TEORIA ECHILIBRULUI

ÎN VIZIUNEA LUI
PAUL. A. SAMUELSON

1
 Economistul american, Paul A. Samuelson, laureat al premi ului Nobel
pentru Economie în 1970, a încercat sã armonizeze diferitele teorii economice,
unind într-o „sintezã neoclasicã”, dupã cum o denumeşte chiar el, concep ţiile
malthusiene, keynesiste, neoliberaliste, monetariste. Pornind de la premisa cã
nici o economie modernã nu mai apar ţine în totalitate fie economiei de piaţã,
fie economiei de comandã ci majoritatea economiilor contemporane sunt de tip
mixt, el introduce teoria „economiei mixte”, care îmbinã elemente din ambel e
concepte. 1 El îşi expune viziunea în lucrarea sa fundamentalã „Economia: o
analizã introductivã” publicatã în 1948.
În ceea ce priveşte chestiunea echil ibrului economic, Samuelson se
situeazã pe poziţii neokeyniste, ca şi Keynes, recunoscând cã „principala
carenţã a economiei întreprinderii particulare este folosirea incompletã a
resurselor”. Şi el, ca şi Keynes respinge teza lui J. B. Say despre relaţia
completã realizatã în mod automat între cerere şi ofertã, ob ţinându-se astfel, un
echilibru economic permanent în societate. 2
Problema principalã în teoria echilibrului a lui Samuelson o reprezintã
corelaţia dintre economii şi investiţii. Economiile şi inv estiţiile sunt înfãptuite,
de obicei, de persoane diferite şi determinate de cauze independente unele de
altele. De aceea, aprecia Samuelson, existã posibilitatea ca propor ţiile
economiilor sã nu coincidã cu acelea ale investiţiilor. „Faptul cel mai import ant
privind economia şi investiţia - scria Samuelson-constã în aceea cã în societatea
noastrã industrialã cele douã opera ţii sunt în mare parte realizate de indivizi
diferiţi şi determinate de motive diferite.” 3 Pentru un ţãran, mic producãtor,
economia şi investiţia este acelaşi lucru. Noţiunea de a economisi şi investi se
confundã. În economiile industriale moderne, no ţiunile, motivaţiile de a nu
investi pot sã nu coincidã. În timp ce deciziile de a economisi sunt, în principal,
act al familiilor, formarea netã a capitalurilor este, în principal, act al
investiţiilor întrepriderilor. Neconcordanţa în timp şi în proporţii a economiilor
şi investiţiilor creazã disproporţii şi dezechilibre în societate. Dacã economiile

1
Dicţionar Mcmillan de Economie Modern ã, Ed. Codecs, 1999, p.158.
2
Toader Ionescu, Istoria gândirii economice universale şi româneşti , Ed. Sarmis, Cluj, 1999, p. 313.
3
Ibidem, apud P.A.Samuelson, L’economique. Introduction a l’analyse economique , vol. 1, Paris, 1972

2
sunt mai mari decât investiţiile, o parte a produsului social rãmâne nerealizatã,
apare criza. Dacã investi ţiile depãşesc economiile începe creşterea infla ţionistã
a preţurilor şi un boom care, de asemenea, va termina prin depresiune. Dar, cu
ajutorul unei politici raţionale de stat apreciaz ã Samuelson, se poate asigura un
echilibru între economii şi investiţii şi ca urmare se poate stabili un echilibru
între cerere şi ofertã, adicã realizarea întregului produs social. Samuelson
considerã cã pentru fiecare moment istoric posibilitatea investi ţiilor rentabile
este strict determinatã. Cererile întreprinzãtorilor pentru elementele de investi ţii
de capital sunt dictate de posibilitã ţile lor de investiţii. Punctul de egalitate a
economiilor şi mãrimea care determinã posibilitatea investiţiilor reprezintã
punctul unui echilibru stabil. Spre un echilibru stabil tind economiile, atât în
cazul în care sunt prea mari, cât şi în cazul când( ca şi venitul naţional) sunt
insuficiente în comparaţie cu posibilit ãţile de investiţii. Apare insuficienţa de
mãrfuri, care atrage dupã sine sporirea produc ţiei, a venitului naţional şi a
economiilor. 4

În figura de mai sus, reprezentãm economisirea ca o func ţie crescãtoare

şi investiţia ca o funcţie descresc ãtoare de i. 5 Existã o ratã realã a dobânzii, i*
astfel încât E = I. Pentru a înţelege semnificaţia concret ã a figurii este suficient

4
Ibidem, p.314.
5
Jacques Genereux, Economie politicã. Macroeconomia şi contab ilitate naţionalã, vol. 2, Ed. ALL, Bucureşti,
2000, p.90.

3
sã remarcãm cã economisirea este o ofertã de fonduri care pot fi împrumutate
(din partea agenţilor care dispun de capacit ãţi de finanţare) în timp ce investiţia
corespunde unei cereri de fonduri ce pot fi împrumutate (din partea agenţilor
care au nevoie de finanţare). Când i = i.1 oferta de fonduri din partea celor ce
economisesc este prea abundentã în raport cu nevoile investitorilor, cei ce
economisesc întâmpinã dificultã ţi sã gãseascã un solicitant pentru fondurile lor
pe pieţele financiare; ei trebuie s ã accepte o remunerare mai micã şi rata
dobânzii scade pânã la i*. Invers, dacã nevoile investitorilor sunt prea
importante în raport cu economisirea disponibilã în economie (când i = i. 2),
investitorii vor trebui sã accepte sã plãteascã o ratã a dobânzii mai ridicatã
6
pentru a gãsi fondurile necesare; rata dobânzii urcã pânã la i*.
Se poate deci considera cã în orice moment, I(i) = E(i). Economisirea nu
reprezintã o pierdere în circuit ul economic, ea nu este decât o chel tuialã de
bunuri de investiţie. 7
În opinia lui Samuelson, punctul de echilibru stabil al venitului naţional
nu are legãturã cu punctul folosirii depline a mâinii de lucru. Echilibrul stabil
este simţitor mai jos decât p roducţia necesarã asigurãrii folosirii depline a
mâinii de lucru. Pentru a urca punctul echilibrului stabil pânã la punctul
folosirii depline a mâinii de lucru existã o singurã cale: încurajarea artificialã a
posibilitãţilor de investiţii; asigurarea unui asemenea nivel al economiilor care
sã corespundã exact cu volumul investi ţiilor necesare folosirii depline a mâinii
de lucru. Cu alte cuvinte, intervenţia statului este necesar ã pentru ca, pe de o
parte, sã asigure volumul economiilor necesare „folosirii d epline”, iar, pe de
altã parte, sã lãrgeascã „posibilitatea de investi ţii”. Mãsurile fiscale şi
cheltuielile bugetare pot, dupã pãrerea lui Samuelson „sã modifice nivelul
8
echilibrului venitului naţional”.
Spre deosebire de Keynes, care introduce în ecuaţia sa de echilibru doar
consumul şi investiţiile (V = C + I), Samuelson adaug ã acestora şi cheltuielile
publice (Pu). La el ecuaţia echilibrului economic va lua urm ãtoarea înfãţişare:

6
Ibidem, p.91.
7
P. Samuelson, Nordhaus, Economie politicã, Ed Teora, Bucureşti 2000, p. 521.
8
Toader Ionescu, op. cit.

4
V = C + I + Pu. Dupã pãrerea sa, cheltuielile publice, considerate ele însele şi
fãcând abstracţie de impozite, exercit ã asupra venitului naţional un efect
multiplicator, identic cu cel al cheltuielilor private. Aceastã identitate ţine de
faptul reacţiunii în lanţul „recheltuir ii” consumptive şi punerii în mişcare de
cãtre constructorii de drumuri, de biblioteci şi de alte persoane cãrora statul le -a
alocat un venit primar. 9
Reducerea impozitelor exercitã efecte de expansiun e analoage cu ale
creşterii cheltuielilor bugetare, a supra venitului naţional. Prelev ãri fiscale mai
reduse sporesc fracţiunea venitului naţional de care dispun particularii şi în
consecinţã sporeşte consumul personal. Totuşi, dupã pãrerea lui Samuelson
reducerea cheltuielilor are un efect mai slab decât c reşterea cheltuielilor
publice. 10
În general, Samuelson susţinea c ã activitatea în sectorul privat este
guvernatã de legile pieţei, ale concurenţei, în timp ce sectorul public este dirijat
de stat. Pornind de la aceastã realitate, el propune elaborarea un ei politici
economice care sã opereze cu douã categorii de „stabilizatori”(pârghii):
stabilizatori automaţi sau ai pieţei libere (preţuri, cerere, ofert ã, dobânzi,
credite, profituri, etc.) şi stabilizatori „dirijaţi”, sau pârghii folosite de stat
(impozite, taxe, comenzi de stat, investiţii publice, etc.). 11
Samuelson şi-a adus o contribuţie important ã şi la elaborarea unei teorii
a dinamicii economice. Echilibrul, spunea el, presupune asemenea condiţii în
care toate variabilele, suferind schimbãri tind c ãtre mãrimile lor iniţiale. Prin
urmare pentru compararea stãrilor statice este necesar ca for ţele dinamice
profunde sã-şi pãstreze stabilitatea. În timp ce J.B. Clark considera cã dinamica
depinde de staticã, Samuelson sus ţine cã statica este numai un caz particular al
dinamicii. Sistemul dinamic funcţioneaz ã în timp, modelul static presupune un
caz în care timpul este o mãrime constantã. 12 Spre deosebire de staticã, sistemul
dinamic conţine, întotdeauna, leg ãturi funcţionale între variabile şi ritmurile
dezvoltãrii lor. Sistemul dinamic presupune autodezvoltarea. În sistemul static
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Sultana Sutã-Selejan, Doctrine economice, Ed ALL, Bucureşti, 1994, p.220.
12
Toader Ionescu, op. cit.

5
ritmurile variabilelor sunt egale cu zero; în structurile dinamice apare problema
complicatã a determinãrii ritmurilor schimbãrilor variabilelor în timp, fapt
pentru care este absolut necesarã folosirea metodelor matematice. Numai în
condiţiile unei analiza dinamice pot fi evidenţiate legit ãţile sprijinirii
echilibrului economic. 13
Samuelson deosebeşte trei tipuri de mecanisme economice: staţionar,
cauzal, istoric. În economia st aţionarã variabilele nu-şi schimbã importanţa
odatã cu trecerea timpului. În economia cauzalã comportamentul depinde de
condiţiile iniţiale, prev ãzute anticipat şi de perioada de timp scursã. În acest
sistem variabilele se intercondiţioneaz ã. Modelul istoric explicã schimbãrile,
dar cauzele se gãsesc în afara sistemului, având însã un caracter extraeconomic.
În acest caz, variabilele hotãrâtoare nu se introduc în model. În f elul acesta,
sunt posibile urmãtoarele sisteme economice: static -staţionar; static-istorice;
dinamic-cauzale şi dinamic-istorice. Analiza dinamicã i -a fost necesarã lui
Samuelson în vederea cercetãrii complicatelor probleme ale dobânzii în
economia contemporanã, corela ţiei dintre multiplicator şi accelerator. El a
subliniat cã fãrã o anal izã dinamicã nu este posibilã nici în ţelegerea ciclurilor
economice, nici a mecanismelor creşterii, în general. 14
Totodatã Samuelson a atras aten ţia cã exagerarea aplicãrii matematicii în
cercetarea economicã poate sã dãuneze bunei în ţelegeri şi mai ales, a
interpretãrii, a realitã ţii acestui domeniu esenţial al vieţii, complex,
contradictoriu şi în continuã mişcare. 15

13
Ibidem.
14
Ivanciu Nicolae Vãleanu, Istoria gândirii economice , Ed Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1992, p.208
15
Ibidem.

6
 Bibliografie.
1. Dicţionar Mcmillan de Economie Modern ã, Ed. Codecs, Bucureşti,1999.
2. Genereux, Jacques, Economie politicã. Macroeco nomia şi contabilitate
naţionalã, vol. 2, Ed. ALL, Bucureşti, 2000.
3. Ionescu,Toader, Istoria gândirii economice universale şi româneşti , Ed.
Sarmis, Cluj, 1999.
4. Samuelson, Paul, Nordhaus, W., Economie politicã, Ed Teora, Bucureşti,
2000.
5. Sutã-Selejan, Sultana, Doctrine economice, Ed ALL, Bucureşti, 1994.
6. Vãleanu, Ivanciu Nicolae, Istoria gândirii economice , Ed Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1992.