TEMA 1. OBIECTUL DE STUDIU ȘI METODA TEORIEI ECONOMICE.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ ȘI ELEMENTELE EI PRINCIPALE

OBIECTIVE
 identificarea etapelor de evoluție a teoriei economice ca știință;
 prezentarea componentelor teoriei economice, principiilor și funcțiilor;
 demonstrarea importanței studierii teoriei economice, precum și a componentelor acestora;
 definirea noțiunii de metodologie a teoriei economice, a metodelor de analiză economică, a
activității economice, bunurile libere și economice;
 clasificarea nevoilor și resurselor economice;
 aprecierea legăturii dintre nevoi și resurse prin intermediul legii creșterii nevoilor și a
rarității resurselor.

STRUCTURA TEMEI
1. Teoria economică – geneză și obiect de studiu.
2. Structura cursului, principii și funcții.
3. Metode de analiză economică.
4. Tensiunea dintre nevoi și resurse. Raritate și alegere.
5. Activitatea economică – formă principală a acțiunii sociale.
6. Bunurile: caracteristica și clasificarea lor.

NOȚIUNI-CHEIE: teorie economică, etape de evoluție a teoriei economice, microeconomie,

macroeconomie, mondoeconomie, abstracția științifică, analiză și sinteză, inducție și deducție,
analiza marginală, analiza statică și dinamică, modelul economic, lege economică, categorie
economică, politică economică, nevoi umane, interese economice, resurse economice, raritate,
activitate economică, producție, schimb, repartiție, consum, bunuri, bunuri libere, bunuri
economice.

REPERE DE CONȚINUT

1. Teoria economică – geneză și obiect de studiu.

Din toate tipurile de activitate a omului cea economică are o importanță primordială, deoarece
asigură însăși existența omului. Noțiunea de Economie își are originea în gândirea lui Aristotel,
pornind de la termenii grecești: oikos = casă, gospodărie; nomos = normă, lege; În 1615 savantul
francez Antoine de Montchrestien introduce termenul ―Economie Politică”; polis = cetate, stat;
logos = știință În istoria gândirii economice se constituie câteva perioade cu reprezentanții lor care
înțeleg diferit obiectul de studiu al științei economice.
Etapa, perioada Principalele curente de gândire economică
I. Preștiințifică, - Gândirea economică a lui Platon și a lui Aristotel din antichitate. -
gândirea antică - Curentul mercantilismului, de la sfârșitul evului mediu. - Doctrina
mijlocul sec. XVIII fiziocrată, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, centrată pe
„Tabloul economic‖ al lui Francois Quesnay.
II. Constituirea științei - Școala clasică, reprezentată de A. Smith, D. Ricardo, Th. R.
economice, sf. sec. al Malthus și J. S. Mill - liberschimbismul, ca sistem, în cadrul căruia
XVIII-lea – jum. sec. al schimbul economic nu trebuie să fie supus controlului statului. -
XIX-lea (1750-1870) Materialismul dialectic și istoric, reprezentat de Karl Marx și
1
 Friedrich Engels au dezvoltat teoria valorii-muncă, au analizat
procesul reproducției sociale. Sursa de bogăție a societății este
proletariatul și munca lui.
III. Elaborarea Doctrina marginalistă cuprinde:
principiilor teoretice - Școala de la Viena (Carl Menger) a fundamentat teoria
fundamentale 1870- subiectivist-marginalistă a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor,
1930 Se dezvoltă care este opusă teoriei clasice a valorii-muncă.
MICROECONOMIA - Școala de Lousanne (Leon Valras și Vilfredo Paretto) a elaborat
ca știință teoria echilibrului economic generale, bazat pe interdependența
generală a mărfurilor, a produselor și a factorilor de producție.
- Școala de Cambridge (Alfred Marchall) a elaborat teoria
echilibrului parțial, considerat mai realist și mai ușor de manevrat.
IV. Extinderea teoriei Doctrina dirijistă - keynesismul (JohnM. Keynes) – intervenția
economice, 1930-1970 statului în economie; Doctrina neoclasică - monetarismul (Milton
Se dezvoltă Fridman) – libertatea dezvoltării economiei, mai ales în
MACROECONOMIA determinarea cantității de masă monetară.
ca știință
V. Perioada - toate teoriile elaborate în trecut au fost și sunt dezvoltate și
contemporană actualizate;
începută din dec. 8 al - - crește considerabil volumul de informații, de date statistice, ceea
secolului XX ce a făcut necesară apariția unor tehnici și instrumente noi de
analiză.
- Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic
rațional al individului, adică problemele utilizării eficiente a
resurselor de producție limitate cu scopul satisfacerii nevoilor
materiale nelimitate ale omului.

În prezent Economia este o știință socială care studiază activitatea economică cu toate
caracteristicile ei specifice, procesele și fenomenele economice, în strânsă legătură cu factorii și
împrejurările ce le determină: producția, repartiția, schimbul și consumul de bunuri și servicii, cu
scopul satisfacerii cât mai deplin posibile a cerințelor nelimitate, cu ajutorul resurselor limitate de
care dispunem. „Teoria economică", în calitatea sa de disciplină universitară, dar și componentă
fundamentală a științei economice, are misiunea de a-i crea viitorului specialist o imagine complexă
și coerentă despre economia contemporană ca un tot întreg.

2. Structura cursului, principii și funcții.

Teoria economică ca știință este structurată în următoarele părți:

- Microeconomia;
- Mezoeconomia;
- Macroeconomia;
- Mondoeconomia.
Microeconomia studiază comportamentul consumatorului și al producătorului, în rolul cărora
poate fi un individ, un menaj, o întreprindere sau chiar statul, concentrându-și atenția asupra
analizei pieței, a formelor principale ale acesteia, precum și asupra procesului de formare a prețului
pe diferite piețe. Adam Smith este considerat părintele microeconomiei. În Avuția națiunilor, Smith

2
analizează modul de formare a prețurilor și identifică eficiența piețelor – "mâna invizibilă" care
conduce indivizii în acțiunile lor îndreptate spre satisfacerea intereselor și a scopurilor propuse.
La sfârșitul secolului XIX, neoclasicii au transformat microeconomia într-un sistem științific.
Marginaliștii au modificat obiectul de studiu al științei economice, punând accentul pe analiza
marginală.
Mezoeconomia studiază comportamentul anumitor subsisteme ale economiei naționale, cum ar fi
ramurile acesteia (industrie, agricultura), sectoarele activității economice (primar, secundar, terțiar),
precum și aspectul regional (administrativ - teritorial) al dezvoltării economice.
Macroeconomia studiază economia ca un tot întreg, fenomenele și procesele care au loc în
cadrul economiei naționale în ansamblu, cu ajutorul mărimilor agregate, analizează caracterul și
perspectivele dezvoltării economice, fluctuațiile economice, creșterea economică, balanța de plăți,
etc.
Mondoeconomia, cea mai nouă ramură a teoriei economice, studiază interdependența dintre
economiile naționale în cadrul economiei mondiale, cercetând fenomenele condiționate de
diviziunea internațională a muncii: comerțul internațional, integrarea economică regională, etc.
Teoria economică îndeplinește trei funcții interdependente:
1) cognitivă – studierea activității economice, analiza, clasificarea și sistematizarea fenomenelor
economice;
2) metodologică – elaborarea metodelor, mijloacelor, instrumentelor științifice, necesare pentru
cercetarea științelor economice;
3) practică – asigurarea nemijlocită a economiei cu date, politici economice de dirijare a
activității la diferite nivele ierarhice.
Principiile economice fundamentale:
 Principiul raționalității stipulează că producătorul sau consumatorul nu acționează
împotriva propriului interes (imposibilitatea acceptării alternativelor ce duc la pierderi).
 Principiul eficienței - scopul oricărui producător sau consumator este ca satisfacția
obținută ca urmare a acceptării unui sacrificiu trebuie să depășească sacrificiului făcut
(mărimea rezultatelor devansează mărimea efortului implicat).
 Principiul optimalității - producătorii și consumatorii acționează astfel încât să-și
maximizeze avantajele obținute cu un efort dat, sau să-și minimizeze efortul depus pentru
obținerea unui efect dat.
 Principiul echilibrului presupune ca prețul la care are loc efectiv tranzacția să fie
rezultatul unei ajustări continue până în punctul în care cererea devine egală cu oferta.
Importanța studierii Teoriei economice se argumentează prin faptul că aceasta este:
- "fundamentul" sistemului învățământului economic și al formării gândirii economice a
fiecărui cetățean;
- baza teoretico-metodologică în procesul elaborării și corectării politicii economice a
firmelor și a statului;
- izvorul și "promotorul" valorilor ideologice în societate.
După rolul său, teoria economică poate fi comparată cu o „cheie‖ ce permite de a descoperi
mecanismul complex și legitățile funcționării organismului economic. Știința economică nu oferă
rețete, ea nu poate fi prezentată (după cum afirma J. M. Keynes) drept un „set de recomandări gata,
utilizate direct în activitatea economică‖. Mai degrabă, ea este o metodă decât o doctrină, un
instrument intelectual, o tehnică a gândirii.

3. Metode de analiză economică

3
 Termenul metoda provine de la cuvântul grecesc methodos = cale, mijloc, mod de expunere.
Metoda unei științe depinde de natura acesteia, adică de specificul fiecărui domeniu cercetat.
Metodologia - știința despre metodele cercetării fenomenelor economice, care reprezintă
totalitatea principiilor și instrumentelor de cercetare care lărgesc orizontul cunoașterii și contribuie
la rezolvarea eficientă a problemelor practice. Teoria economică utilizează următoarele metode de
cercetare:
I. Unitatea inducție-deducție:
Inducția reprezintă modul de a raționa trecând de la fapte la teorie – de la particular la general.
Deducția presupune modul de raționalizare în direcție inversă: de la teorie la fapte – de la
general la particular.
II. Unitatea analiză - sinteză:
Analiza - descompunerea procesului cercetat în elementele sale componente și studierea
fiecăruia în parte;
Sinteza - presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul unui întreg integrat prin
legături cauzale și funcționale.
III. Unitatea comparație-analogie:
Comparația - descoperirea asemănărilor (deosebirilor) unor procese cunoscu-te;
Analogia - transpunerea unor caracteristici a proceselor cunoscute pentru a descoperi procese
necunoscute.
IV. Unitatea istoric-logic:
Istorismul - reflectarea fenomenelor așa cum se petrec ele în timp și spațiu;
Logicul - istoria separată de elementele întâmplătoare, păstrând doar esențialul.
V. Modelarea matematică și experimentul: reproducerea schematică a unui proces economic sub
forma unor modele matematice sau experiențe economice, care pot fi: statice, dinamice (scurte - sub
un an; medii - 3→5 ani; lungi).
Modelul reprezintă o "copie" simplificată, o descriere formalizată, o reproducere schematică
a unui proces economic.
VI. Unitatea concret-abstract:
Concret - studierea fiecărei componente separat;
Abstract - generalizarea unor concluzii comune pentru toate părțile componente.
VII. Metoda abstracției științifice (abstractizarea) înseamnă concentrarea atenției asupra unui
aspect pentru a-l analiza, făcând abstracție de celelalte aspecte.
Prin aceste metode de cercetare se descoperă sistemul de noțiuni al Teoriei economice.

4.Tensiunea dintre nevoi și resurse. Raritate și alegere.

Nevoile umane - acele dorințe care pot fi îndeplinite de societate, reieșind din nivelul existent de
dezvoltare a tehnicii și tehnologiei. Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităților umane,
iar satisfacerea lor - scopul acestora.
I. În funcție de caracterul tridimensional al existenței umane nevoile sunt clasificate în:
a) Nevoi fiziologice - de hrană, îmbrăcăminte, locuință etc.
b) Nevoi sociale - satisfăcute prin comunicare, prin participarea la viața socială.
c) Nevoi spiritual-psihologice - nevoi de a se instrui, de dragoste, de a se informa.
II. După gradul de complexitate nevoile sunt:
a) Inferioare sau de bază (hrana, apa).
b) Superioare sau complexe (studii, cunoștințe).

4
 Legitate economică: nevoile de rang superior devin actuale pentru om doar după ce sunt
satisfăcute cele de rang inferior.
Legea creșterii nevoilor umane: numărul nevoilor crește odată cu dezvoltarea societății.
Trăsătura principală a nevoilor este caracterul lor nelimitat.
Resursele economice sunt totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane. Trăsătura fundamentală a resurselor economice
constă în caracterul lor limitat.
Clasificarea resurselor:
I. După natura lor resursele pot fi:
a) Resursele naturale - premisa și sursa satisfacerii celei mai mari părți a nevoilor umane este
natura;
b) Resursele umane - ce au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul lor în vederea
folosirii acestora;
c) Resursele informaționale - folosite în scopuri de cunoaștere, decizie sau acțiune.

II. Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:

a) Resurse primare - (create de natură) ce cuprind resursele naturale împreună cu potențialul
demografic
b) Resurse derivate - (acumulate, create de om), capitalul tehnic ce arată eficiența cu care sunt
utilizate toate resursele.
Resursele atrase în activitatea economică, necesare pentru a iniția o afacere, se numesc factori
de producție:
- tradiționali: natura; munca; capitalul;
- neofactori - antreprenoriatul (informația).
Legea rarității resurselor caracterizează raportul dintre resurse și nevoi: volumul, structura și
calitatea resurselor economice se modifică mai încet decât volumul, structura și intensitatea
nevoilor umane.

5. Activitatea economică – formă principală a acțiunii sociale.

Activitatea economică reprezintă un proces complex, ce reflectă ansamblul comportamentelor

oamenilor, al reacțiilor și al deciziilor lor variate, referitoare la atragerea și la utilizarea resurselor
economice în vederea producerii, circulației, repartiției și consumului de bunuri, în funcție de
nevoile și interesele economice.
Activitatea economică este procesul de transformare a resurselor economice relativ rare în
bunuri economice, în vederea satisfacerii nevoilor umane mereu în creștere. Activitatea economică
în evoluția sa constituie un proces complex de diversificare, specializare și integrare, ce poartă
denumirea de diviziune socială a muncii – (proces obiectiv de trasare, diferențiere, separare și de
îmbinare a diferitelor genuri de activități și de fixare a acestora prin funcțiile îndeplinite, ca domenii
distincte ale acțiunii sociale).
Activitatea economică are 4 faze:
1. Producția - constituie momentul inițial al activității economice ce constă în combinarea
factorilor de producție cu utilizarea resurselor materiale și umane în vederea obținerii bunurilor
economice și serviciilor necesare existenței umane.
Producția cuprinde:
o producția de bunuri:

5
 a) producția primară (extracția de minereuri, producția agricolă); b)producția secondară
(producția industrială, construcțiile, etc.);
o producția terțiară (de servicii) - transporturi, schimburi ți comerț de bunuri,
consultații de marketing, etc.
o producția de informații (cercetarea științifică, produse program, etc.)

Conform acestei structuri se deosebesc 4 sectoare de activitate: sectorul primar, sectorul

secundar, sectorul terțiar, sectorul quaternar.
2. Repartiția - o componentă a activității economice, prin care bunurile materiale și serviciile
create în producție sunt orientate spre destinațiile lor și se asigură distribuirea și redistribuirea
veniturilor fundamentale, create în societate (se asigură remunerarea factorilor de producție
(salariul, profit, dobândă, rentă) și plătirea impozitelor, taxelor etc.):
a) distribuirea - formarea veniturilor primare, prin remunerarea factorilor de producție:
- salariul pentru muncă;
- rentă pentru natură;
- dobândă pentru capital;
- profit pentru antreprenoriat.
b) redistribuirea - cu ajutorul statului care colectează impozite și transferă plăți sociale.

3. Schimbul (circulația) – activitate economică care subsumează activitățile de deplasare în

spațiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vînzării - cumpărării sau
pe alte căi, păstrarea și depozitarea acestora, precum și schimbul de servicii între participanții la
viața economică.
4. Consumul – activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor și serviciilor în scopul
satisfacerii necesităților și dorințelor oamenilor prin care se verifică utilitatea bunurilor și
serviciilor, concordanța dintre ele și necesitățile existente în societate.
Consumul poate fi:
- intermediar, respectiv folosirea unor bunuri economice (materii prime, materiale utilaje),
pentru producerea altor bunuri;
- final (personal sau social), ce se referă la utilizarea bunurilor de consum personal și colectiv
și prin care se asigură existența oamenilor, satisfacerea unor cerințe generale ale societății,
dezvoltarea personalității umane.
6. Bunurile: caracteristica și clasificarea lor. Bunurile reprezintă totalitatea elementelor
menite să satisfacă nevoile umane. Deosebim: bunuri libere și bunuri economice.
Bunurile libere (neeconomice) sunt acelea ale căror cantitate, raportată la cerințele oamenilor,
apare ca nelimitată. Totodată aceste bunuri se găsesc liber în natură și utilizarea lor nu costă nimic:
aerul, apa, lumina și căldura solară etc.
Bunurile economice sunt bunurile create de către om și pentru care este nevoie de a depune
anumite eforturi fizice și/sau financiare. Acestea presupun următoarele condiții:
- Existența unei nevoi care trebuie satisfăcută, întrucît bunul economic se manifestă
numai în legătură cu o cerință umană. Pentru a se realiza această relație, purtătorul
trebuinței trebuie să cunoască proprietățile bunului;
- Proprietățile corporale și acorporale atribuite bunului care satisface nevoia. Proprietățile
corporale se referă la caracteristicile și la parametrii funcționali ai bunurilor, iar cele
acorporale la nume, marcă, serviciul, comunicații transmise etc.;
- Disponibilitatea și accesibilitatea;
- Raritatea relativă a bunurilor economice (cauzată de restricții financiare, tehnologice).
6
 - Utilitatea (aprecierea subiectivă a capacității bunului de a satisface o anumită nevoie
umană).

Tipologia bunurilor economice:

1) după forma lor:
a) bunuri materiale, numite produse sau mărfuri;
b) bunuri nemateriale (servicii).
2) după originea lor:
a) bunuri naturale rare;
b) bunuri produse prin munca omului;
3) după destinația sau utilitatea lor:
a) bunuri de consum final sub formă de produse sau servicii;
b) bunuri de consum intermediar (materii prime, energie etc.);
c) bunuri de echipament, formate din unelte, mijloace de păstrare și circulație a materiilor prime
și din acele elemente ce asigură condițiile materiale ale producției (clădiri, șosele etc.);
4) în funcție de substituirea lor:
a) bunuri substituibile;
b) bunuri nesubstituibile;
5) după complementaritatea lor:
a) bunuri complementare, care trebuie să fie utilizate conjugat pentru a satisface o nevoie
(automobilul și benzina);
b) bunuri necomplementare; Bunurile create pentru a fi schimbate se numesc marfă.
Marfa se caracterizează prin:
- valoare de întrebuințare - proprietatea de a satisface o cerință sau dorință a omului;
- valoare de schimb - posibilitatea de a se schimba pe alt bun.

SUBIECTE PENTRU DISCUȚII ȘI REFERATE

1. Viziunea contemporană asupra obiectului de studiu.
2. Tensiunea nevoi – resurse ca problemă majoră a economiei contemporane.
3. Importanța legilor economice în fundamentarea deciziilor economice.
4. Interesele economice – catalizator al acțiunilor umane.

ACTIVITATE INDIVIDUALĂ:
o Studiu asupra contribuției științei economice la rezolvarea unor probleme cu care se
confruntă economia Republicii Moldova la etapa actuală.
o Studiu comparativ al legilor economice versus legile naturale șu cele juridice.
o Studiu privind rolul economiei la progresul social.
o Analizați raportul dintre diferite categorii de nevoi, factorii care le influențează și sensul în
care le influențează
o Studiu privind reacția indivizilor față de pericolele nesatisfacerii diferitor categorii de nevoi
o Studiu privind posibilitățile reale de stopare (diminuare) a risipei de resurse în țara noastră
la etapa actuală
o Studiu privind problema rarității resurselor în secolul XXI: căi și perspective de soluționare