 5

1 20 3000 100 – 6000

2 40 1280 350 – 10000

3 60 890 560 – 4200

4 80 700 700 – –

5 100 560 830 2200 –

6 120 450 940 4000 –

7 140 350 1040 4800 –

8 160 270 1115 5200 –

9 180 205 1180 5500 –

10 200 150 1245 6000 –

11 220 100 1300 5600 —

12 240 60 1340 9600 –

13 Totalul surplusului: 42900 20200

Ajunşi pe piaţă, toţi cumpărătorii şi vânzătorii vor constata că din confruntarea cererii şi ofertei
lor totale rezultă preţul de echilibru de 80 u.m./buc., indiferent de anticipările pe care şi le-a făcut
fiecare. În acest caz, cumpăratorii care erau dispuşi anterior să cumpere 60 mii buc. chiar la
preţul de 240 u.m./buc. îşi procură această cantitate la preţul de echilibru al pieţei, de 80
u.m./buc., realizând o economie la cheltuielile lor de consum de 60(240-80) = 9600(mii u.m.),
corespunzător suprafeţei dreptunghiului 1 din fig. 6.6.
La preţul de 220 u.m./buc. cumpărătorii erau dispuşi, înaintea fixării preţului de echilibru al
pieţei, să achiziţioneze 100 mii buc., în care sunt, desigur, incluse şi cele 60 mii buc. pentru care
ar fi oferit un preţ de 240 u.m./buc.. Pentru diferenţa de 100 mii – 60 mii = 40 mii buc.
cumpărătorii, achiziţionând-o la acelaşi preţ de echilibru, de 80 u.m./buc., realizează o economie
la cheltuielile lor de consum de 40(220-80) = 5600 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 2
din fig. 6.6. La preţul de 200 u.m./buc., cumpărătorii erau dispuşi să achiziţioneze 150 mii buc.,
în care sunt incluse şi cele 100 mii buc. pentru care ar fi acceptat să plătească chiar un preţ mai
mare. De aceea economiile lor obţinute la nivelul preţului de 200 u.m./buc. reprezintă (150 –
100)(200 – 80) = 6000 (mii u.m.), corespunzător dreptunghiului 3 din fig. 6.6. Continuând
calculul acestor economii realizate de cumpărători pentru următoarele niveluri de preţ superioare
celui de echilibru, obţinem datele din tabelul 6.2., coloana 4 şi suprafeţele 1,2,3,4,5,6,7,8 din fig.
6.6. În total, faţă de suma pe care erau dispuşi să o plătească pentru achiziţionarea bunului
respectiv, efectuând tranzacţiile nu la preţurile mai mari, anticipate de ei, ci la preţul de echilibru
fixat pe piaţă, cumpăratorii au realizat economii la cheltuielile lor de consum de 42.900 mii u.m..
Acestea reprezintă surplusul cumpărătorilor. Surplusul cumpărătorilor reprezintă, deci,
economiile realizate de cumpărători la cheltuielile lor de consum ca rezultat al diferenţei între
preţurile pe care le-ar fi acceptat să le plătească pentru procurarea unui anumit bun şi preţul de
echilibru la care s-au încheiat tranzacţiile efective cu bunul respectiv.
În mod similar se determină şi surplusul vânzătorilor. Astfel, înaintea fixării preţului de echilibru
pe piaţa produsului tranzacţionat, existau vânzători dispuşi să vândă 100 mii buc. la preţul de 20
u.m./buc. Vânzându-l însă la preţul de echilibru de 80 u.m./buc., ei obţin un venit suplimentar de
100(80 – 20) = 6000 (mii u.m.), corespunzător suprafeţei dreptunghiului 9 din figura 6.6. La
preţul de 40 u.m./ buc. vânzătorii erau dispuşi să ofere 350 mii buc., in care sunt incluse şi cele
100 mii pe care le-ar fi vândut la preţul de 20 u.m./buc. Venitul suplimentar obţinut prin
efectuarea tranzacţiilor la preţul de echilibru este de (350 – 100)(80 – 40) = 10.000 (mii u.m.),
corespunzător suprafeţei dreptunghiului 10 din fig. 6.6. În fine, la preţul de 60 u.m./buc. o parte
dintre vânzători ar fi fost dispuşi să ofere 560 mii buc., care includ şi cele 350 mii pe care le-ar fi
vândut la un preţ şi mai mic. Vânzându-le pe toate însă la preţul de echilibru, vânzătorii
realizează un venit suplimentar de (560 – 350)(80 – 60) = 4200 (mii u.m.), corespunzător
suprafeţei dreptunghiului 11 din fig. 6.6. Venitul suplimentar total obţinut de vânzători prin
desfacerea producţiei lor pe piaţă la preţul de echilibru, faţă de încasările pe care le-ar fi realizat
dacă o vindeau la preţurile pe care erau dispuşi să le accepte înaintea ajungerii pe piaţă,
reprezintă surplusul vânzătorilor. În exemplul nostru el se ridică la suma de 20.200 mii u.m.
Spre deosebire de surplusul cumpărătorilor, care apare ca economii la cheltuielile lor de consum
faţă de previziuni subiective, surplusul vânzătorilor constituie un câştig veritabil, determinat pe o
bază obiectivă - costul de producţie. Acest surplus îi va stimula pe producătorii vânzători să-şi
mărească producţia, astfel încât oferta totală pe piaţă va spori. Dacă cererea nu va creşte cu
aceeaşi intensitate, preţul de echilibru va tinde să scadă, ceea ce va avea ca efect şi diminuarea
surplusului vânzătorilor. Rezultă deci că preţul de echilibru al pieţei este instabil. Creşterea
stabilităţii lui poate avea loc prin realizarea unui nou echilibru, în interiorul fiecărei întreprinderi,
între preţul de vânzare format pe piaţă şi costul de producţie propriu.

6.2.4. Mecanismul fixării preţului stabil de perioadă scurtă

şi al realizării echilibrului firmei
Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc şi vând un anumit bun
omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variaţii ale ofertei sale individuale, nu poate
determina o variaţie semnificativă a ofertei totale de pe piaţa produsului respectiv astfel încât să
inducă o modificare a preţului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris
anterior. De aceea, un astfel de agent economic este un “price-taker”, adică pentru el preţul de
vânzare este o variabilă exogenă, dată, de care trebuie să ţină seama în deciziile pe care le ia
pentru realizarea obiectivului său - maximizarea profitului total.
Într-o abordare statică, în care nu se ia în considerare timpul cu toate modificările ce pot surveni,
induse de diferiţi factori economici sau extraeconomici, firma, informată asupra preţului de
vânzare la care-şi va putea valorifica producţia, nu are altă posibilitate de adaptare decât
modificarea cantităţii pe care o produce. Situându-se într-o perioadă scurtă de timp, ea nu poate
varia cantitatea produsă decât prin modificarea volumului factorului muncă utilizat, singurul
factor variabil. Volumul factorului capital, îndeosebi al utilajelor, rămâne neschimbat. Ca
urmare, în dimensionarea cantităţii produse pentru a obţine profit total maxim, firma va compara
mereu venitul sau încasarea sa marginală cu costul marginal.
Venitul sau încasarea marginală reprezintă suma obţinută de firmă pentru ultima unitate
vândută din producţia sa. Cum ne situăm în condiţiile concurenţei perfecte, când preţul pieţei nu
poate fi influenţat de variaţia ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu
preţul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect
elastică, adică este o dreaptă orizontală cu axa cantităţilor, identificându-se cu dreapta care
marchează nivelul preţului de vânzare format prin mecanismul echilibrării pieţei (dreapta PM din
fig. 6.7.).
Costul marginal, după cum ştim, este imputabil sau aferent ultimei unităţi produse din bunul
respectiv. El nu conţine decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile
primelor unităţi produse.
Realizarea echilibrului firmei, adică ajungerea în situaţia în care profitul total devine maxim
posibil, este asigurată de tendinţa spontană de egalizare a costului marginal şi a preţului de
vânzare. Pentru a demonstra această condiţie luăm în considerare două ipoteze:

6.2.4.1. Să presupunem mai întâi că preţul de vânzare este superior minimului costului total
mediu. Preţul de vânzare este preţul de echilibru al pieţei, format pe graficul din stânga din fig.
6.7., a cărui ordonată are aceleaşi unităţi de măsură ca şi graficul din dreapta, în timp ce abscisa
exprimă oferta şi cererea totală de pe piaţă pe graficul din stânga şi, la o scară mult mai mică,
producţia oferită doar de către una din numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta.
Repetăm, firma ale cărei curbe de cost mediu total şi marginal sunt reprezentate pe graficul din
dreapta îşi va găsi punctul de echilibru optând pentru un output (cantitate produsă) care-i
maximizează profitul total. Să vedem cum:

Iniţial, volumul producţiei firmei ar putea fi cantitatea O’Q1. În acest caz, ridicând o
perpendiculară pe abscisă în punctul Q1, putem determina situaţia costurilor, încasărilor şi
rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adică al ultimei unităţi produse din bunul “X”,
este segmentul Q1A; încasarea marginală, adică preţul încasat pentru această ultimă unitate, este
Q1C, egal cu preţul pieţei OPe; costul mediu total este Q1B > Q1A, ceea ce înseamnă că, aşa
cum ne reamintim de la teoria producătorului, producţia O’Q1 corespunde unei faze a producţiei
încă ineficiente (productivitatea medie şi cea marginală sunt crescătoare). Pentru ultima unitate
produsă se obţine un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu segmentul BC.
Desigur, firma continuă să crească producţia, ajungând la cantitatea O’Q2, unde costul marginal
devine egal cu minimul costului mediu total Q2F, înregistrând profitul mediu maxim. Din
punctul Q2, ambele curbe, ale costului marginal şi costului mediu, sunt crescătoare, ceea ce
înseamnă că le corespund curbe descrescătoare ale productivităţii medii şi marginale şi ne aflăm
într-o fază eficientă a producţiei. Profitul total maxim nu a fost încă obţinut. Chiar dacă, sporind
producţia în continuare, peste cantitatea O’Q2, profitul aferent fiecărei unităţi suplimentare
produse se diminuează, profitul total continuă să crească. Până când? Până producţia ajunge la
cantitatea O’Q3, când costul marginal egalează preţul de vânzare. Deci, pentru ultima unitate
produsă din cantitatea O’Q3, nu se mai obţine profit, dar nici pierderi. Pentru toate celelalte
unităţi produse s-a obţinut însă profit, astfel încât profitul total maxim este egal cu profitul mediu
GH multiplicat cu cantitatea produsă O’Q3, care este egală cu segmentul G’G. Putem scrie deci
că: profitul total maxim = G’G x GH, ceea ce înseamnă, geometric, aria dreptunghiului G’GHP
haşurată pe figura 6.7.
Dacă firma ar continua să-şi mărească producţia până la cantitatea 0’Q4, pentru toate unităţile
produse peste cantitatea O’Q3 s-ar înregistra pierderi, astfel încât suprafaţa HKL ar fi pierderea
totală, care ar diminua profitul reprezentat de suprafaţa dreptunghiului G’GHP. Când producţia
ar ajunge la cantitatea O’Q5, costul mediu ar deveni egal cu preţul de vânzare, ceea ce înseamnă
că firma ar înregistra profit zero.
De aceea, prin încercări succesive, echilibrul firmei se realizează pentru cantitatea O’Q3, la
care preţul de vânzare este egal cu costul marginal.
Am precizat că, în condiţiile concurenţei perfecte, firma fiind de mici dimensiuni (una din foarte
multe firme care asigură oferta totală pe piaţă), nu poate influenţa nivelul preţului de echilibru al
pieţei. Nimeni însă nu-i impune acest preţ. Firma are libertatea deplină să practice orice nivel de
preţ doreşte. Dar, dacă va cere un preţ mai mare decât cel de echilibru, cumpărătorii raţionali şi
perfect informaţi nu vor cumpăra produsul la acest preţ, orientându-se spre alte firme vânzătoare.
Dacă îşi va vinde produsele la un preţ inferior celui de echilibru, de exemplu la O’P’, cantitatea
produsă va trebui reajustată la O’Q6 (care restabileşte egalitatea dintre preţul de vânzare O’P’ şi
costul marginal Q6N), iar profitul total rezultat, NR x RR’, adică suprafaţa dreptunghiului
R’RNP’, nu va mai fi la fel de mare ca atunci când s-a practicat preţul de echilibru al pieţei O’P.
Ca urmare, în concluzie, dacă firma doreşte maximizarea profitului său total, va trebui să ajungă,
în urma unui proces de tatonări succesive, la următoarea situaţie:
 Să-şi stabilească volumul producţiei la cantitatea de echilibru O’Q3, care asigură realizarea
egalităţii:

Costul marginal = Preţul de vânzare,

denumită şi condiţia de echilibru al firmei în situaţia de concurenţă perfectă;

Să-şi vândă producţia la preţul de echilibru al pieţei.

6.2.4.2. În ipoteza că preţul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu, oricare ar
fi volumul producţiei la care s-ar opri firma, încasările ei totale obţinute prin vânzarea producţiei
la preţul pieţei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că nu există altă soluţie decât
închiderea întreprinderii. Dacă însă această situaţie a fost provocată de o conjunctură
nefavorabilă trecătoare, firma îşi poate propune să supravieţuiască, încercând să reducă la
minimum pierderile. Pentru aceasta este necesară şi cunoaşterea nivelului costurilor variabile.
Dacă preţul de vânzare, adică preţul de echilibru al pieţei (OP), este superior minimului costului
mediu variabil (Q1A), ca în fig. 6.8., optând pentru calitatea OQ2, la care se asigură
egalitatea Preţ de vânzare = Cost marginal, firma reuşeşte să-şi acopere din încasările obţinute
totalitatea costurilor variabile, obţinând şi un surplus (reprezentat de suprafaţa haşurată a
dreptunghiului D’DBP) din care-şi poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la
început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amânată până la depăşirea conjuncturii
nefavorabile de pe piaţă.

Procedând astfel, firma va înregistra pentru producţia OQ2 pierderi echivalente cu suprafaţa
dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când nu ar mai putea
recupera decât foarte puţin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru care cheltuielile au fost
efectuate înainte de punerea în funcţiune a întreprinderii.
Dacă însă conjunctura se înrăutăţeşte iar preţul de vânzare coboară şi sub minimul costului
mediu variabil Q1A, firma nu-şi mai poate asigura încasările necesare acoperirii cheltuielilor cu
plata salariilor şi cu achiziţionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru
fabricaţie. Ea este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se închidă. De aceea minimul costului
mediu variabil este denumit punct de închidere a firmei.
Funcţionarea întreprinderii în situaţia evidenţiată de fig. 6.8. nu poate fi continuată pe o perioadă
prea lungă. Există următoarele variante de evoluţie pe termen scurt:
 Situaţia cea mai favorabilă pentru firmă: conjunctura se îmbunătăţeşte. Piaţa se
reînvigorează, cererea se relansează, determinând ridicarea nivelului preţului de echilibru
peste minimul costului mediu total al firmei, care redevine rentabilă;
Nefiind semnale ale depăşirii conjuncturii nefavorabile, întreprinzătorul îşi vinde firma, care,
achiziţionată de altcineva, la un preţ foarte scăzut, înregistrează apoi costuri fixe mai mici, ceea
ce poate determina ca, în continuare, curba costului mediu total să coboare sub preţul de vânzare;
 Întreprinzătorul schimbă profilul de fabricaţie al firmei, orientându-se spre producerea unor
bunuri a căror piaţă este în expansiune. Acest caz, presupunând modificarea şi
achiziţionarea de noi utilaje, iese din cadrul perioadei scurte în care ne este plasată aici
analiza;
 Întreprinzătorul poate lua legătura cu patronii altor firme din aceeaşi ramură, aflate într-o
situaţie similară, reuşind să-şi fixeze împreună o strategie de influenţare a pieţei în sensul
creşterii preţului de echilibru. și această variantă iese din cadrul analizei de aici deoarece nu
s-ar mai respecta ipotezele concurenţei perfecte.
Abordarea statică nu este justificată decât din raţiuni simplificatoare, didactice, pentru
înţelegerea mecanismelor prezentate. Piaţa este însă într-o continuă mişcare, evoluţie, sub
impactul influenţei unei multitudini de factori, puţin predictibilă şi greu de cuantificat. În
opţiunile lor, agenţii economici conştientizează faptul că este necesar să compare nu costul
marginal şi preţul pieţei din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se
realiza în viitor, când vor ajunge pe piaţă. Ei se vor strădui ca, plecând de la constatările pe care
le oferă realitatea momentului în care iau deciziile, să adopte acele măsuri care să
asigure egalitatea între costul marginal ex-ante şi preţul de echilibru al pieţei ex-ante, adică
anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesară o analiză cauzală, care este
specifică abordării dinamice a studierii proceselor şi tendinţelor pieţei, dar care este greu
accesibilă micilor întreprinzători, confruntaţi cu insuficienţa informaţiilor şi uneori cu o slabă
cultură economică.
De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalităţii dintre costul marginal şi
preţul de vânzare, care este condiţia înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca tendinţă, posibilă de
atins având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcţie de rezultatele constatate.
Desigur, perioadele de recesiune, de criză economică, de şocuri ale creşterii preţurilor unor
materii prime de bază, de declanşare a inflaţiei sau de reforme radicale nu sunt de natură a
favoriza realizarea echilibrului firmei. Să nu uităm însă că problema a fost tratată în condiţiile
ipotezelor restrictive ale concurenţei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.

6.2.5. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea preţului

stabil de perioadă lungă

Perioada lungă este cea în care toţi factorii de producţie variază. Producătorii au posibilitatea
să-şi modifice mărimea capacităţii de producţie, înfiinţând noi uzine, secţii sau ateliere sau,
dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influenţată mărimea ramurii, prin
care se înţelege totalitatea firmelor ce produc un acelaşi bun sau o anumită clasă de bunuri.
Situându-ne în cadrul concurenţei perfecte, ipoteza omogenităţii perfecte a bunurilor ne impune
să considerăm ramura ca fiind formată din firme care produc şi oferă pe piaţă un singur bun,
identic, indiferent de producător.
De această dată vom vedea cum se intercondiţionează echilibrul pieţei cu echilibrul firmei şi cu
cel al ramurii în procesul stabilirii preţului de vânzare. Pentru început, vom folosi din nou
abordarea statică, făcând abstracţie de procesele concrete în cadrul cărora evoluează ramura.
Echilibrul ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantităţi, în funcţie de situaţia
pieţei şi de costurile întreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstrează că,
prin crearea, extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge la o ofertă totală a ramurii din a
cărei interacţiune cu cererea totală a pieţei rezultă un preţ de vânzare ce tinde să egaleze
minimul costului mediu al aşa-numitelor întreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care
dispun de condiţiile cele mai puţin favorabile, astfel încât obţin bunul respectiv la costuri mai
ridicate. Producţia lor este însă necesară pentru satisfacerea cererii.
Pentru a demonstra condiţia realizării echilibrului ramurii vom lua şi de această dată în
considerare două ipoteze:
6.2.5.1. Situaţia în care în ramură există şi se creează firme identice, cu aceleaşi curbe ale
costurilor, conform fig. 6.9. de mai jos:

Trebuie să răspundem la două întrebări: câte întreprinderi de acelaşi tip se mai pot înfiinţa în
cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului preţului pieţei înfiinţarea noilor întreprinderi?
Pe piaţă (graficul din stânga), intersecţia cererii şi ofertei totale dă iniţial preţul de echilibru
OPei, căruia îi corespunde o cantitate de echilibru al pieţei iniţială OQei. Dacă am presupune că
în ramură există 100 de întreprinderi, segmentul OQei este egal cu 100 de segmente 0’Q0 (0Q0
fiind cantitate de echilibru iniţială a firmei, fixată pentru realizarea condiţiei de echilibru al
firmei, Preţ de vânzare = Costul marginal). Facem abstracţie de posibilitatea ca întreprinderile să
stocheze o parte din producţie sau să aducă pe piaţă bunuri produse într-o perioadă anterioară şi
stocate. La preţul de echilibru OPei = 0’P0 firmele din ramură sunt foarte avantajate. Ele îşi vând
producţia la pretul 0’P0 = Q0C, dar fiecare unitate de produs le costă, în medie, Q0D’. Să ne
reamintim că în costul economic sunt incluse remuneraţiile tuturor factorilor de producţie
utilizaţi. Astfel, fiecare din cele 100 de firme obţine un adevărat superbeneficiu CD, care
stimulează întreprinzătorii din ramură sau din afara ei să înfiinţeze noi firme.
Ne aflăm în situaţia concurenţei perfecte, aşa că nimic nu-i împiedică să facă acest lucru. Să
presupunem că se vor mai înfiinţa n firme. Care va fi efectul asupra pieţei? Dacă, având în
vedere ipoteza atomicităţii cererii şi ofertei, variaţia producţiei unei firme nu putea avea o
influenţă semnificativă asupra ofertei totale, astfel încât să modifice preţul de echilibru al pieţei,
de această dată, creşterea semnificativă a numărului de întreprinderi care aprovizionează piaţa va
determina sporirea ofertei totale. De aceea, curba ofertei totale de pe piaţă se deplasează pe
graficul din stânga al fig. 6.9., de la stânga spre dreapta. Dacă cererea rămâne neschimbată, acest
fapt provoacă diminuarea preţului de echilibru al pieţei pe măsură ce noi firme intră în ramură şi
suplimentează oferta totală cu producţia lor. În aceeaşi măsură, fiecare firmă, menţinând
egalitatea dintre preţul de vânzare şi costul marginal (pentru a-şi asigura echilibrul), va observa
că superbeneficiul ei, CD, se diminuează treptat până când devine nul în punctul E. Aceasta se
întâmplă atunci când preţul de vânzare ajunge la nivelul OPef = O’P1 = Q1E; Q1E este minimul
costului mediu total. Săgeata din suprafaţa CDE indică sensul de mişcare al segmentului CD,
între curba costului marginal, pe care coboară preţul spre nivelul Q1E, şi curba costului mediu
total pe care alunecăm spre punctul ei de minim.).
Când curba ofertei totale de pe piaţă ajunge să intersecteze curba cererii totale în punctul B, iar
noul preţ de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al fiecărei firme din ramură,
superbeneficiul, incitatorul care a determinat înfiinţarea de noi întreprinderi, dispare. Dacă
acestea vor continua să intre în ramură şi să suplimenteze astfel oferta de pe piaţă, curba ofertei
totale va glisa mai departe pe curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel încât preţul
de echilibru al pieţei va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocându-le
pierderi. Unele nu vor putea supravieţui şi-şi vor înceta activitatea, ceea ce va determina
diminuarea ofertei totale de pe piaţă şi deplasarea curbei acesteia în direcţie inversă, spre stânga,
până ajunge din nou în punctul B, restabilind astfel echilibrul ramurii.
Deci, se poate concluziona că, pe termen lung, echilibrul se stabileşte atunci când se realizează
egalitatea:

Preţul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal

Firmele îşi vor fixa producţia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel mai scăzut,
adică celor mai bune condiţii de fabricaţie; în ramură se va instala de asemenea un număr optim
de întreprinderi, deoarece producţia lor, fixată la nivel optim, corespunde folosirii celei mai
eficiente a resurselor umane şi materiale. Am presupus curbele costurilor nemodificate, la fel ca
şi curba cererii totale de pe piaţă. Dacă însă ar surveni creşteri în unele elemente componente ale
costurilor, curbele acestora s-ar deplasa în sus, dar mecanismul nu s-ar schimba. Punctul B1, de
intersecţie al curbelor cererii şi ofertei totale în situaţia de echilibru pe termen lung, ar fi şi el
undeva mai sus pe curba cererii, corespunzător noului minim al curbei costului mediu total. Dacă
ar avea loc modificări în mărimea cererii totale, în sensul creşterii sau în sensul diminuării, preţul
de echilibru de lungă perioadă ar fi mai ridicat, respectiv mai coborât, fără însă ca mecanismul
fixării lui să se modifice.
6.2.5.2. A doua ipoteză pe care o luăm în considerare în continuare se referă la o situaţie mai
apropiată de realitate, când în ramură există numeroase firme, dar nu identice. Unele dintre ele
dispun de condiţii mai avantajoase: sunt favorizate de o poziţie mai bună faţă de sursele de
aprovizionare sau de pieţele de desfacere; beneficiază de o sursă de aprovizionare mai ieftină;
dispun de procedee tehnologice mai avansate, de o anumită invenţie care le permite realizarea
unui nivel mai ridicat al productivităţii etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborâte.
Celelalte firme dispun de condiţii mai puţin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile.
Ultimele sunt denumite întreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune că în ramură
există numai două tipuri de firme: cele care dispun de condiţii avantajoase - să le numim
inframarginale - şi cele cu condiţii mai nefavorabile, dar a căror producţie este necesară pentru
satisfacerea cererii totale de pe piaţă - întreprinderi marginale. Ipoteza însă nu este completă: mai
trebuie să presupunem că noile firme care vor intra în ramură, atrase de acelaşi superbeneficiu,
nu pot reproduce condiţiile de producţie avantajoase ale întreprinderilor inframarginale şi, de
aceea, vor avea curbe ale costurilor mai ridicate, aşa cum se observă din fig. 6.10.

La preţul iniţial de echilibru al pieţei, Pei, toate firmele îşi vor determina volumul producţiei care
le permite realizarea echilibrului lor, egalând preţul de vânzare şi costul marginal. Astfel, firma
inframarginală îşi fixează cantitatea O’Q1, iar cea marginală cantitatea O”Q’1. Ambele tipuri de
firme obţin acel superbeneficiu stimulator al înfiinţării de noi întreprinderi, CD, respectiv, C’D’.
Întrucât am presupus că firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot înfiinţa, în ramură se
creează firme de al doilea tip, a căror producţie determină creşterea ofertei totale pe piaţă şi
deplasarea curbei ei spre dreapta, până când intersectează curba cererii în punctul B, la care se
fixează preţul de echilibru de perioadă lungă. Acesta este egal cu minimul costului mediu total al
firmei marginale. Deci, pe măsură ce creşte numărul firmelor marginale nou înfiinţate în ramură,
oferta totală de pe piaţă creşte, preţul momentan al pieţei scade, iar superbeneficiul C’D’ (care
incitase crearea noilor firme) se diminuează până devine nul la nivelul Pe al preţului de echilibru.
Crearea de noi întreprinderi încetează. Ramura şi-a realizat echilibrul. Pe devine preţul stabil de
perioadă lungă.
Firmele inframarginale vor continua să obţină un superbeneficiu egal cu FG, care îmbracă natura
unei rente de producător, rezultată din faptul că aceste întreprinderi sunt deţinătoare ale unor
avantaje ce nu mai pot fi reproduse.
În concluzie, în fiecare ramură, printr-un proces de creare sau dispariţie a firmelor, preţul de
vânzare pe termen lung tinde să ajungă la nivelul costului mediu minim al firmelor cel mai
puţin favorizate, numite întreprinderi marginale.
Desigur, demonstraţia putea fi mai complicată dacă se lua în considerare faptul că înfiinţarea de
noi firme determină creşterea cererii de factori de producţie şi scumpirea lor, ceea ce are
consecinţe pe planul costurilor. Curbele costurilor s-ar fi urcat pentru toate firmele, dar
mecanismul ar fi fost acelaşi. Fiindcă ar fi crescut şi minimul costului mediu, preţul de vânzare
pe termen lung s-ar fi fixat la un nivel mai ridicat.
La o eventuală modificare a cererii totale pe piaţă, situaţia firmelor din ramură se poate schimba:
când cererea scade, firme din categoria celor inframarginale, avantajate, pot deveni marginale,
dacă preţul de vânzare scade până la nivelul minimului costului lor mediu total. Dimpotrivă, dacă
pe piaţă cererea creşte (toate celelalte condiţii ramânând neschimbate), creşte preţul de vânzare,
ceea ce permite intrarea în ramură a unor firme cu condiţii de producţie şi mai nefavorabile decât
ale fostelor întreprinderi marginale. În acest caz, noile firme vor intra în categoria
întreprinderilor marginale, iar fostele întreprinderi marginale devin astfel inframarginale.
Concluzia desprinsă pe baza analizei statice efectuate mai sus îşi menţine însă valabilitatea.
și în cazul fixării preţului stabil de lungă perioadă sau al determinării echilibrului ramurii este
necesară o abordare dinamică a acestor procese. Economia este într-o perpetuă mişcare: se
modifică mereu, în sus sau în jos, preţurile produselor finite, ale materiilor prime, ale nivelului
salariilor şi ratei dobânzii etc. De aceea, întreprinzătorii nu se hazardează să înfiinţeze noi firme
decât dacă au convingerea că raportul favorabil pe care-l constată în prezent între preţul de
vânzare şi costurile producţiei lor se va menţine şi în viitor, măcar pe o perioadă suficientă de
timp pentru a-şi putea recupera investiţiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor
lua în calcul, aşa cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginală a
capitalului şi rata dobânzii. Eficacitatea marginală a capitalului reprezintă o rată sperată a
profitului pentru investiţiile suplimentare dorite a fi efectuate, un randament scontat al capitalului
investit. Acesta depinde de o multitudine de factori. Unii sunt mai uşor cuantificabili, dar nu
foarte riguros, cum ar fi volumul actual al utilajelor din ramură şi gradul lor de uzură, cantităţile
solicitate în prezent de către cumpărători etc., iar alţii, mai greu previzibili, cu cât vizează un
viitor mai îndepărtat: evoluţia probabilă a cererii aflată sub influenţa preferinţelor şi veniturilor
consumatorilor; variaţiile probabile ale salariilor, determinate de evoluţia stării de spirit a
lucrătorilor, de gradul lor de organizare şi de puterea de negociere a sindicatelor; reacţiile altor
agenţi economici, incitaţi sau descurajaţi să-şi extindă capacitatea de producţie; evoluţia de
ansamblu a conjuncturii economice; perspectivele legate de evoluţia inflaţiei; aşteptările
agenţilor economici privind evoluţia politicii economice promovate de către guvern etc. Cu unii
dintre aceşti factori ieşim însă din cadrul modelului teoretic al concurenţei perfecte.
Rata dobânzii este influenţată, la rândul său, în esenţă, de oferta de lichidităţi, adică masa
monetară în circulaţie, şi cererea de monedă, explicată de J.M. Keynes prin preferinţa agenţilor
economici pentru lichiditate.
Teoria economică de inspiraţie keynesistă susţine că întreprinzătorii continuă să investească atât
timp cât eficacitatea marginală a capitalului este superioară ratei dobânzii. Desigur că în acest fel
concluziile reieşite din abordarea dinamică se îndepărtează de cele ale abordării statice, dar, în
esenţă, raţionamentul se bazează în cele din urmă pe acelaşi raport între preţurile de vânzare şi
costurile firmelor componente ale ramurii.
Să reamintim, în încheiere, că în acest capitol sunt prezentate raţionamentele specifice
concurenţei perfecte, că ele dau conţinut doar unui model teoretic, pe care îl putem considera
doar un cadru de referinţă necesar pentru înţelegerea mai riguroasă a realităţii vieţii economice,
mult mai complicate şi mai complexe. După ce, în capitolul următor, va fi prezentat monopolul,
situaţie aflată la polul opus concurenţei perfecte, studierea conţinutului şi mecanismelor
concurenţei imperfecte ne va permite o mai mare apropiere de aceste realităţi.

Concepte de bază

· Gradul de competiţie al pieţei · Surplusul vânzătorilor în concurenţa perfectă

· Atomicitatea cererii şi ofertei
· Omogenitatea produsului
· Transparenţa perfectă a pieţei
· Fluiditatea cererii şi ofertei
· Concurenţa pură şi perfectă
· Preţul de echilibru al pieţei sau preţul
momentan în condiţiile concurenţei perfecte
· Venitul sau încasarea marginală
· Condiţia realizării echilibrului firmei în cadrul
concurenţe perfecte
· Punctul de închidere al firmei
· Întreprindere marginală
· Condiţia realizării echilibrului ramurii în cadrul
concurenţei perfecte
· Surplusul cumpărătorilor în concurenţa · Eficacitatea marginală a capitalului
perfectă

Probleme de discutat

1. Cum se poate aprecia gradul de competiţie al unei pieţe?

2. Ce este concurenţa pură şi perfectă?
3. Ce înseamnă “fluiditatea” pieţei?
4. Ce este perioada foarte scurtă în analiza mecanismului de formare a preţului de echilibru
al pieţei?
5. Cum se realizează echilibrul pieţei în ipoteza agenţilor economici aflaţi sub influenţa
exclusivă a raţionalităţii?
6. Cum se formează preţul momentan şi care este mecanismul realizării echilibrului pieţei
atunci când agenţii economici sunt parţial influenţati de mediu şi parţial se află sub
influenţa raţionalităţii?
7. Ce reprezintă surplusul cumpărătorilor şi cum se formează?
8. Ce reprezintă surplusul vânzătorilor şi cum se formează?
9. De ce, în condiţiile concurenţei perfecte, venitul sau încasarea marginală coincide cu preţul
de vânzare?
10. Cum se realizează echilibrul firmei în condiţiile concurenţei perfecte?
11. Dacă preţul de vânzare scade sub costul mediu total al unei firme, aceasta îşi mai poate
continua activitatea în condiţiile concurenţei perfecte?
12. Care este mecanismul fixării preţului stabil pe termen lung şi al realizării echilibrului
ramurii în condiţiile concurenţei perfecte?
 CAPITOLUL 7

MONOPOLUL

7.1. Conceptul şi formele monopolului.

Bariere de intrare

Monopolul reprezintă situaţia de pe piaţa unui anumit bun a cărui ofertă este asigurată de o
singură persoană sau firmă, produsul respectiv neavând substituienţi apropiaţi, iar furnizorul
lui dispunând de posibilitatea îngrădirii accesului altor firme în ramura sau sectorul său de
activitate.
Rezultă din această definiţie că, faţă de modelul concurenţei perfecte, se renunţă la ipotezele
atomicităţii ofertei şi intrării libere pe piaţă. Toate celelalte rămân compatibile cu existenţa
monopolului. Altfel spus, monopolul este situaţia în care o ofertă monolitică se adresează pe
piaţă unei cereri atomice.
Reprezentând polul opus concurenţei perfecte, monopolul se poate prezenta în următoarele
forme1:
- ca ofertă personală a unui specialist sau individ talentat, cum ar fi, de exemplu, creaţiile de
modă sau pictura unui anumit artist, anumite concerte, etc.;
- oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor etc. prin care,
pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat pentru o perioadă de timp dreptul de a se
bucura de fructul activităţii lor;
- monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine în mod temporar, oferind pe piaţă un
nou produs sau un bun obţinut printr-un nou procedeu tehnologic. Dacă acest avantaj nu este
protejat printr-un drept de licenţă, perioada de timp în care producătorul va beneficia de situaţia
sa de monopolist va fi scurtă. Joseph A. Schumpeter (1883-1950) a fost cel care a studiat această
formă, subliniind efectul ei pozitiv asupra dezvoltării economice, prin mecanismul “distrugerii
creatoare”. Procesul “distrugerii creatoare” constă în modificarea poziţiei monopolistului pe
piaţă ca urmare a intrării unor noi firme prin inventarea a noi produse sau tehnici de obţinere a
lor. Existenţa profiturilor de monopol reprezintă, potrivit teoriei lui Schumpeter, motivaţia
majoră a eforturilor firmelor pentru realizarea inovaţiei şi, din această cauză, motorul cel mai
puternic al progresului, al expansiunii pe termen lung a producţiei globale;
- monopoluri naturale, sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii unor
căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar prezenta avantaj nici din
punctul de vedere al profitabilităţii şi nici sub aspectul interesului general. Un exemplu în acest
sens poate fi reprezentat de situaţia unei căi ferate între două localităţi: nu ar fi oportun ca, de
dragul stimulării concurenţei în acest domeniu, să fie permisă construirea unei noi căi ferate, de
către o altă firmă. În general, o piaţă de mici dimensiuni favorizează apariţia unor astfel de
monopoluri naturale, mai ales în domeniul serviciilor. De exemplu, într-un mic oraş, nu este
profitabilă existenţa a două companii de autobuze pentru transportul în comun;
- monopolul ca rezultat al economiilor de scară, care constă în faptul că, dacă într-o anumită
ramură de activitate s-a format o firmă de mari dimensiuni, beneficiară deja a avantajelor
producţiei de scară, concretizate în esenţă într-un nivel redus al costurilor, este dificil să mai
pătrundă şi o nouă întreprindere care, pentru început, are costuri ridicate.
Elementele enumerate mai sus ca generatoare ale diferitelor forme de monopol reprezintă de fapt
“bariere de intrare” în calea pătrunderii în ramură a unor potenţiali concurenţi. Pentru cucerirea
şi consolidarea poziţiei de monopol mai pot fi folosite şi alte modalităţi cum ar fi: controlul
asupra unor factori de producţie esenţiali (de exemplu, monopolistul poate fi singurul
producător al unor părţi ale produsului final şi are astfel posibilitatea de a refuza accesul unor
potenţiali rivali la obţinerea lor şi, deci, la fabricarea bunului respectiv); controlul asupra
vânzării cu ridicata sau cu amănuntul a unui anumit produs (controlând debuşeele,
producătorul monopolist împiedică accesul la consumatori al potenţialilor rivali); ameninţarea
cu preluarea sau fuziunea; tactici agresive, cum ar fi declanşarea unui “război al preţurilor” sau
a unei puternice campanii publicitare, eliminându-şi astfel rivalii de pe piaţă, pentru ca apoi,
rămas singur, să schimbe politica preţurilor, pentru a câştiga un profit ridicat de monopol; în fine,
chiar intimidarea concurenţilor reali sau potenţiali prin diferite forme de hărţuire, legale sau
nelegale, pentru a-i determina să părăsească piaţa sau să nu intre pe ea2.
Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private, publice sau chiar
mixte, rezultate din cooperarea primelor două.
De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care-şi desfăsoară activitatea, pot exista
monopoluri naţionale şi monopoluri transnaţionale.
Până aici a fost prezentat monopolul ca unică firmă într-o ramură de activitate. O situaţie de
monopol poate exista, însă, şi atunci când mai multe firme dintr-o ramură se înţeleg să
conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa dintre ele şi
comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele vor acţiona prin limitarea producţiei lor
totale la cantitatea care maximizează profitul ramurii. Aceste firme formează astfel un cartel, în
cadrul căruia, fiecărui participant i se alocă o anumită cotă din producţia ramurii. De obicei,
asemenea forme de înţelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin măsurile adoptate de
guverne în cadrul aşa-numitelor “politici de concurenţă“.

7.2. Mecanismul formării preţului de monopol

pe termen scurt şi al realizării echilibrului
firmei monopoliste

Pentru realizarea obiectivului său, obţinerea unui profit total cât mai ridicat, ca şi firma din
concurenţa perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la costuri, pe de o
parte, şi cele care privesc încasările, venitul său, pe de altă parte. Curbele costurilor unitare, cel
puţin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situaţia de concurenţă perfectă. În schimb,
datele referitoare la încasări diferă fundamental.

7.2.1. Curba cererii sau încasării medii (a preţului de vânzare)

şi curba încasării marginale în cazul monopolului

În condiţiile concurenţei perfecte, aşa cum s-a văzut în capitolul anterior, curba cererii bunului
pentru fiecare firmă era perfect elastică, identificându-se cu dreapta preţului de echilibru al
pieţei, care nu putea fi influenţat prin variaţiile ofertelor individuale. și-atunci, încasarea
marginală era constantă, egală cu preţul de vânzare.
Pe piaţa dominată de monopol, oferta monopolistului este de fapt oferta pieţei, care se află în faţa
cererii totale a pieţei pentru bunul respectiv. De aceea, orice creştere a ofertei monopolistului,
dacă cererea pieţei rămâne neschimbată, va determina o reducere a preţului de vânzare, conform
tabelului 7.1. şi fig. 7.1.

Vânzând o bucată, monopolistul încasează 55 unităţi monetare (u.m.). Vânzând două bucăţi,
preţul (încasarea medie) scade la 50 u.m., dar nu numai pentru a doua bucată, ci pentru ambele,
astfel încât încasarea totală este de 2 x 50 = 100 (u.m.). Deci, pentru a doua bucată, monopolistul
realizează o încasare suplimentară (adică încasarea marginală) de 100 – 55 = 45 (u.m.), mai mică
decât preţul de vânzare (încasarea medie) de 50 u.m. De ce? Fiindcă, vânzând două bucăţi în loc
de una, monopolistul îşi măreşte încasarea totală cu dreptunghiul DEGF haşurat, pierzând însă
pentru prima bucată dreptunghiul ACDB haşurat. De aceea, încasarea marginală este mereu
inferioară încasării medii sau preţului de vânzare când monopolistul îşi sporeşte volumul
vânzărilor pe piaţă. El nu poate impune pe piaţă, concomitent, şi cantitatea vândută şi preţul, ci
doar unul din aceste elemente. Celălalt este la dispoziţia cumpărătorilor.
Ca urmare, curba încasării medii (dreapta D1 din fig. 7.1.) este distinctă şi deasupra curbei
încasării marginale (dreapta D2 din fig. 7.1.).

7.2.2. Determinarea cantităţii pe care o oferă monopolistul

pentru maximizarea profitului său total

În cazul monopolului, creşterea producţiei destinate vânzării va continua până la cantitatea

pentru care încasarea marginală devine egală cu costul marginal, asigurându-se astfel
maximizarea profitului total. Este aceeaşi condiţie ca şi în cazul concurenţei perfecte, numai că,
de această dată, curba încasării marginale este diferită de cea a preţului de vânzare.
Grafic, determinarea cantităţii la care se va opri monopolistul şi modul de fixare a preţului pe
termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.

Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concurenţă perfectă. Dacă monopolistul îşi
stabileşte producţia iniţială la 0Q0, costul marginal este segmentul Q0A, costul mediu - Q0B,
încasarea marginală - Q0C, preţul de vânzare – Q0D. Pe fiecare bucată vândută obţine în medie
un profit egal cu segmentul BD, iar pentru ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste
rezultate îl incită să mărească producţia până la OQe. La această cantitate, costul marginal QeE
egalează încasarea marginală. Pentru ultima bucată fabricată şi vândută nu se mai obţine câştig,
dar profitul corespunzător tuturor celorlalte bucăţi este substanţial, aşa cum ne indică suprafaţa
haşurată F’FGG’ din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu - FG - şi
cantitatea OQe; dar segmentul OQe este egal cu segmentul FF’, aşa că,
.
Dacă ar continua să mărească producţia, de exemplu până la cantitatea OQ1, pentru fiecare
bucată fabricată şi vândută peste cantitatea OQe încasarea marginală ar fi mai mică decât costul
marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La cantitatea OQ2 monopolistul
n-ar mai obţine profit din activitatea sa, iar peste acest volum al producţiei, de exemplu la OQ3,
ar înregistra pierderi.
De aceea, monopolistul îşi va readapta producţia la cantitatea OQe, care corespunde egalităţii
dintre costul marginal şi încasarea marginală, asigurând maximizarea profitului total şi
realizarea echilibrului firmei monopoliste.
Preţul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul QeG, mult superior încasării marginale, cât şi
costului mediu, favorizând astfel obţinerea unui profit ridicat de monopol.
Mecanismul fixării preţului pe termen scurt şi realizării echilibrului monopolistului poate fi mai
uşor înţeles din exemplul numeric redat în tabelul 7.2. şi reprezentat grafic în fig. 7.3.

Se observă, atât din tabel, cât şi din reprezentarea grafică, faptul că profitul total atinge maximul
său la un nivel ceva mai mare de 690 mii u.m. Acesta corespunde unei cantităţi produse şi aduse
pe piaţă de 5 mii - 6 mii buc. (probabil 5.500 buc.) şi unui preţ de echilibru care, aşa cum rezultă
din grafic, tinde spre 300 u.m./buc. Profitul total maxim este evidenţiat prin suprafaţa APeB’B
haşurată. Cantitatea de echilibru corespunde, într-adevăr, punctului de intersecţie al curbelor
încasării marginale şi costului marginal, adică nivelului la care Costul marginal = Încasarea
marginală. În aceste condiţii, preţul de vânzare (QeA de pe grafic) este superior atât încasări
marginale (QeC) cât şi costului mediu (QeB), permiţând obţinerea unui profit ridicat de
monopol.

7.3. Mecanismul formării preţului de monopol

pe termen lung şi al realizării echilibrului
ramurii monopolizate

Pe termen lung, când monopolistul poate mări numărul uzinelor în care produce bunul respectiv,
creşterea producţiei şi deci a ofertei totale pe piaţă va trebui să ţină seama de reacţia
cumpărătorilor, manifestată prin variaţia preţului de vânzare. De aceea, în realizarea echilibrului
pe termen lung este necesară luarea în considerare a costurilor medii, monopolistul urmărind ca
prin oferta sa unică să nu determine diminuarea preţului de vânzare sub minimul costului mediu
al producţiei sale, ci, dimpotrivă, să-l menţină la un nivel superior, convenabil obţinerii unui
profit total ridicat. Pentru aceasta, el poate acţiona fie reducând oferta pe piaţă prin diminuarea
producţiei sau creşterea stocurilor, fie sporind oferta prin majorarea producţiei sau diminuarea
stocurilor3.
Până aici s-a presupus că monopolistul urmăreşte încasarea unui profit total maxim. Dacă însă
luăm în considerare şi alte posibile mobiluri, în funcţie de natura monopolistului, analiza se
complică. Maximizarea profitului total este un obiectiv specific monopolurilor private. Nici
acestea însă nu-l pot realiza pe deplin, din cel puţin două serii de motive:
 pe de o parte, având o imagine nu totdeauna suficient de exactă asupra cererii de pe piaţă,
monopoliştii pot constata postfactum că sporirea ofertei lor a determinat scăderea preţului
de vânzare sub nivelul convenabil lor, provocând astfel diminuarea profitului total aşteptat;
 pe de altă parte, monopolurile nu au nici pe departe libertatea deplină de acţiune. Ele trebuie
să ţină seama de interesele consumatorilor, de opinia publică, fiindcă, altfel, riscă
intervenţia autorităţilor abilitate ale statului.
În ceea ce priveşte situaţia monopolurilor publice, doar unele monopoluri fiscale pot
urmări maximizarea încasării totale (cum este, de exemplu, monopolul tutunului), deşi
autoritatea publică trebuie să ţină seama, şi ea, de anumite restricţii, în special de reacţia
consumatorilor care au şi calitatea de alegători.
Dacă mobilul sau scopul monopolului public va fi limitarea drastică a consumului unor
bunuri nocive sănătăţii (cum ar fi, de exemplu, băuturile alcoolice asupra cărora este impus, în
multe ţări monopolul statului), preţurile de vânzare se pot fixa la niveluri ridicate, mult mai mari
decât costurile, pentru a descuraja cumpărarea lor.
Dacă monopolul public ar avea ca scop doar asigurarea pentru societate sau pentru un anumit
domeniu a unor servicii de bună calitate, fără a urmări profitabilitatea, volumul producţiei
poate creşte până la cantitatea la care preţul de vânzare egalează costul mediu, când nu se mai
obţine nici profit, dar nici pierdere (Segmentul OQ2 din fig. 7.2.).
Dacă pentru desfăşurarea activităţii sale monopolul beneficiază de o subvenţie, volumul
producţiei poate creşte dincolo de nivelul care egalează preţul de vânzare cu costul mediu, deci
în zona pierderilor totale, în limita mărimii subvenţiei primite.
Din punctul de vedere al analizei dinamice, adoptarea deciziilor ţine seama, desigur, de
anticipările pe care le fac monopoliştii în legătură cu evoluţia factorilor care-şi exercită influenţa
asupra celor două serii de date: costuri şi incasări. De această dată, anticipările aparţin unui
singur subiect economic, chiar dacă acesta poate fi asistat de consultanţi de specialitate. Ca
urmare, o decizie adoptată eronat, pe baza unor anticipări neconfirmate, poate genera consecinţe
mult mai grave asupra echilibrului ramurii monopolizate sau chiar al economiei naţionale decât
în cazul concurenţei perfecte, când efectele erorii unei firme puteau fi uşor compensate de
succesul celorlalte, fără consecinţe vizibile asupra ramurii.

7.4. Monopolul cu discriminare de preţ

Până aici s-a presupus că monopolistul, atunci când vinde o anumită cantitate din bunul pe care-l
produce şi-l oferă în exclusivitate, practică un preţ unic, pentru fiecare unitate, indiferent cine îl
va cumpăra.
Să ne reîntoarcem însă la capitolul anterior şi să reanalizăm datele oferite în tabelul 6.2. din
paragraful 6.2.3. - “Surplusul vânzătorilor şi al cumpărătorilor”. Ce rezultă din coloana 2,
rândurile 5-12 din tabel ? Că existau cumpărători dispuşi să achiziţioneze bunul respectiv şi la
preţuri mai mari decât cel care s-a fixat prin mecanismul realizării echilibrului pieţei. 60 mii de
bucăţi s-ar fi putut vinde şi la 240 u.m./buc. La 220 u.m./buc. s-ar fi putut vinde 100 mii buc.
ş.a.m.d.
Având posibilitatea să domine piaţa bunului respectiv, monopolistul îşi dă seama că, dacă ar
putea practica niveluri de preţ diferite la vănzarea produsului său, şi-ar mări veniturile, preluând
pe această cale o parte din surplusul cumpărătorilor. Discriminarea de preţ apare atunci când
monopolistul practică preţuri diferite pentru unităţi din acelaşi produs, pentru motive care nu
ţin de diferenţe de cost în obţinerea lor4.
Deci, nu toate diferenţele de preţ practicate pentru un acelaşi bun intră în categoria discriminării.
Reducerile de preţ oferite pentru contractarea unei cantităţi mai mari, diferenţele între preţurile
cu ridicata şi cele cu amănuntul, variaţia preţurilor în funcţie de perioada în care sunt oferite
bunurile sau serviciile nu sunt discriminări de preţ, deoarece pot fi determinate de variaţii ale
costurilor.
Discriminarea de preţ are în vedere doar importanţa pe care cumpărători diferiţi o acordă
produsului respectiv. Ea se poate prezenta ca discriminare pe o piaţă, între unităţi ale aceluiaşi
bun, ca discriminare între pieţe, când pe o piaţă în sens spaţial se practică un preţ diferit faţă de
cel de pe o altă piaţă, sau ca o discriminare de preţ perfectă, când fiecare unitate ar fi vândută la
un preţ diferit. Dacă monopolistul ar reuşi să practice această ultimă formă, profitul său ar fi cel
mai ridicat, deoarece ar reuşi să preia în întregime surplusul cumpărătorilor.
Astfel, folosind exemplul din tabelul 6.2., dacă oferta ar fi a unui singur producător, al cărui
produs ar avea un cost marginal de 70 u.m. pe fiecare unitate din cantitatea oferită, vânzând cele
700 mii bucăţi la un preţ unic, cel de echilibru, de 80 u.m./buc, profitul total ar fi de (80-70)x700
mii = 7 milioane u.m. Dacă ar reuşi să vândă însă primele 205 mii buc. la preţul pe care erau
dispuşi să-l accepte cumpărătorii, de 180 u.m./buc., următoarele 145 mii buc. la preţul de 140
u.m./buc., iar restul de 350 mii buc. la preţul de 80 u.m./buc., profitul total ar deveni (180-70) x
205 mii + (140-70) x 145 mii + (80-70) x 350 mii = 22,55 milioane + 10,15 milioane + 3,5
milioane = 36,2 milioane. Profitul ar creşte deci cu 29,2 milioane u.m., diferenţă pe care
monopolistul o sustrage din surplusul cumpărătorilor prin această metodă, a discriminării de preţ.
Dacă ar fi practicat toate cele 9 niveluri de preţ (de la poziţia 4 la poziţia 12 din tabelul nr. 6.2.)
pentru cantităţile corespunzătoare anticipărilor cumpărătorilor - adică dacă ar fi practicat
discriminarea de preţ perfectă - întregul surplus al cumpărătorilor ar fi revenit sub formă de
profit de monopol producătorului ofertant unic.
Discriminarea de preţ însă nu este posibilă decât dacă sunt îndeplinite două condiţii:
 vânzătorul să poată face distincţie între unităţile succesive cumpărate de către un singur
cumpărător sau
 cumpărătorii discriminaţi să fie separaţi perfect pe categorii, astfel încât revânzarea între
aceste categorii să nu fie posibilă.
Prima condiţie ar putea fi îndeplinită, de exemplu, de o companie de furnizare a energiei
electrice prin folosirea contoarului. A doua este mai greu de îndeplinit. Un magazin nu poate
practica, de exemplu, pentru acelaşi produs, un preţ mai mare pentru un om de afaceri prosper şi
un preţ mai mic pentru un om de rând. Mai întâi, fiindcă nu este atât de uşor să identifici pe cel
căruia i s-ar putea pretinde un preţ mai mare, iar apoi fiindcă în faţa acestei discriminări el ar
putea apela la cel de-al doilea pentru a-şi face cumpărăturile. Nu aceeaşi situaţie ar fi în cazul
serviciilor prestate de un chirurg, care-şi cunoaşte pacienţii, iar aceştia nu se pot substitui. De
aceea, pentru aceeaşi intervenţie chirurgicală, medicul poate pretinde un tarif mai mare omului
de afaceri decât omului de rând.
Discriminarea de preţ va avea două consecinţe esenţiale:
- veniturile totale obţinute de ofertantul monopolist vor fi mai mari decât în cazul practicării unui
preţ unic;
- producţia oferită şi vândută pe piaţă va fi de asemenea mai mare decât în cazul preţului unic.
Creşterea veniturilor monopolistului pe seama preluării unei părţi din surplusul consumatorului
ar părea indezirabilă. Însă, faptul că prin discriminarea de preţ se ajunge la o producţie mai mare
decât în cazul monopolului cu preţ unic poate favoriza şi pe cumpărătorii cu o putere de
cumpărare mai scăzută, permiţându-le accesul la un produs pe care nu şi l-ar fi putut obţine la
nivelul de preţ maximizator al profitului monopolistului.

7.5. Consecinţe economico-sociale ale monopolului

Aşa cum a rezultat din analiza modului de fixare a preţului şi a cantităţii de bunuri pe care firma
monopolistă o produce şi o oferă pe piaţă, consumatorii şi societatea în general sunt
dezavantajaţi pe două căi:
- nivelul preţului practicat este în mod durabil superior celui care s-ar fi format în condiţiile
concurenţei perfecte;
- cantitatea oferită pe piaţă este de asemenea inferioară celei pe care o asigură concurenţa
perfectă.
Aceste dezavantaje sunt evidenţiate în fig. 7.4.:

Deoarece, în condiţiile concurenţei perfecte, preţul de vânzare coincide cu încasarea marginală,

cantitatea de echilibru se fixează la nivelul 0Qec (Qec fiind proiecţia pe abscisă a punctului B, de
intersecţie a curbei costului marginal cu linia preţului de vânzare), căruia îi corespunde preţul de
echilibru 0Pec. Este evident că segmentul 0Qec este mai mare decât 0Qem (cantitatea fixată de
monopol, când încasarea marginală nu mai este egală cu preţul de vânzare), iar 0Pec este mai
mic decât preţul de echilibru al monopolului.
De asemenea, absenţa concurenţei şi practicarea unui preţ de vânzare fixat în mod durabil la un
nivel superior, atât costului marginal cât şi celui mediu, nu stimulează firma monopolistă să
caute posibilităţile tehnologice şi organizatorice pentru obţinerea unor costuri cât mai reduse.
Efectul va fi un cost mai ridicat, atât pentru consumatori cât şi pentru societate, comparativ cu
concurenţa perfectă.
Această concluzie însă nu poate fi absolutizată: în general, capacitatea financiară, tehnologică, de
cercetare ştiinţifică de care dispun unele mari monopoluri depăşeşte cu mult ceea ce îşi poate
permite o mică firmă concurenţială. Alocând importante resurse studiilor de marketing,
dispunând de un management performant, monopolurile urmăresc extinderea şi consolidarea
pieţelor prin angajarea cercetării pe calea descoperirii de noi tehnici şi tehnologii sau lansării de
noi produse la costuri mai reduse, care avantajează societatea. Inovarea permanentă însoţită de
investiţii substanţiale este una dintre metodele menţinerii situaţiei de monopol pe piaţa unui
anumit produs. Ca urmare, atitudinea faţă de monopol trebuie să fie selectivă, în funcţie de
modul său de manifestare, de tipul său, de sursa puterii sale.
În aceeaşi direcţie, a reducerii costurilor, monopolurile acţionează pe baza economiilor de scară,
a obţinerii unei producţii mai ridicate, la costuri mai scăzute. “O industrie nu poate exista în
condiţii de concurenţă perfectă dacă pot fi obţinute economii de scară substanţiale”5. Mica firmă
din modelul concurenţei perfecte nu este capabilă de economii de scară. Or, este cunoscut faptul
că economiile de scară au constituit, încă de la sfârşitul secolului trecut, sursa principală a unei
satisfaceri mai depline a nevoilor consumatorilor dintr-un număr (este adevărat, destul de redus)
de state care au dat tonul dezvoltării în secolul XX.
Un alt dezavantaj evidenţiat în manualele occidentale de ştiinţe economice il
reprezintă inegalitatea distribuirii veniturilor. Dacă în condiţiile concurenţei perfecte intrarea pe
piaţă a noilor concurenţi înlătura profiturile anormale, monopolul, cu cât are o poziţie mai
stabilă, cu atât caută să-şi permanentizeze profitul ridicat, considerat anormal de către alte firme
mai mici sau chiar şi de către o mare parte a populaţiei. Nu trebuie pierdută din vedere destinaţia
profitului şi faptul că intervine într-o anumită măsură procesul redistribuirii prin intermediul
politicii fiscale, bugetare. De altfel, profitul ridicat reprezintă una din motivaţiile principale ale
eforturilor monopolurilor de cercetare, de inovare, de menţinere şi extindere a pieţei.
Prin marea sa putere financiară, monopolul poate asigura sponsorizarea unor activităţi culturale,
ştiinţifice, sportive, caritabile. Acesta reprezintă un avantaj pentru societate, dar adesea nu este
oferit în mod dezinteresat. Pe această cale, licită, dar şi prin sprijinirea financiară ilicită a unor
partide sau grupuri de presiune, monopolurile au posibilitatea de a exercita şi o anumită
influenţă politică, pentru a obţine un tratament favorabil din partea guvernelor. În absenţa unei
supravegheri din partea autorităţilor publice abilitate, monopolul poate atinge asemenea
dimensiuni încât puterea şi influenţa sa cu greu mai pot fi îngrădite, devenind un pericol potenţial
pentru însăşi independenţa şi suveranitatea naţională atunci când interesele sale intră în conflict
cu cele ale statului - gazdă.
Chiar dacă există şi unele avantaje ale monopolului, concurenţa între agenţii economici, între
firme este considerată drept condiţie a funcţionării normale a unei economii de piaţă. De aceea,
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când încep să se manifeste mai vizibil monopolurile,
când încep a se resimţi tendinţe de îngrădire a liberei concurenţe, în Canada şi SUA se adoptă o
legislaţie antitrust. Astfel, interdicţia oricărei constrângeri asupra concurenţei din SUA a fost
proclamată prin Sherman Antitrust Act din 1890, completată prin Clayton Act din 1914. În
Europa Occidentală, “politica concurenţei” a fost adoptată după al doilea război mondial, atât la
nivel statal cât şi în cadrul Uniunii Europene.
În România, economiei planificate centralizat i-a fost caracteristică dominaţia unui monopol
quasiabsolut al “întreprinderilor socialiste de stat”, a cărui demontare constituie una dintre
principalele direcţii de înfăptuire a reformei economice demarate după anul 1990.
Demonopolizarea ramurilor şi crearea condiţiilor pentru asigurarea manifestării concurenţei
libere între întreprinderi reprezintă o componentă esenţială a tranziţiei României spre economia
de piaţă. Intrarea în vigoare a “Legii concurenţei”, începând cu 1 februarie 1997, vizează tocmai
manifestarea nealterată a concurenţei în ansamblul pieţelor economiei româneşti: piaţa bunurilor
şi serviciilor, piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa muncii.

Concepte de bază

· Monopolul · Încasarea (venitul) marginală a

· “Distrugerea creativă” monopolistului
· Bariere de intrare în ramură · Monopolul cu discriminare de preţ
· Cartelul · Politica concurenţei

Probleme de discutat

1. Formele sub care se poate prezenta monopolul

2. Bariere de intrare pe piaţă a potenţialilor concurenţi ai firmei monopoliste
3. Deosebiri între curba cererii sau încasării medii în cazul concurenţei perfecte şi în situaţia
de monopol
4. De ce încasarea marginală este mereu inferioară celei medii în cazul monopolului?
5. Cum se determină cantitatea pe care o oferă monopolistul pe piaţă şi nivelul preţului de
vânzare?
6. Cum se realizează echilibrul firmei monopoliste private pe termen lung?
7. Cum se determină preţul şi cantitatea produsă în cazul monopolurilor publice care au alte
obiective decât maximizarea profitului?
8. Ce reprezintă monopolul cu discriminare de preţ?
9. Care sunt formele discriminării prin preţ şi condiţiile necesare realizării ei?
10. Consecinţele funcţionării monopolului discriminant
11. Dezavantajele existenţei monopolului
12. Avantaje ale existenţei monopolului
 13. Atitudinea puterilor publice faţă de monopol şi oricare alte forme de îngrădire a liberei
concurenţe

CAPITOLUL 8

OLIGOPOLUL șI CONCURENțA
MONOPOLISTICĂ

8.1. Concurenţa imperfectă, caracteristici generale

În prezent, ţările cu economie de piaţă se caracterizează prin aşa numita concurenţa imperfectă,
care, aşa cum o definea J. Robinson, este “o concurenţa reieşită din îmbinarea caracterelor celor
două situaţii opuse pe piaţă: concurenţa şi monopolul”1.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de piaţă în care unităţile economice producătoare
sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor, adesea diferenţiate. În acest caz,
una, mai multe, sau toate condiţiile concurenţei perfecte nu sunt respectate:
 Atomicitatea participanţilor - în realitate numărul de vânzători şi cumpărători variază, ei nu
sunt de mărime, putere şi competitivitate egală;
 Fluiditatea pieţei - libera alegere a partenerilor participanţi la schimb este limitată atât prin
factori obiectivi (apropierea geografică, aprovizionare, servicii legate de vânzare etc.) cât şi
subiectivi (importanţa consideraţiilor personale în relaţiile dintre vânzători şi cumpărători,
afinităţi psihologice etc.);
 Mobilitatea factorilor de producţie - este imperfectă, existând dintotdeauna o anumită
rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul muncă. În ceea ce priveşte
capitalul, creşterea producţiei în cazul urcării preţurilor impunea noi capacităţi de producţie,
ceea ce determina o cerere suplimentară de capital fix, a cărui producere necesita un anumit
interval de timp şi, drept umare, producţia respectivă nu putea fi sporită în acea perioadă, iar
anumite nevoi nu erau satisfăcute. Invers, în cazul scăderii preţurilor, se impunea reducerea
producţiei, ceea ce implica oprirea anumitor capacităţi de producţie, închiderea unor unităţi
economice, dar antreprenorii, urmărind să amortizeze capitalul fix în continuare, produceau
mai departe acele bunuri. Nici factorul muncă nu este mai suplu. Lucrătorii nu pot trece, în
orice moment, de la o producţie la alta, la o anumită fluctuaţie a preţurilor, fiind legaţi de
anumite activităţi prin calificare, aptitudini, obiceiuri etc.
 Transparenţa pieţei - agenţii existenţi pe piaţă dispun de o informaţie incompletă, de obicei
aceasta este orientată prin acţiunea deliberată a vânzătorilor. Concurenţa se desfăşoară nu
numai prin preţ, ci şi prin alte mijloace ca: lansarea de noi produse, design, reclamă,
publicitate, servicii la vânzare şi pe parcursul utilizării etc.
  Omogenitatea produsului - se accentuează diferenţierea între produse ce satisfac aceeaşi
nevoie. Această diferenţiere poate fi obiectivă (caracteristicile produsului, prezentare,
condiţii de vânzare) sau subiectivă (sensibilitatea la publicitate).
Se consideră că principalele forme ale concurenţei imperfecte sunt oligopolul şi concurenţa
monopolistică.

8.2. Oligopolul

8.2.1. Oligopolul - concept şi caracteristici

Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc “oligos” (puţin) şi “polist” (vânzător), având, în
acest caz, sensul de “câţiva vânzători pentru un anumit produs dat”.
Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr limitat de
producători, care deţin o parte importantă din piaţa unui produs şi reuşesc să influenţeze
formarea preţului în scopul maximizării profitului.
Ca formă a concurenţei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, ci şi pentru
cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe piaţă se întâlnesc puţini ofertanţi. Dacă un număr
redus de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un mare număr de ofertanţi,
suntem în situaţia de oligopol al cererii, denumit şi oligopson. Oligopolul bilateral reprezintă
situaţia în care pe piaţă există un număr mic atât de vânzători cât şi de cumpăratori.
Caracteristica principală a structurilor de piaţă de tip oligopolistic este interdependenţa acţiunilor
diferiţilor producători. Pe acest tip de piaţă preţurile produsului, cantitatea vândută, profitul
realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, ci şi de reacţiile celorlalte firme la deciziile sale.
Vânzările fiecărei firme depind nu numai de preţul propriu ci şi de cel al concurenţilor săi.
Fiecare firmă încearcă să impună propriul preţ sau, dimpotrivă, suportă preţul altora. Poziţia
fiecărei firme pe piaţă este, în acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează
cantitatea ce trebuia produsă şi, în acelaşi timp, preţul ce să-i permită maximizarea profitului. În
cazul oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe piaţă, însă, preţul de
vânzare şi, deci şi profitul fiecăreia, depind de deciziile celorlalte firme producătoare ale
aceluiaşi produs. Există în acest caz o funcţie de reacţie.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. În funcţie de faptul dacă oferă sau nu produse
diferenţiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat
de firme ale căror produse nu sunt diferenţiate. Nici una dintre aceste firme nu poate fi
calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un număr limitat de producători, fiecare
dintre ei este susceptibil de a exercita o influenţă destul de apreciabilă asupra preţului de piaţă.
Această primă categorie de oligopolişti se întâlneşte frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale
căror produse sunt destul de omogene şi unde unităţile sunt de dimensiuni mari (de exemplu:
industria aluminiului, a oţelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopolişti pot fi un număr limitat
de firme ce oferă produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de
exemplu: industria automobilului, a aparatelor electrice, maşinilor -unelte, băuturilor alcoolice,
produselor chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă şi deci
sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor săi privind preţul sau cantitatea produsă.
Ea este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele. Subliniind relaţia dintre
dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John K. Galbraith arată: “cu cât este
corporaţia mai mare cu atât este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra
preţurilor …. şi, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine, asupra
câştigurilor sale”2.
După numărul firmelor ce se află în concurenţă pe o anumită piaţă, putem vorbi de duopol - când
sunt doi producători şi oligopol propriu-zis - când sunt mai mulţi producători. Până de curând
teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. În caz de oligopol
propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales că între diferite firme se încheie
alianţe.
Pentru a se măsura influenţa unei firme asupra alteia se determină elasticitatea încrucişată, care
ia forma a doi coeficienţi: coeficientul de substituire şi coeficientul de repercursiune.
 Coeficientul de substituire exprimă influenţa preţurilor practicate de o firmă (J) asupra
cantităţilor oferite de o altă firmă (I) şi se determină prin formula:
(8.1.)
unde: Eij – reprezintă efectul variaţiei relative a preţului Pj – preţul practicat de firma J – asupra
cantităţii relative oferite de firma I; Oi – variaţia ofertei firmei I; Oi – oferta iniţială a firmei I; Pj
– variaţia preţului firmei J; Pj – preţul iniţial practicat de firma J. Corespunzător, Eji reprezintă
efectul variaţiei relative a preţului Pi practicat de firma I asupra cantităţii relative oferite de firma
J.
(8.2.)
În funcţie de valorile luate de aceşti doi coeficienţi de elasticitate încrucişată se poate determina
acţiunea reciprocă a celor două firme, una asupra celeilalte:
1. a) dacă Eij = 0, înseamnă că preţurile firmei J nu au nici o influenţă asupra cantităţii vândute
de firma I;
2. b) dacă 0 < Eij < , înseamnă că preţurile firmei J influenţează asupra cantităţii vândute de
firma I;
3. c) dacă Eij , înseamnă că preţurile firmei J au o influenţa foarte puternică asupra cantităţii
vândute de firma I. O creştere, chiar foarte mică, a preţurilor firmei J, face ca vânzările
firmei I să tindă spre infinit şi invers, o scădere a preţului firmei J determină reducerea
puternică a vânzărilor firmei I.
 Coeficientul de repercursiune exprimă efectul variaţiei relative a cantităţilor oferite de o
firmă (J) asupra modificării relative a preţului practicat de firma I şi se determină astfel:
(8.3.)
La fel eji reprezintă efectul variatiei relative a cantităţii oferite de firma I asupra modificării
relative a preţului practicat de firma J.
(8.4.)
În funcţie de valorile acestor coeficienţi pot exista două cazuri:
1. a) când eij > 0, atunci preţurile firmei I sunt influenţate de cantităţile oferite de firma J;
2. b) când eij = 0, atunci nu există interdependenţă între preţurile firmei I şi cantităţile oferite
de firma J.
Aceste interdependenţe între firme aflate în situaţie de oligopol pot antrena o serie de negocieri şi
acorduri între ele în vederea coordonării acţiunilor lor. Poate apare şi o situaţie de coordonare
parţială şi spontană, prin care fiecare firmă se adaptează la comportamentul celorlalte. În acest
caz, la o firmă se formează atitudinea de leader, iar celelalte adoptă o poziţie de satelit. În sfârşit,
acţiunea unei firme asupra celorlalte poate fi o acţiune automată sau o acţiune de conjunctură.

8.2.2. Tipuri de echilibru de oligopol

Cel mai adesea teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. Modelul
teoretic de comportament al acestuia se bazează pe funcţia de reacţie ce exprimă modul de
acţiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor luate de concurentul său; care este
dinamica producţiei (sau a preţului) stabilită de firma X la un anumit nivel de producţie (sau de
preţ) al firmei Y ? Care este, însă, variabila strategică - preţul sau cantitatea? Ultima problemă nu
se punea nici în cazul concurenţei pure, nici în cel al monopolului. În primul caz, producătorul
nu putea fixa decât cantitatea, iar, în cel de-al doilea, se putea alege ca variabilă strategică preţul
sau cantitatea, cu acelaşi rezultat.
În caz de duopol, prin fixarea preţului sau cantităţii nu se obţine acelaşi rezultat.
În cadrul strategiei de preţ, fiecare dintre cei doi producători caută să impună un preţ mai scăzut,
pentru a-i permite să obţină o cotă cât mai mare din cererea totală. Însă, aceasta poate să ducă la
un război al preţurilor, al cărui rezultat este nesigur. Dacă firma X atrage o parte din clientela
concurentei sale Y micşorând preţul de vânzare al produsului (presupunem că acesta este
omogen), aceasta atrage, după sine, reacţia firmei Y printr-o scădere a preţului mai puternică, cu
scopul de a-şi restabili poziţia sa, şi a-şi adjudeca o parte mai mare a pieţei. Dacă acest război al
preţurilor continuă, poate rezulta din acesta dispariţia unuia dintre cei doi concurenţi, şi anume,
acel pentru care preţul de vânzare scade sub costul de producţie şi ale cărui rezerve financiare
nu-i permit să continue lupta. Apare, astfel, situaţia de monopol pentru unul dintre cei doi
producători.
Războiul preţurilor nu are loc decât în cazuri cu totul speciale. Firmele aflate în competiţie
preferă să recurgă fie la concurenţa prin produse care este mai puţin periculoasă decât războiul
preţurilor întrucât se evită confruntarea directă , fie la o concurenţă prin cantităţi.
În cazul strategiei de cantitate, cei doi concurenţi menţin neschimbat preţul, caz în care
consumatorii nu vor mai putea beneficia de eventuala confruntare dintre ei, variabila strategică
devenind cantitatea. Soluţia de împărţire a pieţei nu este unică, chiar dacă se presupune un cadru
simplificat al unui produs omogen. Aceasta va depinde de comportamentul fiecăruia dintre
concurenţi - de dominaţie sau de dependenţă. În funcţie de aceste comportamente vor exista
diferite tipuri de echilibru şi de împărţire a pieţei3: în cazul în care cei doi duopolişti adoptă un
comportament bilateral de dependenţă (un comportament pacifist), printr-o ajustare progresivă a
cantităţilor se va ajunge la o împărţire stabilă a pieţei şi la o poziţie de echilibru stabil. Această
ipoteză a fost avută în vedere de Cournot. Atunci când cei doi concurenţi vor să domine, nu va fi
posibil un echilibru, ci va avea loc o confruntare continuă, pornind de la acest comportament de
dublă dominaţie. Această ipoteză a fost analizată de Bowley. Dacă unul dintre concurenţi acceptă
poziţia de dependenţă faţă de celălalt, se va ajunge la o situaţie de echilibru stabil. Aceasta este
ipoteza avută în vedere de Stackelberg. În tabelul nr. 8.1. se prezintă aceste cazuri posibile de
duopol, în funcţie de tipurile comportament din cadrul strategiei de cantitate, ale fiecăruia dintre
cei doi producători (X şi Y).

Tabelul 8.1. Tipuri de duopol

Producător X

Comportament de
Comportament de dependenţă
dominaţie
 Comportament de Duopol asimetric
Duopol simetric (Cournot)
Producător dependenţă (Stackelberg)

Comportament de Duopol dominant

Y Duopol asimetric (Stackelberg)
dominaţie (Bowley)

8.2.2.1. Comportament bilateral de dependenţă.

Duopolul simetric (Cournot)
În cadrul acestui tip de duopol fiecare producător îşi determină oferta sa, considerând oferta
celuilalt drept un element la care el trebuie să se adapteze. Cum fiecare adaptează producţia sa la
aceea a celuilalt, se ajunge, prin ajustări succesive, la o poziţie de echilibru stabil.
Cum se va stabili echilibrul în acest caz? Cum se va face împărţirea pieţei?
Se presupune că produsul este omogen, preţul identic, iar singura variabilă de ajustare este
cantitatea vândută. preţul nu va mai depinde, ca în cazul monopolului, de cantitatea realizată de
unul dintre cei doi producători, ci de cantitatea produsă de ambii protagonişti.
Pentru început presupunem că firma X este singura producătoare a unui produs (deci deţine un
monopol al ofertei). Dacă firma Y doreşte să intre pe piaţă şi să ofere o anumită cantitate din acel
bun, producţia ei va trebui să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului. Firma X
va considera această ofertă a lui Y ca fiind dată, întrucât nici una dintre cele două firme nu are un
comportament de dominaţie, şi îşi va adapta, în mod corespunzător, propria ofertă. Firma Y va
reacţiona, la rândul său, ajustându-şi producţia. Procesul de ajustare a producţiei va continua
până la nivelul la care nici una dintre firme nu-şi va mai modifica oferta.
Dacă firma X produce cantitatea qx, iar firma Y cantitatea qy, producţia totală va fi:
(8.5.)
Aceasta va fi vândută pe piaţa la un preţ dorit “P”. Pentru acest bun cererea va fi funcţie
descrescătoare faţă de preţ:
(8.6.)
Cifra de afaceri a fiecărei firme va depinde atât de nivelul producţiei sale, cât şi de cea a
concurentei sale, deoarece fiecare dintre acestea îşi va vinde marfa la preţul P, care depinde de
producţia celuilalt:
(8.7.)
(8.8.)
unde: Rx – cifra de afacreri a firmei X,Ry - cifra de afaceri a firmei Y.
În funcţie de condiţiile de producţie ale celor două firme, costul de producţie al fiecăreia depinde
de nivelul producţiei sale, adică Cx(qx) şi Cy(qy). Funcţiile de profit vor fi:
(8.9.)
(8.10.)
Ipoteza reţinută de Cournot a fost aceea că fiecare firmă îşi maximizează profitul presupunând că
decizia de producţie a partenerii sale nu se va modifica. Deci, firma X maximizează profitul
presupunând qy fix. Firma X va căuta acel nivel al producţiei optim qx ce să-i asigure
maximizarea profitului. În acelaşi mod, firma Y îşi va maximiza profitul presupunând qx fix.
Se pun în evidenţă funcţiile de reacţie, ce exprimă nivelurile producţiei optime alese de X pentru
toate cantităţile posibile de producţie ale lui Y, ţinând cont de cererea pentru bunul respectiv.
Nivelul producţiei ales de X va fi cu atât mai mare, cu cât cel al lui Y va fi mai mic:
, cu g'<0 (8.11.)
La fel se poate evidenţia funcţia de reacţie a lui Y pentru diferite cantităţi produse de X.
, unde h'<0 (8.12.)
Cele două funcţii de reacţie sunt prezentate în fig. 8.1.

Piaţa duopolului nu este, în mod necesar, în echilibru deoarece fiecare firmă îşi va modifica
producţia ţinând cont de cea a concurentei sale, ceea ce va determina o nouă schimbare în
producţia celei de-a doua. Nu va exista echilibru decât dacă cele două firme nu mai doresc să-şi
modifice nivelul optim al cantităţii produse.
Cum fiecare firmă îşi ajustează oferta sa la cea a concurentei sale, echilibrul pieţei se realizează
în punctul în care cele două curbe de reacţie se întretaie (E).
Dacă presupunem, pentru început, că firma X este singură pe piaţă, producţia ei (qx) este situată
la punctul de intersecţie al curbei de reacţie qx cu axa ordonatei (M1), cantitatea produsă de
firma Y fiind prin ipoteză nulă. Dacă Y are intenţia să intre pe piaţă, nivelul optim al producţiei
sale este reprezentat prin abscisa punctului N1 situat pe curba sa de reacţie. Această ofertă a lui
Y va antrena o reacţie a lui X, care va oferi o cantitate ce corespunde ordonatei lui M2, ceea ce
va determina o nouă ajustare a lui Y în N2. Procesul va continua până se va stabiliza în punctul
E, în care cele două firme îşi maximizează profitul, întrucât sunt situate pe curbele lor de reacţie
şi nu mai ai de operat ajustări asupra cantităţilor produse (fig. 8.2.).

Pe baza aceluiaşi raţionament, procesul de ajustare poate fi reprezentat presupunând că Y oferă

iniţial OI1. De asemenea, procesul se va stabiliza tot în punctul E, ce reprezintă un punct de
echilibru stabil. În cadrul acestui comportament bilateral de dependenţă, fiecare firmă acţionează
ca şi cum producţia concurentei sale ar fi stabilă, în timp ce ea şi-o modifică. Dar ea constată că,
de la o perioadă la alta, şi producţia firmei concurente se modifică. Deşi soluţia lui Cournot este
criticabilă, în realitate neputându-se realiza acestei ajustări succesive pentru a se ajunge la
punctul de echilibru, totuşi, ea prezintă un anumit interes teoretic, introducând această ipoteză de
interdependenţă.
Ipoteza avută in vedere de Cournot în cazul duopolului simetric a fost generalizată de Nash
pentru cazul pieţelor care comportă mai mult de două firme producătoare - de unde şi denumirea
de echilibru Cournot - Nash. Atunci când numărul de vânzători creşte, fiecare având, prin
ipoteză, un comportament de adaptare, producţia fiecăruia dintre ei reprezintă o proporţie din ce
în ce mai mică din oferta totală a ramurii. Drept urmare, acţiunea unui vânzător particular devine
tot mai neglijabilă, iar la limită (atunci când numărul de vânzări tinde spre infinit) soluţia lui
Cournot tinde către cea a concurenţei perfecte.
8.2.2.2. Comportamentul unilateral de dominaţie. Duopolul asimetric (Stackelberg).
Duopolul asimetric introduce ipoteza de dominaţie, ce presupune că unul dintre producători
acceptă poziţia de satelit, în condiţiile când celălalt are o poziţie mai puternică. Dacă
producătorul ce acceptă poziţia de satelit realizează un profit suficient, ţinând cont de partea din
cerere pe care o deţine şi de costurile sale de producţie, sistemul se stabilizează, dacă nu el
evoluează spre duopolul dominant, ce presupune un comportament bilateral de dominaţie.
În cazul duopolului asimetric, dacă firma X promovează un comportament unilateral de
dominaţie, fixând cantitatea optimă de ofertă ce îi va maximiza profitul, firma Y prevede
reacţiile acesteia şi are o poziţie de satelit, oferind o cantitate ce completează oferta lui X. Pentru
simplificare, presupunem ca funcţia de reacţie a lui Y este cea reprezentată mai înainte în fig.
8.2. În acest caz firma X decide să nu urmeze procesul de adaptare descris mai sus, ci alege
situaţia care, în ansamblul poziţiilor posibile, este cea mai profitabilă. Reamintim că toate
punctele curbei de reacţie a lui X sunt optime, asigurând profitul maxim; dar acesta se asigură, pe
această curbă, pentru niveluri determinate ale producţiei firmei Y. Dar firma X poate decide să
refuze adaptarea, pentru a alege o strategie de maximizare a profitului ce să ţină seama de
strategiile posibile ale firmei Y. Dacă firma X va constata că profitul său va fi cel mai ridicat la
nivelul de producţie Om, firma Y, ce are un comportament de satelit se va adapta oferind
cantitatea care îi corespunde lui n; însă, nu va exista un proces de ajustare, deoarece X şi-a fixat
producţia la un asemenea nivel ce să-i permită maximizarea profitului. Poziţia de echilibru
durabil va fi reprezentată de Om, producţia lui X şi de mn, cea a lui Y.
Acelaşi raţionament poate fi reluat, presupunând, de această dată, că firma Y are un
comportament unilateral de dominaţie, iar firma X unul de satelit: punctul S reprezintă o situaţie
de echilibru la care firma X îşi ajustează producţia în raport de cea definită de Y, respectiv Oi.
Firma X anticipează reacţia lui Y stabilind un asemenea nivel al ofertei încât să maximizeze
profitul lui Y care este firma dominantă.
Există, deci două situaţii absolut simetrice, la fel de stabile, cu o repartizare foarte diferită a
pieţei şi a profitului.
8.2.2.3. Comportament bilateral de dominaţie. Duopolul dominant (Bowley)
Principala caracteristică constă în aceea că ambele firme au o putere economică ce le face
capabile să domine piaţa, ele candidând, în mod simultan, la poziţia de producător dominant.
Fiecare dintre ele adoptă un comportament de dominaţie, considerând că cealaltă se va comporta
ca un satelit; X îşi fixează oferta la nivelul Om, în timp ce Y şi-o stabileşte la nivelul Oi; cele
două oferte definesc punctul H, sau punctul lui Bowley, situat în afara curbelor de reacţie (de
fapt, în acset caz nu mai există reacţie, fiecare firmă având un comportament de dominaţie şi nu
de adaptare). Punctul H nu este un punct de echilibru al pieţei, ci el exprimă, în fapt,
dezechilibrul şi lupta care se dă între cele două firme pentru dominare a pieţei.
În cazul duopolului dominant fiecare dintre cei doi producători poate avea în vedere mai multe
strategii, ce se pot grupa în două4:
1. a) Strategia de cantitate - când ţinând cont de curba cererii şi cea a costului de producţie,
fiecare producător stabileşte cantitatea care îi asigură profitul cel mai mare. Fiecare îşi
fixează nivelul ofertei, fără a ţine seama de comportamentul celeilalte, de unde va rezulta o
supraproducţie. Fiecare producător va tinde să impună celuilalt cantitatea care pentru el este
cea mai avantajoasă, pornind de la ipoteza arbitrară că firma concurentă se va adapta la
politica sa. Însă, aceasta atrage după sine, reacţia celeilalte firme producătoare. În urma
acestui comportament bilateral de dominaţie, cantităţile oferite vor fi prea mari pentru a
putea fi vândute la un preţ avantajos, atât pentru o firmă cât şi pentru cealaltă. Drept urmare,
fiecare firmă va diminua cantitatea oferită, iar preţul va spori până ce cantităţile devenind
prea mici, fiecare va considera mai avantajos să crească cantitatea oferită, de unde va
rezulta o formă de piaţă instabilă, cu nivelul preţului şi cantităţilor ce oscilează între două
limite. Aceste oscilaţii pot duce, fie la situaţia în care acea firma care produce la costul cel
mai avantajos poate ieşi învingătoare, caz în care duopolul degenerează în monopolul
absolut (sub rezerva că nici un nou producător nu poate să-i ia locul pe piaţă), fie la
înţelegere, dând naştere diferitelor tipuri de alianţe (vor fi analizate în cazul general al
oligopolului).
2. b) Strategie de preţ - când fiecare dintre cei doi producători caută să impună un preţ mai
scăzut pentru a-i permite să obţină o cotă cât mai mare din cererea totală. Aceasta atrage
însă, după sine, reacţia celuilalt producător printr-o scădere a preţului mai puternică cu
 scopul de a-şi restabili poziţia sa, de a recâştiga partea sa de piaţă. Dacă acest război al
preţurilor continuă, poate rezulta din această dispută dispariţia unuia dintre cei doi
concurenţi, şi anume, acel pentru care preţul de vânzare scade sub costul de producţie şi ale
cărui rezerve financiare nu-i permit să continue lupta. Apare astfel situaţia de monopol
absolut pentru unul dintre cei doi producători. În cazul când ei au aceeaşi structură şi nivel
al costului, se vor pune de acord, formând un duopol simetric. Starea de echilibru este
posibilă în condiţiile unei eventuale înţelegeri, dacă cei doi producători propun acelaşi preţ
ce asigură egalitatea cererii cu oferta la un nivel ce rezultă din egalitatea costului marginal
cu venitul marginal, la fel ca în situaţia de concurenţă perfectă.

8.2.3. Pieţele de oligopol şi formarea preţului

În cazul în care sunt mai mulţi producători, cunoscut sub denumirea de oligopol propriu-zis, se
poate generaliza teoria duopolului, mai ales, pe măsură ce se încheie diferite alianţe între anumiţi
producători. Din acest punct de vedere se pot distinge oligopoluri concertate şi oligopoluri
antagoniste. Primele pot să apară fie în mod explicit şi complet, ceea ce conduc la diverse tipuri
de pieţe oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi
conglomeratul, fie în mod implicit şi parţial, prin prezenţa unei firme conducătoare (leader).
Această ultimă poziţie se poate explica atât prin puterea şi organizarea sa, cât şi prin eficacitatea
sistemului său informaţional. Cartelul desemnează un acord între mai mulţi producători, ce îşi
conservă individualitatea lor, prin care se înţeleg între ei în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi
împărţirea pieţelor de desfacere. Trustul este o însumare a unor capitaluri grupate sub aceeaşi
conducere prin faptul că unităţile participante îşi pierd independenţa, atât productivă (lucrând pe
baza cotelor stabilite), cât şi comercială. Proprietarii lor devin acţionari, cu dreptul de a încasa
dividende, iar conducerea este exercitată de un consiliu de administraţie. Concernul este o
înţelegere oligopolistă ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării, fie pe
verticală, după cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală - din ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul, ce concretizează
tendinţa de diversificare a activităţii, permiţând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai
multe pieţe, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile
pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se astfel
maximizarea profitului total.
8.2.3.1. Oligopoluri concertate
Coordonarea explicită este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de putere
comparabilă domină piaţa. Pentru a evita un război al preţurilor, ele caută să se înţeleagă asupra
unui preţ ce permite maximizarea profitului. În aceste condiţii firmele sunt căutătoare de preţ,
ele nu-l mai pot fixa în aceeaşi măsură în care o făcea monopolul. O firmă, dată fiind ponderea
însemnată pe care o deţine în oferta unui produs pe piaţă, va putea influenţa prin deciziile sale
nivelul preţului, dar la stabilirea sa ea trebuie să ţină cont de reacţia firmelor concurente.
Indiferent dacă este vorba de o înţelegere explicită, formală sau neformală, între firme,
coordonarea poate lua forme diferite5:
1. a) stabilirea în comun a preţului de vânzare;
2. b) stabilirea unor preţuri minime de vânzare, iar sporirea lor peste acest nivel este liberă;
3. c) informări periodice asupra nivelului preţurilor;
4. d) stabilirea unor preţuri din care pot fi efectuate anumite reduceri între limitele precizate de
cartel;
 5. e) ridicarea preţurilor printr-o acţiune conjugată a partenerilor.
Dintre oligopolurile cu coordonare completă cartelul ocupă un loc important şi are la bază
diverse forme de înţelegeri între producători6. Participanţii la cartel acceptă să acţioneze în
comun, în sensul că preţul şi oferta întregului grup şi ale fiecăruia în parte sunt fixate de către un
organism comun, devenit centru unic de decizie, al cărui obiectiv final este maximizarea
profitului agregat, al întregului grup. Producătorii ce acceptă o astfel de înţelegere vor acţiona pe
piaţă ca un monopol. În vederea maximizării profitului total al grupului, conducerea cartelului va
urmări minimizarea costului total al producţiei agregate, obiectiv ce se va realiza prin
repartizarea acesteia, între producători, astfel încât costurile marginale individuale să fie egale
între ele şi identice cu venitul marginal al cartelului. Prin urmare, realizarea echilibrului şi a
preţului de echilibru în cazul unui cartel cu coordonare completă sunt similare cu cele ale
monopolului.
Disciplina impusă de cartel firmelor componente le determină să producă la costul cel mai
scăzut, iar costurile medii minime ale fiecăreia sunt la acelaşi nivel. Pentru exemplificare, vom
presupune trei firme, fiecare producând în condiţii optime cantităţile q1, q2, q3. Cantitatea
optimă a cartelului este:
, (8.13.)
Curba cererii globale D este dată şi nu este disociată în curbe parţiale, corespunzătoare fiecărei
firme. Pe baza ei se realizează înţelegerea formală între firme cu privire la preţ şi împărţirea
pieţelor.
Pentru cantitatea totală optimă produsă (Q0), costul marginal total (Cmg0) este egal cu costul
marginal al fiecărei firme. Cantitatea optimă a ramurii (Q0) corespunde verticalei din E-ce
reprezintă punctul de intersecţie a curbei costului marginal total şi a venitului marginal.
Corespunzător acestei cantităţi profitul global al ramurii este maxim, iar preţul pieţei este P0,
rezultat din intersecţia curbei ofertei optime (Q0) cu cea a cererii globale. Masa profitului total
este dată de dreptunghiul P0MEH, şi este distribuită între firmele componente în funcţie de
dimensiunea şi forţa fiecăreia (fig. 8.3.)

În cazul oligopolului cu coordonare parţială există unele particularităţi. De exemplu, pot fi

situaţii în care oligopolul este format dintr-o firmă mare ce controlează o parte importantă a
producţiei şi pieţei unui produs şi mai multe firme mici, care prin puterea lor nu pot influenţa
decisiv piaţa şi preţurile. În acest caz avem de a face cu un oligopol asimetric în care firma
dominantă va stabili un preţ director (“price leadership”), ce va fi un preţ unic al produsului.
Acest preţ nu este rezultatul unui acord, ci este fixat de firma dominantă şi acceptat de celelalte
firme. El este fixat la un nivel care să-i maximizeze profitul, iar celelalte firme îşi vor alege
oferta în funcţie de acest preţ.
Sunt şi situaţii în care preţul produsului este stabilit de firmele barometru - care, dispunând de
un sistem informaţional eficient, cunosc cel mai bine piaţa şi încheie cele mai multe contracte.
De asemenea, prin acorduri între firme se poate avea în vedere şi limitarea ofertei în scopul
menţinerii sau creşterii preţurilor. În aceste cazuri, costurile de producţie medii şi marginale ale
firmelor sunt diferite, ceea ce va antrena mai multe preţuri posibile. Dintre acestea, prin
compromis, va fi ales un preţ convenabil pentru majoritatea firmelor. Însă, costul de producţie al
grupului de firme va fi mai ridicat decât în cazul unui cartel, deoarece repartizarea producţiei se
face în funcţie de minimizarea costurilor, iar profitul cumulat va fi mai mic.
În afara unor înţelegeri complete de tip cartel, unde autoritatea centrală fixează simultan preţul şi
nivelul producţiei fiecărei firme şi repartizează profitul global, unităţile oligopoliste pot să se
mulţumească şi cu un acord, care, în general, rămâne tacit, referitor doar la preţuri7. Profitul
global realizat de toate firmele nu este la fel de mare ca în cazul cartelului, întrucât condiţiile de
producţie nu mai sunt optime. Însă, acordul este mult mai puţin restrictiv pentru fiecare firmă,
care decide asupra producţiei sale şi îşi păstrează profitul pe care la obţinut. Pentru ca acest acord
sa fie eficace, el trebuie sa fie însoţit de o împărţire a pieţei şi de clauze de monagresiune. Poate
fi vorba de o diferenţiere geografică sau pe diferite tipuri de bunuri. Fiecare firmă are, într-o
anumită măsură, o piaţă garantată. Orice încălcare a acordului de repartiţie a pieţelor determină
măsuri represive din partea celorlalte firme.
Un acord de colaborare între mai multe firme este destul de fragil. El presupune disciplină şi
colaborare. Dacă acestea pot fi realizate pe termen scurt, pe termen mediu şi lung respectarea lor
se dovedeşte precară, ceea ce va duce la încetarea înţelegerii. Aceasta poate să apară, în primul
rând, în cazul când interesul individual începe să prevaleze asupra celui comun. Dorinţa firmelor
de a obţine cote de producţie şi de vânzare cât mai mari, tentaţia de a se concura între ele, pot
duce la dezmembrarea cartelului. În al doilea rând, coeziunea sa poate fi şubrezită prin intrarea
unor concurenţi din afara acestuia, pentru a beneficia de unele avantaje create, sau dacă cartelul
are, la un moment dat, interes să reducă producţia totală pentru a menţine preţul dorit. Firmele
componente pot acţiona în sens contrar. Obiectivul unei firme date este de a maximiza propriul
său profit şi nu pe cel al grupului. În al treilea rând, strategiile de alianţă, fie secrete sau de
înţelegere pe faţă sunt ilegale şi sancţionate prin lege. Toate acestea pot determina, în ultimă
instanţă, distrugerea cartelului.
8.2.3.2. Oligopoluri necooperante (antagoniste)
Firmele ce se găsesc în situaţia oligopolurilor necooperante se află într-o continuă concurenţă,
atât prin jocul preţurilor, cât şi prin diferenţierea produsului. Fiecare firmă încearcă, pe cont
propriu, fără a ţine cont de existenţa celorlalte, să-şi mărească profitul, iar echilibrul pieţei se va
realiza fie dinspre cantitatea de bunuri oferite, fie dinspre preţuri, firma stabilind volumul
producţiei sau nivelul preţului, evoluţia celuilalt element fiind lăsată la incertitudinea pieţei. În
absenţa unor acorduri sau informaţii privind comportamentul celorlalte firme concurente, pe
piaţa oligopolului există o situaţie de incertitudine, ce obligă firmele la o anumită rigiditate.
Echilibrul se poate realiza pe baza a două strategii prezentate anterior - strategia cantităţii sau cea
a preţului.
În acest caz obiectivul de maximizare a profitului este reţinut cu precauţie. În primul rând, poate
fi avantajos a sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a privilegia pe cel pe termen lung. În al
doilea rând, după cum apreciază J.G. Galbraith, în multe cazuri unităţile mari nu urmăresc să-şi
maximizeze profiturile, ci cifra lor de afaceri. Aceasta este reţinută drept obiectiv esenţial
întrucât puterea de negociere a unei unităţi economice depinde de cifra sa de afaceri şi de ritmul
expansiunii sale. În relaţiile conflictuale cu ceilalţi concurenţi, forţa unei firme se micşorează în
caz de declin al vânzărilor, diminuându-se, astfel, şi partea din piaţă pe care o poate controla.
Negocierile cu băncile, obţinerea de credite şi de alte mijloace financiare necesare lărgirii şi
perfecţionării activităţii sunt deseori destul de mult dependente de evoluţiile cifrei de afaceri şi
de analiza perspectivelor de dezvoltare a acestora pe termen lung.
Se adaugă la cele prezentate şi faptul că în prezent conducătorii marilor firme sunt salariaţi. În
acest sens, Galbraith chiar susţine teza conform căreia ar dispărea întreprinzătorul capitalist8,
adică acel care dispune, în acelaşi timp, de mijloacele financiare, de capitaluri şi de capacitatea
de a organiza şi conduce. Mai ales, în cazul marilor societăţi, ar avea loc o separare între
proprietatea asupra capitalului şi conducerea efectivă a lor, între proprietate şi putere. De aici ar
rezulta şi o deosebire de obiectiv între firma tradiţională şi cele mari de astăzi: în timp ce
întreprinzătorul capitalist caută să maximizeze profitul, să recupereze rapid investiţia, managerii,
ce formează ceea ce Galbraith numeşte tehnostructura, caută să maximizeze creşterea
economică a firmei, punând accentul pe capacitatea ei de autofinanţare şi de dezvoltare.
Modalităţile prin care se duce lupta de concurenţă sunt extrem de diverse. Însă, în multe ramuri
cu situaţii de oligopol, se constată o tendinţă de evitare a războiului preţurilor, ceea ce face să
scadă rolul preţului ca instrument de competiţie şi de echilibrare a cererii cu oferta. Se caută alte
forme de concurenţa precum: politica vânzărilor – de creştere a volumului acestora; politica de
diferenţiere “provocată” a produselor - prin publicitate, prime acordate vânzătorilor,
demonstraţii privind calităţile produselor vândute, căutarea unor mărci de fabrică de
renume; politica de influenţare a cererii, a preferinţelor şi opţiunii consumatorilor prin
informarea detaliată şi diversă privind calitatea şi avantajele utilizării produsului, convingerea
consumatorului în mod direct (amabilitatea şi competenţa vânzătorului), condiţiile avantajoase
de vânzare prin credite pe termen lung, serviciile asigurate postvânzare etc.. Dacă o firmă
modifică caracteristicile produsului şi promovează şi o publicitate corespunzătoare, pentru a-l
diferenţia de cel al concurenţilor săi, ea poate vinde o cantitate mai mare la acelaşi preţ. Prin
acestea se antrenează o creştere a cererii pentru produsul său, fără să se reducă preţul.
Un domeniu al concurenţei este intrarea într-o anumită ramură. În condiţiile actuale aceasta nu
mai este aşa de accesibilă, ca în perioada liberei concurenţe, când apărea sub forma unei libertăţi
neîngrădite (faţă de feudalism). Producătorii desfăşoară o veritabilă strategie preventivă faţa de
concurenţii potenţiali, prin practicarea de preţuri limită, efectuarea de investiţii masive,
instituirea unui control asupra accesului la materii prime, echipamente, resurse financiare etc.
Pentru firmele deja instalate pe piaţă, un rol deosebit îl are şi posibilitatea realizării de economii
de scară ridicate. Presupunem că o firmă deja instalată pe o piaţă oligopolistă are evoluţia
costului total mediu, aşa cum rezultă din fig. 8.4. Costurile fixe devin foarte importante, întrucât
de nivelul lor este legată diminuarea economiilor de scară. ținând seama de cota de piaţă care
este deţinută de firma respectivă, ce este prezentată prin curba cererii D, funcţionarea efectivă a
firmei are loc în zone în care costurile de producţie sunt practic constante şi apropiate de minim.
Firma respectivă realizează profit pentru orice preţ superior lui P1. Pentru firmele ce îşi propun
să pătrundă pe piaţă devine absolut necesară realizarea unui volum important al producţiei,
pentru a obţine costuri medii minime, comparabile cu cele ale firmei deja instalate.

Volumul investiţiei este un obstacol la intrare nu numai prin nivelul său ridicat, dar şi prin faptul
că, în mod normal, firma are nevoie de timp pentru a se instala pe piaţă şi a obţine o anumită
reputaţie pentru produsul său. Dacă noua firmă poate obţine o cotă de piaţă reprezentată de D’,
iar curba costului mediu este CTM, ea nu va putea să-şi acopere costurile. Vor rezulta pierderi
atât timp cât cota sa de piaţă nu va ajunge cel puţin în poziţia D”. Echilibrul nu va fi atins decât
dacă pretul se stabileşte în P2, în timp ce firma deja instalată poate practica preţuri care merg
spre P1, fără a rezulta pierderi.
Rezultă că, într-o ramură în care scara de producţie minimală este destul de amplă, este greu de
pătruns. Trebuie atins un anumit prag al producţiei, pentru a obţine costuri comparabile cu
celelalte firme deja existente.
Firmele deja instalate în ramură vor căuta să frâneze pătrunderea altora noi şi prin stabilirea
de preţuri limită. Mai ales în ramurile de vârf ale industriei, cu tehnologii avansate controlul
know-how-ului devine un atu important care explică de ce curba costului total mediu al noului
sosit pe piaţă - firma B (CTMB) este situată deasupra curbei ce corespunde firmei deja
instalate - firma A (CTMA). Pentru a descuraja intrarea pe piaţa firma A, deja instalată, sacrifică
profitul pe termen scurt, pentru a-şi apăra poziţia şi profiturile pe termen lung (fig. 8.5.).

Este suficient ca preţul fixat de firma A să fie inferior minimului pe care îl poate atinge costul
mediu al lui B, adică mai mic decât P1, pentru a aduce firma B în poziţie de pierdere. În acest
caz P1 reprezintă preţul limită care impiedică intrarea pe piaţă a unui nou produs.
Pieţele naţionale sunt, mai mult sau mai puţin, protejate de concurenţa străină. Obstacolele pot
fi legate de natura activităţii (de exemplu în domeniul construcţiilor), de distanţă şi cheltuieli de
transport, de taxe vamale, care fac să crească preţul produselor importate, de contingentări şi alte
reglementări naţionale în domeniul poluării, securităţii sanitare, igienei etc. Prin toate acestea se
pot limita importurile. În Franţa se face distincţie între două categorii de industrii: protejate şi
expuse concurenţei străine. Pentru ramurile protejate preţul (P1) şi cantitatea vândută (Q1), sunt
determinate prin intersecţia curbei ofertei interne şi a cererii pentru produsul avut în vedere
(fig.8.6. În ipoteza în care preţul de vânzare pe piaţa internă este determinat de concurenţa străină
(P2), o parte a cererii este acoperită de producţia naţională, iar o altă parte prin import.

Creşterea competitivităţii produselor străine determină o pătrundere masivă a acestora pe piaţa

naţională, o sporire a importurilor şi o reducere a producţiei interne, Din contra, creşterea
competitivităţii produselor interne va avea efectul invers.
Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a se lupta împotriva înţelegerilor de tip
oligopolist şi a se asigura mai multă concurenţă pe ansamblul pieţelor, au fost luate prin puterile
publice numeroase măsuri. În SUA puterea deosebită a trusturilor a determinat nemulţumiri în
masă ale populaţiei, iar drept urmare, încă din anul 1890 s-a votat în Congres “Sherman Act”
care interzicea monopolul şi tentativele de monopolizare şi prevedea măsuri severe împotriva
celor care încălcau legea. Acesta a fost completat în 1914 prin “Clayton Act” care interzice
discriminările, limitează posibilităţile de fuziune şi creează o comisie specială însărcinată cu
urmărirea respectării concurenţei. Ele au permis în timp să se suprime sau să se prevină
nenumărate practici anticoncurenţiale. Deşi nu se poate spune că acestea au dispărut, totuşi, pe
cele mai multe pieţe au prevalat mecanismele concurenţiale. În Franţa s-a creat în 1936 un
Consiliu al Concurenţei, însărcinat cu controlul practicilor anticoncurenţiale, supravegherea
concentrărilor şi luarea unor măsuri pentru restabilirea concurenţei. Pentru ţările membre ale
Uniunii Europene, articolul 85 al Tratatului de la Roma interzice toate “practicile concertate …
ce au drept obiectiv sau drept efect restrângerea sau falsificarea jocului concurenţei.

8.3. Concurenţa monopolistică

Concurenţa monopolistică se caracterizează prin existenţa mai multor producători, care deţin
însă o pondere mai mică pe piaţă, diferenţierea produselor, inexistenţa unor restricţii la
intrarea în ramură a altor firme şi un anume control al preţurilor. Acest tip de concurenţă
prezintă elemente ce apar la cele două forme de piaţă analizate anterior, concurenţa perfectă şi
monopolul absolut, de unde şi denumirea de concurenţă monopolistică. După cum aprecia Fr.
Perroux, “în epoca în care monopolul şi concurenţa erau opuse ca focul şi apa ,,,, trebuia un
suflu pentru a susţine şi a proba că monopolul şi concurenţa desemnează familii de forţe perfect
compatibile, din care este necesar a repera combinaţii în proporţii variabile, în vederea stabilirii
de scheme inteligibile ale realităţii”9. În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai
mare de realitatea economică unde concurenţa şi monopolul se întrepătrund de fiecare dată când
pe lângă variabilele de acţiune tradiţionale, preţul şi cantitatea, se introduce concurenţa prin
produse, diferenţierea produselor şi mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esenţiale ale activităţii
economice contemporane.
În acest caz, cererea este individualizată, datorită legăturilor de interdependenţă pe care le
creează diferenţierea produsului şi raporturilor personale existente între producătorii şi
cumpărătorii acestuia. Drept urmare, fiecare producător dispune de o clientelă ce este legată de
tipul de produs pe care îl furnizează. Situaţia fiecărui producător este, în mod aparent, analoagă
celei unui monopol. Fiecare urmăreşte să înlăture o parte din cererea de produse care le pot
substitui pe ale sale printr-o politică de vânzare (publicitate, promovarea vânzării etc.) Această
politică antrenează o creştere a cantităţilor cerute la un anumit nivel al preţului, ceea ce
determină o diminuare a elasticităţii cerere - preţ.
Însă, fiecare producător nu dispune decât de un monopol precar pe piaţă. Poziţia sa poate fi
suprimată prin reacţiile concurenţilor săi: schimbările de preţuri, modificarea caracteristicilor
produselor lui, o mai bună informare asupra acestor produse. Prin urmare, fiecare producător
trebuie să ţină cont nu numai de elasticitatea cererii în raport cu preţul produsului său, ci, de
asemenea şi în raport cu preţurile produselor substituibile furnizate de concurenţii săi, fapt ce
este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere - preţ încrucişată.
Principalele trăsături ale concurenţei monopolistice sunt diferenţierea produsului şi existenţa
unui număr mare de producători.
Diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul înlăturării
concurenţilor săi, caută să imprime produselor sale anumite particularităţi individuale, care se pot
transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alţi producători.
“Diferenţierea - spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de concurenţă - poate
să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi ca: particularităţi garantate prin
brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate,
de model, culoare, de stil. Diferenţierea produsului poate să provină de asemenea din condiţiile
care înconjoară vânzarea sa”10. Orice producător care a reuşit să atragă cumpărătorii prin
anumite particularităţi ale mărfurilor sale dobândeşte un anumit monopol asupra acestei mărfi şi
îl poate folosi în scopul unei anumite urcări a preţurilor. ținând cont de particularităţile
produsului (reale sau presupuse), de cauze ce ţin de apropierea geografică sau de facilităţi de
desfacere, cumpărătorii preferă, chiar dacă preţul creşte, produsele ce provin de la o anumită
unitate economică determinată. Datorită acestui fapt curba cererii întreprinderii nu este, ca în
cazul concurenţei perfecte, înfinit de elastică în raport cu preţul (aceasta nu mai este o dreaptă
paralelă cu axa absciselor). Cererea unităţii respective este funcţie descrescătoare faţă de preţ,
adică, ca şi în cazul de monopol absolut, ea este determinată de preţ, dar acesta nu este singurul
factor ce o influenţează. Drept urmare, nu poate fi vorba, în sens strict, de o situaţie de monopol,
întrucât curba cererii întreprinderii nu este identică cu cea a ramurii, fiecare producător suportând
concurenţa produselor substituibile fabricate de către alte unităţi economice.
Însă, puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă pasiv acţiunea mediului extern11.
Orice firmă este capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l transforma sau adapta
obiectivelor sale. Ca urmare a influenţării preferinţelor cumpăratorilor prin diferenţierea
produsului, curba cererii produsului firmei respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea
favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea nefavorabilă a curbei costurilor
(aceasta va antrena costuri de publicitate), care se vor ridica în plan. În condiţiile aceleiaşi cereri
globale, aceasta va presupune deplasarea spre stânga a curbelor cererii celorlalte firme din
ramură. Cantitatea totală de produse cerută va fi redistribuită, celelalte firme fiind obligate să
funcţioneze la o scară a producţiei inferioară celei ce ar corespunde costului mediu minim.
O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferenţă importantă faţă de situaţia de monopol absolut, dar o
asemănare cu cea de concurenţă perfectă, este numărul mare de producători - vânzători.
Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei individuale a concurenţilor, chiar
dacă, în ultimă instanţă, reacţiile tuturor agenţilor economici prezenţi pe piaţă au consecinţe
asupra poziţiei şi profitului fiecăruia. Ceea ce deosebeşte concurenţa monopolistică de oligopol
este faptul că nu există interdependenţe directe între deciziile a doi producători priviţi izolaţi.
Deciziile luate de către un producător izolat nu au influenţă sensibilă asupra altor producători,
deşi el suportă totuşi consecinţele deciziilor acestora şi ale tuturor cumpărătorilor.
Specificul concurenţei monopolistice îşi găseşte reflectarea în modul de realizare a echilibrului.
Pe termen scurt (echilibru instantaneu al firmei) preţul şi cantitatea de echilibru se determină ca
şi în teoria monopolului, prin punctul de intersecţie a curbei costului marginal (Cmg) cu cea a
venitului marginal (Vmg), Corespunzător acestui punct fiecare firmă va produce câte o cantitate
de produse proporţională cu segmentul OQ1, pe care o va vinde la un preţ unitar proporţional cu
segmentul OP1 (fig. 8.7.).

Profitul mediu unitar, respectiv diferenţa dintre venitul mediu (OP1) şi costul mediu (OP3), va fi
proporţional cu segmentul IN sau P3P1, iar profitul total cu suprafaţa dreptunghiului NIP3P1. La
acest preţ firma realizează supraprofit. Dar preţul de echilibru pe termen scurt nu este un preţ
durabil. Firma nu este singura din ramură pe piaţă. Existenţa supraprofitului va atrage firme noi,
ceea ce va antrena o diminuare a cifrei de afaceri a firmei respective. Drept urmare, curba cererii
se va deplasa spre stânga şi în jos. De asemenea, se vor deplasa în acelaşi mod şi curbele
veniturilor medii şi marginale, iar aceste mişcări vor continua atât timp cât se realizează profit,
până la limita în care intervalul IN se anulează (la Vm” şi respectiv Vmg”), până când dreapta
venitului mediu (Vm’) devine tangentă la curba costurilor medii (Cm) în punctul S. În acest
punct, în care producţia este proporţională cu segmentul OQ2, iar preţul cu segmentul OP2,
profitul firmei devine nul. La acest nivel al preţului costul mediu este egal cu preţul de vânzare.
Orice deplasare a curbei cererii firmei către stânga de punctul S ar antrena pierderi, deoarece
curba venitului mediu ar fi pe toată direcţia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei
curbe spre dreapta ar semnifica apariţia supraprofitului, ceea ce ar antrena o incitare pentru
intrarea de noi firme în ramură.
Preţul de echilibru pe termen lung, OP2, în concurenţa monopolistică este mai mic decât preţul
de monopol OP1 şi superior preţului de echilibru în condiţiile de concurenţă perfectă OP3,
conform căreia oferta firmei ar trebui să fie proporţională cu segmentul OQ3, adică egală cu
abscisa punctului E, în care curba costului marginal (Cmg) intersectează curba costului mediu
(Cm).
Se pot compara poziţiile a trei puncte E, I, S, corespunzătoare echilibrului concurenţei perfecte,
echilibrului de monopol şi echilibrului concurenţei monopolistice:
 Preţul OP2 corespunzător concurenţei monopolistice este intermediar între pretul OP3
rezultat în condiţii de concurenţa perfectă şi preţul OP1 determinat în condiţii de monopol;
 Cantitatea Q2 corespunzătoare concurenţei monopolistice este inferioară atât cantităţii Q1
ce corespunde condiţiilor de monopol cât şi cantităţii Q3 oferite în situaţie de concurenţă
perfectă. Neputându-se atinge producţia optimă Q3, iar preţul situându-se deasupra celui de
 echilibru (OP3), consumatorii nu-şi vor realiza maximum de satisfacţie şi vom avea de-a
face cu o economie a risipei.
Concurenţa monopolistică pune în evidenţă, în mod particular, limitele analizei clasice, care
exagera rolul preţului în modificarea cererii. În luarea deciziilor, fiecare producător caută să
considere preţul doar numai una din variabilele ce condiţionează cererea pentru produsele sale,
luând în consideraţie şi factori ai mediului social-economic (venituri, numărul populaţiei şi
structura sa pe categorii socio-profesionale, grad de urbanizare, precum şi cei care se referă la
politica unităţii respective (efectul publicitar, promovarea vânzărilor, politica de marcă etc.).
Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă importanţa pe care o are concurenţa
prin produse în condiţiile economiei contemporane, alături de celelalte două variabile ale
concurenţei, preţul şi cantitatea produsă. În multe cazuri eterogenitatea produsului nu decurge
din diferenţele de calităţi intrinseci ale acestuia (cu excepţia unor factori de diferenţiere obiectivi
ce ţin de calitate, de localizare etc.), ci de diferenţele de prezentare, de mărci, condiţii de credit
avantajoase, servicii post vânzare, etc, ce urmează a segmenta piaţa, a menţine clientela relativ
stabilă şi a evita ca aceasta să abandoneze producătorul la cea mai mică diferenţă de preţuri.
Deşi, concurenţa prin produse a înlocuit, în condiţiile epocii actuale, destul de mult concurenţa
prin preţ, ea devenind o trăsatură fundamentală a concurenţei monopolistice nu trebuie totuşi pus
semn de egalitate între aceasta şi diferenţierea produselor. În fapt diferenţierea produsului este
mult mai largă, ea este prezentă şi în cazul oligopolului, când există pe piaţă puţini producători
(diferenţa principală faţă de concurenţa monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este preocupat
de acţiunea concurenţilor săi şi, drept urmare, pentru a-şi menţine poziţiile pe piaţă caută să
diferenţieze produsul.

Concepte de bază

· Concurenţa perfectă · Coeficientul de substituire

· Oligopolul · Coeficientul de repercursiune
· Oligopoluri concertate · Funcţia de reacţie
· Oligopoluri antagoniste (necooperante) · Cartelul
· Duopolul · Concurenţa monopolistică

Probleme de discutat

1. Caracterizarea concurenţei imperfecte

2. Cum se determină şi ce exprimă coeficientul de substituire şi coeficientul de repercursiune?
3. În ce constă strategia preţului; dar cea a cantităţii?
4. Cum se stabileşte echilibrul în condiţii de duopol simetric?
5. Formarea pretului pe diferite pieţe de oligopol
6. Preţul de echilibru şi condiţiile concurenţei monopolistice.
 CAPITOLUL 9

INTERVENțIA GUVERNAMENTALĂ ÎN MECANISMUL FORMĂRII PREțURILOR

Potrivit concepţiei liberale clasice, mecanismul formării preţurilor aparţine exclusiv pieţei,
rezultând din tensiunea cererii şi ofertei totale şi asigurând alocarea optimală a factorilor de
producţie, în general, a resurselor, pentru satisfacerea nevoii sociale. Astfel format, preţul
constituie un semnal esenţial al pieţei, receptat de agenţii economici pentru orientarea activităţii
lor: un nivel ridicat al preţului de echilibru format pe piaţă, superior costului de producţie, atrage
producătorii, determinându-i să-şi sporească oferta pentru a satisface o cerere mai mare; un nivel
scăzut al preţului de echilibru, sub costul de producţie, constituie un indiciu al unei cereri slabe,
ceea ce-i determină pe producători să-şi diminueze oferta, orientându-şi activitatea spre alt
domeniu. Este cunoscutul mecanism al “mâinii invizibile”, care, asigurând satisfacerea
interesului producătorilor privind maximizarea câştigului lor, permite în acelaşi timp realizarea
dorinţelor consumatorilor care vor avea posibilitatea procurării bunurilor necesare acoperirii
nevoilor lor. Pe această cale, satisfacerea interesului particular duce la realizarea interesului
general.

9.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale

Funcţionarea mecanismelor pieţei nu are loc însă, întotdeauna, potrivit acestei scheme atât de
simple. În situaţii de grave penurii provocate de războaie, de tulburări sociale, de crize ale
aprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere şi
ofertă s-ar realiza la niveluri ridicate ale preţurilor care ar limita drastic accesul unor largi
categorii de persoane la bunurile respective. Când aceste bunuri sunt de strictă necesitate,
alocarea resurselor necesare obţinerii lor nu mai poate fi lăsată exclusiv în seama mecanismelor
pieţei. De asemenea, când interesul general - de exemplu, asigurarea unei anumite securităţi
alimentare - cere menţinerea sau chiar încurajarea unor activităţi - cum ar fi cele agricole - dacă
mecanismul pieţei degajă un nivel de preţ neremuneratoriu pentru producători, este necesară o
intervenţie exterioară. În acest caz, preţul nu mai este privit doar ca un semnal, ca un efect al
tensiunii dintre cerere şi ofertă, ci, mai mult, ca un instrument de intervenţie, de stimulare.
Piaţa însăşi, prin mecanismul funcţionării ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptată a
ofertei în mâinile unui singur producător, care, ajungând în situaţie de monopol, impune un nivel
de preţ neconform interesului consumatorilor.
Aceste câteva exemple şi alte situaţii posibile determină necesitatea intervenţiei guvernamentale
în domeniul delicat al formării preţurilor.
În esenţă, această intervenţie cunoaşte două forme: intervenţia directă, prin fixarea unor
plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preţurilor ce pot fi practicate, şi intervenţia
indirectă, prin influenţarea pe diverse căi a cererii şi ofertei totale.

9.2. Intervenţiile directe pot avea loc în două situaţii: în cazul penuriei, adică atunci când oferta
totală este insuficientă pentru a face faţă cererii, şi în cazul abundenţei, când cererea totală este
insuficientă pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piaţă.

9.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere şi ofertă. O
insuficienţă cronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă necesitate cum
ar fi produsele alimentare, favorizează ridicarea preţului de echilibru la un nivel ce devine
incompatibil cu puterea de cumpărare a unei părţi a populaţiei. Intervenţia guvernului are loc în
acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preţurilor ce pot fi practicate. Ce se întâmplă în acest
caz? Conform fig. 9.1., intersecţia curbelor cererii şi ofertei determină preţul de echilibru OPe,
prea ridicat pentru o mare parte a cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, şi cantitatea
de echilibru OQe, insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societăţii.

Dacă statul intervine prin această măsură administrativă, însoţită desigur de constrângere, nivelul
maxim admis al preţului de vânzare OPi, inferior celui de echilibru, permite şi cumpărătorilor cu
venituri mai mici să-şi manifeste cererea pentru bunul respectiv. Astfel, cererea totală a pieţei
creşte de la OQe la OE. Nivelul mai redus al preţului devine însă insuficient remuneratoriu
pentru producători. Guvernul nu-i poate obliga să producă în pierdere (cu excepţia cazului când
aceştia ar fi întreprinderi de stat, cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca
urmare a ieşirii de pe piaţă a unei părţi a producătorilor, oferta OQe, şi-aşa insuficientă, se
restrânge la OD. Penuria se accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe piaţă, sub
forma “cozilor” sau “firelor de aşteptare”, care reprezintă cererea nesatisfăcută, exprimată în fig.
9.1. de segmentul DE.
Cum se realizează accesul cumpărătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă? Cum să se
repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace metodă este cea a
raţionalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă a intervenţiei indirecte, pentru
restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfel satisfacerea parţială a cererii sale.
Dacă nu se emit cartele, servirea cumpărătorilor se poate face în ordinea sosirii la “coadă”, dacă
aceasta este supravegheată de poliţie, sau pe baza folosirii forţei: este servit cel care are puterea
să înlăture pe ceilalţi şi să ajungă la vânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.
Această intervenţie favorizează însă şi apariţia “pieţei negre”: mărfurile deficitare, la preţuri
reduse, sunt achiziţionate prin intermediul vânzătorilor incorecţi (sau chiar de la producător, dacă
acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revinde la preţuri adesea mai
mari chiar decât nivelul preţului de echilibru OPe care s-ar fi format în mod liber pe piaţă.
Aceasta deoarece, pe de o parte, preţul de speculă va include şi o “primă de risc” pentru
vânzătorul clandestin, iar pe de altă parte, pe “piaţa neagră” nu există transparenţa necesară
orientării cumpărătorilor spre vânzători care practică preţuri mai mici.
Este evident, din cele prezentate mai sus, că intervenţia guvernamentală sub această formă nu
poate fi în avantajul consumatorului şi nici nu rezolvă problema penuriei. Ea poate fi practicată
doar în mod excepţional, însoţită eventual de subvenţii acordate producătorilor şi de adoptarea
altor măsuri de politică economică pentru încurajarea producţiei, în vederea restabilirii
echilibrului dintre cererea totală şi oferta totală, când mecanismele pieţei îşi vor relua rolul fixării
preţurilor.

9.2.2. În condiţiile abundenţei, oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, preţul de echilibru va
tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îi determină pe mulţi să
abandoneze ramura respectivă de activitate, producţia acesteia se diminuează până se apropie de
nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când preţul de echilibru redevine
remuneratoriu pentru producători.
Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producţia ramurii sau de a menţine
capacităţile de producţie existente, poate încerca această metodă de intervenţie directă, impunând
pieţei un plafon minim de preţ, de această dată însă, superior celui de echilibru.
Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, faţă de cantitatea OQe corespunzătoare
preţului de echilibru fără intervenţie (ofertă prea mare, care provoacă formarea unui preţ al pieţei
OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători), impunerea de către guvern a
preţului - plafon minim egal cu OPi determină o creştere a cantităţii oferite la OE. Concomitent
însă, guvernul nu-i poate obliga pe consumatori să achiziţioneze aceeaşi cantitate sau chiar una
mai mare la preţul de intervenţie OPi, mai ridicat. Dimpotrivă, aceştia îşi vor reduce cantitatea
cerută la segmentul OD, astfel încât segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată
de intervenţia directă guvernamentală. Ofertanţii vor constata că nu-şi vor mai putea vinde
cantitatea pe care o valorificau înaintea intervenţiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea
producţiei aduse pe piaţă, cu dobânzile la eventualele credite angajate anterior pentru producţie şi
pe care nu le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură
intenţionată a ajuta pe producători, intervenţia guvernamentală directă, ca şi în cazul penuriei, se
transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.
Rezultă, în concluzie, că intervenţiile guvernamentale directe în mecanismul formării preţurilor
sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât şi pentru producător, cu pierderi mari pe planul
eficienţei economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepţional, pe o perioadă scurtă de timp,
până la reîncadrarea raportului dintre cerere şi ofertă în limitele normalului.

9.3. Intervenţiile indirecte

Intervenţiile indirecte constau în influenţarea componentelor mecanismului formării preţurilor

prin măsuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta şi cererea.
9.3.1. Cele mai importante şi mai accesibile intervenţii sunt măsurile de influenţare a ofertei.
Astfel, dacă se urmăreşte diminuarea nivelului preţului de echilibru, pentru a se veni în sprijinul
consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei
din poziţia S0, căreia îi corespundea preţul de echilibru OPe0, în poziţia S1, căreia îi corespunde
un preţ de echilibru mai redus, OPe1 (vezi fig. 9.3.a).

Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifică sporirea cantităţii oferite pe piaţă. Dacă,
dimpotrivă, guvernul doreşte creşterea nivelului preţului de echilibru al pieţei, va lua acele
măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stânga, adică din poziţia S0 în
poziţia S2, căreia îi va corespunde preţul de echilibru OPe2. Deplasarea curbei spre stânga
semnifică diminuarea ofertei.
Creşterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel puţin cinci modalităţi:
 Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materială a produselor pe
seama legăturilor pieţei interne cu cea externă. Astfel, atunci când se doreşte creşterea
ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se măresc contingentele de import,
se înlătură eventualele prohibiţii la importuri sau chiar se acordă prime pentru importuri. În
plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fi descurajat şi exportul, suprimându-se
primele, contingentând exporturile şi renunţând la alte facilităţi acordate anterior pentru
stimularea lor.
Dimpotrivă, dacă se urmăreşte diminuarea ofertei interne, pentru creşterea preţurilor, se iau
măsuri inverse: creşterea taxelor vamale la importuri, contingentarea mărfurilor importate, chiar
prohibirea importurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajarea exporturilor prin
diminuarea sau chiar înlăturarea contingentărilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte
facilităţi.
 Creşterea sau diminuarea stocurilor. Reducerea ofertei pe piaţă la un moment dat poate fi
realizată pe seama creşterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi stocate, de
exemplu, cele din rezerva strategică a statului sau la produse agricole nealterabile cum ar fi
cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptarea creşterii cheltuielilor
bugetare. Dimpotrivă, atunci când se doreşte creşterea ofertei interne, se poate apela la
diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.
 Transformarea tehnică a produselor. De exemplu, dacă este prea mare oferta de tomate
(ceea ce face ca preţul de echilibru al pieţei să fie prea mic, neremuneratoriu pentru
producători), acestea pot fi transformate în bulion, tomate în bulion sau alte tipuri de
conserve, cu termen mai lung de stocare şi folosire. Sau, o ofertă prea mare de struguri
poate fi diminuată prin schimbarea destinaţiei lor spre vinificaţie. O producţie excedentară
de vin poate fi diminuată prin distilarea lui. Se pot folosi şi mijloace mai radicale, ca
denaturarea produselor (grâul sau produsele lactate devenite improprii consumului uman pot
fi destinate alimentaţiei animalelor) sau chiar distrugerea lor (cafeaua braziliană arsă în
timpul marii crize din 1929-1933, smulgerea, în anii ’70, a unei treimi din suprafaţa totală a
livezilor olandeze etc.).
 Controlul direct al ofertei, prin măsuri ca reglarea cantităţii de vin livrate de către
producători şi necesitatea unei autorizaţii speciale pentru noile plantaţii de viţă de vie în
Franţa sau reglementarea suprafeţelor plantate şi a vânzărilor de produse agricole. De
exemplu, în 1983, pentru a resorbi oferta excedentară, în SUA s-a pus în aplicare un
program de reducere a suprafeţelor cultivate prin plată în natură: agricultorii care nu
cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproape echivalentul a
ceea ce ar fi obţinut din propriile lor recolte. În cadrul politicii agricole americane,
nerespectarea aşa-numitelor “contingente de suprafaţă” priva producătorii de susţinerea
financiară guvernamentală. Exemplele pot continua.
 Implicarea statului în activitatea de producţie, pe care o poate realiza în anumite situaţii
prin investiţii publice într-un sector deficitar sau pentru care are un interes strategic. Într-o
economie de piaţă, această modalitate este mai puţin folosită, sporirea ofertei fiind lăsată pe
seama iniţiativei private.
9.3.2. În ceea ce priveşte influenţarea cererii, aşa cum se observă din fig. 9.3.b., pentru a se
ajunge la un preţ de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se pot adopta măsuri
pentru stimularea cererii, care să ducă la deplasarea curbei acesteia din poziţia D0 în poziţia D1,
astfel încât, oferta fiind presupusă constantă, preţul de echilibru se majorează de la OPe0 la
OPe1. Deşi extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a producătorilor, care folosesc în
acest scop îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalităţi: o stimulare
generală a cererii poate fi realizată printr-o diminuare sensibilă a impozitelor pe veniturile
populaţiei sau printr-o majorare a salariilor angajaţilor din sectorul public, măsură mai rar
folosită; o extindere a cererii pentru un anumit produs, de obicei pentru a menţine preţul de
echilibru al pieţei unui bun cu producţie excedentară, poate fi realizată prin creşterea consumului
intern ca urmare a distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiaşe sau
copiilor din şcoli (ca în SUA, unde la începutul anilor ’70 programele nutriţionale naţionale
reprezentau mai mult de o treime din creditele ministerului american al agriculturii) sau ca
urmare a vânzării lor la preţuri reduse (ca în Uniunea Europeană, unde, pe seama susţinerii
financiare publice, se practică vânzarea la preţ redus a untului către anumite categorii de
consumatori - spitale, cazărmi - sau chiar ansamblului populaţiei - aşa-numitul “unt de
Crăciun”); statul mai poate încuraja extinderea cererii şi prin lansarea unor sloganuri de
promovare a creşterii achiziţiilor de produse naţionale: “Achetez français”, sau “Buy british” etc.
Mai uşor practicabile sunt măsurile de restrângere a cererii, care determină deplasarea curbei
acesteia spre stânga (vezi fig. 9.3.b.), din poziţia D0 în poziţia D2, şi diminuarea preţului de
echilibru, de la OPe0 la OPe2. Exemplul cel mai cunoscut este raţionalizarea, care poate
fi directă (când cumpărătorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă banii necesari pentru
a cumpăra produsul şi să posede tichetul sau cartela eliberată de autoritătile abilitate)
sau indirectă (zile fără carne sau fără alcool, vânzări între anumite ore, multiplicarea
formalităţilor de vânzare etc.)
9.3.3. Măsurile care vizează influenţarea simultană a ofertei şi a cererii sunt mai ales de natură
psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimism care să ducă la
modificarea previziunilor agenţilor economici. De exemplu, într-o perioadă de inflaţie, când se
instaurează o adevărată psihoză de masă privind creşterea iminentă a preţurilor, care duce la o
amplificare a cererii, autorităţile publice, în special cele care gestionează politica monetară, pot
adopta măsuri menite a tempera această tendinţă şi a restabili încrederea în stabilitatea puterii de
cumpărare a monedei naţionale.

9.4. Politici de preţuri şi eficacitatea lor

Din ansamblul politicilor economice (vezi tema “Statul şi politica economică”), politica
preţurilor face parte din categoria politicilor de conjunctură, alături de politica monetară,
bugetară şi a veniturilor. Ea vizează mai ales limitarea creşterii preţurilor la unele bunuri şi
servicii de strictă necesitate. Diferită de la ţară la ţară, politica preţurilor cunoaşte mai multe
tipuri în funcţie de gradul său de extindere1:
1. a) politici limitate la un număr restrâns de preţuri, cum ar fi cele ale produselor agricole de
bază, ale produselor siderurgiei sau mai ales tarifele unor servicii publice ca transporturile
sau telecomunicaţiile, onorariile medicilor şi preţurile medicamentelor în domeniul
sănătăţii, chiriile etc. (10 – 25% din preţurile cu amănuntul erau controlate în 1986 în ţări ca
SUA, Canada, Germania Occidentală sau Japonia).
2. b) politici bazate pe coexistenţa unui sector reglementat, relativ important, şi a unui sector
liber. Controlul preţurilor în domenii cum ar fi energia sau o parte a activităţii industriale
poate avea o durată mai lungă sau poate fi aplicat numai în perioade tensionate. Sectorul
reglementat nu trebuie identificat cu sectorul de stat, iar cel liber cu sectorul privat,
deoarece controlul se poate exercita indiferent de natura proprietăţii întreprinderilor.
3. c) politici care tind să impună o disciplină ansamblului preţurilor, practicate mai ales în
fostele state cu economii planificate centralizat.
Nu există exemple de state care să nu fi practicat într-o formă sau alta, pe o perioadă mai scurtă
sau mai îndelungată, politici de reglementare a preţurilor.
Unele ţări ca Franţa, Belgia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria sau Spania au
practicat o lungă perioadă politica de control a preţurilor (Franţa a renunţat la acest sistem abia în
1986); altele, caracterizate printr-o netă voinţă liberală, ca SUA, Germania, Elveţia sau Japonia,
nu au recurs la controlul preţurilor decât în mod excepţional, în perioadele unor puternice puseuri
inflaţioniste, cum a fost începutul anilor ’702.
Performanţele înregistrate de aceste două categorii de ţări demonstrează că eficacitatea politicilor
de reglementare a preţurilor depinde de durata aplicării lor, de supleţea măsurilor de intervenţie,
de fazele conjuncturii economice în care au fost aplicate cât şi de maniera combinării lor cu alte
politici economice (politica monetară, politica concurenţei, politica bugetară şi fiscală etc.).
Controlul prelungit şi extins al formării preţurilor s-a soldat, oriunde a fost aplicat, cu eşec.
Reglementării autoritare a preţurilor i se aduc numeroase critici, cum ar fi: limitează libertatea
întreprinderilor de a se adapta la diversele situaţii care intervin în evoluţia conjuncturii;
denaturează concurenţa de pe piaţă, provocând o alocare neoptimală a resurselor şi o diminuare a
capacităţii competitive a întreprinderilor; reduce incitaţia spre investiţii şi favorizează indatorarea
excesivă a întreprinderilor; duce la diminuarea ofertei interne; descurajează investiţiile străine în
sectoarele reglementate; amplifică dezechilibrele şi sporeşte presiunile inflaţioniste etc.
După un control quasitotal al preţurilor în perioada economiei planificate centralizat, în România
s-a trecut din octombrie 1990, la liberalizarea preţurilor, menţinându-se însă, supravegherea
asupra evoluţiei lor la unele produse de bază, ca alimentele de strictă necesitate (pâinea, carnea,
produsele lactate), energia, carburanţii, chiriile, unele servicii publice (transportul urban) etc.
Liberalizarea preţurilor, produsă pe fondul penuriei quasigeneralizate şi într-un mediu economic
puţin concurenţial, s-a soldat cu o creştere haotică a nivelului lor, care a diminuat drastic
veniturile reale ale populaţiei, provocând scăderea nivelului de trai, cu toate consecinţele care
decurg de aici, conform efectului - bumerang.
Politica incoerentă de supraveghere a preţurilor promovată în continuare, concretizată, printre
altele, în blocarea preţurilor produselor unor ramuri de activitate concomitent cu liberalizarea
preţurilor factorilor de producţie, a dus la falimentarea unor întreprinderi de mare importanţă
pentru asigurarea aprovizionării populatiei şi la un blocaj financiar în lanţ, extins la scara
economiei nationale. Întârzierile măsurilor de restructurare a economiei reale, monopolul regiilor
autonome asupra unor produse sau servicii de bază ca energia electrică, gazul, transporturile
feroviare, lipsa de supleţe a reglementării preţurilor, o politică rigidă a cursului de schimb, au
provocat apariţia unor importante necorelări ale preţurilor, atât pe piaţa internă cât şi faţă de
nivelul existent pe piaţa mondială şi mai ales pe pieţele ţărilor vecine. Aceasta a favorizat
specula cu o serie de produse, falsificarea imaginii asupra eficacităţii unor activităţi, diminuarea
competitivităţii la export a firmelor româneşti.
Toate cele enumerate mai sus constituie argumente în favoarea necesităţii unei noi abordări a
problematicii intervenţiei guvernamentale în materie de preţuri, orientată spre limitarea la
minimul necesar al acesteia, pentru a lăsa pieţei posibilitatea să-şi exercite rolul de formare a
unor preţuri reale, care să exprime adevărul eficacităţii activităţii economice, chiar dacă acesta
nu va fi de natură să ne mulţumească.
Întârzierea în luarea măsurilor de liberalizare reală a mecanismului formării preţurilor nu poate
decât să amplifice costurile sociale ale acesteia. Liberalizarea preţurilor - desigur nu totală - este
inevitabilă. Tranziţia la economia de piaţă nu poate fi concepută cu preţuri false, necorelate,
rigide, gestionate pe criterii antieconomice.

Probleme de discutat

1. De ce şi când este necesară intervenţia guvernamentală în mecanismul de formare a

preţurilor?
2. În ce constă intervenţia guvernamentală directă în formarea preţurilor în condiţiile
penuriei? Este eficient acest tip de intervenţie?
3. În situaţia de abundenţă pe piaţa unui produs, producătorii sunt avantajaţi prin intervenţia
guvernului în mecanismul formării preţurilor?
4. Pe ce căi poate stimula statul oferta pentru a determina scăderea nivelului preţului de
echilibru al pieţei?
5. Cum poate acţiona guvernul în mod direct pentru a determina creşterea preţului de
echilibru al pieţei pe seama reducerii ofertei totale?
6. Poate interveni guvernul pentru stimularea cererii totale în vederea ridicării nivelului
preţului de echilibru al pieţei?
7. Care sunt principalele politici de preţuri?
8. Eficacitatea politicii de preţuri.
9. Politica preţurilor în România. Liberalizarea preţurilor şi efectele ei.
BIBLIOGRAFIE:

[1] A se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura “Gh.
Zane”, Iaşi, 1993-1995.
[2] Vezi, în acest sens, M. Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1964.
[3] J.A. Schumpeter, Histoire de l’analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983, p.15.
[4] J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
[5] J.A. Schumpeter, op. cit., vol.1, p.48.
[6] Redăm câteva din cele mai semnificative:
1. Xenofon considera că “…. economia este nu numai o ştiinţă ci şi o artă, un mijloc prin care
oamenii sunt în stare să-şi mărească patrimoniul” (Xenofon, Economicul II, 12, după M.
Oprişan, op.cit, p.78).
2. Antoine de Montchrèstien, considera economia politică ca fiind ştiinţa ce studiază
“administraţia patrimoniului cetăţii” (A. de Montchrèstien, Traité … după Serge
Latouche, Epistémologie et economie, Anthropos, Paris, 1988, p.48-51).
3. Adam Smith, defineşte obiectul ştiinţei economice prin subtitlul lucrării sale fundamentale
drept “o cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”. Pe aceeaşi linie, a “ştiinţei
bogăţiei” se înscrie şi J.B. Say.
4. Stanley Jevons vede în ştiinţă economică o “disciplină normativă foarte utilă deciziei
politice” (După S. Latouche, op. cit.).
5. K. Marx defineşte economia politică ca fiind “studiul relaţiilor de producţie şi al legilor
economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii” (S. Latouche, op.
cit,).
6. Lionel Robbins, caracterizează economia drept o “ştiinţă care studiază comportamentul
uman ca şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative (S.
Latouche, op.cit.).
7. 7.Raymond Barre crede că economia este “ştiinţa administrării resurselor rare într-o
societate umană; ea studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele
sociale în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun spre a se reduce
tensiunea care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor
economici (S. Latouche, cit,).
8. Paul Samuelson consideră ca “Ştiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid,
folosind sau nu moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul
timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi
viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie societatea” (S. Latoucle, op.cit.).
9. Aurel Iancu este de părere că “ştiinţa economică reprezintă o schemă a analizei si
interpretării realităţii economice. Această schemă este concepută … pentru a lua în
considerare acţiunile economice tipice, respective, pentru a desprinde anumite regularităţi în
comportamentul agenţilor economici care îşi desfăsoară activitatea în scopul realizării unor
obiective sau finalităţi într-o lume cu resurse limitate, folosind instituţii şi instrumente
economice adecvate, în condiţiile unor implicări ale puterii publice (ale statului) în
realizarea unor ajustări ale mecanismului de funcţionare a economiei” (A. Iancu, Tratat de
economie, vol.1, Ştiinţa economică şi interferenţele ei, Economica, Bucureşti, 1993, p.16).
10.John Kenneth Galbraith, parafrazându-l pe Alfred Marshall, scria că “economia nu este
altceva decât studiul umanităţii în conduita vieţii sale cotidiene. Ea înseamnă, adăuga în notă
proprie economistul american, şi studiul organizaţiilor, a manierei în care oamenii au de a face
cu marile întreprinderi, cu sindicatele şi cu guvernele pentru a satisface nevoile lor economice;
studiul scopurilor urmărite de aceste organizaţii în măsura în care ele sunt de acord sau se opun
interesului general. Şi, în fine, maniera de a face să paralizeze interesul colectivităţii” (J.K.
Galbraith, N. Salinger, Tout savoir - ou presque - sur leconomie, Seuil, Paris, 1978, p.11).
[7] J. Généreaux, Economie politique, vol.1, Introduction et micro-économie, Hachete, Paris,
1990, p.16.
[8] Pentru o analiză în detaliu a problemei vezi, I. Pohoaţă, Paradigme de gândire, Edit. Univ.
“Al.I. Cuza” Iaşi, 1994.
[9] Xavier Greffe, Politique économique, în Xavier Greffe, Jacques Mairesse, Jean L.
Reiffers, Encyclopedie economique, Economica, Paris, 1990, p.1185.
[10] Jacques Généreux, op. cit., p.18.
[11] Ibidem.
[12] J.A. Schumpeter, op. cit. p. 36.
[13] Claude Mouchot, Economie politique, Economica, Paris, 1984, p.195.
[14] A se vedea, detalii suplimentare în: C. Bichi, Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor
economice în Tratat de economie contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1986,
p.87-177; T. Postolache, Restructurări în economia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1981; C.
Murgescu, Unele consideraţii cu privire la dialogul interdisciplinar al ştiinţelor economice în
“Revista economică”, 19/1984, etc.
[15] François Perroux, Science de l’homme et science économique, Paris, 1943, după Gromoslav
Mladenatz în Cunoaştere şi metodă în ştiinţă economică, Tiporex, Bucureşti, 1947, p.24.
[16] Vezi, Ion Pohoaţă, Ştiinţă economică în discursul metodologic, în Paradigme de
gândire, op..cit, p.101-149.
[17] Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică,
Bucureşti, 1979, p.547.
[18] «Falsify» în limba engleză şi «refutabilite» în limba franceză; credem că termenul în
franceză se apropie mai mult de sensul şi semnificaţia a ceea ce a vrut sa spună Popper, adică
aceea de combatere, de contrazicere.
[19] Renato di Ruzza, Elements d’épistemologie pour économistes. La dernière instance et son
ombre, Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p.87.
1 Barre R., Economie politique, vol.1, Paris, PUF, 1969, p.195-200.
2 Madgearu V., Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18.
3 Braudel F., Jocurile schimbului, vol. 1, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.12 şi următoarele.
4 Braudel F., op.cit., p.13.
5 Toffler A., Al treilea val, Edit. Politică, Bucureşti, 1983, p.78.
6 Ibidem, p.56-57.
7 Ibidem, p.358 şi următoarele.
8 A. Piettre, Les grandes problèmes de l’économie contemporaine, Tomul I Ou va le
capitalisme? Edit. Cujas, Paris, 1976, p.19.
9 M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1962,
p.72.
10 Sava S., Tranziţia spre economia de piaţă, Tribuna economică nr. 15/1990, p.20-21.
11 Sava S., Ionescu E., Economia de piaţă contemporană, Probleme economice, nr. 7/1990,
p.45.
12 Paul A. Samuelson, Willian D. Nordhaus, Micro-économie, 14e Édition entièrement revue
et mise à jour, Les Édition d’Organisation, Paris, 1995, p.74.
13 Ibidem, p.107.
14 Matei Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă,
Editura Alternative, Bucureşti, 1992, p.25.
15 Matei Dogan, Dominique Pelassy, op.cit., p.41.
* Hedonismul – termen derivat din grecescul “hedone” care înseamnă plăcere – reprezintă o
concepţie care proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorinţa de a o obţine, principiu al
comportamentului.
** ¥n special englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Léon Walras.
1 După Aurel Iancu, op. cit,, vol.3, Piaţă, concurenţă, monopol, p.69.
2 V. Pareto, Manuel d’économie politique, 1909,; John R. Hicks, Value and Capital, Clarendon
Press, Oxford, 1965; Gerard Debreu, Théorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais,
Le comportement de l’homme rationnel devant le risque, Econometrica, oct. 1953, după Aurel
Iancu, op.cit. p.71.
1 Généreux J., Economie politică. Microeconomie, Editura All, Beck 2000, București, 2000, p.
65 – 67.
2 Barre Raymond, Economie politique, ed. a VIII-a, vol. I, PUF, Paris, p.409.
3 Perroux Fr., Economie appliquée, 1951, nr. 2, p.281.
4 Généreux. J., op.cit., p.90.
5 Citat după Drobotă Niță, Economie politică, Editura Economica, București, 1997, p.127.
6 Jurion Bernard, Economie politique. De Boeck Université, Paris, Bruxelles, 1996, p.115.
7 Dicționar de Economie, Editura Economica, București, 1999, p.139-140.
8 A. Page, op.cit., p.142.
1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Editura Humanitas, București, 1994, p.212.
2 Ibidem, p. 215 – 217.
1 Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timișoara, 1997, p.148.
2 John Sloman, Economics, Second Edition, Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf, London, New
York, …, Munich, 1995, p.226-228.
3 x x x, Economia Politică, Editura Economică, București, 1995, p.199.
4 Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, An Introduction to Positive Economics, eighth edition,
Oxford University Press, 1995, p.247.
5 John Sloman, op.cit, p.232.
1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone’s Guide to Economics, New York, Batham
Books, 1989, p.49-50.
3 Frois, G.A.,op. cit., Editura Humanitas, București, 1994, p. 270-275.
4 Page A., Economie politique, Dalloz, Paris, 1981, p.154-155.
5 Băbăiță I., Duță A., Piețe și prețuri, Editura de Vest, Timișoara, 1995, p.108-112.
6 Beju V., Mecanismul prețurilor în economia de piață, Editura Promedia, Cluj Napoca,
p.373-377.
7 Frois G.A., op.cit., p.281.
8 Frois G.A., op.cit., p.284.
9 Fr. Perroux, L’Economie du XX-e siècle, deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.
10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, 1953, p. XX-XXI.
11 Băbăiță I., Duță. A., op.cit., p. 104.
1 Jacques et Colette Nême, Politiques Economiques Comparées, 2e édition mise à jour, PUF,
Paris, 1989, p.481-483.
 Suport Seminar_Microeconomie

SEMINAR 1 – Noțiuni introductive

Elemente introductive:
 Ce este Microeconomia?
 Oamenii se confruntă cu compromisuri (trade-offs)
 Costul de oportunitate
 Conflictul echitate – eficiență – stimulente și intervenția guvernamentală
 Economie pozitivă – economie normativă (Cum este? – Cum ar trebui să fie?)
 Economie teoretică – economie ”empirică” (construcția unor modele pentru a explica
lumea? – testarea modelelor pentru a vedea dacă acestea sunt validate de realitate. Fie că
este un model explicativ, fie că e unul matematic, este important ca acesta să fie testat de
realitate).
În esență, Microeconomia este despre raritate – despre cum indivizii și firmele iau decizii, în
contextul unor resurse caracterizate de raritate. Ideea este cum optimizezi aceste constrângeri și
faci compromisuri între diferite alternative pentru a lua cea mai bună decizie. De aici se poate
spune că vine și eticheta de ”dismal science” = știința sumbră – pentru că nu poți avea orice,
oricând și oricât, ci trebuie să faci un compromis, trebuie să oferi X pentru a avea Y. De
exemplu, dacă Dorel are un singur măr, el nu poate mânca mărul și, în același timp, să facă gem
de mere.

Se pune accentul pe două tipuri de actori în economie, Consumatori și Producători, ale căror
comportamente pot fi descrise de diferite modele (care, în esență, aproximează, nu dau rezultate
neapărat precise, așa cum sunt obținute de exemplu în fizică sau în alte științe exacte); acestea
pleacă de la anumite ipoteze și pot oferi suportul pentru descrierea unei tendințe generale.
 Consumatorii sunt constrânși de venit (constrângerea bugetară), în funcție de care își
aleg bunurile pe care le consumă, în intenția de a-și maximiza utilitatea – deci ipoteza de
la care se pleacă în analiza comportamentului consumatorului este reprezentată de
maximizarea utilității în contextul unui venit limitat.
 De cealaltă parte, firmele urmăresc maximizarea profiturilor, constrânse atât de cererea
consumatorilor cât și de costurile de producție (costurile cu factorii de producție).

Prin urmare, apar cele patru întrebări fundamentale ale microeconomiei:

1. Ce bunuri și servicii trebuie să fie produse?
2. Cât să se producă?
3. Cum să fie produse?
4. Pentru cine?
Răspunsul acestor întrebări este oferit de mecanismul prețurilor, prețuri care se formează pe
piață (piața factorilor de producție, piața bunurilor și serviciilor), prin întâlnirea cererii cu oferta,
și în funcție de care firmele și consumatorii iau decizii.
Simplist spus, prețurile servesc ca semnale care alocă resursele. Bunurile care au o cerere
mare au prețuri ridicate, iar cele cu o cerere mică au prețuri scăzute. Pentru că, de obicei, firmele
doresc să-și mărească profiturile, ele urmăresc evoluția semnalelor oferite de prețuri pe piețe și
vor produce mai mult din bunurile care au prețuri ridicate și mai puțin din cele care au prețuri
scăzute. În acest sens, piețele tind să aloce eficient resursele limitate și să le folosească în
producerea bunurilor pe care oamenii le doresc cel mai mult – sau, cel puțin, pentru care
oamenii sunt dispuși să plătească cel mai mult.
Totuși, există și unele probleme/ limite în ceea ce privește piețele. În primul rând, piețele
produc orice bunuri/servicii pentru care oamenii sunt dispuși să plătească, chiar dacă acestea nu
sunt în mod necesar bune pentru oameni sau pentru mediu. În al doilea rând, piețele sunt
amorale: acestea nu garantează corectitudinea sau echitatea.

Instrumentarul matematic pentru analiza microeconomică

Analiza microeconomică:
- Modele economice;
- Relații între variabilie: funcționale, pozitive, negative, liniare, neliniare;
- Tipuri de variabile: endogene, exogene;
- Modele matematice, numerice, grafice, logice; panta dreptei în relațiile liniare și
nonliniare; limitele modelelor;
- Analiză marginală; analiză medie.

Așa cum am prezentat mai sus, Microeconomia se referă la raritate – sau despre cum
indivizii și firmele iau decizii și își satisfac nevoile, în contextul disponibilității unor resurse
caracterizate de raritate. Problema este cum optimizezi aceste constrângeri și să faci
compromisuri între diferite alternative pentru a lua cea mai bună decizie.

Economia pozitivă și normativă

Abordarea din punct de vedere pozitiv a economiei descrie, explică fenomenele
economice reale. Aceasta caută să identifice relațiile dintre variabile economice, să cuantifice, să
măsoare aceste relații și să facă predicții. Se ocupă cu ”ceea ce este” și răspunde la întrebarea
”De ce?”.

Exemple:
 O creștere a impozitului pe veniturile salariale determină o reducere a cheltuielilor de consum (?);
 Rata inflației în luna august 2012 a fost de 3,8% și, ceteris paribus, puterea de cumpărare a
populației s-a diminuat (?);
 Indicele câştigului salarial real pentru luna iunie 2013 faţă de luna precedentă, calculat ca raport
între indicele câştigului salarial nominal net şi indicele preţurilor de consum, a fost de 99,7%.

După cum se vede, acestea sunt afirmații pozitive, bazate de fapte verificabile în viața reală,
așa cum ea se întâmplă.

Acum, dacă ești un decident de politici (guvern), care încearcă să determine cea mai bună
modalitate de a reduce, de exemplu, mortalitatea infantilă (sau de a diminua șomajul în rândul
tinerilor, de a combate evaziunea fiscală, de a distribui mai echitabil oportunitățile educaționale,
etc.), este important să se obțină cea mai bună analiză economică pozitivă a fiecărei alternative
de politică ce se ia în considerare. Înainte de toate, este important să se cunoască care va fi
impactul real al fiecărei politici înainte de a încerca alegerea ”celor mai bune” politici. Același
lucru este valabil dacă ești un antreprenor care încearcă să stabilească prețul de vânzare al unui
bun – trebuie să cunoști cum vor răspunde oamenii la diferite prețuri, nu doar cum ți-ar plăcea ție
să răspundă.

Economia normativă arată cum ar trebui să se desfășoare activitățile economice. Aceasta

operează cu judecăți de valoare, cu aprecieri ce au la bază multe alte criterii decât cele
economice (cum ar fi cele legate de echitate, de etică, ideologice). Se ocupă cu ”ceea ce ar
trebui să fie” și răspunde la întrebarea ”Cum?”.
Economia normativă merge astfel dincolo de analiza simplelor fapte și a ceea ce se
întâmplă dacă stimulentele/condițiile se modifică. După ce economistul pozitiv prezintă cea mai
bună predicție a sa privind ceea ce se va întâmpla ca urmare a alternativelor posibile de politică,
un economist normativ va încerca să folosească instrumente ce cuprind judecăți de valoare
explicite cu privire la ce rezultate sunt ”bune” și ce rezultate sunt ”rele” pentru a determina care
este cea mai bună politică pentru societate.
Prin urmare, economiștii normativi apelează la discipline precum filosofia politică sau
etica pentru a formaliza mecanisme prin care să tranducă valori particulare în recomandări de
politică pe baza unei analize pozitive a impactului așteptat al diferitelor stimulente.

Exemple:
 Agenții economici cu venituri înalte ar trebui să plătească impozite mai mari decât cei cu venituri
scăzute;
 Rusia ar trebui să practice tarife mai mari la importurile de autoturisme;

Exemplele de afirmații normative prezentate mai sus reprezintă două problematici clasice:
problema echității și problema protecționismului. Să privim spre cea de-a doua situație. În mod
normal, economiștii consideră că liberul schimb (comerțul între țări fără impunerea unor restricții
- taxe, cantități reglementate - la import sau export) este un lucru bun, pentru că, în general,
bunăstarea crește, prețurile scad (fiind o oferă mai mare de bunuri), iar consumatorii beneficiază
de produse mai performante, mai ieftine și mai variate.
În același timp, se poate întâmpla ca multe firme autohtone să iasă de pe piață ca urmare a
pătrunderii unor companii străine mai competitive, cu produse mai bune. Pentru că nu pot face
față competiției, unele firme autohtone sunt nevoite să înceteze activitatea și să își concedieze
angajații. Normal, apare la nivelul economiei naționale o creștere a șomajului.
Pentru că observă aceste efecte negative ale comerțului liber, guvernul hotărăște să impună
taxe la importul de bunuri. Numărul de firme străine scade, oferta totală de bunuri se reduce,
prețurile interne cresc, bunăstarea consumatorilor presupunem că s-a redus. Însă, locurile de
muncă ale firmelor interne au fost protejate și politica și-a atins obiectivul. După cum se vede
există un rău semnificativ, chiar dacă s-a ales cea opțiunea considerată cea mai bună.
SEMINAR 2 – Modele economice

Câteva considerente: Economia nu încearcă să picteze un tablou complet privind cine

suntem ca ființe umane, ci pur și simplu încearcă să ofere un cadru simplificat pentru studierea
sistematică a aspectelor luării deciziilor umane care se leagă de dorința noastră de a urmări
propriul interes în diferite cadre instituționale și cum aceste decizii, luate din interes propriu,
afectează societatea ca întreg.

Modelele ilustrează diferite relații între două sau mai multe variabile și pot fi sub forma
unor funcții. Exemplu: Cantitatea dintr-un bun oferită pe piață este o funcție de prețul unitar al
bunului respectiv: Qoferită=f(P). Astfel, dacă prețul unui telefon mobil crește, firmele, care
vizează maximizarea profitului, își vor mări producția și vor oferi mai multe telefoane spre
vânzare.
Între cele două variabile, Qoferită și P, există o relație, o dependență a uneia față de
cealaltă. În general, dacă y=f(x), atunci între x și y există o relație funcțională, iar valorile pe
care le pot lua x și y sunt legate între ele. (y este variabilă dependentă, x este variabilă
independentă).

Relațiile funcționale pot fi:

- directe (pozitive) – ex: Dacă numărul de locuitori din București crește, atunci și consumul
de curent electric o să crească;
- inverse (negative) – ex: Dacă prețul unui automobil scade, atunci cantitatea cerută de
automobile se va majora;
- liniare - O modificare a variabilei independente (P) cu un anumit procent duce la o
modificare a variabilei dependente (Q) cu același procent sau cu un procent diferit, dar
constant: Qx=a-bPx;
- nonliniare: O modificare a variabilei independente (Q) duce la o modificare diferită (care
nu este constantă) ca mărime a variabilei dependente: CT=a+bQ+cQ2.

De regulă, aceste funcții sunt cu mai multe variabile: y=f(x1,x2,x3,..xn.). De exemplu, cererea
pentru automobile Dacia depinde de prețul mașinii respective, de venitul disponibil al
consumatorilor, de prețul altor bunuri substituibile (automobilele Citroen, BMW), de prețul
unor bunuri complementare (benzina, motorina), etc.; în același timp, producția oferită de
firme depinde în general de costurile cu factorii de producție (muncă și capital) utilizați sau de
nivelul de taxare impus de stat.

Astfel, modele economice sunt construcții teoretice, abstracte, care descriu relațiile
funcționale dintre două sau mai multe variabile economice, desemnează rezultatul economic al
relațiilor și ilustrează efectele schimbărilor intervenite în variabile asupra rezultatului. Ele sunt
de mai multe feluri:

a. Modele matematice
Acestea sunt funcții, ecuații sau sisteme de ecuații. De exemplu, știm că venitul total (VT)
încasat de o firmă depinde de nivelul prețului bunurilor (P) vândute. Matematic, vom avea:
VT=f(P), unde VT = variabilă endogenă1, iar P = variabilă exogenă2.
Variabile exogene pot fi: naturale (vremea), de comportament (psihologia investitorilor și
cumpărătorilor), de natură politică (creșterea fiscalității, alegeri electorale) sau economice
(venitul disponibil).

Modificarea unei variabile:

Luăm în considerare celebra variabilă X, în cazul căreia putem avea:

1. Modificarea absolută a variabilei X:
ΔX= X1- X0, unde X0= valoarea inițială și X1= valoarea actuală

2. Modificarea procentuală a lui X:

∆
Δ%X= x 100 = x 100

3. Indicele variabilei X:
Ix= x 100

4. Creșterea sau scăderea procentuală a lui X:

Dacă X crește cu 25% avem: X1=X0 + 25%*X0; X1=125% X0 sau X1= 1,25 X0.
Dacă X scade cu 25% avem: X1=X0 - 25%*X0; X1=75% X0 sau X1=0,75X0.

1
Variabila endogenă este determinată de cadrul relațiilor funcționale ale modelului. Este acea variabilă care poate fi
definită și caracterizată în cadrul unei teorii. Aceasta este influențată de alte variabile ale modelului și are statut de
efect, dar în anumite cazuri poate influența celelalte variabile.
2
Variabila exogenă influențează alte variabile ale modelului, are rolul de cauză și nu este afectată de relațiile
descrise în model.
 b. Modele numerice prezentate sub formă de tabele:
1 2 3 4
Preț (P) 12 15 18 21
Cantitate (Q) 50 45 40 35
Venit (P*Q) 600 675 720 735

c. Modele grafice
Sunt reprezentate de obicei prin diagrame, cu ajutorul unor drepte, curbe, puncte, arcuri
de cerc, etc. Graficele sunt construite în cadrul unor coordonate, la o anumită scară. De regulă,
pe axa orizontală este înscrisă variabila independentă, pe axa verticală este variabila
dependentă, iar relația de cauzalitate dintre cele două poate fi exprimată printr-o dreaptă (în
cazul relațiilor liniare) sau printr-o curbă (în cazul relațiilor nonliniare).

Atunci când discutăm despre forma unui grafic, trebuie să analizăm panta dreptei. Panta
dreptei arată o relație liniară și se determină ca raport între mărimea modificării variabilei
dependente (ΔY) și mărimea modificării variabilei independente (ΔX).
∆
𝑃𝑎𝑛𝑡𝑎 =

Toate relațiile liniare au pantă constantă pozitivă (grafic 1) sau negativă (grafic 2). De
asemenea, în graficele 3) și 4), se observă nu există nicio relație funcțională între cele două
variabile. În grafic 3) la orice modificare a lui X, Y rămâne constant, iar în grafic 4) X este
același indiferent de Y.

1) 2) 3) 4)

În cazul relațiilor nonliniare se calculează panta tangentei corespunzătoare diferitelor

puncte de pe curbă. Relațiile nonliniare pot avea rate crescătoare, descrescătoare, negative sau
pozitive.

În graficul 5) panta tangentei în punctul A este negativă, în

punctul B este zero și în punctul C este pozitivă.
 5)
Curbele din graficele 6) și 7) sunt concave în raport cu originea. În graficul 7) panta este
pozitivă și se află în relație inversă cu mărimea variabilei x. Când x crește, panta curbei scade și
tinde către zero. În graficul 7) panta este negativă și se află în relație directă cu mărimea
variabilei x (panta tinde către infinit).
Curbele din graficele 8) și 9) sunt convexe în raport cu originea. În graficul 9) panta este
pozitivă și se află în relație directă cu mărimea variabilei x, iar în graficul 10) panta este negativă
și tinde către zero pe măsură ce variabila x crește.

6) 7) 8) 9)

Analiza întreprinsă pe baza unui grafic oferă o infinitate de posibilități privind

cuantificarea relațiilor de cauzalitate dintre două variabile. Nivelul pozitiv sau negativ al pantei
poate exprima de exemplu evoluții ale productivității marginale, venitului marginal, costului de
oportunitate, etc.

În același timp, mai avem și graficele care ilustrează relațiile cu puncte de maxim (M) și
puncte de minim (m).

În cazul relațiilor cu puncte de maxim, panta este inițial pozitivă și scade pe măsură ce X
crește. Aceasta atinge un nivel zero, după care devine negativă. În cazul relațiilor cu puncte de
minim, inițial panta este negativă și în relație inversă cu X, atinge un punct de minim, apoi
devine pozitivă și crește pe măsură ce variabila X crește.

Analiza marginală
Analiza marginală reprezintă un procedeu, o tehnică de analiză a modificării unei
variabile economice dependente (Y) corespunzătoare unei modificări foarte mici, ”la margine”,
care are loc în mărimea variabilei independente (X), pornind de la o valoare dată a lui X.
 ∆
Valoarea marginală se poate determina pe baza raportului dintre ΔY și ΔX, , sau prima
derivată a funcției Y=f(X): [f(X)]' .

Practic, se analizează raportul dintre efectul suplimentar obținut în urma unui efort
suplimentar efectuat.

Y= f(X) variabila marginală a luiY va fi Y mg = ΔY/ΔX

ΔX=X1-X0
ΔY=Y1-Y0
Exemple:
a) VT=f(Q), venitul total exprimat în funcție de producția realizată
Venitul marginal – venitul rezultat din creșterea cu o unitate a producției (unitate marginală sau
adițională): Vmg= ΔVT/ΔQ sau (VT)'Q

b) CT=f(Q), costul total exprimat în funcție de producție

Costul marginal – cost rezultat din creșterea cu o unitate a producției: Cmg=ΔCT/ΔQ sau (CT)' Q

c) UT=f(Q), utilitatea totală exprimată în funcție de cantitatea consumată dintr-un bun

Utilitate marginală – satisfacția suplimentară pe care o obține un consumator prin consumul unei
unități adiționale dintr-un bun: Umg= ΔUT/ΔQ sau (UT)' Q

d) Pr=f(Q), profitul exprimat în funcție de cantitatea vândută

Profitul marginal – profit rezultat din creșterea cu o unitate a producției vândute: Pr mg=ΔPr/ΔQ
sau (Pr)'Q

e) Q=f(L), producția totală obținută exprimată în funcție de forța de muncă utilizată

Productivitatea marginală – producție rezultată ca urmare a creșterii cu o unitate a numărului de
angajați: WmgL=ΔQ/ΔL sau (Q)'L

De asemenea, suma valorilor marginale este egală cu valoarea totală:∑Umg=UT;

∑Vmg = VT; ∑Cmg=CT; ∑Pr mg=Pr; ∑WmgL=Q.

Relația dintre cantitatea marginală și cantitatea totală (producție, venit, cost, profit):
Dacă mg > 0 - cantitatea totală crește cu o rată descrescătoare sau crescătoare;
mg < 0 - cantitatea totală scade;
mg = 0 – cantitatea totală atinge un punct extrem, maxim sau minim;

Analiză medie
Valoarea medie exprimă efectul obținut pe fiecare unitate de efort. Dacă Y= f(X), atunci
variabila medie = .

Exemple:
a) Cost total mediu: CTM=CT/Q, costul mediu înregistrat de o firmă pentru producerea unei
unități de producție;
b) Productivitatea medie: WL=Q/L, producția medie realizată de un lucrător (eficiența medie
a unui lucrător)
c) Profit mediu: PrM=Pr/Q, profitul mediu înregistrat din producerea și vânzarea unei
unități de producție
d) Venitul mediu: VM=VT/Q; cum VT=P*Q, rezultă că VM=P*Q/Q, adică Venitul
mediu=P.
Relația dintre cantitatea marginală și cantitatea medie
Dacă mg > medie – cantitatea medie crește;
mg < medie – cantitatea medie scade;
mg = medie – cantitatea medie atinge un punct extrem, maxim sau minim;

Toate valorile maxime și minime ale unei funcții f(x) sunt valori staționare și se
realizează în punctele în care prima derivată f '(x) = 0 (valoarea maximă sau minimă corespunde
punctului de pe curbă unde panta este egală cu zero, deoarece cantitatea marginală reflectă panta
curbei).

În general, dacă:
 Cmg=0, atunci CT=maxim;
 Pr mg=0, atunci Pr=maxim;
 Vmg=0, atunci VT=maxim;
 WmgL=0, Q=maximă.

APLICAȚII
Aplicație 1: Presupunem că firma F.F.F. urmărește maximizarea profitului (Pr), iar funcțiile
venitului total (VT) și costului total (CT) sunt următoarele: VT=10Q+2Q2 , iar CT= 75-40Q+3Q2.
Aflați:
a. Venitul marginal pentru Q=6;
b. Costul marginal pentru Q=10;
c. Cantitatea optimă care maximizează profitul.

Știm că : Pr= VT – CT = 10Q + 2Q2 – 75 + 40Q - 3Q2= -75 + 30Q - Q2

a. Vmg=34; b. Cmg=20; c. Q=25.

Aplicație 2. Dacă între preț și cererea consumatorilor există o relație cauzală liniară, iar prețul
crește de la 20 la 24 și cantitatea cerută scade de la 30 la 28, aflați panta relației. (panta=-1/2)

Aplicația 4. Precizați care din afirmațiile următoare sunt pozitive și care sunt normative:
a. În primul trimestru al anului 2012, PIB-ul României a crescut cu 0,7% în raport cu
trimestrul anterior;
b. Pensionarilor ar trebui să se asigure medicamente compensate pentru că, față de restul
populației, cheltuielile lor cu medicamentele sunt relativ mai mari;
c. Guvernul ar trebui să mărească salariul minim pentru a proteja persoanele cu venituri
reduse;
d. O creștere a salariului minim duce la o creștere a ratei șomajului cu 0,5%.
e. Pentru că rata anuală a inflației a fost de 2,3% în martie 2012, pensiile și orice venit fix
sub 1000 de lei ar trebui indexate cu valoarea inflației.

Aplicația 5. Dacă prețul grâului scade atunci când cantitatea cerută crește și crește atunci când
cantitatea cerută scade, atunci relația dintre preț și cantitate cerută este pozitivă sau negativă?

Aplicația 6. Considerăm că relația dintre profit și cantitatea de bunuri vândute este dată de
relația Pr=300Q-Q2. În acest caz la ce nivel al lui Q profitul este maxim ? (Q=150)
Cauzalitate și corelație
Faptul că două lucruri sunt corelate nu înseamnă în mod necesar că unul îl cauzează pe
celălalt. O corelație pur și simplu presupune că există o relație între doi factori (să le spunem X
și Y), însă nu spune nimic despre direcția acestei relații. Este posibil ca X să cauzeze Y; de
asemenea, este posibil ca Y să cauzeze X; și poate fi posibil ca un alt factor, Z, să cauzeze atât X
cât și Y.
Avem următorul exemplu: orașele cu un număr ridicat de crime tind de asemenea să aibă
și foarte mulți polițiști. Să luăm în considerare corelația număr de polițiști - crime în două orașe.
Denver și Washington D.C., care au aproximativ aceeași populație – însă Washington are de trei
ori mai mulți polițiști față de Denver și, de asemenea, are de opt ori mai multe crime. Dacă nu
există alte informații suplimentare, este greu de identificat cine pe cine cauzează. Cineva care nu
ar cunoaște situația ar putea spune, văzând cifrele, că toți polițiștii suplimentari din Washington
sunt cei care cauzează crimele suplimentare.
Acest tip de deducție eronată are o istorie îndelungată și a dus de multe ori la soluții
greșite. Există o poveste tradițională cu privire la un împărat care a văzut că în imperiul său
provinciile cu cel mai mare număr de bolnavi au și cei mai mulți doctori. Astfel, pentru a reduce
numărul celor bolnavi, acesta ordonat uciderea medicilor.

Sursa: Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner, Freakonomics, pagina 8

Seminar 3-4 - Cost de oportunitate. Frontiera posibilităţilor de producţie.

Specializarea producătorilor
Deciziile pe care agenții economici le iau pornesc de la o bază comună, și anume,
caracterul limitat al resurselor și, respectiv, caracterul nelimitat al nevoilor, trebuințelor și
dorințelor care se cer a fi satisfăcute cu resursele disponibile. În aceste condiții, luarea unei
decizii economice pentru a obține ”ceva” înseamnă automat renunțarea la ”altceva”. Cu alte
cuvinte, un anumit bun economic nu poate fi obținut fără un ”preț plătit”, care constă în
renunțarea la un alt bun.

Cazul Decizia economică Efectul deciziei economice

1 2
A Producerea bunului X. Renunțarea la producerea bunului Y.
B Satisfacerea dorinței A. Renunțarea la satisfacerea dorinței B.
C Creșterea cantității bunului X, în situația în care Reducerea cantității obținute din bunul Y.
toate resursele economice disponibile sunt utilizate
pentru producerea bunurilor X și Y.
D Creșterea gradului de satisfacere a dorinței A, în Reducerea gradului de satisfacere a dorinței B.
cazul în care întregul venit disponibil este folosit
pentru satisfacerea dorințelor A și B.
Sursa: Microeconomie, vol. I
 În toate cele patru cazuri, fiecare efect reprezință costul economic real al alegerii (costul
alternativ sau costul de oportunitate). Acesta este un cost relativ, care măsoară ”câștigul” prin
”pierdere”, exprimă cantitatea dintr-un bun la care se renunță, în schimbul obținerii unei unități
dintr-un alt bun. Astfel, în primul caz, cu un volum dat de resurse economice se puteau obține, de
exemplu, 2 mașini și 2 motociclete. Prin decizia de a obține 4 mașini s-a renunțat la 2
motociclete, ceea ce înseamnă că nivelul costului de oportunitate al unei mașini este egal cu o
motocicletă.
În cel de-al doilea caz, dacă un consumator cu 10 de lei poate cumpăra 2 portocale sau 4
banane și el alege cea de-a doua variantă, costul de oportunitate al unei banane este egal cu ½
portocale, iar dacă alege prima variantă, costul de oportunitate al unei portocale este egal cu 2
banane.

Costul de oportunitate (Co) reprezintă cea mai bună alternativă la care s-a renunțat în
favoarea deciziei luate și măsoară costul economic al alegerii.

Exemple:
 Un student trebuie să aleagă între a-și utiliza timpul disponibil (limitat) între a lucra
pentru seminarul de microeconomie sau pentru a se juca fotbal cu prietenii.
 Un profesor are o sumă totală de 2.400 RON. Acesta trebuie să aleagă între a-și
achiziționa un calculator sau să renoveze locuința. Dacă alege să cumpere calculatorul,
costul de oportunitate va fi reprezentat de renovarea locuinței și viceversa.
 O țară își poate folosi resursele existente la un moment dat pentru a produce bunuri
industriale sau bunuri agricole.

∆𝐘 ∆𝐗
Formule: Cox= - ; Coy= - .
𝚫𝐗 𝚫𝐘

Probleme rezolvate:

1. O firmă poate produce calculatoare și laptopuri în următoarele variante:

Variante A B C D
Calculatoare 0 3 6 10
Laptopuri 10 8 6 0

Se cere:
a) Să se reprezinte grafic frontiera posibilităţilor de producţie.

b) Să se determine costul de oportunitate dacă se trece din punctul A în punctul B?

Co(Calc)=-ΔLap/ΔCalc=-(8-10)/(3-0)=2/3

c) Să se determine costul de oportunitate dacă se trece din punctul D în punctul C?

Co(Lap)=-ΔCalc/ΔLap=-(6-10)/(6-0)=4/6=2/3

d) Firma poate produce 6 calculatoare şi 7 laptopuri? Comentaţi.

Nu, pentru că această variantă de producției iese din frontiera posibilităților de producție.

e) Ce puteţi afirma despre combinaţia 3 calculatoare şi 5 laptopuri.

Firma poate produce această combinație de bunuri însă ea ar fi ineficientă, pentru că se află sub
frontierea posibilităților de producție.

Frontiera posibilităților de producție (FPP)

Frontiera posibilităților de producție reprezintă totalitatea combinațiilor de bunuri ce
pot fi produse de o economie dacă resursele sunt folosite cu maxim de eficiență.
Să analizăm o alegere cu care se confruntă toate economiile în prezent: câte resurse ar
trebui să fie destinate sectorului public și câte ar trebui să fie destinate pentru sectorul privat?
Toate bunurile pe care guvernul le furnizează (educație, apărare națională, drumuri) sunt
produse în ceea ce se numește sector public. Pe de altă parte, toate bunurile cumpărate din
magazine (ex: șosete, poșete, telefoane, calculatoare) și serviciile (ex: telefonie, internet) care vă
sunt prestate sunt în general realizate de companii din sectorul privat. Alegerile pe care trebuie
să le facă fiecare țară sunt ilustrate în figura de mai jos:

Axa orizontală măsoară cantitatea produsă de bunuri în sectorul public, iar axa verticală
măsoară cantitatea de bunuri produsă în sectorul privat. Linia îngroșată arată toate combinațiile
de bunuri publice și private care pot fi produse dacă toate resursele sunt integral utilizate.
Această linie se numește frontiera posibilităților de producție (FPP).
Punctele din afara frontierei arată combinațiile care nu pot fi obținute, deoarece nu
dispunem de resurse suficiente pentru a le produce, în timp ce punctele de pe frontieră sunt
realizabile: ele desemnează combinațiile care pot fi produse doar prin utilizarea integrală a
resurselor disponibile.
FPP separă combinațiile ce pot fi realizate (cum ar fi a, b și c) de cele care nu pot fi
atinse, cum ar fi d. Punctele a și b corespund unei utilizări eficiente a resurselor societății.
Punctul c reprezintă, alternativ, fie o utilizare ineficientă a resurselor, fie un eșec al utilizării
tuturor resurselor disponibile.
FPP evidențiază trei concepte importante: raritate, alegere și cost de oportunitate.
Raritatea reiese din combinațiile ce nu pot fi obținute, aflate deasupra frontierei. Alegerea apare
deoarece dorim să selectăm unul din punctele de pe FPP. O economie nu poate să se afle decât
într-un singur punct care să exprime o combinație de bunuri private și publice (nu poate avea
două puncte în același timp). Ea poate să se afle în punctul a (care exprimă o combinație între
bunurile din sectorul privat și din sectorul public) sau în punctul b (care exprimă o altă
combinație), dar nu în amândouă în același timp. Costul de oportunitate este ilustrat de panta
negativă a curbei. Dacă economia se deplasează de-a lungul FPP, se va obține mai mult dintr-un
tip de bunuri, dar mai puțin din alt tip de bunuri.
Schimbarea pantei pe măsură ce te miști de-a lungul frontierei arată că trade-off-ul dintre
producția de bunuri în sector public și producția de bunuri în sector privat depinde de punctul în
care începi. Dacă te afli în punctul a, în care se produc mai puține bunuri în sector public, dar
mai multe în sector privat, tu poți, prin realocarea resurselor, să produci mai multe bunuri în
sector public cu costul renunțării la mai puține bunuri în sector privat. Însă, dacă începi din
punctul b, când deja se produc deja mai multe bunuri în sector public, trebuie să renunți la mai
multe bunuri produse în sector privat pentru a obține bunuri suplimentare în sectorul public.

Deplasarea frontierea posibilităților de producție

Când are loc o deplasare (în sensul creșterii sau scăderii) a FPP?
În exemplul de mai sus am considerat că o economie își împarte resursele disponibile pentru
a produce bunuri în sectorul privat și în cel public. Astfel, FPP se poate deplasa dacă:
a) Bunurile publice se produc cu consum din ce în ce mai mare de resurse;
b) Se folosesc noi tehnologii pentru a realiza bunurile private;
c) Se descoperă noi resurse pentru producția celor două bunuri.

Specializarea producătorilor. Avantaj absolut și avantaj comparativ

Specializarea producătorilor se face în funcție de avantajul comparativ (abilitatea de a

produce cu un cost de oportunitate (Co) mai mic decât alt producător). De asemenea, se
consideră că un agent economic are un avantaj absolut în raport cu alt producător dacă realizează
bunurile cu un consum mai redus de resurse (cum ar fi în exemplul de mai jos resursa timp).

Aplicație Presupunem că avem doi producători, A și B, care pot realiza bunurile X și Y

într-o anumită perioadă de timp.
În cazul prod. A: 1X= 10 ore și 1Y=5 ore
În cazul prod. B: 1X=12 ore și 1Y=8 ore
a. Cine are avantaj absolut în producerea bunurilor? (R: A, atât în cazul lui X cât și a lui Y)
De ce? (R: pentru că bunurile X și Y sunt realizate de producătorul A într-un interval de
timp mai mic comparativ cu producătorul B).
 Producătorul A Producătorul B
Bunul X Co(1X)=10/5=2Y Bunul X Co(1X)=12/8=1,5Y
Bunul Y Co(1Y)=5/10=0,5X Bunul Y Co(1Y)=8/12=0,66X

b. Stabiliți specializarea producătorilor. Cine se va specializa în producerea bunului X și

cine în producerea lui Y?
Pentru a stabili specializarea producătorilor se compară costul de oportunitate în cazul
celor doi producători.
Pentru Prod.A:
bunul X avem: 1X=2Y Prin urmare, B se va specializa în producerea bunului X, pentru
Prod.B: că are un cost de oportunitate mai mic în realizarea acestui bun.
1X=1,5Y
Pentru Prod.A:
bunul Y avem: 1Y=0,5X Prin urmare, A se va specializa în producerea bunului Y, pentru
Prod.B: că are un cost de oportunitate mai mic în realizarea acestui bun.
1Y=0,66X

c. Evidențiați avantajele specializării, comparând situația de după specializare cu cea

existentă înainte de specializare.

Înainte de specializare:
 Pentru producerea a 2X erau necesare 22 de ore (10 în cazul lui A + 12 în cazul lui B)
 Pentru producerea a 2Y erau necesare 13 ore (5 în cazul lui A + 8 în cazul lui B)
 Fond total de timp consumat: 35 de ore

După specializare:
 B produce doar bunul X, prin urmare 2X=24 de ore
 A produce doar bunul Y, prin urmare 2Y=10 ore
 Fond total de timp consumat: 34 de ore

Așadar, după specializare se vor realiza 2X și 2Y într-o perioadă de timp mai scurtă pentru că,
fiecare firmă producând bunul în care are avantaj comparativ, eficiența totală crește.

d. Cine va beneficia de schimb, dacă raportul de schimb ar fi 1x=1,5y?

R: Schimbul între producători va fi în beneficiul lui A, pentru că are un cost de oportunitate mai
mare (1X=2Y). Producătorul B nici nu pierde nici nu câștigă, pentru că are un Co pentru
producerea lui X egal cu raportul de schimb (adică produce un X renunțând la 1,5Y și vinde un
X la același raport de schimb)

Două exemple privind modul economic de analiză

Pentru a ajuta la acomodarea cu modelul economic de gândire și analiză, care trebuie să fie unul
practic, plecat din problemele concrete ale realității zilnice, începem de la două cazuri care sunt
banale:

A. Toți studenții unei universități aleg să nu se bărbierească, să își lase din diferite
motive barba să crească. Care ar fi consecințele economice ale acestei schimbări privind
preferințele consumatorului?
1) Companiile care activează în sectoarele de produs aparate de ras, lame de ras, produse de
bărbierit – vor avea venituri mai reduse, altele vor dispărea de pe piață. Ca exemplu, în
SUA piața aparatelor și lamelor de ras era de 2,3 miliarde de dolari în anii 2013 și 2014 și
a scăzut față de 2012 pentru prima dată de la începutul recesiunii (2008)
 2) Persoanele angajate în acele sectoare pot să rămână șomere pentru că firmele nu mai au
activitate – ceea ce înseamnă la nivel de economie un consum mai mic și o diminuare a
activității și în alte sectoare (alimentar, textile)
3) Diminuarea activității la nivel de economie și creșterea șomajului presupune taxe și
impozite mai mici pentru Guvern, ceea ce poate conduce la reducerea cheltuielilor
guvernamentale
4) O schimbare în structura coșului de consum al indivizilor – banii care nu sunt alocați
pentru apare/lame de ras acum se pot duce către alte zone de consum (jocuri video,
entertaiment, cinema, haine, etc.), antrenând vânzările sectoarelor respective și numărul
de salariați– în SUA de exemplu a exista o creștere a vânzărilor de deodorante.

B. Un al doilea exemplu, care pleacă tot de la o decizie simplă, se referă la alegerea

între timpul liber și timpul alocat pentru muncă (vezi discuția despre trade-offs).
Cu cât o persoană petrece mai mult timp muncind, cu atât aceasta va petrece mai puține ore
pentru a privi la TV , pentru a se bucura de o ieșire în oraș cu prietenii sau pentru hobby-uri. Cel
mai important lucru cu privire la trade-off-ul dintre muncă și timpul liber este că acesta stă la
baza curbei ofertei de muncă. Evident, pentru că timpul este limitat, mai multe ore de muncă
înseamnă că lucrătorii se bucură de mai puțin timp liber.
De exemplu, dacă o persoană angajată primește 20 de lei pe oră, atunci costul de oportunitate al
timpului său liber va reprezenta salariul orar primit. Dacă aceasta primește o mărire a salariului
la 40 de lei pe oră, atunci costul de oportunitate se majorează și, proabil, individul va prefera să
reducă timpul liber și favoarea muncii.
Totuși se poate întâmpla ca de la un anumit punct încolo curba ofertei de forță de muncă să nu
fie cu pantă pozitivă. Să ne imaginăm că un angajat obține o creștere a salariului de la 40 de lei la
50 de lei pe oră. Costul de oportunitate este acum mai mare, însă individul este și mai bogat
decât era înainte. Acesta poate decide dacă surplusul de venituri îi poate permite să se bucure de
mai mult timp liber. În acest context, un salariu mai mare poate conduce la reducerea numărului
de ore de muncă și creșterea timpului liber, ceea ce face ca curba ofertei de muncă să aibă pantă
negativă.

În microeconomie, la fel ca și în macroeconomie, comportamentul gospodăriilor este unul

important. În macroeconomie, pe lângă gospodării mai avem firme (non-bancare), sectorul
financiar-bancar, administrațiile publice (guvernul) și restul lumii (exteriorul țării).
În primul rând – mergând pe ipoteza maximizării utilității - gospodăriile decid asupra mai multor
elemente:
- Cât de mult să muncească (și de cât de mult timp liber să se bucure) în prezent și în
viitor – ceea ce într-un final le furnizează venitul disponibil de-a lungul vieții;
- Cât de mult să consume (și să economisească) din venitul disponibil actual și viitor-
utilizarea venitului câștigat de obicei din munca depusă.
Decizia gospodăriilor cu privire la timpul alocat pentru muncă influențează:
- Oferta de forță de muncă din economie;
- Producția de bunuri și servicii (oferta agregată);
- Consumul – ceea ce determină cheltuielile agregate.

Faptul că aceste două categorii de decizii sunt intercorelate și chiar sunt luate de aceiași agenți
face ca distincția tradițională dintre ofertă și cerere să fie una artificială. În fapt, studiile privind
ciclul real de afaceri deseori nici nu utilizează acești termeni. Decizia cu privire la cât de mult
timp se lucrează și cât se bucură de timp liber, cât de mult să consume sau să economisească sau
cum să aloce consumul și munca pe parcursul vieții sunt toate intercorelate. Nu poți ține cont de
unele dintre aceste decizii fără a ține cont și de celelalte. În intenția de a tăia aceste nod Gordian,
care se poate desface într-un model cu soluții matematice complexe, ne putem uita doar la
deciziile realizate în perioada actuală și la alegerile intertemporale în mod separat.

SEMINAR 5 – Consumator. Utilitate

Teoria consumatorului analizează preferințele consumatorilor raționali în condiții de
constrângere bugetară.
Constrângerea bugetară a consumatorului se referă la ceea ce își permit consumatorii să
achiziționeze. Preferințele acestuia privesc ceea ce își doresc consumatorii să consume.
Echilibrul consumatorului (sau optimul consumatorului) reprezintă echilibrul dintre dorințele
acestuia și constrângerea sa bugetară.
Este exprimată prin relația: V=X*Px+Y*Py, unde V=venitul, X=cantitatea achizitionata din
bunul X, Px=pretul bunului X, Y=cantitatea achizitionata din bunul Y si Py=pretul bunului Y.

Ce sunt consumatorii raționali? – acei consumatori care urmăresc maximizarea efectului

utilității resimțite prin consumul anumitor bunuri.

Relația dintre utilitatea totală și utilitatea marginală

Utilitatea marginală reprezintă satisfacția suplimentară resimțită prin creșterea consumului cu

o unitate. Utilitatea marginală (Umg) este descrescătoare (pentru că scade și intensitatea nevoii
pentru un anumit bun).
De exemplu, pentru un jucător de fotbal, satisfacția resimțită la prima gură de apă luată într-un
moment de pauză în cursul jocului este mult mai mare
comparativ cu a 10 a gură de apă pentru că și nevoia de a bea
apă s-a redus ca intensitate.
Utilitatea totală (UT) este satisfacția totală pe care un individ o
resimte prin consumul unor unități dintr-un bun.
Umg= (UT)'Q, unde Q=cantitatea consumată.
Sau Umg= ΔUT/ΔQ.
După cum se vede în graficul alăturat, UT este maximă
atunci când Umg =0. Astfel, atunci când Umg (graficul din
dreapta) este pozitivă, UT crește, când Umg atinge nivelul zero
UT este maximă, iar când Umg devine negativă, UT începe să
scadă.
Curba de indiferență (Ci)– cuprinde ansamblul combinațiilor
de bunuri care generează aceeași utilitate totală pentru un
consumator. Astfel, in figura de mai jos, UT în punctul A este egală cu UT în punctul B, egală
cu UT în C și egală cu UT în D.
Forma curbelor de indiferență este convexă pozitivă și cu cât o Ci este mai îndepărtată de
origine, cu atât utilitate totală resimțită de consumator este mai mare. Prin urmare,
Ci1<Ci2<Ci3.
În același timp, panta curbei de indiferență este rata marginală de substituție (RMS). Rata
marginala de substitutie arata cu cat ar trebui sa se modifice consumul dintr-un bun ca urmare a
reducerii consumului dintr-un alt bun, astfel incat UT sa ramana constanta.
RMS= - ΔY/ΔX = UmgX/UmgY=Px/Py.

1. Echilibrul consumatorului

Se realizează atunci când consumatorul obține maxim de satisfacție (UT=maxim) în

condițiile unui anumit venit disponibil. Prin urmare, echilibrul consumatorului implică 2 ecuații,
una în care se vizează constrângerea bugetară (dreapta bugetului) și una utilitatea marginala
resimțită.
Potrivit graficului alăturat, echilibrul consumatorului se stabilește în punctul E deoarece se
obține cea mai mare Utilitate totală cu venitul disponibil. (punctul în care linia bugetului este
tangentă la curba de indiferență).
(1) V=XPx+YPy
(2) UmgX/UmgY=Px/Py

APLICAȚII

1. Considerăm funcția de utilitate U(X)=20X-X2.

Calculați și reprezentați grafic utilitatea marginală Umg(X).
Reprezentați grafic utilitatea totală U(X) și calculați valoarea maximă
a acesteia.

Umg(X)= 20-2X
U(x)=maxim când 20-2X=0, deci X=10, adică U(X)=100.
 2. Un individ are un venit disponibil Vd=20 u.m. El consumă două bunuri X şi Y cu
preţurile Px=1 u.m. şi Py=2 u.m. În condiţiile în care Umgx=10-Qx iar Umgy=28-2Qy, aflați
programul de consum care asigură echilibrul consumatorului.

Rezolvare:
Vd=XPx+YPy
Umgx/ Umgy = Px /Py

Așadar: 20=X+2Y
(10-X)/1=(28-2Y)/2, rezultă 20-2X=28-2Y, adică -8=2X-2Y

20=X+2Y
-8=2X-2y
12=3X / X=4;Y=8

Dreapta bugetului
3. Considerăm un consumator cu un venit disponibil V= 100, care are de ales între două bunuri
X și Y, având prețurile Px=5 și Py= 10.
a) Reprezentaţi grafic dreapta bugetului.
b) Presupunem o crestere a venitului de la 100 la 200. reprezentaţi in acelasi grafic noua
dreapta a bugetului
c) aceeasi intrebare, daca pretul lui X creste de la 5 la 10
d) aceeasi intrebare, daca pretul lui Y scade de la 10 la 8
e) În situația de la punctul a), reprezentati in grafic combinatiile X= 5 si Y= 10, respectiv
X=10 si Y=8. Ce puteti spune despre cele doua combinatii din punct de vedere al
accesibilitatii?
f) pastrand pretul lui X constant, Px=5 si venitul V= 100, gasiti pretul lui Y pentru care
combinatia X=10 si Y=8 este accesibila (se afla pe dreapta bugetului)

Rezolvare:
a) V= Px X+ Y Py, deci 100=5X+10Y.
Dacă X=0, atunci 100=10Y, deci Y=10
Dacă Y=0, atunci 100=5X, deci X=20

b) 200=5X+10Y.
Dacă X=0, atunci 200=10Y, deci Y=20
Dacă Y=0, atunci 200=5X, deci X=40
 c) Px=10
100=10X+10Y.
Dacă X=0, atunci 100=10Y, deci Y=10
Dacă Y=0, atunci 100=10X, deci X=10

d) Py=8
100=10X+8Y.
Dacă X=0, atunci 100=8Y, deci Y=12,5
Dacă Y=0, atunci 100=10X, deci X=10

e) 5x5+10x10=125
5x10+8x10=130
Așadar, combinațiile X= 5 si Y= 10, respectiv X=10 si Y=8 nu sunt accesibile fiind în
afara dreptei bugetului și necesitând un venit mai mare comparativ cu venitul disponibil
al consumatorului (125 în primul caz și 130 în al doilea caz, comparativ cu venitul de
100 de care consumatorul dispune).

f) Dacă prețul lui X este 5,Venitul disponibil este 100, aflați prețul lui Y pentru care
combinația X=10 și Y=8 este acccesibilă.

V=Px X+ Py Y, adică 100=50+8Py, deci 50=8Py, Py=6,25

4. Andrada alocă întregul său buget săptămânal de 10u.m. pentru cumpărarea bunurilor X şi Y,
Px=Py=1u.m.,iar funcţia utilităţii este U(x,y)=2x2+2y2-10x-xy+10y. Pe baza acestor informaţii să
se determine: cantităţile din x şi y care maximizează utilitatea totală și modificarea utilităţii totale
dacă bugetul creşte/scade cu 2u.m.

Rezolvare:
Umgx/Umgy=Px/Py
V=Px X+ Py Y

Umgx/Umgy=1 4x-10-y=4y+10-x,
10=X+Y 5x-5y=20, deci X-Y=4

Umgx=U(x,y)'(x), adică 4x-10-y

Umgy= U(x,y)'(y), adică 4y-x+10

10=x+y
4=x-y
14=2x, deci x=7, y=3, UT=98+18-70-21+30=55

Modificarea UT dacă venitul crește cu 2u.m....

Avem:
12=X+Y
4=X-Y
16=2X, deci X=8, y=4. Prin urmare, UT=128+32-80-32+40=88

Modificarea UT dacă venitul scade cu 2u.m....

8=X+Y
4=X-Y
12=2X, deci X=6, Y=2. Prin urmare, UT=72+8-60-12+20=28

5. Funcția de utilitate a unui consumator rațional este U(x,y)=(x+1)(y+5). Prețurile celor două
bunuri sunt Px=Py=10, în timp ce venitul disponibil este de 100u.m.
a. Reprezentați grafic dreapta bugetului
b. Determinați cantitățile de echilibru
c. Calculați utilitatea totală rezultată din consumul bunurilor.

b.U(x,y)=(x+1)(y+5)= xy+5x+y+5
100=10x+10y

Umgx=y+5
Umgy=x+1

10y+50=10x+10, deci 40=10x-10y

100=10x+10y 140=20x, prin urmare x=7 și y=3
40=10x-10y

c.UT=64

6. Fie graficul următor:

a) Determinați venitul consumatorului, dacă prețul bunului x este de 50 u.m.

b) Scrieți ecuația dreptei bugetului și calculați panta curbei de indiferență în punctul E.

Rezolvare:

a) V=XPx+YPy
Când X=0, avem Y=V/Py=40
Când Y=0, avem X=V/Px=50
Prin urmare, dacă Px=50, atunci V=XPx=50x50=2500.
Totodată, Py=V/Y=2500/40=62,5.
 b) 2500=50X+62,5Y
Panta în punctul E=RMS=Px/Py=50/62,5=0,8.

7. Pentru Maria, utilitatea marginală a bunului A (UmgA) și cea a bunului B (UmgB) sunt definite
de funcțiile următoare: UmgA=20-X și UmgB=18-2Y, unde X și Y reprezintă cantitățile din cele
două bunuri. Presupunem că prețul unei unități din bunul A este egal cu prețul unei unități din
bunul B=2u.m. și că Maria cheltuiește pentru cumpărarea celor două bunuri 10 u.m. Câte unități
din bunul A și câte din bunul B vor fi cumpărate?

Rezolvare:
20-X=18-2Y
10=2X+2Y
Prin urmare, X= 2+2Y
10=4+4Y+2Y, rezultă Y=1, deci X=4.

8. Presupunem că un consumator urmărește maximizarea utilității totale din consumul bunurilor X

și Y, cu un buget de 100 um. Px=Py=10 u.m, iar funcția utilității este: U=2X+10Y-X2-Y2

Determinați:
a) Cantitățile din bunurile X și Y
b) Mărimea raportului dintre utilitatea marginală a bunului X și prețul bunului X
c) Modificarea utilității totale ca rezultat al creșterii bugetului cu 10 u.m.

9. Daca avem functia Y = 10 – 4X, care este valoarea raportului atunci cand consumatorul
are un program de consum optim?

V= X*Px + Y*Py
In acelasi timp, din functie se poate scoate ca Y = V/Py – Px/Py*X.
Stim din functie ca Y= 10 – 4 *X.
In cazul programului optim de consum raportul utilitatilor marginale este egal cu raportul preturilor
Umgx/Umgy=Px/Py, ceea ce conduce la:Umgx/Umgy = 4.
Totodata se observa ca din ecuatia dreptei bugetului rescrisa, Px = 4 iar Py= 1.

10. Daca relatia dintre raportul utilitatilor marginale si raportul preturilor este de tipul > .
Cum ar trebui sa actioneze consumatorul pentru a obtine maxim de satisfactie?
Pentru ca un consumator nu poate actiona asupra preturilor pentru a maximiza satisfactia, el poate
actiona doar asupra cantitatilor pe care le achizitioneaza.
Astfel, acesta poate doar sa reduca consumul de Y, pentru a creste utilitatea marginala a lui Y, astfel
incat raportul sa scada pana la un nivel egal cu raportul preturilor. Pe de alta parte, el poate sa
creasca consumul din bunul X astfel incat sa se reduca utilitatea marginala a lui X si, din nou, raportul sa
scada pentru a ajunge la egalitate cu raportul preturilor.
 11. Presupunem ca pretul bunului X creste, astfel incat relatia dintre raportul utilitatilor marginale si
raportul preturilor devine urmatoarea: < . Cum ar trebui sa actioneze consumatorul
pentru a resimti o utilitate maxima ca urmare a consumului celor doua bunuri?
Similar cazului de la aplicatia 10, consumatorul nu poate modifica preturile iar ajustarea se poate face
doar prin intermediul cantitatilor din cele doua bunuri consumate. Astfel, ca urmare a cresterii
pretului la bunul X, cantitatea cumparata din bunul X se reduce, ceea ce conduce la o crestere a
utilitatii marginale a bunului X pana cand cele doua raporturi ajung la egalitate.

SEMINAR 6-7 – Cererea. Elasticitatea cererii

Modificarea cererii. Factori care influențează modificarea cererii

Legea generală a cererii precizează că există o relație inversă între prețul unui bun și cantitatea
cerută din acel bun. Astfel, atunci când prețul crește, cantitatea cerută scade (cererea se
restrânge). Dacă prețul scade, atunci cantitatea cerută crește (cererea se extinde).

Funcția cererii este de obicei de tipul: Qc= a – bPx. Cererea scade cu o pantă constantă dacă P
crește. (Deplasarea de-a lungul cererii)

Ex: Qc=10-2P.
La un P=2, Qc=10-4=6
Dacă prețul scade la P=1, Qc=10-2=8 (cererea se extinde)
Dacă prețul crește la P=3, Qc=10-6=4 (cererea se restrânge)

Alți factori care influențează cererea în afară de preț,

determină:
a) Creșterea cererii prin deplasarea sa către dreapta
b) Scăderea cererii prin deplasarea sa către stânga
Ceilalți factori care influențează cererea în afară de preț:
a. Venitul consumatorilor
În cazul unui bun normal, o creștere a venitului duce la o creștere a cererii în timp ce o
scădere a venitului duce la o scădere a cererii.
În cazul unui bun inferior, cererea scade dacă venitul se majorează și crește dacă venitul
scade.
b. Prețurile altor bunuri
i. Bunuri substituibile: Există o relație directă între prețul unui bun și cererea
pentru bunul substituibil cu el. Px crește, cantitatea cerută din X scade și
crește cea din bunul substituibil. Px scade, cantitatea cerută din X crește și
scade cea din bunul substituibil
ii. Bunuri complementare: Există o relație inversă între prețul unui bun și
cererea pentru bunul său complementar. Dacă Px crește, cantitatea cerută
din X scade și cantitatea din bunul complementar scade. Dacă Px scade,
atunci cantitatea din X crește și la fel cea din bunul său complementare

c. Preferințele consumatorilor. Se află în relație directă cu cererea

d. Cheltuielile firmelor cu reclama. Se află în relație directă cu cererea
e. Anticipările legate de evoluția prețurilor. Dacă se anticipează o creștere a prețului unui
bun, atunci cererea din prezent pentru acel bun tinde se crească (vezi cazul cartelelor de
metrou). Dacă anticipează o creștere a prețului unui bun, atunci cererea scade în prezent.
Există o relație directă între anticipații și cererea prezentă.

Qx=a-bPx+Cx-dPy+ePz+fAx, Cantitatea cerută a bunului X funcție de Prețul bunului (Px),

preferințe, prețul unui bun substituibil(Py), prețul unui bun complementar(Pz), anticipațiile
privind prețul acelui bun (Ax).

Elasticitatea cererii în funcție de preț

Elasticitatea cererii în funcție de preț reprezintă reacția cererii la modificarea prețului

(modificarea procentuală a cantității cerute ca urmare a modificării prețului.)

sau
Unde:
Kec/p=coeficientul de elasticitate al cererii la preț
Δ%Qc= modificarea procentuală a cantității cerute
Δ%P= modificarea procentuală a prețului
ΔQc= modificarea absolută a cantității cerute
ΔP= modificarea absolută a prețului
ΔP0/ΔQ0 = panta funcției cererii
Exemplu: Cererea de biscuiți la un preț de 12u.m/bucată este de 12.000 bucăți. Dacă prețul
crește la 15u.m/bucată, cantitatea scade la 10.000 bucăți.
Prețul a crescut cu 25%, iar cantitatea a scăzut cu 16,6%. (Cantitatea cerută a reacționat mai
puțin decât modificarea prețului)
Δ%P=+25%
Δ%Qc=-16,6%

Kec/p= -Δ%Qc/Δ%P=-(-16,6/25)=0,66 (cerere inelastică)

Presupunem că Kec/p=3, iar prețul bunului scade cu 10%. Cu cât s-a modificat cantitatea
cerută?
Kec/p== -Δ%Qc/Δ%P, prin urmare -Δ%Qc= Kec/p * Δ%P
Rezultă -Δ%Qc = 3 x (-10) = -30%
Deci Δ%Qc=+30%

Presupunem că P0 =10, iar cererea inițială este 100. Coeficientul de elasticitate a cererii în
funcție de preț este 2. Cu cât se modifică în acest caz cantitatea cerută dacă prețul se majorează
cu 50%?
P1=P0+0,5*P0=10+0,5*10=15.

Știm că :

2= -(Q1-Q0)/(P1-P0) * (P0/Q0) = -(Q1-100)/(15-10) * (10/100) = (-0,1Q1+10)/5 = 2

Astfel, o să avem -0,1Q1+10=10, deci Q1=0 (sau Qc s-a redus cu 100%)

Presupunem o funcție a cererii Qc=20-4P. Aflați:

a) Kec/p, dacă P0=1
b) Kecp, dacă P0=4

a)P0=1, atunci Qc0=20-4=16, prin urmare Kec/p=(-ΔQc/ΔP)(P0/Q0)=4 (1/16) = ¼=0,25.

b)P0=4, atunci Qc0=20-16=4, prin urmare, Kecp=(-ΔQc/ΔP)(P0/Q0)=4 (4/4)=4.

Forme ale elasticității cererii în funcție de preț

1. Dacă cererea este inelastică (Kec/p<1), modificarea procentuală a preţului va fi mai mare
decât modificarea procentuală a cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută se
reduce, iar venitul total încasat de firmă va creşte (deoarece creşterea preţului a fost mai
mare decât reducerea cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul
total se va reduce (deoarece reducerea preţului a fost mai mare decât creşterea cantităţii
cerute).
În general, bunurile cu o cerere inelastică sunt cele de strictă necesitate (pâine), sau cele cu
puțini înlocuitori (curentul electric).

2. Dacă cererea este elastică (Kec/p<1), modificarea procentuală a cantităţii cerute va fi mai
mare decât modificarea procentuală a preţului. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută scade, iar
 venitul total se va reduce (deoarece creşterea preţului a fost mai mică decât reduceerea
cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va creşte
(deoarece reducerea preţului a fost mai mică decât creşterea cantităţii cerute).
Exemple de bunuri: cele de folosință îndelungată (frigidere, televizoare, mașini) sau cele
care au mulți înlocuitori (sucuri, dulciuri)
3. În cazul cererii cu elasticitate unitară (Kec/p=1), modificarea procentuală a preţului va fi
egală cu modificarea procentuală a cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută
scade, iar venitul total va rămâne constant (deoarece creşterea preţului a fost egală cu
reducerea cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va
rămâne constant (deoarece reducerea preţului a fost egală cu creşterea cantităţii cerute).
4. Cerere perfect inelastică (Kec/p=0) – cantitatea cerută nu reacționează deși prețul se
modifică. În general medicamentele vitale fac parte din această categorie de bunuri cu cerere
perfect inelastică (insulina)
5. Cerere perfect elastică (Kec/p= infinit) – cantitatea cerută se modifică deși nu există o
modificare a prețului

Elasticitatea cererii în funcție de venit

Elasticitatea cererii în funcție de venit arată modificarea procentuală a cererii ca urmare a
modificării procentuale a venitului consumatorilor.
Kec/v==(Δ%Qc/Δ%V) sau Kec/v= (ΔQc/ΔV)(V0/Q0)

În cazul unui bun normal,există o relație directă între V și Qc, deci Kec/v>0.
În cazul unui bun inferior, există o relație inversă între V și Qc, deci Kec/v<0.

Elasticitatea încrucișată a cererii

Elasticitatea încrucișată a cererii exprimă reacția cererii pentru un bun în funcție de modificarea
prețului unui alt bun.
Kecx/py=(Δ%Qcx/Δ%Py) sau Kecx/py= (ΔQcx/ΔPy)(Py0/Qcx0)

Dacă x și y sunt două bunuri substituibile, deci o creștere a Py duce la o creștere a cererii
din X , Kecx/py >0.
Dacă x și y sunt două bunuri complementare, o creștere a Py duce la o scădere a cererii din
X, Kecx/py<0.

APLICAȚII

Creșterea sau scăderea cererii. Contracția și extinderea cererii

1. În graficul de mai jos se prezintă modificările posibile
care pot avea loc în cantitatea cerută şi în cererea de pe piaţa
bunului X. Considerăm că iniţial piaţa se afla în echilibru la
punctul E. Precizați în dreptul fiecărui factor cifra
corespunzătoare din grafic.

a) Creșterea prețului unui bun complementar;

b) Creșterea prețului unui bun substituibil;
c) Reducerea venitului (considerăm că X este un bun inferior);
d) Reducerea prețului bunului x;
e) Creșterea venitului (considerăm că X este un bun inferior);
f) Creșterea prețului bunului X;
g) Reducerea venitului (considerăm că X este bun normal);
h) X este un bun la modă.

a)4, Ex: Dacă prețul unui stilou crește atunci și cererea de cerneală scade;
b)2, Ex: Avem două bunuri substituibile – Sprite și Coca Cola. Dacă prețul la Coca Cola crește
atunci cererea pentru Sprite crește;
c)2, Ex: atunci când venitul scade, crește cererea de cartofi deoarece consumatorii vor renunța
la achiziționarea altor bunuri, mai scumpe, precum carnea;
d)3, cererea se extinde de-a lungul dreptei cererii, având loc o modificare de preț;
e)4, Ex: atunci când venitul crește, cererea de bunuri inferioare scade (cartofi), deoarece
consumatorii își vor permite bunuri mai scumpe și de o calitate mai ridicată (să spunem carne);
f)1, creșterea prețului determină contracția cererii, cantitatea cerută diminuându-se;
g)4, scădere a cererii
h)2, modificare în preferințele consumatorilor

2. Tabelul de mai jos se referă la anumite acțiuni/măsuri care pot avea loc pe piața
călătoriilor cu taxiul din București. În coloana din dreapta precizați dacă schimbările vor
determina o deplasare a curbei cererii sau o modificare de-a lungul acesteia pentru
călătoriile cu taxiul și explicați pe scurt.

Modificare Efect asupra cererii

O creștere a prețului călătoriilor cu Creștere a cererii pentru că se modifică prețul

autobuzul unui bun substituibil

Dorința consumatorilor pentru călătorii Creștere a cererii pentru că se modifică

mai avantajoase preferințele consumatorilor

O creștere a venitului mediu real cu 8% Creștere a cererii ca urmare a majorării

venitului consumatorilor

O decizie a guvernului local de a spori Scădere cererii ca urmare a creșterii ofertei

serviciile de transport în comun pe timp dintr-un bun substituibil
de noapte
O creștere a tarifelor taximetriștilor Restrângere a cererii, prețurile majorandu-se

O creștere a populației orașului Creștere a cererii, numărul consumatorilor

crescând

O majorare a prețului combustibililor ca Scădere a cererii, crescând prețurile unui bun

urmare a unui șoc petrolier complementar
3. Pentru fiecare pereche de bunuri prezentate mai jos, ce bun considerați să aibă o cerere mai
elastică la preț? De ce?
a. Țigări; o călătorie la Paris
R: călătoria la Paris, pentru că este un lux, în timp ce țigările sunt o necesitate (pentru fumători)
b. un vaccin contra SIDA în luna următoare; un vaccin contra SIDA în următorii 5 ani
R: Vaccinul contra SIDA în următorii 5 ani, pentru că este de așteptat să existe mai multe bunuri
substituibile realizate în această perioadă și comportamentul consumatorilor se poate schimba
într-o perioadă mai lungă de timp.
c. berea; berea Stella Artois
R: Stella Artois, pentru că aceasta este o piață mai îngustă decât cea a berii în general, astfel
existând mai multe produse care s-o înlocuiască
d. insulina; aspirina
R: aspirina, pentru că există mai multe medicamente care s-o înlocuiască decât în cazul
insulinei.

Condițiile cererii. Bunuri substituibile și complementare

3. Considerăm că elasticitatea cererii în funcție de preț este 2. Când prețul bunului este 10
u.m, cantitatea cerută este 100 unități. Dacă prețul este 12 u.m, atunci cantitatea cerută este de: a)
50; b)60*; c)70; d)80; e)90.

Δ%P= (12-10/10)*100=20%
2=-Δ%Q/Δ%P, deci -Δ%Q= 2 Δ%P=40%.
-(Q1-Qo)/Qo=40%, (-Q1+100)/100=40%, deci –Q1+100=40, deci Q1=60.

4. Prețul unitar al calculatoarelor și cantitatea cerută sunt următoarele:

Variante P Q Ke Qc/P

A 10 0
B 9 2
C 8 4
D 5,5 9
E 4,5 11
F 2 16
G 1 18
H 0 20

a. Reprezentați grafic curba cererii

 5. Cererea pentru un bun X depinde de prețul său, Px, de prețul altui bun Y, Py, și de venitul
consumatorului, V. Considerăm cererea Qx(Px,Py,V)= V-Px+0,5Py.
a) Pentru V=200, Py=20, care este funcția cererii Qx exprimată față de Px? Reprezentați
grafic!
Qx=200-Px+0,5*20=210-Px

b) Care este elasticitatea cererii de la punctul a) dacă Px=30?

Px0=30, rezultă Qx0=210-30=180, deci Ec/p=1*(30/180)=0,16

c) Calculați venitul total încasat de vânzător la prețul Px=30! Ce se întâmplă cu acesta dacă
prețul lui scade la 28?
VT0= P*Q=30*180=5400
Dacă P scade la 28, avem VT1=28*182=5096.
Venitul a scăzut mai puțin decât scăderea prețului. Cererea fiind inelastică(Ec/p=0,16),
venitul a scăzut cu 0,05%, cantitatea a crescut cu 0,01%, în timp ce prețul a scăzut cu
0,06%.
d) Ce se întâmplă cu venitul total încasat dacă prețul lui x crește la 32?
Dacă prețul crește la 32, avem VT=32*178=5696. Venitul încasat a crescut, cantitatea
vândută reducându-se mai puțin decât modificarea prețului.

e) Calculați pentru V=200, Px=30 și Py=20 elasticitatea cererii lui X față de Py. Ce fel de
bunuri sunt X și Y? Explicați!

La un Py=20, Qx=200-30+0,5*20=180.
La o creștere a Py cu 10%, adică Py=22, avem Qx=200-30+0,5*22=181.
Ecx/py= (180-181)/(22-20)*(20/180)=1/2*1/9=1/18=0,055.
Cele două bunuri sunt substituibile, existând o elasticitate pozitivă. Astfel, dacă prețul
bunului Y crește, cererea cerută din bunul X crește.

6. Funcția cererii dintr-un bun este: Qc=80-2P. Cât este elasticitatea cererii dacă prețul de
vânzare la momentul zero al bunului respectiv este P=20?
La un P0 = 20, vom avea Q0=80-2*20=80-40=40.
Știind că panta cererii este -2, atunci –ΔQ/ΔP = 2.
Deci elasticitatea cererii va fi: Kec/p= –ΔQ/ΔP * P0/Q0 = 2 * 20/40 = 2*0,5=1
 7. Funcție cererii unui bun este: Qc=a-bP. Dacă la un nivel al P de 10 u.m. cantitatea cerută
va fi de 100 și Kec/p este 10, aflați valorile constantelor a și b.

Dacă P0=10, Q0=100 și Kec/p=10, atunci vom avea:

100=a-b*10

Kec/p= –ΔQ/ΔP *P0/Q0 ,

Știm că b = –ΔQ/ΔP, adică 10=b * 10/100 = b* 0,1. deci b va fi 10/0,1=100.
100 = a – 100*10, astfel a = 1000+100=1100.

8. Funcția cererii unui bun este Qc=100-P. Se cer următoarele:

a. Nivelul prețului pentru care venitul total (VT) este maxim
Condiția de maximizare a venitului total este ca venitul marginal să fie 0.
Funcția VT = 100Q+Q2, deci Vmg = (VT)' = 100+2Q
Prin urmare, dacă Vmg=0, rezultă 100+2Q = 0, deci Q = 100/2 = 50; P va fi 100-Q= 100-50= 50.

b. Nivelul maxim al venitului total ce poate fi încasat de producător.

VT = P*Q = 2500

SEMINAR 8-9-10 – Producător. Productivitate

Termenul scurt reprezintă intervalul de timp în care cel puțin un factor de producție nu variază.
Considerăm că factorul capital (K) este fix, firma nu face alte investiții, în timp ce factorul
muncă (L) este cel variabil, firma producând suplimentar doar prin modificarea numărului de
lucrători. Producția unei firme este influențată doar de modificarea numărului de lucrători.

A. Evoluția producției pe termen scurt

Pe termen scurt producția (Q) este influențată de legea randamentelor marginale descrescătoare.
Conform acesteia, pe măsură ce numărul de lucrători crește (K=fix), eficiența (productivitatea)
marginală a lucrătorilor crește până la un anumit nivel, după care descrește.

WmgL=ΔQ/ ΔL;

Astfel, avem:
Când WmgL crește – Q crește
Când WmgL scade, dar este pozitiv – Q crește din ce în ce mai puțin
Când WmgL=0 – Q este maximă
Când WmgL este negativă – Q scade

Reprezentarea grafică a relației dintre productivitatea marginală a muncii și producția totală:

 B. Relația dintre productivitatea marginală a muncii și productivitatea medie a
muncii
Productivitatea marginală a muncii: WmgL= ΔQ/ΔL= (Q)'L
Productivitatea medie a muncii: WM=Q/L

Exemplu:
O firmă produce zilnic cu 20 lucrători 100 de monitoare. Aceasta crește numărul angajaților cu
10% și producția crește cu 21%.
a. Productivitatea medie inițială
WML0=Q0/L0=100/20=5 monitoare pe lucrător.
b. Productivitatea medie actuală
Q1=Q0+0,21*Q0=121
L1=L0+0,1*L0=22
WML1=Q1/L1=121/22=5,5 monitoare pe lucrător.
c. Productivitatea marginală a muncii
WmgL= ΔQ/ ΔL= (121-100)/(22-20)=21/2=10,5 bucăți pe lucrător angajat suplimentar

Dacă WmgL este mai mare decât WML – WML crește (dacă lucrătorul angajat suplimentar este
mai eficient decât media firmei, atunci media firmei va crește)
Dacă WmgL mai mică comparativ cu WML, atunci WML va scădea
Dacă WmgL=WML, atunci WML este constantă și maximă.
 C. Analiza costurilor de producție pe termen scurt

Costurile de producție
În general, prin costuri de producție înțelegem cheltuielile ocazionate de producerea unei
cantități determinate de bunuri. Aceste cheltuieli pot fi analizate dpdv economic și (sau) contabil.
Costurile economice – reflectă cheltuielile necesare atragerii, angajării și menținerii în
exploatare a unui volum de factori necesari producerii unei cantități determinate de bunuri, într-o
perioadă de timp.
Costurile contabile – reprezintă cheltuielile efective, așa cum rezultă din evidența
contabilă, suportate de către firmă pentru a realiza bunurile, într-o perioadă de timp.
Costul explicit – este alcătuit din toate cheltuielile efectuate de către întreprinzător către
posesorii resurselor economice, resurse atrase, utilizate și consumate în procesul de producere a
unui anumit bun, cum ar fi: cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibil, energie, cheltuieli
cu munca. În contabilitatea firmei toate cheltuielile efectuate către terțe persoane sunt înregistrate
în conturi, iar diferența dintre venitul total încasat din vânzarea produselor și costul explicit al
acestora reprezintă profitul contabil.
Costul implicit – costul alegerii făcute de întreprinzător (costul de oportunitate) și este
egal cu toate veniturile care ar fi putut fi obținute de către întreprinzător de pe urma resurselor
avute în proprietate, în cea mai bună variantă de utilizare a acestora și la care a renunțat.
Profitul economic=Venit total încasat – (cost explicit+cost implicit)

Exemplu:
Presupunem că avem un întreprinzător care obține un venit total de 100 lei și are costuri
explicite de 50 de lei. Înainte de a iniția afacerea întreprinzătorul obținea venituri din salariu și
din chiria imobililului în care, în prezent își desfășoară activitatea - 30 lei. Odată ce își deschide
afacerea, el va renunța de veniturile sale anterioare.
a. Costul implicit = costul de oportunitate= 30 lei (deoarece își deschide afacerea, renunțând
la veniturile câștigate anterior)
b. Profitul contabil = VT-cost explicit = 100-50=50 lei
c. Profitul economic= VT – (cost explicit+cost implicit)= 100-(50+30)=20 lei.
d. Profitul normal reprezintă profitul care îi permite antreprenorului continuarea activității,
mai mare sau egal cu costul implicit, de 30 lei. Dacă ar obține un profit mai mic de 30 de
 lei, atunci individul ar putea reveni la activitatea anterioară (care îi aducea venituri de 30
de lei).

Relația dintre cost total, cost fix și cost variabil

CT=f(Q)
Elemente ale costului total:
- Chirii
- Cheltuieli cu materii prime
- Cheltuieli cu salarii (ale personalului administrativ și muncitori)
- Cheltuieli cu energia pentru producție

Chiria – nu depinde de variația producției și, prin urmare, reprezintă o cheltuială fixă. O firmă
plătește aceeași chirie chiar dacă are producție mai mare sau mai mică.
Cheltuieli cu materiile prime – sunt influențate de evoluția producției, fiind cheltuieli variabile.
Cheltuieli salariale pentru personalul administrativ – nu variază pe termen scurt cu producția,
sunt cheltuieli fixe.
Cheltuieli salariale pentru muncitori= sunt variabile
Cheltuieli cu energia pentru producție= cheltuieli variabile

Costul TOTAL de producție= Cost FIX + Cost VARIABIL

CT=CF+CV
CF (costuri fixe)- sunt acele cheltuieli care pe termen scurt nu sunt influențate de variația
producției.
CV (costuri variabile)- acele cheltuieli care variază în același sens cu producția.

Presupunem CT= f(Q)= 10+2Q.

CF=10
CV=2Q+3Q2
Dacă Q=0, atunci CT=CF.

Reprezentare grafică a relațiilor dintre CT, CF și CV

Costul total mediu(CTM), costul fix mediu (CFM) și costul variabil mediu(CVM)
CTM=CT/Q
CFM=CF/Q
CVM=CV/Q

Costul marginal (Cmg)= cheltuiala suplimentară generată de o creștere a producției cu o

unitate.
CT=f(Q)
Cmg=ΔCT/ΔQ sau (CT)'Q
 Cmg= ΔCV/ΔQ sau (CV)'Q

Relația dintre costul marginal și CVM Relația dintre costul marginal și CTM
Cmg> CVM, atunci CVM crește Cmg> CTM, atunci CTM crește
Cmg< CVM, atunci CVM scade Cmg< CTM, atunci CTM scade
Cmg=CVM, atunci CVM este minim Cmg= CTM, atunci CTM este minim

Pragul de rentabilitate - reprezintă acel nivel al producției la care firma își recuperează în
totalitate cheltuielile făcute. Veniturile totale (VT) sunt egale cu costurile totale (CT).
VT=Pr+CT, la pragul de rentabilitate Pr=0, deci VT=CT.

Exemplu: presupunem că funcția CT=15+2Q, iar cea a VT=3Q.

CT=VT, 15+2Q=3Q, prin urmare, Q la pragul de rentabilitate=15

Teoria producătorului pe termen lung

Pe termen lung știm că toți factorii de producție sunt variabili, atât L cât și K. În acest caz,
firmele își vor modifica producția și vor face și alte investiții, nu își schimbă doar numărul de
lucrători. Analiza pe termen lung presupune o combinație optimă între cei doi factori de
producție, atât dpdv tehnic, cât și economic.

Analiza costurilor pe termen lung

Dacă avem o funcție de producție de tipul Q=f(K,L), pe termen scurt factorul capital (K) este fix,
în timp ce factorul muncă (L) este variabil. Pe termen lung toți factorii de producție sunt
variabili, iar costurile de producție vor fi variabile.

Pe termen lung analizăm productivitatea medie globală (WMG), adică eficiența medie obținută
prin utilizarea unei unități de muncă și/sau de capital (pe termen lung aceștia pot fi substituibili).

WMG=Q/(L+K)
Dpdv valoric, influența factorului muncă și a capitalului este măsurată sub forma cheltuielilor
salariale și, respectiv, cheltuielilor materiale.
Astfel, WMG=Q/(Chelt salariale+Chelt materiale)=Q/CT pe termen lung.
Sau WMG=1/CTM pe termen lung.
Avem trei zone:
Zona 1, în care CTM pe termen lung scade, iar productivitatea medie globală crește – în această
zonă firma înregistrează randamente de scară crescătoare pentru că producția crește mai mult
decât cantitatea de factori de producție utilizați. Printre factorii care pot determinarea
înregistrarea unor economii de scară se numără: achiziția unei cantități mai mari de materii prime
datorită reducerii prețurilor de achiziționare sau folosirea unor utilaje cu o capacitate mai mare
de producție.
Zona 2, în care CTM pe termen lung este minim, iar productivitatea medie globală este
constantă sau maximă – producția crește în aceeași măsură cu factorii de producție utilizați iar
firma înregistrează randamente de scară constante.
Zona 3, CTM pe termen lung crește iar productivitatea medie globlă scade – producția obținută
crește mai puțin comparativ cu factorii de producție utilizați, firma înregistrează randamente
descrescătoare (sau dezeconomii de scară – dezavantaje generate de extinderea capacității de
producție, crescând costurile de tranzacție, costurile de comunicare în cadrul firmei, etc.)

Randamentele de scară pe baza unei funcții de producție de tip Cobb-Douglas

Q=f(K,L)
Q=KαLβ

Știm că WmgL=ΔQ/ΔL= (Q)'L= KαβLβ-1

WML=Q/L= (KαLβ)/L= KαLβ-1

WmgL\WML= (ΔQ/ΔL)/(Q/L)=( KαβLβ-1)/ (KαLβ-1), ceea ce înseamnă că β=(ΔQ/ΔL)/(L/Q),

adică β reprezintă elasticitatea producției la factorul muncă, respectiv modificarea
procentuală a producției obținute ca urmare a variației procentuale a numărului de
salariați.

Similar, coeficientul α reprezintă elasticitatea producției la factorul capital, respectiv

modificarea procentuală a producției obținute ca urmare a variației procentuale a
capitalului.

Atunci când α+β >1, firma înregistrează randamente de scară crescătoare, producția
crește mai mult decât cantitatea de factori de producție utilizați.
α+β=1, firma înregistrează randamente de scară constante, producția crește
în aceeași măsură ca și cantitatea de factori de producție utilizați
α+β<1, firma înregistrează randamente de scară descrescătoare, producția
crește mai puțin decât cantitatea de factori de producție utilizați
Ex:
Dacă avem o funcție de producție de tip Cobb Douglas (Q=KαLβ), Q(K0,L0)=3*K0,8L0,6.
Presupunem că factorii de producție utilizați se dublează:
L1=2L0
K1=2K0
Q(K1,L1)=Q(2K0,2L0)= 3*(2K0)0,8(2L0)0,6= 3*20,8+0,6*K00,8L00,6=3*21,4*K00,8L00,6

Dacă se dublează producția:

Q=2*Q(K0,L0)=3*2*K0,8L0,6.

Se observă că atunci când factorii de producție utilizați s-au dublat, producția a crescut mai mult
decât factorii de producție. Factorii de producție au crescut de două ori, iar producția a crescut de
21,4 ori. Prin urmare, randamentele de scară sunt crescătoare. (α+β >1)

A. Curba de izoproducție (sau izocuanta)

Curba de izoproducție reprezintă ansamblul combinațiilor tehnice dintre factorii de producție K
și L, pentru care firma obține aceeași producție. (similar curbei de indiferență la teoria
consumatorului).Astfel, are loc substituția L cu K sau a K cu L.
Atunci când L scade, K crește, însă L va scădea din ce în ce mai puțin deoarece firma nu va
renunța în totalitate la lucrători. Atunci când K scade, L crește, însă K scade din ce în ce mai
puțin pentru că firma nu poate renunța la tot
capitalul.

Panta curbei de izoproducție= -ΔK/ΔL

Atunci când se trece din A în B (deci se
renunță la capital pentru a angaja mai mulți
lucrători), panta este -ΔK/ΔL, adică -(KB-
KA)/(LB-LA).

Știm că producția pe curba de izoproducție

este aceeași, deci producția în punctul A (QA)
este egală cu producția în punctul B (QB) .

Pe măsură ce se substituie K cu L (deci ne deplasăm de la A spre E), factorul muncă sporește și

K scade din ce în ce mai puțin, deci ΔK tinde spre 0 și, prin urmare, și panta curbei este
descrescătoare și tinde spre 0.
Panta curbei de izoproducție se numește rata marginală de substituție tehnică (RMST)
RMST= - factorul care substituie/ factorul substituit = -ΔL/ΔK, dacă înlocuim K cu L.

B. Dreapta izocostului
Dreapta izocostului reprezintă ansamblul combinațiilor economice dintre capital și muncă pe
care firma le poate realiza efectuând aceleași cheltuieli totale de producție. (similar dreptei
bugetului la teoria consumatorului)

Ecuația liniei izocostului: CT=L*PL+K*PK,

unde L= numărul de lucrători, PL=prețul muncii, K=capitalul, Pk=prețul capitalului. De asemenea, L*PL= cheltuieli
salariale cu forța de muncă, în timp ce K*Pk=cheltuieli materiale.

Panta dreptei izocostului = -PL/PK.

A, B, C sunt combinații economice între K și L pe care
producătorul le poate realiza cu aceleași costuri totale.
Echilibrul producătorului
Echilibrul producătorului se realizează atunci când producția crește în condițiile în care firma are
același cost total (Q maxim pentru un CT dat) sau atunci când producția obține aceeași producție
cu un CT mai mic (CT minim pentru o Q dată).

Echilibrul producătorului se stabilește în punctul în

care curba de izoproducție este tangentă la dreapta
izocostului.

Condițiile pentru identificarea echilibrului

producătorului:
(1)CT=L* PL +K*PK
(2) WmgL/WmgK = PL/ PK

SEMINAR 11 – Oferta. Elasticitatea Ofertei

Legea generală a ofertei precizează că există o relație directă între prețul (Px) unui bun și
cantitatea oferită(Qox) din acel bun.
Dacă Px crește, atunci cantitatea oferită crește și oferta se extinde (ne mutăm din punctul E în
punctul A).
Dacă Px scade, atunci cantitatea oferită scade și oferta se restrânge (ne mutăm din punctul E în
punctul B).

Condițiile ofertei
Alţi factori care influenţează oferta în afară de preţ şi care determină o deplasare a întregii curbe
a ofertei:
a. Costurile de producţie (cu materiile prime) - relație negativă între costurile de
producție și ofertă. Când costurile cresc, oferta scade (se deplasează spre stânga)
b. Taxele suportate de către firme – relație negativă între nivelul taxării și ofertă
c. Subvenţiile acordate firmelor – relație pozitivă între subvențiile acordate și ofertă
d. Numărul firmelor care produc același bun – dacă noi firme intră pe piață, oferta
va crește (se deplasează spre dreapta)
e. Prețul altor bunuri: bunuri complementare în ofertă (rezultă împreună din același
proces de producție – tărâțe și făină, benzină și păcură, rumeguș și mobilă) și
bunuri substituibile în ofertă (rezultă alternativ din același consum de resurse-
grâu și ovăz, lapte și iaurt)
f. Anticipaţiile privind evoluţia preţurilor
 g. Evenimente social-politice și naturale (vezi importanța condițiilor naturale în
unele domenii de activitate ca agricultura, construcțiile sau industria minieră)

Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării cantității oferite în funcție de schimbarea
prețului.

EO/P= Δ%Q/Δ%P =(ΔQ/ΔP)*(P0/Q0).

Formele de elasticitate în funcție de valoarea coeficientului de elasticitate:

a. Ofertă inelastică: EO/P < 1, modificarea cantității oferite este mai mică decât
modificarea prețului
b. Ofertă elastică : EO/P > 1, modificarea cantității oferite este mai mare decât
modificarea prețului
c. Ofertă cu elasticitate unitară: EO/P=1, cantitatea oferită se modifică în aceeași măsură
ca prețul
d. Ofertă perfect inelastică: EO/P=0, cantitatea oferită nu se modifică chiar dacă valoarea
prețului variază
e. Ofertă perfect elastică: EO/P = infinit, cantitatea oferită se modifică deși prețul este
constant.

În general, se consideră că pe termen scurt oferta firmelor este inelastică, însă, pe termen
lung firmele pot face investiții și oferta se va adapta mai mult la variația prețului, devenind mai
elastică.

Determinantele elasticității ofertei

- Costul de producție
- Posibilitățile de stocare a bunurilor (exemplul curentului electric, care este un bun ce nu
poate fi stocat și, prin urmare, are o ofertă inelastică)
- Costul stocării
 - Perioada de timp de la modificarea prețului

De asemenea, după forma funcției ofertei, de tipul Qo=a+bP, putem avea:

- ofertă inelastică, dacă a > 0
Ex: Qo=14+2P
Eo/p= (ΔQ/ΔP)*(P0/Q0)=2*(Po/14+2Po), deci Eo/p < 1

- ofertă elastică, dacă a < 0

Ex: Qo= -5+2P
Eo/p= (ΔQ/ΔP)*(P0/Q0)=2*(Po/-5+2Po), deci Eo/p > 1

- ofertă cu elasticitate unitară, dacă a=0

Ex: Qo=2P
Eo/p= (ΔQ/ΔP)*(P0/Q0)=2Po/2Po, deci Eo/p = 1

APLICAȚII

1. Presupunem că oferta pentru un cadou de Crăciun se prezintă astfel:

Preț(P) 10 15 20 25 30
Cantitate(Q) 20 30 40 50 60
a) Reprezentați grafic curba ofertei
b) Care este nivelul elasticității ofertei când prețul crește de la 10 lei la 15 lei? (R:1)
c) Calculați nivelul elasticității ofertei când prețul scade de la 15 lei la 10 lei.(R:1)
d) Determinați modificarea cantității oferite dacă în intervalul 15-20, prețul crește cu 10%.
(R:Q crește cu 10%)
e) Determinați modificarea cantității oferite dacă în intervalul 20-25, prețul scade cu
5%.(R:Q scade cu 5%)

PIAȚA ȘI TAXE

2. Presupunem că avem piața grâului, unde funcția cererii este Q=100-P, iar funcția ofertei
Q=20+P.
a. Aflați prețul și cantitatea de echilibru de pe piața grâului.
100-P=20+P, 2P=80, deci Pe=40 și Qe=60.
b. Considerăm că, pentru a proteja producătorii agricoli, statul decide să intervină,
impunând un preț minim de 60. Cum se modifică valorile cantității cerute și,
respectiv, oferite. Calculați surplusul de ofertă.
Qo=60+20=80, Qc=100-60=40, deci ΔQo=Qo-Qc=+40
c. Presupunem că statul impune un preț maxim de 30. Cum se modifică valorile
cantității cerute și, respectiv, oferite. Calculați surplusul de cerere.
Qo=30+20=50, Qc=100-30=70, ΔQc=Qc-Qo=70-50=+20
d. Reprezentați grafic!
 3. Considerăm că funcțiile cererii și ofertei de pe piața bicicletelor sunt: Qc=200-10P și
Qo=-100+20P.
Primăria din localitate hotărăște să investească suma de 240 de u.m. într-un proiect care aduce un
beneficiu de 10%. În acest scop, impune o taxă (T) pe fiecare unitate vândută de 3 u.m.
a. Calculați prețul de echilibru (Pe) și cantitatea de echilibru(Qe) înainte de taxare.
Reprezentați grafic!

200-10P=20P-100, de unde rezultă că Pe=10 u.m și Qe=100 bucăți

b. Calculați prețul plătit de consumatori (Pc) și prețul încasat de producător (Po) după
impunerea taxei și cantitatea corespunzătoare acestor prețuri (Qt).
Știm că atunci când se impune o taxă pe unitate vândută: Pc=Po+T, prin urmare
Pc=Po+3.
Astfel, 200-10P=20P-100, devine 200-10(Po+3)=20Po-100, rezultă Po=9u.m.,
Pc=9+3=12u.m, iar noua cantitate de echilibru Qt=200-10*12=80 bucăți.

c. Cine va suporta mai mult din valoarea taxei și ce s-a întâmplat cu cantitatea vândută
(cumpărată)?
Se observă că producătorul suportă 1/3, adică (Pe-Po)/T=(10-9)/3 din valoarea taxei
încasate de 240 u.m., în timp ce consumatorii suportă 2/3, adică (Pc-Pe)/T= (12-10/3). În
același timp, cantitatea vândută(cumpărată) s-a redus cu 20 de bucăți.

d. Determinați modificările intervenite în surplusul consumatorului (SC) și în surplusul

producătorului (SP), precum și valoarea pierderilor provenite din impunerea acestei taxe
(VP).
Pentru că s-a introdus o taxă pe unitate vândută, atât surplusul consumatorului cât și cel
al producătorului scad.

Pierderea din SC= -(ariile zonelor 1+2 din grafic)

 Aria dreptunghiului 1: (Pc-Pe)*Qt=(12-10)*80=160
Aria triunghiului 2: [(Pc-Pe)*(Qe-Qt)]/2=(2*20)/2=20
Deci, SC=-(160+20)=-180

Pierderea din SP=-(ariile zonelor 3+4 din grafic)

Aria dreptunghiului 3: (Pe-Po)*Qt=(10-9)*80=80
Aria triunghiului 4: [(Pe-Po)*(Qe-Qt)]/2=(1*20)/2=10
Deci, SP=-(80+10)=-90.

Valoarea pierderilor = ariile zonelor 2+4,

Aria totală este [T(Qe-Qt)]/2, unde T=Pc-Po.
Deci VP=3*20/2=30.
Încasările bugetare = ariile zonelor 1+3=240, cum s-a menționat în problemă, sau
T*Qt=3*80=240.

4. Considerăm că pe piața țigărilor funcția ofertei (Qo) este 40+2P, iar cea a cererii (Qc)
este 120-2P. Pentru a-și crește veniturile bugetare, guvernul impune o taxă de 2 u.m.
pentru fiecare unitate vândută.
a. Reprezentați grafic și determinați nivelul cantității și al prețului de echilibru
înainte de taxare.(Pe=20, Qe=80)
b. Care este nivel prețului care revine ofertanților (Po) și al prețului plătit de
consumatori (Po=19, Pc=21)
c. Calculați cantitatea de echilibru după taxare (Qt). Este mai mare sau mai mică?
(Qt=78)
d. Calculați valoarea totală a taxelor colectate (Vtax=156)
e. Determinați modificările intervenite în surplusul consumatorului (SC) și în
surplusul producătorului (SP) (SP=-79, SC=-79)
f. Calculați valoarea pierderilor cauzate de impunerea taxei.(VP=2)

SEMINAR 12-13 - Piețe

Piața cu concurență perfectă

Trăsături ale pieței cu o concurență perfectă:
- Atomicitatea ofertei – există un număr mare de producători care au pe piață o forță
economică redusă, astfel că nicio firmă nu poate influența prețul pieței, ci fiecare firmă
va prelua prețul existent (”price takers”)
- Cererea la nivel de firmă este perfect elastică
- Atomicitatea cererii – număr mare de consumatori cu o forță economică redusă
- Transparența pieței – atât consumatorii cât și producătorii dețin informații privind
evoluția pieței, prețul se formează liber, în funcție de evoluția cererii și ofertei.
- Omogenitatea perfectă a produselor tranzacționate – firmele vând produse identice, iar
consumatorii sunt indiferenți de unde achiziționează bunurile.
- Libera intrare pe piață și libera ieșire de pe piață
- Mobilitatea perfectă a factorilor de producție
Echilibrul firmei pe termen scurt pe piața cu concurență perfectă

Condiția de maximizare a profitului pe orice tip de piață, deci și în cazul concurenței perfecte
este Cost marginal=Venit marginal.
Știm că Pr total=VT-CT, deci Pr marginal=Vmg-Cmg.
Pentru ca Pr total să fie maxim, Pr marginal trebuie să fie egal cu 0. Prin urmare, 0=Vmg-Cmg,
de unde rezultă că Vmg=Cmg (condiția de maximizare a profitului total)

Profit= VT-CT=(Q*P)-CT=Q*(P-CTM); când P > CTM, Pr total este pozitiv.(figura de mai sus,
aria galbenă)

În ceea ce privește profitul unitar, Pr unitar reprezintă : Pr/Q = (Q*P – CT )/Q = P – CTM.
Prin urmare, condiția de maximizare a profitului unitar este ca diferența dintre prețul de
vânzare (P) și CTM să fie cât mai mare, adică atunci când CTM este minim. Știm în același timp
că CTM este minim când CTM = Cmg.

Evident, dacă P< CTM, atât Pr unitar cât și Pr total devin negative (figura de mai jos, aria
roșie).

În plus, o firmă care acționează pe o piață cu o concurență perfectă este pe termen scurt în
echilibru atunci când înregistrează Vmg = Cmg= Prețul. Pe termen lung profitul economic al
firmei este egal cu zero, iar condiția de echilibru devine Vmg = Cmg= Prețul=CTM.
De ce pe termen lung firmele în concurența perfectă au un profit 0? Dacă pe termen scurt
firmele aflate pe o piață cu concurență perfectă înregistrează un profit pozitiv, acest profit va
atrage și alte firme care doresc să intre pe piață. Prin urmare, din cauza numărului mai mare de
firme oferta pieței va crește și în condițiile în care cererea rămâne aceeași prețul de echilibru va
scădea. Ceteris paribus (dacă CTM rămâne constant), profitul la nivel de firmă va scădea, iar
numărul de firme noi de pe piață va crește până când Pr = 0. (sau, conform formulei, până când
P=CTM). Dacă profitul este 0, firmele nu vor mai fi atrase să intre pe această piață.

Echilibrul firmei în concurența perfectă pe termen lung:

Profit= VT-CT=(Q*P)-CT=Q*(P-CTM); când P=CTM » Pr=Q*0=0.

Concurența imperfectă. Monopolul

În cazul monopolului există doar un singur producător, acesta realizând un bun greu substituibil
cu alte bunuri (prin urmare, cererea este tradițional inelastică); nu există atomicitatea ofertei.
Există însă atomicitatea cererii. Totodată, există bariere la intrare pe piață, determinate de:
a. Deținerea unei resurse naturale de către o singură firmă (monopol natural)
b. Barierea create prin politici: acordarea prin lege a dreptului de a produce un bun
(monopol legal), legi ale patentului (oferirea unui drept legal unic de a produce un anumit
produs într-o perioadă de timp), reglementarea și licențele acordate firmelor (în domeniul
telecom, bancar)
c. Mărimea costurilor de producție (investițiile inițiale, de exemplu în transportul de
energie)
Existența barierelor de intrare pe piața face imposibilă intrarea de noi firme, firme care ar putea
fi atrase de profitul existent.

Și în cazul monopolului avem la fel ca în concurența perfectă condiția de maximizare a

profitului: Vmg=Cmg, însă Vmg < Prețul.

Echilibrul monopolului pe termen scurt:

a)Pr=(P*-CTM*)Q*, dacă P>CTM, Pr economic este pozitiv.

b)Dacă P=CTM, atunci profitul economic este zero.

c)Când P<CTM, atunci profitul economic este negativ.

Pe termen lung, pentru că pe piață nu mai intră alte firme, echilibrul monopolului va fi
reprezentat de situația a), când se păstrează condiția de Vmg=Cmg, iar profitul economic este
mai mare decât zero (P>CTM)